Contribuția cronicarilor moldoveni la dezvoltarea limbii și literaturii române

Începând cu secolul al XVII-lea, destinul culturii românești nu mai ține

exclusiv de viața religioasă și de activitatea mitropoliților, a preoților sau a
călugărilor. Prin influența ideilor umaniste, boierii luminați încearcă să
recupereze trecutul istoric , pentru a nu fi înecat în uitare. În operele lor
istoriografice, ei vor demonstra, pentru prima dată, ideea unității de neam și
de limbă a românilor. Primele noastre letopisețe au fost redactate în limba
slavonă. Ele consemnează istoria Moldovei de la întemeiere până la începutul
secolului al XV-lea. Cele mai cunoscute și mai valoroase, din punct de vedere
artistic, sunt letopisețele cronicarilor moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin
și Ion Neculce, scrise în limba română.
Grigore Ureche (1590-1647) - cronicar moldovean și traducător. Acesta
se trage dintr-o familie boierească atestată din vremea lui Ștefan cel Mare.
Când acesta ajunge înapoi în Moldova de la studii are posibilitatea să cunoască
istoria țării și are sentimentul responsabilității de a lăsa izvod pre urmă.
Cronica boierului este singura sa scriere ce cuprinde evenimente petrecute în
istoria Moldovei, din anul 1359 și până la a doua domnie a lui Aron-
Vodă(1594). Lucrarea va fi publicaăt pentru prima dată în 1852 de către Mihail
Kogălniceanu. Originalul s-a pierdut, însă s-au păstrat mai multe copii, făcând
posibilă reconstituirea formei originale prin stabilirea filiației manuscriselor.
Autorul a avut ca model scrieri străine pe care le-a cunoscut în timpul
studiilor în Polonia şi, din patriotism, aşa cum mărturisește, s-a nevoit să lase
„izvod pre urmă". Sărăcia izvoarelor interne l-a determinat să aleagă izvoare
străine („şi cărți străine am cercat"), constatând, cu tristețe, că „scriitorii noștri
n-au avut de unde strânge cărți", că, pe lângă lipsa de instruire, n-au avut nici
răgazul necesar („nişte oameni neașezați și nemernici") și, prin urmare, „au
scris mai mult den basne și den povești ce au auzit unul de la altul. Izvoarele
folosite de Grigore Ureche au fost identificate pornindu-se de la mărturisirile
autorului de Predoslovie. Constatăm ca a avut la dispoziție un material
documentar destul de bogat pentru momentul de atunci al istoriografiei
noastre. Letopisețul are ca scop să fie pentru generațiile care vor urma un izvor
de înțelepciune, să ofere oglinda vieții strămoșilor, să fixeze în memoria lumii,
nu numai a neamului, începătura, momentele importante ale evoluției.
 Cronica lui Ureche ne oferă prilejul de a vorbi despre naraţiunea pură.
Limpezimea intuiţiei, siguranţa în reprezentarea lucrurilor, nervul şi vigoarea
relatării trimit cu gândul la proza latină. Prin această cronică, literatura istorică
românească dobândeşte, de la început, evidenţa şi desfăşurarea firească. Totul
se mişcă, se desenează rapid; naraţiunea, fără vreo intenţie literară, înaintează
repede, naturală, într-o indiferenţă netulburată până la a fi colţuroasă. S-ar
putea zice că există mai multă acţiune decât povestire: „Şi silind spre scaunul
Sucevei, i-au ieşit înainte Pătru vodă Aron pre Siret, la sat de Doljeşti, la Tină, şi
s-au lovit în zioa de gioi-mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan vodă pre Aron. Ci
Aron vodă nu să lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucit şi al doilea rând; să lovi
la Orbie, şi iarăşi izbândi Ştefan vodă. Şi-l prinse pre Pătru vodă Aron şi-i tăe
capul, după ce au domnit 2 ani.” (p. 82).
Miron Costin (1633-1691) - cronicar moldovean. Urmează studiile în
Polonia, iar după întoarcerea în țară are funcții militare și diplomatice
importante. Aparținând boierimii înalte, este implicat în principalele
evenimente politice ale epocii. Acesta este continuatorul cronicii lui Grigore
Ureche, a avut revelația că ideea originii romane a poporului român se poate
susține cu argumente concrete privind ruinele podului lui Traian la Turnu
Severin. Locul principal în creația lui Miron Costin îl ocupă cele două scrieri
„Letopisețul Țării Moldovei de la Aron Vodă încoace” și „ De neamul
moldovenilor”.
Letopisețul său a avut soarta multor creații din literatura noastră
veche. Nu ni s-a păstrat originalul, însă au ajuns la noi copii fidele sau aproape
fidele. Pentru istorici este un document foarte prețios, fiindcă Miron Costin
oferă o mărturie autentică despre viața Moldovei între 1595-1661. Au fost
păstrate 49 de copii, iar trei dintre variante sunt în latină, greacă, franceză. A
fost publicat pentru prima dată de Mihail Kogălniceanu în anul 1852. Ca fapte
de viață, letopisețul lui Costin nu se deosebește prea mult de cel a lui Ureche.
Pentru cei 66 de ani de domnie a utilizat diverse izvoare istorice, mai ales
pentru sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, la care a
adăugat informațiile din tradiția internă, relatările tatălui său. Fiecare destin
evocat creează o povestire, o nuvelă cu momente interesante din punct de
vedere al artei literare. Miron Costin se remarcă în scrierile sale prin realizarea
de portrete , scene de luptă, tablouri de natură. Dialogul creează scene
semnificative de viață în caracterizările făcute prin anecdote. Portretele se
situează în contexte de viață și nu mai sunt înșiruite doar calitățile și defectele
celor prezentați. Măiestria lui Miron Costin se poate observa în felul cum
folosește ironia și antiteza. De asemenea în descrierea invaziei lacustelor,
moment la care a fost martor , ni se înfățișează un tablou apocaliptic, dominat
de spaima ân fața naturii deslănțuite.
Ion Neculce (1672-1745)- cronicar moldovean. Intră de timpuriu în
viața publică și se înalță treptat pe scara dregătorilor. Este nevoit să se
refugieze, din cauza instabilității vremurilor, în Rusia și Polonia. Se reîntoarce în
Moldova, în 1720. Este ultimul mare cronicar al Moldovei, continuă cronica lui
Miron Costin, relatând evenimentele de după 1661 (Dabija Vodă) până în 1743
( C-tin Mavrocordat). Meritul este cu atât mai mare cu cât, la începutul sec. al
XVIII-lea, o serie de cronicari au încercat să facă același lucru, dar niciunul n-a
avut talentul să realizeze o operă demnă să stea alături de a înaintașilor săi. Ca
și celelalte și acest letopiseț a fost publicat de M. Kogălniceanu în 1845. În
Predoslovie, Neculce exprimă sentimentele care l-au determinat să-și scrie
opera, admirația față de înaintași (Ureche, Costin), ia distanță față de basnele
lui Simion Dascălu și Misail Călugăru, reafirmă aceeași credință în sensul moral
al relatării istorice.
„Letopisețul Țării Moldovei” prezintă 82 de ani din istoria acestei
provincii. E o perioadă la fel de dramatică precum a fost și anterioara,
culminând cu instaurarea domniilor fanariote. Cronicarul este foarte atent la
situații de viață, la oameni, sesizând amănuntul semnificativ, pitoresc,
percutant. Autorul are în vedere, în general, aspecte pe care le-au urmărit și
înaintașii: viața domnilor, a boierimii, a Curții, schimbările de domni,
distracțiile, plimbările, relațiile cu țările vecine, războaiele etc. Se evocă
întâmplări din vremea domnilor: Dabija-Vodă, Duca-Vodă, Iliaș, C- tin Cantemir,
C. Mavrocordat. Când este cazul, Neculce revine asupra unui personaj, dacă se
întâmplă să ocupe de mai multe ori tronul Moldovei. Admirația lui Neculce se
îndreaptă spre Dimitrie Cantemir, a cărui evocare, deși a domnit numai 9 luni,
ocupă o șesime din cronică. Nevoia de a completa documentarea, ori numai
colorata istorie din ele au determinat așezarea, în fruntea letopisețului, a celor
42 de legende, numite „O samă de cuvinte”, istorie paralelă a Moldovei, așa
cum se reflecta ea în imaginația, memoria populară. Aceste istorioare au un
farmec aparte, deoarece prezintă figuri istorice cunoscute, între care se
remarcă Ștefan cel Mare. Ion Neculce poate fi considerat, fără exagerare,
părintele prozei scurte la noi. Calitățile de povestitor au atras mulți scriitori,
mai ales în sec. al XIX-lea: C. Negruzzi ( „Aprodul Purice”), D. Bolintineanu
(„Cupa lui Ștefan cel Mare”, „Muma lui Ștefan cel Mare”), V. Alecsandri (
„Dumbrava Roșie”, „Visul lui Petru Rareș”).
 O calitate fundamentală a narațiunii lui Neculce este naturalețea.
Portretele, deși numeroase, individualizează cu expresivitate personalitatea
evocată. Spiritul satiric al lui Neculce nu cruță pe nimeni, de aceea ne poate
mira că mulți comentatori au vorbit de tonul blând al cronicarului. Portretul
realizat de el se alcătuiește din detaliile cele mai neașteptate, pe baza
enumerației. Portretul eroului, chiar când e vorba de Cantemir, se integrează
ordinii fireşti a lucrurilor. Neculce caută parcă aspectele anodine ale existenței
personajului, de aceea prima impresie a cititorului rămâne de diversitate,
nicidecum de monotonie. Nu vom putea identifica o schemă a elaborării
portretului, care se alcătuieşte din detaliile cele mai neaşteptate, pe baza
enumerației. Expresiv este, în acest sens, portretul lui Constantin Cantemir,
tatăl lui Dimitrie: „carte nu ştiè, ce numai iscălitura învățase de o facè. Practică
buna avè la voroavaă, era sănătos, mânca bine și bè bine. Semne multe avè pe
trup de la războaie, în cap și la mâini, de pe cându fusese slujitoriu în Tara
Leşască. La stat nu era mare; era gros, burduhos, rumăn la față, buzat. Barba îi
era albă ca zăpada. Cu boierii trăiè pănă la o vreme, pentru că era om de țară
și-i știè pe toți, tot anume, pre careli cum era. Şi nu era mândru, nici făcè
cheltuială țării, că era un moșneagu fără doamnă". Trăsăturile sugerează o
personalitate voluntară, bun militar, iubitor de trai aşezat, incult, dar nu
necioplit. Un personaj descins parcă din poveştile populare, cu o barbă albă "ca
zăpada", care nu făcea cheltuială țării pentru că „era un moșneagu fără
doamnă". S-a observat că Neculce nu excelează în descrieri de lupte, pentru că
se lasă stăpânit de calitățile de comandant, care îl pun în umbră pe scriitor.
Prin Neculce, înainte de Creangă și Sadoveanu, oralitatea și spiritul popular își
demonstrează disponibilitățile artistice. Neculce cunoaște valoarea
paremiologiei populare și inserează deseori proverbe și zicători.
În concluzie, cronicarii moldoveni și munteni au pus bazele procesului
de constituire a istoriografiei românești, care va face posibilă apariția modernă
a termenului: Mihail Kogălniceanu și Nicolae Bălcescu. Ideea romanității
poporului român este pusă de cronicari în legătură cu aceea a latinității limbii
române și a formării conștiinței naționale. Dincolo de aspectul pur istoric,
cronicile au și o valoare literară. Aici se întâlnesc, într-o formă incipientă,
procedee ale prozei artistice: narațiunea, portretul, descrierea, dialogul.
Influența cronicarilor asupra literaturii române moderne este indiscutabilă.
Autori precum Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu,
Barbu Delavrancea, Mihail Sadoveanu s-au inspirat din opera acestora.