Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
George Ciprian este considerat un precursor al teatrului absurd și cunoscut mai ales
pentru piesa sa Capul de rățoi. Considerată ca un exemplu timpuriu al teatrului
absurdului, descrie adolescența sa și prietenia cu Urmuz. Opera sa a fost multă vreme
trecută cu vederea, însă la apariția teatrului absurdului George Ciprian a fost considerat un
precursor al acestui fenomen, în care s-a afirmat dramaturgul francez de origine
română Eugen Ionescu (alias Eugene Ionesco).
Reprezentata pentru prima data in 1927, piesa Omul cu martoaga a avut o viata
spectacologica bogat incununata, atat pe scenele romanesti cat si pe cele
europene. Eroul piesei, Clinica licentiat in drept dar ajuns la conditia modesta de
arhivar, face parte din seria ratatilor "cu inima mare", care a facut epoca si la noi,
in nuvelistica, roman si teatru. Umilit la serviciu, nefericit in casnicie, inselat de
toti cei pe care ii investeste cu increderea sa nestirbita, inglotat in datorii,
pastreaza o singura oaza de bucurie: alergarile de cai. Astfel ajunge sa-si forteze
"norocul", punand ultimele resurse - de bani si sperante - intr-un cal de curse -
Faraon - costeliv, prabusit si, dupa parerea generala, fara nici o sansa de castig.
In fapt, victorioasa este convingerea eroului ca orice ideal poate fi atins prin
incredere nestramutata rabdare, suferinta si umilinta. Acest ax ideatic al piesei a
fost excelent talmacit de Victor Ion Popa, autorul unei remarcabile montari a
piesei: "Mediul burghez cu atmosfera lui, cu declasatii lui, cu nazuintele lui mici si
neinsemnate in aparenta, durerile din ce in ce mai mari, loviturile pana la
zdruncinarea temeliilor vietii individului, si apoi talazuirea totala adusa de
recompensa vremii, cu toate exagerarile nemasurate ale slabiciunii cugetului
omenesc, toate astea au putut sa fie adunate de Ciprian si organizate intr-o
constructie de netagaduita valoare teatrala luminata de o idee tinuta ca un fir de
foc de-a lungul actelor si pastrata necontenit in cadrul unei coloraturi romanesti".
Figura lui Chirica capata o dilatare care-i confera universalitate, dar si aura de
"mucenic" si "sfant".
Actul I
Tabloul I
Tabloul II
Cirivis l-a oprit pe Rosenwerg si sustine ca nu se numeste asa, fiindca nu arata ca
un Rosenwerg; ca, mai degraba, i s-ar potrivi numele Aronovici. Apoi, vin si ceilalti
si il striga Aronovici, iar Rosenwerg se enerveaza si pleaca. Raman singuri, apoi
trece Donmul cu Barba impreuna cu agenti de politie, ii cauta dar nu ii vad, iar
Cirivis boteaza tovarasia lor ,, Capul de ratoi”. Se urca in pomul lui Musat, si il
contrazic ca nu este proprietatea lui marul, chiar daca pamantul e proprietatea lui.
Acesta se enerveaza, isi cheama sluga si vrea sa ii bata. Dar Cirivis sustine ca ei
intotdeauna si-au dorit un mar, sa aiba un cuib al lor, nu ii intereseaza fructele,
doar pomul. Sa aiba locsorul lor. Musat, mirat, accepta targul si le vinde pomul,
devenind al lor, primeste banii, iar fructele ii revin in continuare lui. Vine domnul
cu barba impreuna cu un agent, ii vede in mar, iar Musat sustine in fata agentului
ca este gradina lui, dar marul al celor patru. Ei sfideaza agentul, spunand ca marul
e apartamentul lor si de-abia s-au mutat la casa noua. Politistii se urca in pom sa ii
legitimeze pe cei patru.
Tabloul III
Tabloul V
Vine Dacian, urmat de Aglaia, in lipsa celor patru, pe furis. Observa puntea pe care
au facut-o acestia de la mar pana in ulita, si ii promite Aglaiei ca ii va ajuta sa scape
de ei.
Apar studentii cu o multime de oameni, apoi cei patru. Ii viziteaza un batran
cersetor, si le marturiseste ca de cand oamenii se inclina unii in fata altora au
devenit mai.. oameni, si se opresc si ii dau si lui bani; el spune ca : ,, voiosia e
cheia inimilor. Descuie toate broastele”. Vine o femeie care le multumeste si le
aduce un ghiveci cu flori in dar, ca sotul ei care era un om foarte ursuz a inceput sa
zambeasca si sa se joace cu copiii, de cand cu gestul lasatului pe vine; il amuza si il
calmeaza si i-au facut si ei viata mai usoara. Pleaca femeia, apare Efimita care le
spune ca Dacian e cu parintii ei in salon si susotesc. Cirivis ii spune sa incuie poarta
si sa le aduca cheia, astfel incat sa vina Dacian si sa dea ochii cu ei, sa afle ce pun
la cale.
Rosenwerg urca la ei si le spune ca n-a mai suportat si si-a schimbat numele in Isac
Aronovici, se pune pe vine, si este unul de-ai lor si el.
Musat le cere cheia, acestia nu i-o dau, iar Dacian, grabit ca trebuie sa ajunga la o
inyalnire importanta, urca in mar. Multimea din strada rade de Dacian, iar
Macferlan ii ia la rost, ca ei l-au ales pe Dacian, ce rad? Asa sac, asa petice.
Actul III
Tabloul VI
Studentul si Constantin sunt langa pom, care a fost taiat de trei malaci, din ordin
de sus. Studentul jeleste pomul, se simte vinovat ca era sarcina lui sa-l paraseasca,
dar a adormit si a fost taiat. Musat plange, Aglaia tipa la el. Efimita sufera. Apare
inspectorul, cei patru, care stiu ca e din ordinul lui Dacian, care-i la putere.
Doamna Balalau il instiinteaza pe Balalau ca trebuie sa inchida pravalia, din cauze
sanitare, inspectorul nu poate face nimic sa-i ajute, legea are dreptate. Vine
comisarul, care ii inmaneaza o hartie cu peceti inspectorului. Cei patru fac o
groapa pentru pom, ca o inmormantare.
Tabloul VII
Incepe cu Dacian care se afla de noua zile intr-un loc pustiu, intr-o incapere,cu
calugari barbosi. Calugarii sunt cei patru, deghizati; isi dau barbile jos si vor sa il
rada pe Dacian cu bisturiul. Acesta ii ameninta, ca daca nu ii raspund sincer la
niste intrebari, ii taie barba. Dacian raspunde ca si-a lasat barba sa creasca atunci
cand a picat de doua ori la alegerile la partid si era prea tanar. Cei patru il descriu
intocmai, ca fiind un om nefericit care poarta o masca, a faimei, care si-a a les
meseria nepotrivita. Si ii spun ca vor sa ii faca un bine. Dacian este uluit de modul
in care il descriu intocmai. Apar Inspectorul, Efimita si Musat. Dacian primeste
vestea ca in locul pomului va fi un ,, monument”de cap de ratoi care sa semene cu
el, iar el a fost dat jos din functie si toti sunt furiosi pe el. Vine doamna Balalau
care anunta ca pot sa deschida din nou bomboniera. Vine multimea furioasa pe
Dacian la usa, care striga ca vor sa ii bage morisca in barba; acesta ia briciul si iese
pe o usa. Isi rade barba, ascultand scena pe care o fac toti ca si cum ar fi intrat
multimea si il cauta, apoi ii recunosc lui Dacian ca a fost o inscenare, si il indeamna
sa ramana cu ei in tovarasie, daca ii e greu sa dea ochii cu multimea. Se termina cu
cei patru care ii imbratiseaza pe Dacian, si cu replica lui Cirivis care afirma ca
sunt ,, oameni ca toti oamenii”.
Viziunea histrionica existenta in intreaga opera a lui G. Ciprian , fie in cea teatrala,
fie in cea romanesca, se desavirseste o data cu comedia Capul ele ratoi. Spre
deosebire de Omul cu mirfoaga, in Capul de ratoi identitatea dintre bufonerie si
sfintenie este acum voluntara si constienta, fiind asumata programatic; „bufonul" si
„sfintul" fiinteaza aici, cu naturalele, in aceeasi persoana. Trama piesei — a carei
actiune oarecum aleatorie e in consecinta, ca in teatrul epic, impartita in sapte
tablouri, demarcarea comediei in trei acte fiind pur conventionala — e simpla:
reintilnindu-se la maturitate, patru fosti colegi de liceu, exasperati de rigiditatea si
plictisul vietii anodine, decid sa se reintoarca la un mod adolescentin de a fi, pus
sub emblema gratuita si umoristica a „Capului de ratoi"; in cel mai pur spirit
urmuzian, ei incep o existenta simbolica intre cer si pamint, cladindu-si locuinta
intr-un pom. „Banda pahueilor", animata de „duhul nascocitor" al lui Cirivis (alias
Urmuz), are un adevarat program de dinamitare a realitatii cotidiene, a conventiilor
sociale si a platitudinii burgheze, propunind o terapeutica universal-valabila, bazata
pe practicarea farsei si a „gimnasticii" absurde (pur si simplu „lasatul pe vine"):
„Avem principii largi", declara Cirivis, doctrinarul grupului. „imbratisam pe toata
lumea. Boier, golan, crestin, musulman — te-ai lasat pe vine, ai intrat in rindul
oamenilor!" Cei patru „ratoi" intuiesc cu exactitate scopul si esenta farsei, caci, asa
cum remarca Paul Zarifopol atunci cind o defineste teoretic, „gluma e ca o
gimnastica", a carei practicare „dezvolta o energie prin care ne izbavim" de
diversele tribulatii cotidiene.
Acum ei sint cum par si par ce sint: niste bufoni, „in tinuta de campanie", cu
gambete pe cap precum Charlot. Ca Saint-Genet, autorul-personaj al lui Sartre, si
histrionul lui G. Ciprian — fie Varlam din Omul cu mirfoaga, fie Cirivis, Macferlan,
Pentagon si Balalau din Capul de ratoi, fie Jeannot din Un lup mincat de oaie —
aspira sa fie „actor in viata, regizor in marele teatru al vietii", cu scopul de a ruina
gravitatea alienanta a realului; comediantul se irealizeaza in fata oamenilor, isi
transforma fiinta in aparenta si deschide o falie catre neant. Iata de ce „ratoii",
avind, dupa cum marturisesc, „voluptatea sondarilor in vid", fac tumbe din „setea
de a cadea in gol", caci, asa cum avertizeaza Cirivis, iluzia este specialitatea lor.
Aceasta frenetica actiune de i-realizare, prezenta la actor, o surprinsese, foarte
exact, inca Hamlet:
Spre deosebire insa de Hamlet, la care producerea de aparente are un efect tragic-
activator, Jean Genet ori histrionul lui G. Ciprian prezinta i-realizarea in miezul
realitatii insasi ca scop ultim al conditiei umane, si, in consecinta, divertismentul,
farsa si jocul — instituite ca lege — destrama „seriosul existentei", redin-du-i
autenticitatea originar-genuina. Bufonii, dirijati de Cirivis, sint terapeuti nastrusnici
care provoaca omului social un soc psiho-dramatic, atragindu-l intr-un joc al
rolurilor si dezvaluindu-i, din nou, naluralilatea falsificata de masca profesionala.
Ca urmare, realitatea rigida e decojita, sub ea iesind la iveala miezul uneia noi, cu
alte cadente si cu aerul primenit, iar omul, ca in teatrul lui Eugen Ionescu, e cuprins
de evanescenta, inca o data „miracolul" regenerarii umane revela identitatea dintre
bufonerie si sfintenie; histrionii din jurul lui Cirivis se numesc ei insisi „fii ai ecle/.ici"
si — cunoscatori ai primei epistole catre corinteni se lasa imbatati de „nebunia
crucii", voind sa-si bata „cuie la incheietura madularelor" pentru „a singera de
obstestile dureri". Gindirea discursi-va, cu acel „damf de mucegai", e repudiata cu
oroare, „pahucii" stiind sa astepte, in liniste, iluminarea. Cirivis si discipolii sai sint
bintuiti de un „vesnic neastimpar", urasc stagnarea, caci „a sari, a salta e legea firii"
lor.