Sunteți pe pagina 1din 5

Arta portretului şi a naraţiunii în opera

cronicarilor moldoveni

În istoria noastră mai veche, principalele forme de cultură au fost traducerea şi


tipărirea de texte religioase, publicarea de cărţi populare, şi scrierea de cronici.
Cronici s-au scris timp de peste trei sute de ani, de la sfârşitul secolului al XV-lea
până la începutul secolului al XIX-lea, în toate ţările române, dar cele mai valoroase
sunt cele ale cronicarilor moldoveni şi munteni. În seria moldovenească intră
Letopiseţul Tării Moldovei, elaborat în ordine de Grigore Ureche (de la 1359 la
1594), Miron Costin (de la 1595 la 1661), Ion Neculce (de la 1661 la 1743). Grigore
Ureche a studiat în şcolile din Polonia, unde a învăţat slavona, latina, polona. El a
afirmat cel dintâi unitatea de origine a tuturor românilor. Letopiseţul său reprezintă
începutul marii istografii naţionale şi a avut o mare influenţă în dezvoltarea literaturii
române vechi şi a prozei artistice din epoca modernă. Miron Costin este cel mai
erudit cronicar român, care a învăţat tot în şcolile umaniste din Polonia. Acesta
continuă ideile formulate de Grigore Ureche în legătură cu etnogeneza românilor,
printro argumentare ştiinţifică, bazată pe autori antici şi umanişti. A dat primele
noţiuni de versificaţie şi teorie literară. Ion Neculce a aşezat în faţa Letopiseţului 42
de legende cunoscute sub numele de „O samă de cuvinte”. Este întemeietor, alături de
ceilalţi cronicari, al artei narative, descriptive şi portretistice româneşti. A creat
pornind de la limba vorbită, un stil artistic, pe care, ulterior, scriitori moderni, ca M
Sadoveanu, l-au luat ca model.
Cronicarii au fost istorici, dar folosind materia limbii s-au comportat ca nişte
scriitori. În paginile lor nu este interesant numai adevărul istoric pe care urmăresc să-l
transmită, ci şi modul personal de în care privesc evenimentele şi oamenii. Scenariul
lor este original, ca şi caracterele, ca şi punerea în scenă. Operele lor au o triplă
valoare: o valoare istorică care provine din faptul că prin ele s-au pus bazele
istoriografiei româneşti, ele reprezintă contribuţia documentară cea mai bogată pentru
istoria noastră medievală, au transmis un număr de idei fundamentale în legătură cu
etnogeneza românilor; o valoare lingvistică, determinată de faptul că toate aceste
cronici se constituie ca un document al limbii române în evoluţia ei; o valoare
literară, cronicile au o valoare excepţională şi pentru literatura română, ele conţin
primele exerciţii de compunere în limba vie a poporului. Din perspectiva istoriei
noastre literare, în ele aflăm forme incipiente ale prozei artistice româneşti. Chiar
dacă în intenţia cronicarilor, aceste scrieri erau lucrări istorice, găsim în ele trăsături
care aparţin literaturii, cum ar fi: subiectivitatea relatării, care are efect asupra
expresiei; prezenţa pasajelor memorialistice, care individualizează evocarea; talentul
de a povesti o întâmplare, de a descrie un peisaj.
Grigore Ureche este un povestitor sec, care relatează cu un ton egal faptele
bune şi faptele abominabile, naraţiunea lui este limpede şi curgătoare, dialogul este
firesc şi expresiv. Farmecul vine din stilul lapidar şi detaşat. El este de asemenea, un
bun portretist, imaginea pe care i-a creato lui Ştefan cel Mare reprezintă un portret
clasic realizat în spiritul istoricilor latini.
Proza lui Miron Costin este mai subtilă, autorul e un moralist căruia îi place să
mediteze pe marginea faptelor evocate. Întâmplările sau oamenii îi stârnesc gânduri
care se concretizează în fraze memorabile, cu valoare aforistică. Amănuntul picant,
dar revelator, suita de epitete morale şi schiţa de psihologie a personajului fac din
Miron Costin un bun observator al vieţii, la care darul anecdotic se îmbină cu
seriozitatea moralistului. De aceea, multe pagini din cronica lui capătă aspectul unor
fragmente literare.
Ion Neculce se manifestă ca scriitor prin arta naraţiunii şi a organizării
subiectului, evidenţiată atât în mica legendă despre aprodul Purice, cât şi în legendele
cu mult mai dezvoltate despre Nicolae Milescu sau despre Ghica-vodă, cât şi prin arta
portretistică. El conturează perfect un personaj prin notele sale particulare, morale sau
fizice, insistând asupra amănuntelor specifice ce caracterizează firea sau purtarea lui.
Influenţa cronicilor asupra literaturii române moderne este indiscutabilă. O dată
descoperite, în contextul avântului romantic al paşoptismului, ele au fost pentru
scriitori un rezervor preţios de teme, de personaje, de subiecte, de motive. Scriitorii
au descoperit în cronici temeliile culturii noastre, punctul de la care se poate vorbi de
o cunoştinţă culturală românească. Cronicarii nu au lăsat urmaşilor doar o imagine a
trecutului, câteva forme esenţiale ale expresiilor literare sau un număr de idei
generale asupra istoriei noastre, ci şi o anumită înţelegere a scopului creaţiei
culturale, ca act de responsabilitate pus în slujba binelui, adevărului şi frumosului,
pentru că aşa cum afirmă Miron Costin „scrisoarea ieste un lucru vecinicu” şi „voi da
seama de ale mele, câte scriu”. Această înţelegere reprezintă manifestarea cea mai
înaltă a umanismului cronicarilor români, trăsături transmise şi literaturii noastre
moderne.

„De moartea lui Ştefan vadă celui Bun, vă leato 7012 <1504>”

„Nu multă vreme, daca s-au întorsu Ştefan vodă de la Pocutiia la scaunul său,
la Suceava, fiindu bolnav şi slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie şi
osteneală şi neodihnă, în 47 de ani, în toate părţile să bătea cu toţii şi după multe
războaie cu noroc, ce au făcut, cu mare laudă au murit, marţi, iulie 2 zile.
Fost-au acestu Ştefan vodă om nu mare de statu, mânios şi de grabu vărsătoriu
de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omorâea fără judeţu. Amintrilea era om
întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi unde nu gândiiai, acolo îl
aflai. La lucruri de războaie meşter, unde era nevoie însuşi, se vârâia, ca văzându-l ai
săi, să nu să îndărăpteaze şi pentru aceia rariu războiu de nu biruia. Şi unde-l biruia
alţii, nu pierdea nădejdea, că ştiindu-să căzut jos, să ridica, deasupra biruitorilor. Mai
apoi, după moartea lui şi feciorul său, Bogdan vodă, urma lui luasă, de lucruri
vitejeşti, cum să tâmplă din pom bun, roadă bună iese.
Iar pe Ştefan vodă l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere în mănăstire în
Putna, care era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toţi ca după un părinte al
său, că cunoştiia toţi că s-au scăpatu de mult bine, şi de multă apărătură. Ce după
moartea lui, până astăzi îi zicu sveti Ştefan vodă, nu pentru sufletu, ce ieste în mâna
lui Dumnezeu, că el încă au fostu om cu păcate, ci pentru lucrurile lui cele vitejeşti,
carile niminea din domni, nici mai nainte, nici după aceia l-au ajuns.”
(Grigore Ureche-„Letopiseţul Ţării Moldovei”)
După cum se poate constata cu uşurinţă, portretul lui Ştefan cel Mare are un rol
ilustrativ, de gravură, menită să emoţioneze pe cititor. Cu toate că a luat cunoştinţă de
personalitatea lui Ştefan cel Mare numai din izvoare scrise sau din tradiţie, cronicarul
procedează ca un artist, plecând, în executarea portretului, de la un amănunt de ordin
fizic: „om nu mare de statu”, pentru ca, prin contrast, să însemneze trăsăturile de
ordin moral, începând cu aceea care i se pare dominantă: „mânios şi de grabu
vărsătoriu de sânge nevinovat”. Deşi, în genere, scriind cronica sa, Grigore Ureche nu
dă semnele unei preocupări artistice conştiente, în portretul lui Ştefan cel Mare se
vede grija pentru cursivitate, printr-o sacadare a frazei făcută de suişuri şi coborâşuri
egale, sprijinite antitetic, precum construcţia: „ om nu mare de statu, mânios şi de
grabu vărsătoriu de sânge…”.

„Războiul ce au făcut Ştefan vodă cu Mateiaş crai ungurescu la Bae”

„…. Mai apoi, socotind ca să nu rămâe vreun unghiu nepipăit de dânsul, au


lăsat drumul Sucevii, unde-l aştepta Ştefan vodă, şi la Bae ş-au întorsu calea şi au
sosit la Bae, luni, dichemvrie 14 zile şi acolea, cum nu vrea avea nici o grijă de nici o
parte, lăsându-ş oastea fără de nici o grijă, nici pază, ci la băuturi şi la prăzi. Unde
avându Ştefan vodă ştire şi prinzându limbă, marţi noaptea, dichemvrie 15, au aprinsu
târgul asupra lor, cându ei erau fără de nici o grijă. Şi fiindu şi beţi şi negătiţi de
război, i-au lovitu Ştefan vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de multă moarte
şi perire au făcut într-înşii. Că ei nefiind tocmiţi de război, nimica de arme nu s-au
apucatu, ci de fugă, nici urma să ia carii scăpa, că fiind noaptea, de nu ştiia încătro
vor merge, în toate părţile rătăciia, de-i vâna ţăranii în zăvoaie, prin munţi, unde vreo
12.000 periţi s-au aflatu. Mai apoi şi însuşi craiul, rănitu de săgeată foarte rău, de-
abiia au hălăduitu pre poteci, de au ieşitu la Ardeal.”
(Grigore Ureche-„Letopiseţul Ţării Moldovei”)

Arta narativă constă în prezentarea fiecărei oaste, Grigore Ureche ne narează o


întâmplare. Acesta povesteşte sau reface întreaga acţiune, spunându-ne fiecare detaliu
în parte. Cuvintele folosite nu sunt în întregime corect scrise dar nararea este făcută în
aşa fel încât cititorul să înţeleagă ce s-a întâmplat la „Bae”.

Miron Costin-„Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-vodă încoace”

„Numai ce vădzum despre amiadzădzi unu nuor, cum să rădică deoparte de


ceriu, un nuor sau o negură. Ne-am gândit că vine o furtună cu ploaie, deodată, până
ne-am timpinat cu nuorul cel de lăcuste, cum vine o oaste stol. În loc ni s-au luat
soarele de desimea muştelor. Cele ce zbura mai sus, ca de trei sau patru suliţe nu era
mai sus, iar carile era mai gios, de nu stat de om şi mai gios zbura de la pământu.
Urlet, întunecare asupra omului sosindu, să rădica oarece mai sus, iar multe zbura
alaturea cu omul, fără sială de sunet, de ceva. Să rădica în sus de la om o bucată mare
de ceia poiadă, şi aşea mergea pe deasupra pământului, ca de doi coţi, până în trei
suliţe în sus, tot într-o desime şi într-un chip. Un stol ţinea un ceas bun şi, dacă trecea
acela stol, la un ceas şi giumătate sosia altul, şi aşea, stol după stol, cât ţinea de la
aprindzu până în deseară. Unde cădea la mas, ca albinele de gros dzăcea; nice cădea
stol preste stol, ce trecea stol de stol, şi nu să porniia până nu să încăldziia bine
soarele spre aprindzu şi călătoriia până în desară şi până la căderea de mas. Cădea şi
la popasuri, însă unde mânea, rămânea pământul negru, împuţit. Nice frundze, nice
pai, ori de iarbă, ori de sămănătură, nu rămânea. Şi să cunoaşte şi unde poposiia, că
era locul nu aşea negru la popas, ca la masul aceii mâniei a lui Dmnedzău. Câteva
dzile au fostu aceia urgie; den părţile de gios în sus mergea. Şi tot atunci au fostu şi
aicea în ţară lăcuste, şi după acela anu şi la al doilea, însă mai puţine. Şi apoi şi în
dzilile a lui Ştefan-vodă au fostu lăcuste, însă pre une locuri, şi nu ca aceia desime, ca
în acela anu, de care s-au scris. Iarna să găsiia în pământu îngropate pre multe
locuri.”

Costin se vădeşte a fi un atent observator şi talentat pictor al fenomenelor


naturii. Pe cale fiind de la moşia tatălui său spre Bar, a văzut cu ochii lui norul de
lăcuste care a întunecat soarele. Scena i s-a întipărit adânc în minte, pentru că o
descrie întro adevărată pagină de antologie. Năvala lăcustelor ne-o imaginăm auditiv
şi vizual : „ Urlet, întunecare, asupra omului sosindŭ, să rădica oarece mai sus, iar
multe zbura alături cu omul fără sială de sunet, de ceva”.
Epitetele, comparaţiile, proverbele şi zicătorile folosite la locul potrivit
contribuie din plin la realizarea efectului artistic. Inspirându-se din înţelepciunea
populară, Miron Costin foloseşte, deseori, pentru a caracteriza plastic anumite situaţii
şi pentru a se face mai lesne înţeles, proverbe şi zicători.

„Domnia lui Costantin Cantemir-voevoda în anul 7193, iunie 10”

„Venit-au domnu Ţării Moldovii Costantin Cantemir-vodă, pre careli l-au ales la
domnie boierii Ţărâi Moldovii în locul lui Dumitraşco-vodă, cu nevoinţa şi cheltuiala
lui Şerban-vodă, domnului muntenescu, precum mai sus s-au scris. Acest domnu
Cantemir-vodă au fost de oameni proşti de la ţinutul Fălciiului. Şi dacă s-au rădicat la
vârstă, s-au dus în Ţara Leşască de au slujit la oaste, până au agiunsu de au fost
rohmistru. Apoi viindu în Moldova, s-au dus cu Grigoraşco-Vodă Ghica în Ţara
Muntenească şi au fost acolo ceauş spătărescu. Şi era om viteazu şi cu sfat bun. După
aceea, viindu aice în ţară în Moldova şi slujindu bine, l-au pus căpitan mare,şi apoi au
fost şi sărdariu, şi mai pe urmă au fost şi cliucer mare. Fost-au şi capichihaie la Poarta
împărăţii, ştiindu limbi multe şi fiind om bătrân. Cu alesul tuturor boierilor ce era
pribegi în Ţara Muntenească l-au ridicat domnu, cu cheltuiala lui Şerban-vodă,
domnului muntenescu, precum mai sus s-au scris. Şi titluşul lui nu scrie Cantemir-
vodă, ce numai Costantin-vodă.
Care nu ştie, ce numai iscălitura învăţasă de o face. Practică bune ave la
voroavă, era sănătos, mânca bine şi be bine. Semne multe ave pe trup de la război, în
cap şi la mâini, de pe cându fusese slujitoriu în Ţara Leşească. La stat nu era mare;
era gros, burduhos, rumăn la faţă, buzat. Barba îi era albă ca zăpada. Cu boierii trăie
până la ovreme, pentru că era om de ţară şi-i ştie pe toţi, tot anume, pre carile cum
era. Şi nu era mândru, nici face cheltuială ţării, că era un moşneagu fără doamnă.”
(Ion Neculce-„Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija vodă
până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”)

Ion Neculce realizează portretul lui Costantin-vodă destul de detaliat. Ne este


înfăţişat portretul moral (era sănătos, viteaz) cât şi portretul fizic (bătrân, „Semne
multe ave pe trup de la război, în cap şi la mâini…”, rumăn la faţă, burduhos, buzat,
„Barba îi era albă ca zăpada”). El îl caracterizează pe Costantin-vodă, dar ne dă şi
detaliul cum că acesta nu era însurat, ştia foarte multe limbi. Putem vorbi, că
descrierea lui Ion Neculce ne prezintă biografia lui Costantin-vodă.

„O samă de cuvinte”

„Iară Ghica-vodă, intrând în Ţarigrad, au nemerit la capichehăile moldoveneşti


de au slujit, apoi au vinit la Moldova cu neguţitorie, apoi la Vasile-vodă, lipindu-să
de curte, fiind şi Vasile-vodă tot de un neam, arbănaş. Şi vrând şi Dumnedzeu, au
agiunsu de au fost capichihihaie la Ţarigrad şi vornic mare aici în Moldova. Deci
tâmplându-se, atunce, la vremea mea lui Gheorghii Ştefan-vodă, de au fost la Poartă
cu alţi boieri, viziriul, văzându-l, l-au şi cunoscut cine este. Iar Ghica-vodă nu-l
cunoaşte pre viziriul. Deci viziriul Chiupruliolul au şi chemat pre haznatariul lui şi i-
au dzis în taină: „Vedzi cel boieriu bătrân moldovan ce este la Divan? Să-l iei şi să-l
duci la odaia ta, până s-a ridica Divan, şi apoi să-l aduci la mine în taină, cum
trebuieşte.” Iar Ghica-vodă, după ce îl luasă dintre ceilalţi boieri, să spăriiasă tare, că
nu ştie povestea ce este. Şi după ce s-au rădicatDivanul şi l-au adus la viziriul, l-au
întrebat viziriul ce om este şi de unde este, şi au dzis: „Cunoşti-mă pre mine, au ba?”
Iar Ghica-vodă s-au pus de unde este de locul lui, iar a cunoaşte pre viziriul nu-l
cunoşte. Atunce viziriul Chiupruliolul s-au spus şi au dzis: „Ţii minte ce am vorbit
când viniiam amândoi pre cale?” şi au dzis: „De ai uitat tu, dar eu n-am uitat, şi iată
că te voi face domnu în Moldova; numai să taci mâlcom.” Iar Ghica-vodă au şi mărsu
de i-au sărutat mâna şi s-au rugat atunce pentru stăpânu-său, să-l lasă să fie domnu, să
nu-l mazilească. Iar viziriul au răspuns: „Acmu deodată îl las să fie, iar mai pre urmă
cuvântul meu gios nu l-oi lăsa, ce te voi face pre tine.” Şi pe urmă, chemând la Poartă
pre Gheorghii Ştefan-vodă, şi nevrând Gheorghii Ştefan-vodă să margă, au pus pre
Ghica-vodă domnu în Moldova, după cum scrie letopisăţul. Aşe au fost povestea
ieşirii acestor doi oameni, Chiupruliului viziriul şi Ghica-vodă, că unde este voia lui
Dumnedzeu să biruiescu toate firili omeneşti.”
(Ion Neculce-„ Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija vodă
până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”)

Naraţiunea lui Ion Neculce este una mai bine înţeleasă, ceea ce ne demonstrează
evoluţia limbii române. Ion Neculce ne narează totul extrem de bine, timpul şi locul
ne este prezentat, apar citate din momentul convorbirii lui Ghica-vodă cu „viziriul”.
Chiar în sfârşit Ion Neculce ne spune faptul că el ne povesteşte cele întâmplate: „Aşe
au fost povestea ieşirii acestor doi oameni…”.