Sunteți pe pagina 1din 10

TIGANIADA (I)

Constantin
PRICOP

Se observă fără dificultate eforturile scriitorilor importanti din epoca modernă de a întrece
formulele generatiei anterioare. Pentru această epocă si cea postmodernă apare în plus vointa
de a refuza traditia, de a crea un univers diferit de cel comod instalat în fiinta literaturii din
care acesti importanti scriitori fac parte. Încununate de succes, asemenea eforturi declansează
un fenomen cu adevărat interesant. Schimbările, noul, nu afectează doar ordinea literară a
perioadei imediat anterioare, ci se resimt în structura întregii literaturi pe care o reprezintă.
Spirite pătrunzătoare, oricît de diferită le-ar fi formatia, ca T.S. Eliot sau formalistii rusi au
ajuns la aceeasi concluzie. Operele decisive nu implică doar prezentul, ci întreaga formulă a
literaturii nationale. Si scrierile din trecut vor fi citite altfel, între ele si alte scrieri, din epoci
istorice diferite, se stabilesc alte raporturi s.a.m.d.

Se vorbeste de multă vreme, desigur, de faptul că fiecare cititor îsi proiectează subiectivitatea
asupra textului citit. Există critici (G. Călinescu, de pildă) care îsi formulează în acesti termeni
conceptia despre istoria literară. Istoricul literar e subiectiv, motiv pentru care nu poate fi
lipsit de simt critic, nu există o istorie literară, ci istorii literare si avem atîtea istorii literare
cîti istorici… Dar accentul n-ar trebui să cadă exclusiv pe subiectivitatea cititorului (care nu e
nici ea pur… subiectivă, recunoastem în ea tendintele definitorii ale epocii etc. – nu mai
insistăm). Nu se vorbeste deloc despre capacitatea scrierilor parcurse de a „răspunde” într-un
anumit mod impulsurilor venind de la o subiectivitate distinctă, sustinută de o epocă de
cultură. Fiecare asemenea epocă întretine o grilă de lectură definită si îsi selectează
elementele care o reprezintă – chiar dacă e vorba de scrieri din epoci îndepărtate.

Această capacitate a textelor vechi de a răspunde într-o măsură mai mare sau mai mică
exigentelor contemporanilor poate alimenta aparente paradoxuri. O logică… liniară ne spune
că o scriere veche se învecheste si mai mult o dată cu trecerea timpului. Ceea ce părea desuet
acum o sută de ani ar trebui să fie si mai desuet astăzi. Or, în literatură lucrurile stau altfel.
Pentru relativul proces de distantare/apropiere avem la îndemînă exemple edificatoare din
propria noastră literatură. În epoca în care începea să se vorbească despre Istoria ieroglifică
(la început mai mult ca o bizară completare complexei activităti a lui Dimitrie Cantemir)
domina o conceptie literară clasicizantă. Primii comentatori vedeau în scrierea lui Cantemir
mai degrabă o ciudătenie decît o reusită. E adevărat că primii comentatori ai Istoriei
ieroglifice erau mai mult istorici, istorici ai culturii, lingvisti s.a.m.d. decît critici literari.
Acesti comentatori de ocazie au încercat să „justifice” căderile, evidente, din punctul lor de
vedere, ale scrierii artistice a importantului învătat. Se simteau obligati să „explice”, de pildă,
nenumăratele digresiuni, paranteze, inserturi – încălcări evidente ale formulei îngust
clasicizante pe care o slujeau. Vorbeau despre influente… orientale pe care le-ar fi suferit
autorul – si pe care ar trebui să le privim cu întelegere. Astăzi asemenea explicatii par simple
naivităti. Gustul modern al contemporanilor, deschis mai mult spre baroc decît către
clasicism, predispozitia postmodernistilor pentru secundar, pentru lipsa de angajare formală si
multe altele sustin, dimpotrivă, că „defectele” constituie calitătile acestei scrieri. Asemănător
este cazul Tiganiadei. Opera de început de sec. 19 este, ca formulă, mai aproapiată de
sensibilitatea cititorului din zilele noastre decît de aceea a lectorilor din epoca în care este, în
sfîrsit, publicată. Lectorul de astăzi o „întelege” mai usor si mai bine (din punct de vedere
estetic) decît lectorul de acum două secole.

Sensibilitatea literară contemporană găseste răspunsuri consistente în cele două scrieri de la


începuturile literaturii române. În ce mă priveste cred că putem îmbogăti semnificativ
imaginea primelor scrieri ale literaturii române citindu-le din această perspectivă. Nu numai
prezentarea erudită, general culturală, atingînd mai mult aspecte de istorie generală, de
lingvistică etc., datorată savantilor – care e atît de necesară dar care ne îndepărtează de scrisul
artistic. Nici interpretarea liber subiectivă a impresionistilor, care abordează textele vechi ca si
cum ar fi scrise de colegi de generatie, ci si o evaluare a capacitătilor operelor vechi de a
răspunde mentalitătii literare a timpului nostru. Să adăugăm că prin lectura celor vechi nu
căutăm doar reconstituirea literaturii vechi asa cum era ea în acel moment (reconstituire
relativă, fără îndoială), ci, cu competentele artistice ale timpului nostru, aducem ceva din
istorie în experienta artistică de azi. Putem să evaluăm astfel nu doar fidelitatea reconstituirii,
importantă, fără îndoială, dar putin importantă din punctul de vedere al lecturii estetice, ci si
modul în care scrieri vechi pot sau nu să răspundă aspiratiilor noastre artistice.

Si între ideile estetice ale lui Ion Budai-Deleanu descoperim nu putine în acord cu
mentalitatea literară modernă. Nu poate să nu ne retină atentia, de pildă, elogiul adus fictiunii,
ca esentă a creatiei literare. Arta nu „redă” realitatea, cum credeau înaintasii săi (si multi din
cei care i-au urmat), importanta ei nu stă în reproducere fotografică (am spune noi astăzi), ci
în fictiune si expresivitate. Pentru Ion Budai-Deleanu personajele sînt inventie, fictiune, chiar
atunci cînd modelul lor e luat din istorie – ni se spune în Prolog-ul Tiganiadei. Chiar atunci
cînd sînt reproduse figuri care s-au perindat în realitate, spune Budai-Deleanu, eroii operelor
literare nu sînt decît plăsmuiri ale creatorilor lor. Numărul mare de personaje de origine
greacă si romană care populau constiintele oamenilor educati nu se datora unui număr
superior de eroi în istoria grecilor sau romanilor. Exemple de oameni la fel de curajosi oferă si
istoria neamurilor… barbare. Important este cu totul altceva. Profuziunea modelelor umane
grecesti si romane oferite de scrierile clasice este urmarea talentului scriitorilor greci si latini,
a capacitătilor lor de creatie. Grecii si romanii au dat omenirii mai multi eroi decît alte
neamuri pentru că „au crescut oameni întru podoaba si măiestria voroavei deplin săvîrsiti”,
scriitorii greci si latini au fost maestri ai expresiei care, “cu suptirimea si gingăsia condeiului
său, au stiut într'atîta frumusăta pe eroii săi, cît noi astezi, necunoscînd pe altii asemene, ne
uimim de mare-sufletia, nalta-cugetarea, bărbătia s'alte vărtuti a lor, si doară nu luom samă că
mare partea întru aceasta este a scriptoriului” (s.n.). Impresiile puternice vin de la calitătile
„scriptorului“, de la talentul celui care le creează, care le „inventează”, nu de la… o istorie
mai glorioasă. Tiganiada, de altfel, este un exemplu desăvîrsit de inventie, mergînd pînă la
o adevărată plăcere ludică. Să retinem asadar că în conceptia lui Budai-Deleanu cel care
creează personajele-model este scriitorul, nu realitatea, nu istoria. Românilor si altora nu le-au
lipsit modelele eroice (sînt invocati, evident, Stefan cel Mare si Mihai Viteazul), dar ei n-au
avut scriitori care să creeze remarcabile personaje de fictiune. Nu eroiii ne-au lipsit, ci
scriitorii, artistii. La autorul Tiganiadei ideea de fictiune ajunge, pentru prima dată cu atîta
claritate în spatiul literar românesc, la o deplină limpezire.
Critici care s-au ocupat de Tiganiada (Paul Cornea, de pildă) au pus în evidentă faptul că
perioada în care a fost creat poemul coincide cu afirmarea spiritului critic – care se manifestă,
de altfel, cu multă vigoare în această scriere. Nu e vorba, ar fi de nuantat, doar de un spirit
critic general, vizînd tarele sociale sau defectele unor personaje – ci si de cresterea
importantei spiritului critic literar, cu tot ce implică existenta constiintei critice.

În Tiganiada este ilustrat perfect jocul implicării/detasării presupus de spiritul fictiunii


literare. Autorul nu e numai... autor-narator, ci devine personaj, urmărit de un observator
detasat al propriei plăsmuiri. Interpretîndu-si rolul de... autor, Ion Budai-Deleanu face apel la
o largă paletă de strategii, începînd chiar cu cele două texte preliminare. Vorbind despre
motivele pentru care n-ar scrie o adevărată epopee, invocă două motive. Poezia presupune „o
limbă bine lucrată, /.../ iar neajungerea limbii cu totul mă desmîntă...”, argumentează el pe
bună dreptate, româna epocii nefiind „bine lucrată”. Celălalt motiv invocă spiritul ludic,
autorul jucînd rolul... modestiei (ca povestitorul popular, ca Neculce, ca Creangă), cu formula
„mintea mea cea proastă”, introdusă cu evidente scopuri retorice, negociindu-se astfel din
partea cititorului o anumită “cautiune”. Autorul nu s-ar încumeta la compunerea unei scrieri
grave, spune fictivul autor, întrucît nu se simte suficient de talentat pentru o epopee... Nici un
cuvînt despre virtutile speciale ale genului pe care îl cultivă. Si, desi nu se simte la înăltimea
talentului necesar compunerii unei opere grave, pretentioase, este totusi încearcat de o dorintă
irepresibilă de a... cînta ceva. Urmarea e că a ”izvodit această poeticească alcătuire, sau mai
bine zicînd jucăreauă”. A îndrăznit si pentru că a avut buna intentie de “a forma s'a introduce
un gust nou de poesie românească”. Dar jucăreaua e, fără îndoială, mai importantă.

Lamentările, modestia si toate celelalte subliniază că am intrat de la început în planul fictiunii.


Atunci cînd autorul afirmă că scrie o operă comică deoarece nu ar avea suficient talent pentru
o operă gravă e vorba, evident, de încercarea de a stabili o complicitate cu cititorul. Jocul cu
cititorul, captarea bunăvointei sînt proprii întregului text, autorul fiind, în literatura română,
unul din primii maestri ai unui spirit ludic livresc. Metatextele fac parte, aici, în mod evident,
din fictiune. Ion Budai-Deleanu îsi creează personajul de autor si îl pune de acord cu tonul
general al operei – ironie, parodie, satiră. Lecturile pe care le invocă – sau cele identificate de
cercetători – devin ceea ce am numi astăzi intertextualitate – neuitînd că procedeul e folosit, la
începuturile epocii moderne, de Cervantes, cu care Tiganiada prezintă similitudini de
atitudine si de formulă. Tiganiada are terenul pregătit de Homer si Virgiliu, fusese anuntată
de Ariosto, Casti, Klopstock, Milton, de Voltaire (din care, în acea epocă, anumite titluri erau
interzise la Viena), de Cervantes, pomenit deja, de Tassoni... După cîte se poate vedea,
Tiganiada ia nastere din lecturi pregătitoare.

Alegerea tiganilor ca personaje fixează, fără dubiu, „tonul” scrierii. Tot ceea ce fac acestia,
indiferent de miza actiunii, cade în derizoriu si provoacă zîmbete. Desigur, si altii fac asemeni
tiganilor („...tu bagă samă bine, căci toată povestea mi se pare că-i numai o alegorie în multe
locuri, unde prin tigani să întăleg s'altii cari tocmai asa au făcut si fac, ca si tiganii oarecînd.
Cel întelept va întălege!” – îl avertiza fictivul autor pe Mitru Perea, în epistolia preliminară
către acesta), dar esential nu e (desi s-a bătut destulă monedă pe caracterul educativ al
Tiganiadei...) exemplul moral, ci jocul, ironia, plăcerea de a pune în miscare resorturile
comediei, ale spectacolului...

MIRADOR ÎN BIBLIOTECĂ
TIGANIADA (II)

Constantin
PRICOP

Din Tiganiada s-au păstrat două versiuni, una încheiată în jurul anului 1800, cealaltă înainte
de 1812. Din prima (numită de cercetători versiunea A) au fost eliminate episoadele care
făceau poemul prea arborescent, ajungîndu-se la versiunea B, cea care constituie poemul aflat
astăzi în circulatie si care a fost, cu putine exceptii, apreciat de critici ca versiunea cea mai
valoroasă artisticeste (asupra succesiunii variantelor si chiar asupra valorii lor literare un
punct de vedere diferit de al majoritătii cercetătorilor sustine Perpessicius). Epopeea eroi-
comico-satirică a lui Ion Budai-Deleanu a fost tipărită tîrziu, după ce manuscrisele rămase la
moartea autorului, cumpărate de la mostenitori la insistentele lui Asachi, ajung în bibliotecile
românesti. Este publicată mai întîi versiunea A, în revista lui Teodor Codrescu „Buciumul
român”, scoasă la Iasi (într-un număr din 1875 apăreau Prologul si Epistolia închinătoare,
într-altul, din 1877, textul propriu-zis si notele; războiul pentru independentă coincide asadar
cu descoperirea unei importante mostre de independentă literară.). Textul versiunii B a văzut
tiparul abia în 1925, sub îngrijirea lui Gh. Cardas. Realizînd a doua versiune a Tiganiadei (un
argument în sustinerea succesiunii Tiganiada A/ „Buciumul”/, Tiganiada B/ Cardas/ aducem,
credem, în cele ce urmează, prin prezentarea evolutiei, de la o variantă la alta, a importantei
literare a notelor de subsol), autorul a eliminat din Tiganiada A lungul episod cu Becicherec
Istoc, acesta urmînd să alcătuiască materia unui alt poem, Trei viteji, rămas neterminat.
O examinare atentă a acestui poem neîcheiat ne ajută să întelegem mai bine cum a fost
realizată principala operă a autorului. În Trei viteji, la care se pare că Ion Budai-Deleanu lucra
în timp ce definitiva a doua versiune a Tiganiadei, formula artistică a autorului are mai multă
claritate... didactică. Parafraza si parodia, elementul ludic sînt mai puternic subliniate în Trei
viteji. Aproape fiecare nivel al naratiunii din acest poem este pastisa, parodia, unei opere
originale, recognoscibilă în vîrtejul ironiei si umorului.

Trei viteji are trei personaje importante... unul ungurean, altul muntean si unul moldovean...
Să fie o simplă coincidentă cu Miorita? Personajul ungurean e Becicherec Istoc, cel muntean
Kyr Kalos de Cucureaza, cel moldovean Născocor din Cîrlibaba. Toti sînt... nobili si fiecare
dintre ei îsi caută Dulcineea... Modelul parodiei e încă o dată usor de detectat – celebrul
roman al lui Cervantes. Ca într-o mis en abîme avem o parodie la parodie... Don Quijotte
parodiază romanelor cavaleresti, Trei viteji e o parodie a parodiei... Parcă pentru a nu lăsa nici
un dubiu în ceea ce priveste prototipul personajului principal, Becicherec Istoc de Uram-Haza
are un scutier – pe românul Crăciun – si o caută pe Anghelina, răpită de zmeu. Copierea
modelului Cervantes se repetă în oglindă în cazul celorlalte două personaje. Kyr Kalos e
secondat de Trandafir si o caută pe frumoasa Smaranda, închisă la mănăstire, iar Născocor
o caută pe Chirana, tiganca de care se îndrăgostise, plecată cu alti tigani în Tara Românească.
„Grila” de împrumut este aplicată pe realitatea locală, cu conflictele ei nationale si sociale.
Crăciun este „român plouat”, Becicherec Istoc un nobil ungur cam... brunet...; scutierul, în
discutia pe care o are cu stăpînul, îi dă acestuia lectii privind injustetea inegalitătii sociale...
Asemeni unui Don Quijotte caricaturizat pînă la derizoriu, nobilul Becicherec Istoc are idei
fixe, este cititorul unei singure cărti, călăret pe un Ducipal... edentat, purtînd pe cap o căciulă
în loc de coif si folosindu-se de o tipsie drept scut, confundînd buturugile cu balaurii, cîinii cu
zmeii si luînd o femeie de la stînă drept zînă. Si el sfîrseste părăsit de scutier, fără bani,
obligat să practice, pentru a trăi, o muncă umilă.

În Tiganiada autorul se joacă de la început la sfîrsit cu alegoriile. Epistolia, în care apare


anagrama numelui lui Petru Maior (Mitru Perea; Prologul este semnat Leonachi Dianeu,
anagramă a numelui autorului, Ioanachi Deleanu), este edificatoare pentru un anumit spirit,
pentru mentalitatea luministă, întru totul rationalistă, care domina conceptia poemei.

Asupra unor idei din cele două texte preliminare se revine în notele de subsol. La sfîrsitul
primului Cîntec, în notă, înainte de a fi reluate motivele pentru care autorul nu ne dă o
adevărată epopee, ci un fel de „izvodire de sagă”, care nu cere nici prea multă înăltare de
gîndire, nici subtilitate de expresie, este exprimată încă o dată intentia poetului de a aduce în
româneste un nou fel de poezie, „precum se afla la italieni si alte neamuri”. Aceasta pentru că
putini vorbitori ai limbii române erau obisnuiti cu acest gen de creatii, de regulă românii
rămînînd la cîntecele de „doru lelii si de frunză verde”, cîntece „de gloată”, spune autorul.
Această afirmatie poate să contrarieze, mai ales că unii cercetători au sustinut că Tiganiada ar
fi puternic impregnată de spirit folcloric – iar aici dăm, cum vedem, peste cuvinte
dispretuitoare la adresa poeziei populare, a cîntecelor de „doru lelii si de frunză verde”,
cîntece „de gloată”. Respingerea poeziei populare, a traditiilor în general e o atitudine specific
luministă. Considerînd că toti oamenii sînt la fel, că ei sînt condusi de ratiune, că important e
ca ei să aibă posibilitatea de a-si folosi ratiunea, luministii socoteau că tot ce e împotriva
libertătii de gîndire, tot ce îi desparte pe oameni trebuie eliminat – în primul rînd religia,
evident, apoi superstitiile si toate credintele si obiceiurile care îi izolează în comunităti,
ridicînd diferente între grupurile de oameni. Cercetători ca Ovidiu Bîrlea insistă asupra
consistentei substratului folcloric în scrierea lui Budai-Deleanu – si se citează un fragment din
Tiganiada în care imaginea despre rai a tiganilor e identică aceleia puse în circulatie de folclor

„Rîuri dă lapte dulce pă vale/ Curg acolo si dă unt pîraie,/ Tărmuri-s dă mămăligă moale,/ Dă
pogăci, dă pite si mălaie!…/ O, ce sîntă si bună tocmeală!/ Mînci cît vrei si bei făr’ostăneală.//
Colea vezi un sipot dă răchie,/ Ici dă proaspătă mursă-un izvor,/ Dincolea baltă dă vin te-
mbie,/ Iar căus, păhar sau urcior/ Zăcînd afli-ndată lîngă tine,/ Oricînd chieful dă băut îti
vine.// Dealurile si coastele toate/ Sunt dă cas, dă brînză, dă slănină,/ Iar’ muntii si stîncele
gurguiate,/ Tot dă zahăr, stafide, smochine!…/ De pe ramurile dă copaci,/ Spînzură covrigi,
turte, colaci” – Cîntecul a IX.

Fără a intra în detalii să spunem că, indiferent de atitudinea fată de folclor, Ion Budai-Deleanu
păstrează modul de a vedea lumea (realist, plin de bun simt si de umor – mai mult umor decît
satiră nimicitoare) specific românului de la tară. Si în această privintă G. Călinescu avea
dreptate: oricîte cunostinte acumulase din cărti, Budai-Deleanu nu pierduse nimic din spiritul
tăranului ardelean. În ceea ce ne priveste, considerăm că în Tiganiada influenta populară, atîta
cîtă e, vine mai putin dinspre poezia populară si mai mult dinspre capacitătile artistice ale
limbajului vorbit în lumea satului. Cum s-a arătat, Budai-Deleanu stie să găsească în limba
vorbită plasticitatea, cuvintele capabile să dea o savoare inconfundabilă poemului său.

Un element extrem de important în structura poemul îl constituie notele de subsol. Sînt în


aceste note unele „deslusiri” teoretice, sînt invocati maestri ai literaturii universale, se dau
lămuriri în legătură cu procedeele artistice folosite s.a.m.d. O primă intentie a autorului
trebuie să fi fost într-adevăr aceea de a facilita, prin aceste note, lectura. S-ar putea ca pe
măsură ce înainta în redactarea lor Ion Budai-Deleanu să fi descoperit, pe de o parte, că notele
devin pedante, incompatibile cu textul pe care îl lămureau si, pe de altă parte, că ele deschid
posibilităti literare eficiente. De ce presupunem că astfel au stat lucrurile? Pentru că în
versiunea A, prima versiunea asadar, notele se opresc la v. 5371 – autorul n-a dus pînă la
capăt explicatiile în versiunea care constituia o formă intermediară. Putem descoperi aici si un
argument pentru ceea ce cred cercetătorii în majoritatea lor – dar nu si Perpessicius, de pildă –
si anume că versiunea A este o formă anterioară si nu una posterioară versiunii B. Elementul
ludic, care nu lipseste în niciuna dintre versiuni, n-ar fi fost abandonat în notele de subsol din
versiunea ultimă, cînd el devenise, după ce fusese descoperit si exploatat, o importantă sursă
de umor si ironie... În versiunea finală, asadar, notele sînt redactate în maniera binecunoscută,
ele exprimînd, ilustrînd opiniile unei colorate galerii de “cititori” ai manuscrisului... Aceste
note au devenit cu totul altceva decît obisnuitele note de subsol din lucrările stiintifice (cu
care se asemănă notele în primele lor redactări, cele din versiunea A). În astfel de lucrări în
notele de subsol se fac trimiteri la sursele unor citate, se dau explicatii, se aduc argumente
suplimentare s.a.m.d. Budai-Deleanu transformă notele de subsol în procedeu artistic. Tocmai
pentru a completa jocul din pagină si cu registrul eruditiei autorul redactează notele în stilul
comentariului doct. Unele note contin comentarii filologice (inclusiv despre... starea în care s-
ar afla manuscrisul lucrării...), poetice, etimologice – de pildă se explică etimologia cuvîntului
Dumnezeu sau a ritmului: „Rîtmă. Lătineste ritmus, să zic versurile ce se sfîrsesc asemene:
precum ele – mele etc.: precum o vară frumoasă – vreme mîngăioasă etc.“ (de fapt, cum
vedem, aici se vorbeste despre... rimă...) In acest mod notele de subsol adaugă lucrării încă un
plan, realizat prin procedeul modern al „vocii din off”. Autorul vrea să ne lase impresia că
după încheierea redactării opera sa a fost parcursă de o serie de cititori care si-au consemnat
observatiile pe marginea textului, după modelul celor care, în vechime, făceau pe marginile
bucoavnelor pe care le citeau tot soiul de adnotări. Ion Budai-Deleanu introduce acele
personaje în universul fictiv al poemului, le atribuie rolul de naratori care apar în notele de
subsol – înainte de toate printr-un nume care sintetizează calitatea si conditia lor, dar si prin
alte particularităti – stil, inteligentă, interese etc. Personajele din note sînt (nu lăsăm niciunul
nenumit): Mitru Perea (singurul comentator... competent), Chir Simplitian, Cocon
Idiotiseanul, Coconul Musofilos, Chir Onochefalos, Cocon Coantres, P. Filologos, Vintilă,
Adrofilos, Cocon Eruditianu, C. Adevărovici, J. Răbdăceanu, Mîndrilă, Păr. Desidemon, P.
Agnosie, Chir Criticos, Părintele Apologhios, P. Sfîntoievici, P. Sfîntoiescu, Căpitan
Alozonios, Căpitan Pătitul, Chir Mustrul ot Puntureni, Apistos, P. Evlaviosu, Părintele
Orthodoxos, Părintele Ascriteanul, Egumen de la Cioara, Micromegas, Coconul Politicos,
Popa Ciuhurezu din Brosteni, Popa Nătărău din Tîndarînda, Alitofilos, Arhonda Suspusanul.
O galerie cuprinzătoare de „comentatori”, asadar, care, cu ochii la ceea ce se întîmplă pe
scenă, nu întîrzie să-si spună punctul de vedere. Ei joacă pe rînd rolul personajului care, la
teatru, iese în fata cortinei si comentează, chipurile, cu spectatorii ceea ce se întîmplă pe
scenă; sau rolul vocii din off întîlnită în filmele artistice din timpurile noastre. Indiferent de
ceea ce spune acest comentator din afara scenei, devenind complicele nostru, el plasează sub
semnul artificiului si, într-o anumită măsura, al derizoriului spectacolul la care asistăm.

Desi unele din aceste note, spuneam, prezintă, într-un stil doct pînă la ridicol, informatii
necesare întelegerii textului, chiar si acestea, care par a fi „adevărate” note de subsol strict
filologice, doar parodiază stilul erudit. Tonul ironic este imprimat chiar de la prima însemnare
de acest gen, în care Tiganiada este pusă alături de Iliada si Eneida. Si tot de la început
sîntem lămuriti că adevărata muză a autorului este aceea care l-a inspirat pe Homer în scrierea
Bătăliei soarecilor cu broastele (Bathrahomiomahia).
Nu toti comentatorii care îsi notează observatiile pe marginea (în subsolul) paginilor citesc
manuscrisul în acelasi timp. Lecturile „sînt” decalate în timp, atribuind textului un destin
istoric. Este posibilă o supraetajare cronologică a notelor, apărînd astfel nu numai note la text,
ci si note la note, care comunică între ele pe verticală. Mitru Perea comentează, de pildă, o
afirmatie din text privind împroprietărirea tiganilor. La observatia sa se adaugă comentariile
lui Idiotiseanul si ale lui Onochefalos:

„1. De aici acum să poate sti cu temeiu pămîntul care Vlad Vodă au dat tiganilor.
a) Nu poci eu să cred ca să fie dat Vodă locurile cele mai frumoase tiganilor. Idiot.
b) Ba caută să crezi, vere, căci asa este scris; si dacă-i scris odată, îi scris!... Onoch”.

Subiectul Tiganiadei este important doar prin posibilitatea succesiunii rapide de planuri, el e
unul din elementele întregului si îl completează foarte bine. Dar, de fapt, ce se întîmplă în
Tiganiada? Foarte pe scurt, să spunem că în poemul lui Ion Budai-Deleanu e relatat un episod
din timpul domniei lui Vlad Tepes. Domnitorul muntean, pe cale să dea fată cu turcii, îi
eliberează pe tigani si îi înarmează împotriva acestora. Tabăra tiganilor e la Spăteni, iar
acestia se adună între Alba si Flămînda – prilej pentru unul din autorii notelor de subsol de a
sublinia intentiile autorului, de a îngrosa ceea ce este de altfel evident de la prima vedere:
denumirile de locuri alimentează la rîndul lor ironia generală... Domnitorul trece în revista
cetele de tigani cu „voivozii” lor în frunte – autorul invocînd, homeric, muza pentru a-l ajuta
să ne înfătiseze defilarea acestora („O, musă! rogu-te de astă dată/ Să-mi dai viers cu vrednice
cuvinte,/ Ca să pociu cînta cum înarmată/ Tigănimea purceasă nainte...!” – e, evident, un soi
de „O, cîntă zeită mînia ce-aprinse pe-Ahile Peleianul..”. în registru... comic), o adevărată
paradă, plină de culoare si, mai ales, de sunete...

„Întîi, dară, dintru toti purceasă


Ceata lui Goleman vestită;
Toti-ciurari si feciori de acasă,
Vai de-acela care-i întărîtă!...
Trei sute era ei pe-îndelete,
Afară de prunci, muieri si fete.

Armele lor cele mai cumplite


Era furce si rude de satră,
La vîrv cu fier ager tintuite;
Cu cestea-îndată trîntea de vatră
Pe vrăjmas de-aproape si de parte.
Acolo să vezi capete sparte!

Steagul! de mînză codalbă-o piele


Le era, de-un părîng aninată,
Pe care sta, cu rosii petele,
O vescă de ciur sus îndreptată.
Cînta de mars în cimpoi foite,
Bătînd în ciure negăurite.

Ce să mai zic de-a lor voivod mare?


Goleman voinicul! Oh, acela,
De nu-l va prăpădi v'o întîmplare,
Nu va bate el în zădar lela,
Nice va zăcea prăvălit pă spate
Când i s-or fârsi-în traistă bucate.

După-aceste veniră nainte,


Armati si-n rînduri tocmite bine,
Argintarii, de-inele si tînte
Făcători, doao sute. Dar' cine
Îi duce si le este povată?
Tinăr Parpangel si mîndru-n în fată.

Acesta purcedea-în dreaptă spită


Din craiu Jundadel a cărui mare
Si preste toti înăltată vită
Tocma de-unde soarele răsare,
Cu soarele-împreună răsărisă,
Precum cronica ciorască scrisă.“
(Cîntecu I)

Asa cum în epopeile antice zeii participau la întîmplările prezentate, luînd partea unora sau
altora dintre combatanti, în Tiganiada intervin în conflictul dintre crestini si turci Satana si
sfintii. Ca să-i abată pe tigani din drumul către tabăra lor, Satan o fură pe Romica, logodnica
lui Parpangel si o ascunde la Cetatea neagră. Parpangel o caută si ajunge astfel la palatul
vrăjit. În epopee firele narative se întretaie. Intre timp Florescu povesteste faptele lui Tepes cu
turcii. Iar Parpangel, negăsind-o pe Romica, se culcă si se trezeste dimineata cu ea în pat. Sîn
Spiridon, care protejează fecioarele, o face să dispară din nou. Căutarea ei se prelungeste cu
alte episoade fantastice. Tepes, vrînd să încerce vitejia tiganilor, se apropie de tabăra acestora
cu ostenii lui îmbrăcati turceste. Tiganii se sperie si îsi trădează stăpînul. Cînd, de fată cu
domnitorul muntean află care e adevărul, promit domnitorului să se poarte vitejeste si, atunci
cînd se ciocnesc într-adevăr cu turcii, convinsi ca e tot Tepes cu oamenii lui, se aruncă asupra
acestora cu tot avîntul, pentru a-si dovedi vitejia.

Povestea continuă în această notă.

S-a observat (Al. Piru) că Ion Budai-Deleanu nu este creator de tipuri individuale. Ca si alti
scriitori ardeleni reuseste mai ales în prezentarea multimilor. G. Călinescu vorbeste despre
lipsa de acuitate plastică a autorului – compensată printr-un adevărat geniu al sonoritătilor.
Cetele de tigani îi prilejuiesc valorificarea acestei însusiri. Repertoriul de nume selectate sau
inventate de Ion Budai-Deleanu este, într-adevăr, de o varietate sonoră remarcabilă.
Toponimele, dar mai ales numele de persoane, numele tiganilor, evidentiază o largă gamă de
sonorităti. Aordel, Corcodel, Cucavel, Parpangel, Parnavel, Suvel, Dondul, Giolban,
Gogoman, Goleman etc. Onomatopeele sînt folosite din abundentă, combinatiile de sunete
dau, într-adevăr, sentimentul auditiei unei orchestre burlesti. Poetul alege cuvintele cele mai
sonore, sau inventează cuvinte. Personajele, de altfel, vorbesc enorm, actiunea propriu-zisă
fiind un pretext. G. Călinescu crede ca Tiganiada are aparenta unei opere moderne tocmai
datorită stapînirii perfecte a elementului sonor. „Numai Eminescu, mai tîrziu, spune criticul, a
siluit limba sau a scociorît forme cu atîta sistemă si Budai îi este un mare înaintas”. „Budai
tratează cuvintele ca pe niste făpturi moi si le dă pe loc la rimă genul si terminatiile
trebuitoare”.
Cînturile X si XI prezintă un adevărat „congres“ al tiganilor care, neîntelegîndu-se asupra
formei de guvernămînt pe care s-o adopte, îi pun pe cei mai învătati dintre ei să se confrunte.
Sînt trecute în revistă, cu argumente pro si contra, formele de guvernămînt cunoscute. Unii
cercetătorii au luat în serios această dispută – în fond pretex, încă unul, pentru autor, de se
juca. În realitate derizoriul devine aici mai evident decît oriunde, incompatibilitatea dintre
gravitatea problemelor politice si conditia celor care le abordează fiind o garantie pentru
efectele comice. Lipsa de întelegere a unor comentatori care au încercat să desprindă de aici…
optiunile politice ale autorului e mai mult decît evidentă.

Se poate vorbi, în Tiganiada, de existenta mai multor registre stilistice, iar cînd spuneam că
subiectul e bine armonizat cu restul elementelor poemului ne refeream tocmai la acest acord
între registrul stilistic si ceea ce ni se relatează. Asa cum s-a mai spus, primul registru ar fi
registrul grav, în care autorul prezintă cu seriozitate figura si faptele lui Vlad Tepes. Stilul, în
cazul acesta, se vrea unul înalt, cum ar fi spus anticii. Discursul lui Tepes către Catavolin,
solul sultanului venit după haraci, de pildă:

„Spune celui care te trimiseră


Că într-acest chip Vlad vodă-i răspunde:
Haracii sînt gata, supt aleasă
Incuietoare; dar’ a pătrunde
Nu poate-acolo poftă străină
Intr-alt chip făr’ cu sabia-în mînă.

De sultanului de dînsii îi pasă,


Vie, să si-i ducă, de să-încrede!
Dară nici tinerii vor de-acasă
De voie bună-a mearge-în obede,
Zicînd că cu patria-împreună
Vreu s-aibă soartea: rea sau bună.

Iar încît e despre-a mea persoană,


Să merg să mă-închin năltatei Poarte,
Spune că-atunci cînd iepurii-în goană
Vor lua pe-ogari…!, lupilor moarte
Mieii vor da, poate că-atunci doară
M-oi închina; iar nu de-astă oară!”
(Cîntecul a III)

Atîta doar că aceste versuri grave din Tiganiada nu sînt neapărat si cele mai reusite.

Altul ar fi registrul în care este redactată aproape întreaga poem – parodic, adecvat prezentării
tiganilor.

În sfîrsit, un al treilea registru stilistic, „neutru“, „savant“, se găseste în notele de subsol, care
ar vrea să pară că nu sînt decît niste comentarii ale textului. În aceste note, alte personaje decît
cele din poem vorbesc din exterior, comentează – împreună cu cititorii – spectacolul
prezentat. Cum am arătat, notele alcătuiesc un plan distinct al poemului, celalalt fiind
constituit de poemul propriu-zis.

Dacă e sa vorbim despre o notă predominantă aceasta e, incontestabil, una ironic-parodică.


O teză care devine decisivă în abordarea poemului priveste caracterul baroc al Tiganiadei.
Nicolae Balotă, Romul Munteanu s.a. au atins această problemă. N. Balotă, de pildă, vorbeste
despre un baroc caracteristic latinitătii răsăritene, o conjugare între barocul occidental si
icoana bizantină, între Roma si Isarlîk. „Este tipic barocă viziunea estetică a autorului
Tiganiadei, felul în care îsi judecă propria sa lucrare. Asemenea celor mai multe opere
apartinînd universului baroc Tabăra tiganilor reprezintă în acelasi timp o recreatie (o
încercare de a re-crea eposul clasic) si o recreatie a unui spirit ludic, dispus să ofere altora o
«jucăreauă», un honesto entretenimiento, cum ar fi spus Cervantes. O lume ca joc apare într-o
asemenea operă barocă. Fireste, aceasta exclude ordinea. O veselă confuzie domneste în
universul baroc al Tiganiadei. Confuzie între tărîmuri – natural si supranatural, real si
imaginar –, între regnurile aceluiasi tărîm.“ (N. Balotă, Universul baroc la I. Budai-Deleanu,
„Luceafărul“, 7 febr 1970)

Să nu uităm că, si în cazul Istoriei ieroglifice s-a vorbit despre un baroc oriental (Serban
Cioculescu), alimentat de arta arabescurilor.

Problema barocului în literatura română este una dintre cele mai incitante. Asa cum a evoluat
această literatură si cum este ea consemnată în istoriile literare, ea nu a cunoscut un curent
baroc ci, cel mult, elemente baroce în creatiile unor scriitori. Dar, dacă literatura română ar fi
urmat căile deschise de Istoria ieroglifică si Tiganiada, barocul ar fi avut si la noi remarcabile
puncte de sprijin. În baroc există o constiintă de epigon, de raportare la altă directie estetică.
Ceea ce autorul clasic ar fi exprimat direct, autorul baroc complică, sedus de spiritul ludic, în
cazul său extrem de dezvoltat. Emfaza, pretiozitatea, nu sînt ocolite în opera barocă, ele apar
si în Istoria ieroglifică si în Tiganiada. Există în baroc o constiintă a participării la facerea
textului – evidentă, în cazul de fată, în comentariile din subsolul paginii. Jocul intelectual,
anagramele, hieroglifele, specifice universului baroc, îl atrag pe Ion Budai-Deleanu. Cultura
germanĂ era, în epocă, populată cu opere baroce pe care e greu de imaginat că el nu le-a
cunoscut.

Din Italia, barocul s-a izbit de clasicismul francez, care-l respinge pe un Bernini, dar are un
remarcabil succes în Spania. El constituie o componentă remarcabilă a culturii portugheze. Cu
exceptia Frantei, tările neolatine au cunoscut o puternică miscare barocă. Daca soarta ar fi
asezat altfel elementele constitutive ale literaturii române, barocul ar fi putut fi si pentru noi
un curent reprezentativ. Cele două opere fără posteritate directă, Istoria ieroglifică si
Tiganiada, demonstrează din plin acest lucru. Istoria a vrut însă altfel, si principala influentă
pe care o vom receptiona la începuturile literaturii noastre premoderne va fi din sursă
franceză. În locul complicatiilor barocului, limpezimea pastoralei, lacrimile superficiale ale
Văcărestilor. Istoria ieroglifică si Tiganiada reprezintă doar un început posibil al literaturii
române. Dar un început deloc lipsit de importantă...