Apetrei Maria (căs.

Roșu)
Master, anul I, LRCE

Imaginea Bucovinei reflectată în Din Bucovina de altădată de

Ion Grămadă
 Despre Ion Grămadă

Pe un monument în formă de carte scrie: „Eroul Ion Grămadă, născut la 3 ianuarie 1886
în Zaharești, jud. Suceava, mort pentru Țară la 27 August 1917 la Cireșoaia, jud. Bacău.” Cel
care a luptat ca osemintele: „eroului Bucovinei” să fie aduse la Burdujeni este colonelul G.
Teodorescu care: „nu înțelegea ca osemintele eroului să odihnească acolo, departe de ai săi,
și îndeosebi ca Suceava să nu-și adăpostească eroul chiar în pământul său”.1
Victor Morariu publică în „Glasul Bucovinei” articolul intitulat Amintiri despre Ion
Grămadă. Crâmpeie din sufletul lui, în care îl numește pe Ion Grămadă „eroul de la
Cireșoaia”, iar în articolul Ion Grămadă, prozatorul, Aurel Buzincu îl numește în același fel.
Scrierile lui Ion Grămadă nu pot fi analizate doar din punct de vedere literar, căci sunt mai
mult istorice, menite să ilustreze realități din spațiul bucovinean din perioada dominației
Austriei. Regretele că România a pierdut un prozator bun, care se distingea printre ceilalți
scriitori de la „Junimea literară” (din prima ei apariție, unde majoritatea publicaților erau
mediocre) sunt exprimate de mai mulți critici literari. În articolul menționat, Victor Morariu
afirmă: „Din ziua de 30 Iunie 1926 numărul monumentelor de glorie a bătrânei Suceve s-a
înmulțit cu unul: e monumental eroului Ion Grămadă, care ne-a răpit pe Ion Grămadă
scriitorul”.2 Aceeași idee este menționată și de Aurel Buzincu în articolul Ion Grămadă,
prozatorul din Codrul Cosminului: „Numai că paginile lui de proză sunt rare și, cu timpul,
dispar, încât are temeiuri Constantin Loghin să deplângă faptul că gazetăria- dar și politica, și
de ce nu și istoria? – l-au făcut pe Ion Grămadă definitiv pierdut pentru literature propriu
zisă”.3 Încă din primele pagini parcurse din mica operă a lui Ion Grămadă, se anunța un talent
veritabil, nativ, un scriitor cu vocație, afirmă Aurel Buzincu, și acesta este motivul pentru
care criticii regretă „retragerea” lui din lumea literară. Cât a făcut parte din „Junimea

1
Victor Morariu, Amintiri despre Ion Grămadă. Crâmpeie din sufletul lui, din „Glasul Bucovinei” pe anul 1927,
Institutul de Arte grafice și Editură „Glasul Bucovinei”, Str. Iancu Flondor, No.33, Cernăuți, 1926, p.4
2
Idem, p.6
3
Aurel Buzincu, Ion Grămadă, prozatorul din „Codrul Cosminului”, seria nouă, nr. 2 (12), 1996
1
literară”, Ion Grămadă era mereu preocupat să se cultive: „Am lipsă de hrană sufletească,
multă, foarte multă. Și în orice loc, unde văd că-i posibil să-mi îmbogățesc mintea cu
cunoștinți, nu rămân în urmă”.4 O explicație a faptului că istoricul Grămadă a umbrit
scriitorul Grămadă poate fi și nivelul de trai al acestuia. Când era student, Ion Grămadă a
luptat cu boala și mizeria, un catar acut bronchial care apoi: „s-a complicat într-o pleuzerie și
mă tem să nu fie mai rău. Și tocmai când sunt mai bolnav, am pierdut oara (lecția), la preotul
Percec, așa că n-am nici casă, nici masă; în toată seara stau și mă frământ unde să merg să
mă culc și necontenit îmi sună în urechi versurile lui Șt. O. Iosif”.5 Tânărul „viitor erou” nu se
împăca deloc cu traiul de la cazarmă, se declara scârbit de faptul că nu mai putea evolua din
punct de vedere cultural, căci era înconjurat doar de „proști”, iar singurul refugiu rămânea
lectura: „Ce să fac? Trebue să cetesc ca să nu mă prostesc cu totul în mijlocul acestui
mediu”.6 Autorul articolului din „Glasul Bucovinei” menționează faptul că Ion Grămadă era
mereu cu gândul la țara lui și voia să știe tot ce se întâmplă aici. Fiind grav bolnav, el a avut o
mare bucurie când l-a auzit pe medical regimentului zicând:„ domnule Rumune; sö
tröiascö!”, acestea fiind primele cuvinte pe care le-a auzit în Austria.

 „Mica broșură” a lui Ion Grămadă

La începutul cărții Din Bucovina de altădată Ion Grămadă își prezintă metoda de lucru și
ce urmărește o dată cu publicarea acestei „broșuri”. În prima pagină, în textul intitulat
Pentru Cetitori autorul menționează că pentru realizarea acestei lucrări a apelat la propriile
sale articole care erau publicate, „ împrăștiate” prin diferite reviste. Le-a adunat, le-a
modificat, iar, în final, le-a publicat pe toate, împărțindu-le în capitole, fiecare conținând
istorisiri menite să marcheze câteva evenimente relevante pentru Bucovina de sub
stăpânirea austriacă. Scopul acestei scrieri este să le prezinte cititorilor istoria țării care:
„dela deslipirea ei din trupul Moldovei la anul 1775 duce o viață cu totul deosebită , aproape
fără nici o legătură cu istoria României”.7 Autorul își exprimă dorința ca cititorii bibliotecii
„Steaua” să fie interesați de istoria „scumpului” nostru neam: „Voiu fi mulțămit dacă veți
primi și D-voastre aceste tablouri istorice cu aceeaș dragoste, cu care le-am scris eu, căutând
să reînviez trecutul șării mele, dând viață cifrelor și documentelor rămase de pe acele vremi

4
Victor Morariu, op. cit, p.6
5
Victor Morariu, op.cit, p.6
6
Victor Morariu, op.cit, p.8
7
Ion Grămadă, Din Bucovine de altădată, Biblioteca Societății „Steaua”, p. 3
2
îndepărtate.”8 Luând drept model felul în care și-a început Ion Grămadă cartea, îmi voi
începe referatul cu precizarea modului în care voi lucra pentru a-l realiza. Voi încerca să
analizez textul, atât din punct de vedere literar, cât și din punct de vedere istoric. Pornind de
la constatarea lui G. Călinescu, din Viața lui Mihai Eminescu, că spațiul bucovinean reprezintă
„o lume împestrițată”, voi analiza modul în care se reflectă imaginea Bucovinei, a orașelor
Cernăuți și Suceava, imaginea minorităților, imaginea austriecilor și a boierimii moldovene în
textul „eroului de la Cireșoaia”. Mai important decât relatarea evenimentelor în sine, este
atitudinea autorului față de ele, modul în care le prezintă și limbajul folosit.

 Modul în care se reflectă în text viziunea despre boierimea moldovenească.

Atitudinea autorului față de evenimentele din Cernăuți

Viziunea despre lumea Bucovinei, după doi ani de stăpânire austriacă, este ilustrată
de primul capitol, Jurământul de la 1777, în care autorul prezintă detaliat felul în care s-au
desfășurat evenimentele, atât înaintea sărbătorii, cât și după terminarea acesteia. Cei aflați
la conducere acum doreau ca țara să aducă omagiile cuvenite dinastiei domnitoare: „ca să
vadă moldovenii că ei nu sunt supuși unei stăpâniri vremelnice, ci sunt legați pe veci de
norocul și nenorocul împărăției Austriei”9. Jurământul avea să se desfățoare la Cernăuți, pe
12 octombrie 1777. Ziua nu a fost aleasă întâmplător, afirmă autorul, dar nici nu avea vreo
semnificație specială: era ziua în care recoltele trebuiau să fie deja strânse de pe câmp, deci
boierimea, clerul și țăranii aveau mult timp pentru „zăbavă”. Prezentarea acestei informații
ascunde atitudinea ironică a autorului, căci „a uitat intenționat” să specifice dacă acest
eveniment are vreo încărcătură spirituală, emoțională pentru boieri, căci momentul
depunerii unui jurămând este sacru. În plus, nu a notat dacă vreun boier moldovean a fost
revoltat de evenimentul care urma să se desfășoare la Cernăuți. Pentru ei, acest eveniment a
însemnat o adunare în care este rost de petrecere, băutură și „zăbavă” pentru care era
nevoie de timp liber. Pregătirile pentru marea serbare s-au desfășurat timp de trei luni.
Faptul că Ion Grămadă descrie minuțios pregătirile, coordonate de însuși generalul Splenny,
ne conduce la ideea că s-a pus accent, poate mai mult decât pe serbarea în sine, pe festinul
de după eveniment. Era pregătită până la ultimul detaliu, atât mâncarea pentru boieri și cler,
cu tot cu tacâmuri alese, cât și hrana pentru cai: ovăz și fân. Imaginea grotească a boierimii

8
Ibidem
9
Ion Grămadă, Din Bucovine de altădată, Biblioteca Societății „Steaua”, P. 7
3
din spațiul de la nordul Dunării este ilustrată încă din fragmentul în care autorul descrie cum
s-a desfășurat ziua de 10 octombrie. Fiecare boier care a ajuns în Cernăuți în această zi era
însoțit de taraful care a început să cânte în momentul în care a intrat în oraș. De asemenea,
o imagine șocantă este accea în care mulțimea de oameni, care au venit să vadă omagiul,
este ținută sub control, cel puțin aceasta este intenția, de către cei însărcinați cu această
responsabilitate: „Pentru îndestularea acestor suflete, s-au aruncat depe balconul arcului de
triumf bani noi galițieni de câte 15 creițari în sumă de 760 coroane”.10 Imaginea este
completată de muzica care răsună și de cei care împart mulțimii mâncare și vin: „Muzica
cânta, poporul mânca și bea, juca sau se cățăra pe copaci, în vreme ce străinii, boierii din țară
sau clericii, băteau din palme și încurajau pe mojici ca să-și arate iscusința”.11 Așadar,
țărănimea era descrisă prin intermediul acestor acțiuni. Poporul nu știa nici să scrie, nici să
citească, deci ne putem da seama de nivelul educației. Șocantă este, însă, constatarea că
boierii din țară se comportă identic. După masă, boierii au început să chiuie și să danseze în
piață într-un mare cerc sub privirea mirată a străinilor. Noaptea, veselia i-a cuprins pe toți
moldovenii, cu deosebirea că prostimea juca afară, iar mazilii petreceau în magazinul cel
nou. Ion Grămadă compară sărbătoarea alipirii Bucovinei cu Austria cu un mare praznic care
a presupus multe cheltuieli. Cu siguranță, Ion Grămadă a fost „pictorul” societății bucoviene
din timpul dominației austriece, el prezentând în detaliu comportamentul fiecărei categorii
sociale. Dovadă că imaginea boierimii nu este falsă este textul lui G. Călinescu din Viața lui
Mihai Eminescu, în care prezintă serbarea de la Putna, la aproape 100 de ani distanță, din
1871: „În afara curții mănăstirii- priveliște de poveste- patru oameni învârteau un bou întreg
într-o uriașe frigare sprijinită pe două furci înfipte în pământ /.../ După masă se întinse o
horă în fața porticului festiv”.12 În anul 1847, boierii din Moldova au fost nevoiți să fugă la
Cernăuți, căci boeirii tineri, dar și țăranii, au început să se răscoale. Aceștia treceau două zile
la Suceava unde se închinau la racla Sfântului Ioan cel Nou, se îngrijeau să aibă ce mânca, iar
apoi plecau spre Cernăuți, la casa vornicului Doxachi Hurmuzachi, care îi găzduia pe toți
boierii fără țară. Acolo nu le-a mers rău, menționează Ion Grămadă. Iraclie Porumbescu
povestește despre faptul că boierii moldoveni trăiau numai în banchete și petreceri: „de s-au
fost speriat Cernăuțenii de galantomia boierilor valahi”.13

10
Ion Grămadă, Din Bucovine de altădată, Biblioteca Societății „Steaua”, P. 32
11
Idem, P. 33
12
G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, București, 1986, p.160
13
Idem, P. 69
4
 O imagine șocantă, care reflectă atât statutul țăranilor români, cât și modul în
care austriecii își exercitau dominația, este cea în care autorul descrie picturie de pe cele
șapte icoane. Astfel, este ilustrată atât inferioritatea, din punct de vedere cultural, țăranilor
români (dar nu numai), cât și supremația Austriei. Sintetizând ideile ilustrate de cele șapte
icoane, putem deduce că dorințele conducerii, care vizau țăranii români, sunt: educarea
copiilor, adică a viitorului țării, prin trimiterea acestora la școală, lucrarea pământurilor
(foarte roditoare) de către țărani, dar și creșterea animalelor, implicarea locuitorilor în
diferite meșteșuguri: „Rotarii ciocănesc la roate, foiul suflă și covalii lovesc cu barosul fierul
roșu pus pe ilău. Jos se deslușește o fabrică de sticlă”.14 și practicarea negoțului. A șaptea
icoană ilustrează viața boierilor care, față de cea a țăranilor, este, bineînțeles, mai bună: „în
fund, pe un fânaț, se ridică o casă boierească, iar în grădina cu flori se plimbă boieri și
cucoane moldovene, în urma cărora pășesc două slugi. În josul icoanei e chipul unui vizitiu,
care duce pe stăpânii săi într-o butcă trasă de șase cai...”. 15 Prin prezentarea acestor icoane,
conducerea austriacă se poziționează ca un Dumnezeu atotputernic, capabil să decidă
asupra destinului întregii țări.
Deși nu în accepțiune romantică, Ion Grămadă folosește antiteza, rezultatul fiind
amplificarea sentimentului de groază cu privire la evenimentele petrecute în spațiul
bucovinean. Veselia boierilor de la Cernăuți, întreținută de băutură, mâncare din belșug și
muzica tarafului, este contrastată de întristarea Voievodului Moldovei, al cărui chip pictat la
Mănăstirea Putna se schimbase, iar gălăgia de la serbare este pusă în antiteză cu tăcerea
„înfricoșătoare” din mănăstire. Din când în când, se aude sunetul clopotului care nu face
decât să amplifice atmosfera de groază. Semn că această „alipire” a Bucovinei (Ion Grămadă
nu folosește termenul de „unire”) reprezintă o catastrofă pentru neamul român sunt candele
de pe mormândul lui Ștefan cel Mare care, deși aveau mult untdelemn, s-au stins. Stingerea
candelelor ne duce cu gândul la întunericul care s-a lăsat când a fost răstignit Iisus. În orice
caz, atmosfera a fost aceeași: un semn divin a arătat oamenilor că s-a săvârșit o nedreptate.
Așadar, alipirea acestor două imagini, din Cernăuți și Putna în noaptea de 12 octombrie
1777, creează o atmosferă aproape „apocaliptică”. Nu știu dacă aceasta este intenția
autorului, însă, mie personal, finalul capitolului m-a cutremurat, mi-a făcut ceea ce în popor
se numește „piele de găină” (nu găsesc un termen care să exprime la fel de bine senzația). Pe

14
Ion Grămadă, Din Bucovine de altădată, Biblioteca Societății „Steaua”, P. 35
15
Idem, P. 35
5
de altă parte, trebuie să luăm în calcul că Ion Grămadă este și prozator, critic literar,
realizând un studiu asupra operei lui Eminescu, deci nu e străin de asemenea tehnici.
Legătura dintre bucovineni și religie poate fi explicată și dacă ne raportăm la faptul că
ei acordă o mare însemninătate puterii pe care o pot avea osemintele unui Sfânt. Însuși
autorul afirmă, în Capitolul al II-lea, Aducerea moaștelor Sf. Ioan cel Nou dela Zolkiew la
Suceava, că istoria românilor e strâns legată de moaștele Sf. Ioan Cel Nou, care este
ocrotitorul Bucovinei. Moaștele Sf. Mucenit Ioan au fost aduse din Asia în România în timpul
evlaviosului domn al Moldovei, Alexandru cel Bun, cu un alai, în 1402, și au fost așezate în
Biserica Mitropoliei, unde au stat multă vreme. Scaunul domnesc s-a mutat la Iași cu tot cu
moaște. Apoi, când s-a războit cu Cantemir, Sobieschi a pustiit zona Iașului. Mitropolitul
Dosoftei, de frica Turcilor și a Tătarilor uniți cu armata lui Cantemir, a fugit cu moaștele și
hrisoavele Mitropoliei, așezându-le mai întâi în orașul galițian Striji, iar apoi în Zolkiew unde
au rămas până în 1783. După puțin timp de la ocuparea Bucovinei de către austrieci,
călugării, în frunte cu episcopul Dositei Herescu și cu generalul Enzenberg, cârmuitorul țării
Bucovinei atunci, și-au cerut moaștele înapoi. După multe încercări, împăratul Iosif al II-lea a
poruncit ca racla să fie adusă înapoi la locul ei. Moaștele Sf. Ioan cel Nou au ajung în
Bucovina pe 10 iulie, a fost dusă la biserica Sf. Treime, iar pe 26 septembrie a fost așezată pe
locul de dinainte, adică la Mitropolia Sucevei, unde se găsesc și astăzi.
Un simbol al religiei ortodoxe a fost, bineînțeles, popa Andrei, singurul care s-a răsculat,
astfel răsculând poporul. Pe 4 octombrie, când poporul s-a adunat la Uidești, în curtea
bisericii, el a refuzat să intre în biserică, fiind dus pe sus. Când a fost pus să jure, popa Andrei
îi zice ofițerului împărătesc că el: „ nu cunoaște alt jurământ, decât acela care stă în sfânta
Scriptură, și pe care a trebuit să-l jure ca preot pentru întâia și cea din urmă dată”.16 În
timpul cursului, profesorul Mircea Diaconu mărturisește că și-a dat seama, după ce a scris în
cartea sa o altă variantă, de adevărata semnificație a gestului făcut de preotul Andrei. Pentru
preot, singurul jurământ este acela făcut în fața lui Dumnezeu.

 Etniile din Bucovina

Imaginea Bucovinei „împestrițate”, cum o denumește G. Călinescu, este prezentată și în

capitolul De prin anii 1848 și 1849 din cartea lui Ion Grămadă. Autorul descrie viața grea pe
care au avut-o bucovinenii în această perioadă. Nu exista poștă și nici drumuri de fier pe care

16
Ion Grămadă, Din Bucovine de altădată, Biblioteca Societății „Steaua”, P. 13
6
să vină străini în țară: „dacă aveai să trimeți vești grabnice la prietenii din țară sau la cei din
Moldova sau Ardeal, le trimiteai prin curier sau stafele. Acestea erau niște căruțe cu două
roți înalte, trase de cai iuți și pietroși, cari țineau lungă vreme la drum”.17 De asemenea,
oamenii trebuiau să se supună „toanelor” cărăușului și nevoilor cailor.

În 1848 Jidovii nu erau mulți și nici nu aveau drepturi ca ceilalți supuși ai împărăției. Ei
locuiau separat de ceilalți, în cartierul Ghetto: „unde mișunau ca viermii”. Doar la sărbători
ieșeau la plimbare și atunci Suceava avea niște semne care le indicau până unde aveau voie
să se plimbe. Mai exista și cartierul Armenilor, care erau pașnici, aveau casă cu cerdac și fete
frumoase. Spre deosebire de Jidovi, aceștea comunicau cu românii, aveau mici afaceri și
chiar autorul își exprimă regretele pentru faptul că au dispărut. Portul lor era asemănător cu
cel al românilor, cu deosebirea că sunt singurii care au păstrat ișlicul. Pe la periferia orașului
trăiau câțiva țigani: „erau împrăștiate vr”o douăzeci de fumuri țigănești”, iar nemții erau, de
asemenea, puțini și toți funcționari. Atitudinea românilor față de țigani o regăsim în
fragmentul în care autorul descrie efectele unei aprige secete. Românii spuneau că: „pe
podul pământului sunt multe feluri de nații și de limbi, și anume în toată lumea sunt
șaptezeci și șapte și jumătate de nații: șaptezeci și șapte sunt nații întregi ca și noi, iar
jumatate de nație sunt Țiganii.”18 Anul 1847 a fost un an greu, abătându-se asupra Bucovinei
seceta, foametea și holera. Oamenii bolnavi erau îndepărtatți din mijlocul celor sănătoși, iar
cei sănătoși, pentru a nu se molipsi, se afumau cu ierburi uscate și cu excrementele vacii. Pe
la finalul anului, boala s-a rărit până nu s-a mai auzit nimic de ea. Boala a dispărut, însă peste
tot era o atmosferă apăsătoare, căci oamenii doreau să surpe temeliile lumii vechi și să
răsară alta nouă. Dacă într-un stat poporul s-a răsculat cerând Domnitorului „Constituție”,
Sfânta Alianță invocă un congres cu scopul de a potoli răscoala. Din nou, autorul prezintă
imaginea Cernăuțiului care, așa „murdar” cum este, a îmbrăcat pentru câteva zile „haină de
sărbătoare” ca să primească între zidurile sale alaiurile celor doi împărați, care au hotărât
lucruri însemnate pentru istoria universală.

Articolele lui Ion Grămadă sunt, fără îndoială, istorice, însă ceea ce-l deosebește de
ceilalți istorici este limbajul cu ajutorul căruia descrie evenimentele din spațiul bucovinean
din perioada când Bucovina era alipită Austriei. Limbajul textelor integrate în „broșura”

17
Ion Grămadă, Din Bucovine de altădată, Biblioteca Societății „Steaua”, P. 56
18
Idem, p.63
7
intitulată Din Bucovina de altădată trădează talentul de prozator al autorului. Încă de la
începutul cărții, autorul descrie cucerirea Bucovinei apelând la metaforă: „Trecuse vreme de
doi ani la mijloc de când Iosif al II-lea, împăratul Austriei, trimisese oștile sale să înfingă
pajurile cu două capete în pământul țării noastre scumpe”.19

După moartea ofițerului Grămadă, N. Iorga îi închină următoarele rânduri: „Bun

cunoscător al trecutului nației sale, el era și un scriitor de chemare, știind să dea viață prin
farmecul formei bogatului material pe care-l aduna răbdător. Articolele lui strânse, mi se
pare, și într-o broșură, despre închinarea Bucovinei către Austria și despre nunta Domniței
Ruxanda a lui Vasile Lupu arată toate însușirile unui istoric de talent deosebit”.20

19
Idem, p.5
20
Victor Morariu, op.cit, p.15
8
Bibliografie:

1. Buzincu, Aurel, Ion Grămadă, prozatorul din „Codrul Cosminului”, seria nouă, nr.
2 (12), 1996
2. Călinescu, George, Viața lui Mihai Eminescu, Editura Minerva, București, 1986
3. Grămadă, Ion, Din Bucovine de altădată, Biblioteca Societății „Steaua”;
4. Morariu, Victor, Amintiri despre Ion Grămadă. Crâmpeie din sufletul lui, din
„Glasul Bucovinei” pe anul 1927, Institutul de Arte grafice și Editură „Glasul
Bucovinei”, Str. Iancu Flondor, No.33, Cernăuți, 1926;