Creanga de aur

Trasaturi ale traditionalismului:

1. Viziunea obiectiva, detasata

2. Tema lumii arhaice, pastratoare a unor eresuri, credinte, mituri, superstitii si valori
spirituale; opozitia dintre trecutul ancestral, care valorizeaza traditia si prezentul decadent,
care in viziunea traditionalista se indeparteaza de valorile spirituale (Vitoria o cearta pe
fiica sa, Minodora, pentru optiunile ei vestimentare si pt ca doreste sa danseze „valț”, iar
speologul Stamatin este indignat de felul de viata contemporan)
3. Personajele sunt de factura traditionalista (tipologia taranului de la munte – Vitoria si a
calugarului – Kesarion Breb)
4. Limbajul este si el unul de factura traditionalista, abundand in arhaisme, cuvinte populare si
regionalisme având un rol esenţial în recompunerea autentică a epocii atât prin cuvinte care
definesc timpurile vechi - „hlamidă”, „ghinekeu”, „catisma”, „Decheneu”, „varvar”,
„poclăzi” -, cât şi prin formule galante de adresare ale acelor vremuri: „fiule al nostru iubit”,
„Prea mărită şi prea înţeleaptă Stăpână”, „cuviosule prietine”, „cinstite părinte şi
prietine”)

Context cultural

Sadoveanu scria romanul Creanga de aur în aceeaşi vreme în care Rene Guenon şi Julius Evola,
reprezentanţi de seamă ai curentului Tradiţie versus Modernitate, deplîngeau pierderea noţiunii
de sacru şi a sensului tradiţiei într-o lume tot mai dominată de cantitativ. Creanga de aur evident că
nu este concepută ca un răspuns direct dat vreunei ideologii a vremii, dar în filigran este în
succesiunea a ceea ce a redescoperit Renaşterea dincolo de raţionalitate: simţul misterului, al
indicibilului, al secretului, al obscurului, al magiei.

Receptare critica

Definit de critici fie ca „roman-parabola", fie ca roman istoric, fie ca „romanul intelepciunii
stravechi" sau „utopie dacica", Creanga de aur se prenumara, fara indoiala, printre cele mai
valoroase opere sadoveniene. N. Manolescu, vorbind despre utopia cartii la Sadoveanu, distinge in
tesatura romanului istoric structura parabolei, punand semnul egalitatii intre lumea bizantina si
fascism: „Universul concentrationar pe care Camus, in 1940, il inchipuie in Oranul antebelic,
Sadoveanu il zugraveste, cu sapte ani mai devreme, in capitala lui Constantin Isaurianul, care este
o mare inchisoare".

Sadoveanu a fost aşezat de critica literară încă de la început în matricea semănătorismului, încît
puţini au fost cei ce au stăruit asupra scrierilor pentru a vedea dincolo de literă. Abia Nicolae
Manolescu, în deceniul al VII-lea al secolului trecut, prezenta un scriitor de sursă cărturărească,
iar pe urmele sale, Alexandru Paleologu avea să adîncească lectura pentru a ajunge la teme
iniţiatice, la conturarea viziunii sadoveniene despre lume şi viaţă. „Această viziune, afirmă
Alexandru Paleologu, este legată de o străveche tradiţie, pe care am numit-o, într-un sens mai
larg, „iniţiatică” (termen care nu-mi place), dar pe care Sadoveanu o desemnează, nu o dată, ca
„pitagoreică” şi care, de fapt, deşi se reclamă de la nişte origini imemoriale, este mult mai
recentă, anume cea francmasonă. Cuvîntul acesta nu putea fi folosit decît cu extremă parcimonie
şi multă prudenţă. Totuşi, este cuvîntul-cheie cu privire la Sadoveanu, după cum e şi cu privire la
Goethe. A face abstracţie de grila masonică în interpretarea lui Sadoveanu înseamnă, în ultimă
instanţă, a rămîne la o înţelegere exterioară, propriu-zis „profană”, chiar dacă excelentă sub
raportul „comentariului critic”.

O definitie adecvata ar fi aceea de roman-basm, sugerata de autorul insusi atunci cand se refera la
o creatie similara, Izvorul Alb, volumul al 1l-lea din Fratii Jderi: „Am convingerea ca romanul, in
ultima analiza, trebuie sa fie ce era basmul mamei, ori al bunicii in copilaria noastra".

Titlul

Mitologia asupra căreia s-a aplecat cu atîta stăruinţă James Frazer identifică creanga de aur cu
vîscul, ale cărui frunze de un verde pal devin cu timpul aurii. Vîscul este o plantă investită cu
puteri deosebite pentru că nu creşte direct pe pămînt, ci se dezvoltă în ramurile unui stejar, autorii
celebrului Dicţionar de simboluri văzînd în această simbioză înţelepciunea unită cu forţa, sau
autoritatea sacerdotală investită cu o putere temporal
În cîntul al VI-lea din Eneida, Vergilius dă glas dorinţei lui Aeneas de a coborî în infern pentru a-
şi revedea părintele; Sibila îi răspunde că a coborî nu este greu, ieşirea este cu neputinţă pentru cel
ce nu şi-a procurat greu accesibila creangă de aur. O dată găsită creanga trebuie ruptă, nicidecum
tăiată cu cu un tăiş de fier. „Creanga de aur, conchid autorii Dicţionarului de simboluri, este
simbolul acestei lumini care ne permite să explorăm întunecatele peşteri ale infernului. Ea
reprezintă forţa, înţelepciunea, cunoaşterea”.
Al. Paleologu identifica in creanga de aur un simbol similar cu cel din Eneida: „Creanga de aur,
adica vascul, adica intelepciunea si cunoasterea, l-a ajutat pe Kesarion Breb sa poata iesi din
infem impreuna cu imparatita Maria pe care tot el o adusese acolo. Despartirea lor in spatiul
terestru si unirea lor prin creanga de aur () este iesirea lor din infernul in care au trebuit sa
coboare (caci alesii trebuie sa coboare in infem) si intrarea lor, prin durere, in ordinea definitivei
intelegeri, care e cea mai mare iubire". (Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail
Sadoveanu).

Nu intamplator, sintagma titulara, „creanga de aur", apare o singura data in corpul romanului,
continuta in replica de despartire a eroului adresata Mariei:

Iata, ne vom desparti. Se va desface si amagirea care se numeste trup. Dar ceea ce e intre noi
acum, lamurit in foc, e o creanga de aur care va luci in sine, in afara de timp.

Creanga, cum se vede, desemneaza iubirea imateriala si eterna, contopirea spirituala dintre doua
fiinte carora le e interzisa iubirea trupeasca prin destinul lor de exceptie. Drumurile lor se despart -
explica Kesarion, fără dubiu, replica românească a lui Merlin şi a lui Nostradamus - fiindca o
imparateasa ramasa fara sot se refugiaza, cernita, in insula Principilor - iar el, initiatul, trebuie sa
respecte legamantul sacru si sa primeasca investitura Magului.
Instantele comunicarii (autor, narator, personaj)

Autorul pare un erudit, bun cunoscator al unor practici arhaice, magice sau religioase, desi nu
citise - dupa propria marturisire - cartea monumentala (in 12 volume) a lui George
Frazer, Creanga de aur.

Naratiunea la persoana a IlI-a, naratorul omniscient, care a selectat „istorisirea' dintr-un manuscris
ce i-a fost incredintat, personajul principal, care ajunge ca „strain' intr-un Bizant din
secolul VIII, simbolismul si generalizarea pastreaza povestirea in cadrul traditional.

Constructia romanului

Cu o arhitectura traditionala. Creanga de aur se structureaza in 17 capitole, dintre care cel

introductiv indeplineste functia prologului, cu timpul fixat in contemporaneitatea autorului.
Actiunea se petrece in Dacia prefeudala si se desfasoara intre 780 - 797, mutandu-si locul in
functie de avatarurile personajului central: pe Muntele Ascuns (cap. II - III), in Bizant (cap. IV -
XVI), din nou la Munte (cap. XVII).

Primul capitol reprezinta efectiv o introducere in ideologia romanului si in conceptia sadoveniana

de tip arhetipal, asociata cu o conventie literara renascentista - ca la Cervantes, de pilda - a
manuscrisului preluat si transcris. Autorul prezumtiv al „fictiunii poetice" se face cunoscut in
persoana batranului profesor Stamatin care, in 1926, conduce un grup de studenti intr-o expeditie
speologica spre inima Carpatilor, „in tara necunoscuta' — o ,regiune neviolata" cu aspect
paradisiac. Dupa moartea „mentorului", in alta expeditie din 1930, se gaseste in biroul sau un
manuscris adresat naratorului care va transcrie in continuare aceasta poveste de dragoste „cu toate
ciudateniile pe care domnu Stamatin le-a intretesut in ea".

Speologul Stamatin - reprezentand vocea autorului in naratiune - nu cerceteaza rocile, cum

marturiseste, ci cauta pestera Magului, exponentul civilizatiei dacice. Referindu-se la regresiunea
spre elementar - remarcata prima data de G. Calinescu drept esenta creatiei sadoveniene -,
Alexandru Paleologu observa ca aceasta conceptie nu este una naturist-rousseauista, fiindca
decurge din nostalgia originarului, din „vointa de a conserva un anumit tip de civilizatie"
(Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu). Civilizatia arhaica, asa cum o intelege
Sadoveanu, este cea primordiala nedegradata si recuperarea ei nu inseamna paseism, ci tentativa
de regasire a modelului arhetipal: „Nostalgia arhetipurilor este in fond o anamnesis platoniciana
si presupune mitul eternei reintoarceri. Sadoveanu nu poate fi inteles fara mitul eternei
reintoarceri" (ibidem).

Ar fi de adaugat ca ideologia romanului s-a sedimentat deopotriva sub influenta elementelor de

filosofie a istoriei de la Vasile Parvan si de filosofie a culturii de la Lucian Blaga. In viziunea lui
Stamatin - expusa intr-un lung monolog -, magul pe care il cauta practica .grafia sacra a
cunoasterilor spirituale" pe vremea regilor daci: „Batranul mi-a deschis intelegerea eresurilor, a
datinelor, a descantecelor, a vietii intime a poporului nostru, asa de deosebita de civilizatia
oraseneasca. Acest neam traieste inca in trecut'. El este ultimul Decheneu, pastrator al credintei
in Zamolxis.
Geografie magica: intalnirea spirituala dintre Stamatin si magul Kesarion („într-un loc unde trei
izvoare vii saltă”), circumstante fantastice („lătra în adîncime căţelul pămîntului”)

Caracterizarea personajelor. Tipuri si relatiile dintre ele

Kesarion Breb, personajul central, are, prin nume, o natura duala. Kesarion (din
lat. caesar=cezar, imparat) sugereaza formatia sa spirituala dominanta, iar breb este numele unui
„animal rozator inrudit cu castorul, care traia odinioara si in tara noastra', aluzie la legatura omului
cu natura si cu mitul.

El este ales sa fie al treizeci si treilea Decheneu, dar mai intai trebuie sa se initieze in misterele
egiptene si in religia crestina. Portretul lui spiritual (din capitolul III) este alcatuit de invatatorul
sau: „putere si agerime in trup', „ascutimea spiritului', „infranare', „treaz cu spiritul', citeste „cu
usurinta in oameni si in lucruri', gata sa desfaca din el „puterile cele tainice'. in capitolul al IV-
lea, naratorul insusi il prezinta, in maniera directa, fizic: „intre acei levantini, jidovi si asiatici, el
era deosebit prin albeata obrazului si prin ochii lui de culoarea cerului rasfrant in apa muntelui, o
privire ascutita, tare si statornica, patrunzand dincolo de suprafata lucrurilor'.

Invatatura lui timp de sapte ani in Egipt ramane tainica. Se intelege ca s-a maturizat prin cunoastere
si autocunoastere, dupa cum pricepe alcatuirea lucrurilor si firea oamenilor. Viata in Bizant este o
proba a virtutilor magului. Cunoscand-o pe Maria, care va deveni sotia lui-Constantin, „imparatita',
Kesarion este fascinat, de frumusetea ei. Iubirea lor se reduce insa la gesturi si priviri, pentru ca
eroul are forta
de a rezista tentatiei. Drumurile lor se despart, fiindca Maria, imparateasa ramasa fara sot, trebuie
sa se retraga in insula Principilor, iar el, initiatul trebuie sa-si respecte legamantul de a ajunge
Decheneu.

Simbolul acestei iubiri sacrificate, ii spune Ke'sarion Mariei, va fi creanga de aur, adica eterna lor
contopire spirituala. Intors in Dacia, dupa o vreme, Kesarion urca in pestera, pentru a deveni cel
din urma Decheneu.

Maria este simbolul frumusetii din basm, aleasa pentru un destin de exceptie, dar traind o
tragedie. Frumusetea ei il impresioneaza de la inceput pe Kesarion: „Avea par negru si greu, ochi
mari, adumbriti de gene lungi. Rotunzimea obrazului era delicata si a soldurilor plina'.
Dupa casatoria cu Constantin, Maria traieste din plin o iubire ascunsa pentru calatorul venit de
departe. Dupa ce si Kesarion ii marturiseste dragostea si se despart, Maria se calugareste. Personaj
construit dupa' tiparele basmului, Maria ramane unita cu Kesarion Breb prin creanga de aur si prin
acelasi destin.

Particularitati stilistice. Stilul este arhaizant si ceremonios, incarcat de simboluri, intr-o tonalitate
linistita, specifica scriitorului. Descrierile sunt dense, cuvintele au o incarcatura tainica, oraculara,
epitetele sunt numeroase, hiperbola e folosita fara ostentatie: „ Viata domnului lumii era subt
armele lor; plimbarile in cetate, petrecerea in hipodrom se indeplineau sub fulgerele de aur ale
acestei ostimi fara pareche in lume'.
In romanul lui Sadoveanu coabiteaza vechile carti populare de intelepciune cu elemente ale
umanismului bizantin. Cu ajutorul expresiei stilizate, indelung elaborate, prozatorul recreeaza
atmosfera arhaica a Daciei. Personajele se exprima in fraze ornamentate si ceremonioase, uzand de
„o vorba inflorita si dulce" - cum o caracterizeaza Platon, completat, mai apoi, de Kesarion:
„Putem sa vorbim deci cu dulceata de ceea ce este al nostru, lasand pe oamenii neluminati sa se
certe pentru vorbe". Tudor Vianu remarca, in sensul acesta: „Exprimari de acelasi fel, cu forme
prevenitoare ale curteniei, cu aluzii subtile, cu maxime intercalate in vorbire, intampinam peste
tot locul in Creanga de aur, sau in Divanul persian, si ele intregesc timbrul special al acestor
scrieri" {Arta prozatorilor romani).

Limbajul artistic
Limbajul artistic de narator al lui Mihail Sadoveanu este caracterizat, aşa cum afirma George
Călinescu, de o limbă limpede, armonioasă şi pură, în care se împleteşte graiul popular al ţăranilor
cu fraza vechilor cronici, o limbă capabilă să redea poezia sentimentelor omeneşti, frumuseţile
tainice ale naturii, păstrând farmecul atmosferei acelor vremuri vechi. Despre limbajul artistic al
scriitorului, Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirma: „Nicăieri n-ai să întâlneşti, ca la Sadoveanu,
calm, umor firesc, seninătate”.

Arhaismele
Arhaismele sunt numeroase, având un rol esenţial în recompunerea autentică a epocii atât prin
cuvinte care definesc timpurile vechi - „hlamidă”, „ghinekeu”, „catisma”, „Decheneu”, „varvar”,
„poclăzi” -, cât şi prin formule galante de adresare ale acelor vremuri: „fiule al nostru iubit”, „Prea
mărită şi prea înţeleaptă Stăpână”, „cuviosule prietine”, „cinstite părinte şi prietine”.

Stilul
Solemnitatea şi sobrietatea stilului caracterizează timpul în care se petrec întâmplările şi lumea
arhaică şi se vădesc în frazele sentenţioase, moralizatoare: „împărăţia şi tihna stau în hotare
deosebite”.

Critica literară a asociat romanul Creanga de aur al lui Mihail Sadoveanu și cu lirica filozofică a
lui Mihai Eminescu, fiind de părere că savantul din Scrisoarea I, care „într-un calcul fără capăt tot
socoate şi socoate”, astfel încât „Universul fără margini stă în degetul lui mic”, poate exista în
opera sadoveniană în ipostaza lui Kesarion Breb. Marin Mincu analizează „ipostaza poetică a
bătrânului mag”, creionată de Sadoveanu prin versurile din Strigoii lui Eminescu şi consideră că
povestea iubirii imposibile este „doar un pretext de înfăţişare a unei tulburătoare experienţe
umane”. Transpunerea iubirii în plan platonic, pur spiritual, sugerează renunţarea senină şi
apolinică (echilibrată) la „amăgirea trupului” şi cufundarea în spirit.

„Capodoperă a capodoperelor sale, Creanga de aur este Soarele în jurul căruia se rotesc toate
marile creaţii sadoveniene.” (Fănuş Băileşteanu: „Creanga de aur” - un basm religios)

Comparatie cu Baltagul

Al. Paleologu: Treptele lumii sau calea catre sine a lui Mihail Sadoveanu
Propriu vorbind, eseul dezvoltă aceste premise şi constă în demonstrarea, strălucită, a caracterului
iniţiatic pe care-l presupun (în ordinea filosofici şi a artei), trei dintre operele de seamă ale lui
Sadoveanu: Creanga de aur, Baltagul şi Ochi de urs. Această demonstraţie, pregătitoare, în
intenţiile lui Alexandru Paleologu, va fi urmată de analize mai direct critice într-un volum ulterior.
Eseistul observă cîteva similitudini frapante între scrierile menţionate:

1) toate sînt, în fond, romane de dragoste;

2) în toate, dragostea atrage o coborîre în infern şi descoperirea mijlocului ce permite ieşirea de
acolo;
3) la rîndul ei, experienţa infernală se constituie ca o iniţiere şi ca o pedagogie;
4) în sfirşit, oricît de realiste ca înfăţişare ar fi unele din aceste romane, există în ele profunde
relaţii simbolice (ce Ie conferă caracterul iniţiatic) ori chiar, bine disimulate, anumite
structuri mitice ce multiplică în ordine realul de la suprafaţă, în ce le priveşte pe acestea din
urmă, ele au format mai ales obiectul de studiu al criticii anglo-saxone.

Alexandru Paleologu porneşte, cum am văzut, de la constatarea unei structuri aparente (cele trei
romane în discuţie sînt romane de dragoste, iar dragostea este, în fiecare, pusă la încercare, se
observă cu ochiul liber) spre a ajunge pe urmă Ia acele structuri ascunse, mitice, rod al imaginaţiei
colective, între unele şi altele, ca între „mase cu densităţi diferite", relaţia nu e simplă, de
reduplicare, ci complexă, romanele căpătîndu-şi prin această structurare dublă simbolismul
esenţial.

În Creanga de aur, Kesarion Breb se îndrăgosteşte de Măria din Amnia. Pentru el, infernul este
Bizanţul lui Constantin şi al Irinei, de unde o smulge pe Măria. Creanga din titlu (simbol străvechi,
ştiut încă autorului Eneidei) este aici tot una cu înţelepciunea, cu ajutorul căreia Kesarion o
scoate pe Măria din. tenebrele palatului lui Constantin ca să intre, prin durere, împreună, „în
ordinea definitivei înţelegeri, care e cea mai mare iubire".

Creanga poate fi baltagul nefolosit de Gheorghiţă, în celălalt roman, unde Vitoria descinde în
infern (simbolizat de rîpa unde se află osemintele lui Lipan), iar Gheorghiţă face o experienţă a
iniţierii, în Baltagul, scenariul mitic îi oferă legenda zeului ucis, a lui Osiris.

„Socotim că decriptarea temei Isis-Osiris în Baltagul este suficient de convingătoare, spune

criticul. Nu vedem cum ar putea fi respinsă cu argumente totodată oneste şi inteligente... Noi nu
propunem o interpretare personală, întîmplător sîntem primul care a divulgat-o, prin mijlocirea
tiparului, dar, cum spuneam la începutul demonstraţiei noastre, nu ne închipuim că dintre cititori
nu a văzut-o, vreme de atîtea decenii, chiar nimeni.

Autorul Treptelor lumii critică sever ideea parafrazei după Mioriţa şi pe a monografiei
antropologice. Dacă vine vorba de Mioriţa (şi vine deseori), nu se mărgineşte s-o compare cu
Baltagul, dar intră într-o lungă şi, cred întemeiată, dispută cu folcloriştii. Heidegger e citat în
legătură cu mortul din-rîpă, Lipan, maxime lăţim ori franceze, cuvinte greceşti, indicaţii
etimologice, expresii în trei-patru limbi împînzesc pagina. Firul nu e pierdut nici o clipă, deşi mereu
îngropat, sub pămînturile mişcătoare ale erudiţiei.