„PATIMA ROȘIE”

Mihail Sorbul
-caracterizarea personajului Sbilț-

Sbilţ, este vărul Tofanei şi întruchipează ratatul superior, trăsătură dominantă ce se

desprinde, în mod indirect, din mentalitatea, vorbele şi atitudinile personajului. El este
întreţinut de verişoara sa, Tofana, cu banii lui Castriş, fiind incapabil să-şi câştige existenţa,
deoarece „numai dobitoacele muncesc”. Concepţia că „pământul e o pepinieră de nerozi”,
meniţi să-i întreţină pe cei aleşi de soartă pentru a fi gânditorii omenirii, printre care se
autoinclude, ilustrează un personaj incapabil de sentimente şi uscat sufleteşte.
Factorii genetici şi mediul ambiant influenţează decisiv structura caracterială a lui
Sbilţ. Cinismul este trăsătura definitorie a personajului, reieşită în mod indirect din numele
Sbilţ, care înseamnă laţul cu care sunt prinşi câinii de către hingheri. El este mândru de
bunicul său, care fusese un „straşnic hingher” şi pe care îl venerează pentru că „îşi făcea
meseria cum face adevăratul artist artă pentru artă”, admirându-l pentru frenezia cu care
ucidea câinii vagabonzi, când „se topea de fericire la zvâcniturile dobitocului sugrumat de
sbilţ”.
Trăsăturile morale reies, indirect, din faptele şi vorbele personajului, mediul ambiant
fiind decisiv în formarea caracterului. Arogant şi indolent, Sbilţ „lucra” de 12 ani la „un op
monumental” (capodoperă), dar la care nu scrisese nici măcar un rând, ascunzând cu ipocrizie
incapacitatea de a munci ori de a concretiza ceva, sub o mască de filozof: „Eu cuget înainte de
a scrie şi nu cuget după ce-am scris”.
Lipsit de scrupule şi inteligent totodată, Sbilţ şi-a construit o întreagă teorie despre
menirea lui de a crea „lumea nouă”, pentru care va face „apostolat” (propagarea unor idei, a
unei învăţături; îndeplinirea cu abnegaţie a unei misiuni) în mod concret, „cu fapta”. El îi
propune Crinei să plece amândoi în lume pentru a propaga ideea sinuciderii în masă, astfel
încât „să nu mai rămână un om pe pământul acesta”, cu scopul revigorării omenirii prin
moartea celor slabi şi supravieţuirea celor puternici.
În conflictul tragediei, Sbilţ este un personaj-reflector („raisonneur”), deoarece este
capabil să transmită cititorilor / spectatorilor semnificaţiile faptelor derulate şi să anticipeze
întâmplările. El îndeplineşte în această piesă rolul corului din tragediile antice, deoarece
comentează şi se implică direct în acţiune, prevestind şi grăbind deznodământul tragic.
Surprinzându-i pe Tofana şi Rudy sărutându-se, el se implică fără nicio reţinere în relaţia lor
amoroasă, constatând aluziv şi sarcastic: „Zero şi cu zero face zero; zero înmulţit cu zero, tot
zero”, explicând răutăcios că de la zero la ceea ce se numeşte om „e mai mult decât un
infinit”.
Faptele şi atitudinea lui Castriş, precum şi relaţia cu celelalte personaje ale piesei scot
în relief, indirect, alte însuşiri caracteriale, care compun firea acestui personaj interesant.
Complexat, ca şi verişoara lui, de neputinţa integrării în lumea selectă la care aspira, ar fi vrut
să se purifice prin iubirea pe care i-o purta Crinei, sentiment revigorator care ar fi putut să-l
reabiliteze moral.

Dar când o vede sărutându-l pe Rudy este plin de venin şi stăpânit de porniri
vindicative (răzbunătoare) şi-i destăinuie lui Castriş faptul că Tofana îl înşală cu prietenul său:
„Mi-a furat pe Crina, mi-a necinstit pe vară-mea, iar pe tine te-a încornorat”. Sbilţ devine
astfel mesagerul adevărului crud, ce declanşează tragedia. Pentru că generosul Castriş se
simte jignit şi crede că inventase totul numai ca să se răzbune, Sbilţ îi răspunde ingrat şi
dispreţuitor: „Adevărul nu insultă, ci serveşte duşuri reci prostiei calde”.

Atunci când Sbilţ îşi dă seama că şi Rudy o iubeşte pe Crina, îl sfătuieşte să-şi facă
bagajele şi să se mute din casa Tofanei, considerându-l un „dobitoc frumos”, un ticălos fără
margini pe care promite să se răzbune crunt, ameninţând că această cutezanţă va avea
consecinţe tragice: „Şi asta va avea urmări... Noi pedepsim! Executăm! Haralambie Sbilţ,
bunicul nostru, făcea parte din puterea executivă! Haţ! Cu sbilţul!”.

El devine astfel un mesager al adevărului, personaj tipic pentru tragedia antică, fiind
cel care va divulga lui Castriş legătura erotică dintre Tofana şi Rudy, iar Tofanei îi relatează
scena sărutului dintre Crina şi iubitul ei, Rudy. La fel de steril sufleteşte ca şi verişoara lui,
Sbilţ nu este cu adevărat îndrăgostit de Crina, deşi îi declară că ea reprezintă „singura fiinţă
omenească în faţa căreia mă prostern” şi-i propune să propovăduiască împreună ideea
sinuciderii în masă, deoarece „tu eşti geniul meu bun, Crino!”.

Prin autocaracterizare, el îşi recunoaşte păcatele în mod formal, dar consideră că nu

este vinovat că le are, deoarece omul modern este un spirit bolnav încă de la naştere: „Şi eu
sunt un ticălos, Crino... Sunt leneş, dar leneş de tot! Mai sunt şi beţiv! Beau... beau foarte
mult...”. Dezvoltând cu neruşinare această teorie, pe care o extinde la nivelul întregului glob
pământesc, Sbilţ consideră că „boala” omenirii constă în ipocrizie, nemernicie şi răutate, toate
acestea alcătuind „germenul degenerării rasei omeneşti”. Acest microb este nativ şi absolut
toţi oamenii sunt bolnavi, de aceea nimeni nu este vinovat „că-n loc de adevăr scuipă o
minciună, că-n loc să dea, fură, iar în loc să îmbrăţişeze pe aproapele său, îl sugrumă...
Suntem toţi bolnavi... Tot pământul ăsta e un spital”.

Abject şi iresponsabil, Sbilţ o instigă pe Tofana la crimă, răzbunându-se astfel nu

numai pe Rudy pentru că i-a furat iubita, ci şi pe verişoara lui, pe care o învinovăţeşte că
„stârneşte patimi”, tulburând astfel ordinea lumii. Când simte că Tofana începe să şovăie şi
vrea să-i înapoieze revolverul, se enervează şi o admonestează cu dispreţ - „Familia lui Sbilţ a
degenerat cu totul” - întrucât este convins că sângele sacrificat cândva de bunicul său se
întoarce ca un blestem şi cere noi jertfe generaţiilor următoare, până la stingerea neamului,
aceasta fiind o fatalitate care se va împlini independent de voinţa umană.