Evidenţiaţi particularităţile simbolice ale Inorogului - Dimitrie Cantemir 

Istoria
Ieroglifică

Istoria ieroglifică- roman alegoric

Procesul de creaţie a durat puţin, probabil între 1704-1705, iar titlul dat este pe măsura epocii:
Istoria ieroglifică în douăsprezece părţi împărţită aşijderea cu 760 de sentenţii frumos
împodobită, la începătură cu scară a numerelor dezvălitoare, iară la sfîrşit cu a numerelor
streine tălcuitoare. Din păcate, romanul, deşi de importanţă majoră pentru dezvoltarea literaturii
române, a intrat cu întîrziere în circuitul operelor excepţionale. Cu toate că Dimitrie Cantemir
porneşte de la o realitate istorică, iar mai apoi o transfigurează artistic, vom privi opera mai ales
din perspectiva estetică, fără a insista asupra caracterului memoralistic şi pamfletar. Aceasta
pentru că un anume context istoric, personalităţile timpului apar oglindite deformat de
subiectivitatea autorului şi sunt receptate de cititor drept tipologii ascunse cu abilitate şi talent, cu
o adevărată pasiune pentru ludic, în spatele unor măşti ori simboluri, toate dezvăluite în Scara
numerelor şi cuvintelor ieroglificeşti tălcuitoare, aflată la sfîrşitul operei.
Nimic mai fals pentru cititor decît să se lase angrenat în compararea personajelor şi numelor din
«scară». Gheorghe Crăciun avertizează că aceasta ar conduce la o interpretare care nu este nici
literară, nici (mai ales) istorică.
Cantemir imaginează un univers fantastic, populat de păsări (valahii) şi patrupede
(moldovenii), în care preocuparea generală se îndreaptă spre găsirea conducătorului potrivit.
Animalele (care păstrează semnificaţiile din bestiariile medievale) se adună pentru a alege un
conducător, dar discuţiile deviază şi vorbitorii dezbat în discursuri retorice impecabile problema
apartenenţei de rasă a Struţo-cămilei, hibrid monstruos şi simbol al dezechilibrului lumii. Pentru
ca Struţo-cămila să poată stăpîni peste patrupede, Corbul porunceşte înlăturarea Inorogului,
moştenitorul de drept al tronului, pentru a cărui căpturare este mobilizată întreaga lume a
păsărilor. Vicleanul Hameleon, profitînd de încrederea pe care Inorogul o avea în nobilul
ambasador al păsărilor, Şoimul, imaginează o capcană diabolică, îl capturează pe Inorog şi îl
vinde unui Crocodil, căruia îi era dator, dar şi pentru a se răzbuna pe Inorog. Hameleonul era
supărat că îi slujise Inorogului fără simbrie timp de un an, cu nădejdea că acesta va săvîrşi o vrajă
benefică pentru frumoasa Biruinţa, soţia Hameleonului, ceea ce nu se întîmplase. Promiţîndu-i
Crocodilului daruri de preţ, Inorogul se eliberează, refugiinduse în Imperiul peştilor (turcii). Între
timp, în ţara patrupedelor, pe tronul ce se cuvenea Inorogului, Corbul îl aşază pe ginerele său,
Vidra. Acesta se dovedeşte a fi un conducător nemilos şi un personaj nerecunoscător faţă de
protectorul său. În momentul în care Corbul se recunoaşte neputincios în privinţa Vidrei,
intervine Inorogul. El fusese ajutat de vrăjitorii cei buni, de Cocoş, la curtea căruia se ascunsese
un timp, şi de fratele său, Filiu. Tiranul din ţara patrupedelor este alungat, Corbul este înfrînt,
ordinea este restabilită. Toate animalele sărută cu smerenie copita biruitorului Inorog.
S-au făcut numeroase observaţii în privinţa diversităţii speciilor literare adunate în Istorie şi
de aici, asupra structurii labirintice, un reflex al temei care guvernează opera. Despre simbolul
labirintului (sugerat constructiv şi conţinutal) vorbesc aproape toate exegezele dedicate Istoriei.
Cantemir tălmăceşte labirintul ca închisoare din care nu se poate ieşi, iar în plan simbolic îl
asociază cu ignoranţa.Impresia de construcţie încîlcită este imprimată, în primul rînd, de lungile
discursuri retorice ale animalelor. În Istoria ieriglifică, toate personajele prind contur şi viaţă prin
intermediul cuvîntului; ţin discursuri (primele trei capitole), dialoghează în stil erasmian sau
pledează în favoarea unei acţiuni prin intermediul povestirii exemplificatoare. Textul
cantemirean este segmentat şi de paranteze, uneori conţinînd informaţii paralele, alteori
intersectînd enunţul principal.
Lucrarea se impune prin ideile social-politice. Autorul supune unei critici violente pe
domnitorii şi boerimea lacomă şi hrăpăreaţă, care « de vărsarea sîngelui nevinovat se bucură».
Simpatia autorului e de partea celor oropsiţi,redaţi în roman de asemenea sub formă alegorică
prin albine, furnici etc. Acestea trăiau numai cu «obide şi suspine» şi de aceea ele se răsculau
împotriva lighioanelor primejdioase « aducătoare de rane netămăduite».
Pe lîngă linia principală de subiect - lupta dintre Inorog (D.Cantemir) şi Corb (C.
Brâncoveanu) - autorul introduce în roman diferite povestioare, anecdote, alcătuieşte versuri,
care au menirea de a concretiza anumite situaţii ori de a contribui la o caracterizare mai amplă a
diferitor personaje.
D.Cantemir ştia să-şi aleagă mijloace artistice efective, ca să-şi poată adînci satira. Un loc
însemnat îl ocupă portretul, care de cele mai multe ori e grotesc, caricatural. Prezintă interes şi
cele 760 de sentinţe cu care este «frumos împodobită» lucrarea.
Istoria ieroglifică are o mare valoare şi sub raport lingvistic. Fiind un bun cunoscător al limbii
române, Dimitrie Cantemir foloseşte cu măiestrie lexicul limbii noastre, la care adaugă un şir de
neologisme.
Gama posibilităţilor artistice ale lui Cantemir aici se reflectă deosebit de largă; el trece uşor de
la şarja sarcastică la caligrafia fină, de la adînca vibraţie lirică (subiectivă) la blestem şi
caricatură. Pagini întregi sunt memorabile- fapt remarcat de Nichita Stănescu.

Repere bibliografice:

1. Ciocanu, Ion «Literatura română» - Chişinău: Prometeu, 2003.

2. Micu, Dumitru «Istoria literaturii române» - Bucureşti: SAECULUM I.O., 2000.
3. Ghiţulescu,Mircea «100 cei mai mari scriitori români» Bucureşti: Lider, 2005.
4. Dodiţă, G; Marin, V. «Istoria limbii şi literaturii vechi moldoveneşti» - Chişinău:
Lumina, 1966.
5. Ruşti, Doina «Scriitori români»-Bucureşti: NICULESCU, 2006.
6. Călinescu, George «Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent» - Bucureşti:
Minerva, 1982.