Un rezumat la Povestea Vorbii de Anton Pann

Volumul „Povestea vorbii” de Anton Pann conține o serie de anecdote pe tema

prostiei, beției, moravurilor sau a altor defecte fizice sau morale.
……………………
Din aceasta poveste se desprinde mai mult o povață care ne spune ce imprtanta are
vorba. Asa ca se stie ca la cat de mult vorbeste lumea si la cat de repede, lumea ar
lua-o cu susul in jos. "Dacă plantezi scaieiti nu ies castraveti, daca cineva e magar
nu se poate transforma in armasar, tot ce este asa ramane, dar vorba e mare si poate
denatura de la un caz la altul" . Povestea ne spune ca de la o vorba se poate ajunge
la alta vorba "Vorba pe unde a ieșit Mai bine să fi tușit. ".. Povestea este în versuri
și toată are același subiec. Vorbele rămân doar vorbe iar faptele, fapte ..așa ne
spune povestea. "Cu pleșuvul cînd vorbești Tivgă să nu pomenești Și nici Să nu
rîzi de măgar cumva, Că poate îl încaleci cîndva". Așa ca ai grija ce vorbești, ca s-
ar putea s-o pățești!
…………….
„Povestea vorbii” îi aparține unuia dintre pionierii culturii muzicale și literare
românești din prima jumătate a secolului al XIX-lea: Anton Pann. Numele său real
este Antonie Pantoleon-Petroveanu, iar una dintre principalele moșteniri lăsate
poporului român este chiar muzica imnului național. Volumul „Povestea vorbii” a
fost publicat pentru prima dată în anul 1847. 
 
Fragmentul  are drept protagonist un crai aflat într-o situație dificilă. Acesta era
complexat de nasul său mare. Chiar dacă supușii, împreună cu alți oameni de la
curte, îl asiguraseră că îi stătea bine, era evident că nu spuneau adevărul, întrucât
nu își permiteau să fie sinceri cu superiorul lor („Căci cine-ndrăzneşte la unul mai
mare/ Să-i spuie de faţă cusurul ce-l are?”). 

În aceeași cetate locuia și o femeie cocoșată, căreia lingușitorii reușiseră să îi

inducă o părere de sine distorsionată („Ce o amăgise lingăii să crează/ Că ea e în
lume cea dintâie rază”). Într-atât de departe de realitate era percepția femeii asupra
ei înseși încât devenise de-a dreptul arogantă („Ş-a se ţine zână o înfumurase”).
Într-o zi, ea îl vizitează pe craiul cu nasul cel mare. Văzând că acesta nu-i vorbește
așa cum îi plăcea ei și nu obține de la el ceea ce dorește, femeia apelează la un
tertip mârșav, lovind chiar în sensibilitatea craiului, și anume, dimensiunea nasului
său („Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:/ - Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!”). 

Diplomat, craiul se preface că nu aude vorbele înțepătoare ale femeii. Pentru a-l
provoca, crezând că vorbele sale au rămas neauzite, aceasta repetă remarca
răutăcioasă pe care o făcuse înainte. Cu greu, craiul se preface din nou că
incidentul nu se petrecuse, însă femeia, insistentă, revine asupra cuvintelor sale
pentru a treia oară („Craiul şi aceasta o-nghiţi cu noduri,/ Ea nu-nceta însă de a-i da
iar bolduri/ Şi mai zise iarăşi: - Ce ciudat îmi pare!”). Ea adaugă chiar că nu văzuse
nicăieri până atunci un nas atât de mare. Văzând că femeia era lipsită de bun simț
și nu se dă bătută, craiul adoptă o altă atitudine.