„Epopeea“ Vicăi Delcă din Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu

Gabriela Adameșteanu este, azi, una dintre scriitoarele canonice ale literaturii române
postbelice. În Istoria critică a literaturii române, Nicolae Manolescu o include în capitolul
dedicat prozei șaizeciste. După criterial vârstei biologice, Gabriela Adameșteanu aparține
generației ’60, deși debutul său a fost unul întârziat (în 1975, cu romanul Drumul egal al fiecărei
zile). Istoricul și criticul literar observă însă că „scriitorii care au început să publice după 1970 au
inovat în primul rând în felul de a considera realitatea. Metaforic, perspectiva lor poate fi numită
mioapă. Ochiul se apropie foarte mult de o realitate devenită foarte poroasă“ (Manolescu, 2008:
1198). Reforma neorealistă nu va fi, totuși, dusă aici până la ultimele sale consecințe (eludarea
aspectului istoric al realității, absența ierarhizării evenimentelor în funcție de semnificație,
inconsistența personajelor, incoerența ansamblului epic etc.), dar acest mod de a înregistra
realitatea, și prin micronii banalului cotidian, anunță deja o nouă poetică a prozei (care va fi
ulterior teoretizată și exersată de generația ’80).
Din punctul de vedere al filiațiilor, Gabriela Adameșteanu se înscrie în descendența
romanului psihologic modernist (Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu), iar comentatorii
cărților sale, mai ales cei străini, au făcut trimiteri și la tehnicile narative ale lui Proust sau Joyce,
numele de referință ale modernismului prozastic, la care se raportau și scriitorii interbelici.
Gabriela Adameșteanu nu folosește însă doar procedee specifice ionicului, monologul interior
sau fluxul conștiinței, ci și stilul indirect liber, și chiar perspectiva unui narator obiectiv, atribuite,
de regulă, doricului. Toate aceste moduri de a nara, proprii fie prozei traditionalist-realiste, fie
aceleia modernist-psihologice, se regăsesc în cuprinsul literaturii ei, în diverse proporții sau
combinații. De aceea, se poate spune că Gabriela Adameșteanu este, deopotrivă, o maestră a
realismului psihologic și social. În neomodernismul românesc al anilor ’60-’70, în care coexistă
atât elanul recuperator, cât și nevoia de inovare, esteticile nu doar se concurează, dar se și
întrepătrund, uneori în cadrul aceleiași cărți.
Dimineață pierdută (1983, deși a intrat în librării în aprile 1984) este romanul cel mai
celebru al Gabrielei Adameșteanu. Se bucură de cele mai multe aprecieri critice (capodoperă a
fost termenul pe care mulți nu s-au sfiit să-l folosească în evaluare) și beneficiază de cele mai
multe traduceri în alte limbi. Edițiile de după 1989 se vor întregi cu paginile eliminate de
Cenzura comunistă la ediția princeps. Dimineață pierdută are o construcție narativă polifonică,
pluriperspectivată, în care se amestecă nu doar vocile diferite ale unor personaje (din elita
intelectuală, din burghezie și din lumea mahalalei), ci și epocile istorice (sfârșitul Belle Époque,
interbelic, anii stalinismului și ai ceaușismului din deceniul al optulea). În prima parte a
romanului, fosta negustoreasă Vica Delcă, într-o dimineață de la finele anilor ’70, își începe
obișnuita peregrinare pe la casele rudelor și cunoscuților. După un scurt popas la cumnata sa, în
Berceni, unde nu-l găsește decât pe taciturnul nepot Gelu, ajunge în cartierul Domeniilor Regale,
la Ivona Scarlat, vlăstar al burgheziei de altădată, acum scăpătate. Întreținându-se la o cafea și
depănând amintiri din trecut, cele două femei deschid un vechi album cu fotografii. Prin acest
artificiu textual se introduc părțile a doua și a treia ale Dimineții pierdute, un roman de familie
din preajma izbucnirii Primului Război Mondial, care ar putea funcționa și autonom. De fapt,
precum la Camil Petrescu, se îmbină, în interiorul romanului familiei Mironescu, tema geloziei și
a războiului. Partea a patra revine în prezentul taifasului dintre Vica și Ivona, el însuși trecut,
dacă e privit prin prisma Epilogului, în care Vica este vizitată la spital de către Gelu. Această
sumară prezentare a structurii Dimineții pierdute nu poate însă devoala întreaga complexitate a
angrenajului narativ, în care dialogul personajelor se melanjează cu stilul indirect liber și cu
monologurile interioare. Replica directă, frustă sau ipocrită, este urmată, cel mai adesea, de o
repliere interioară, observația microrealistă imediată alternează cu retrospectivele, mai reduse sau
foarte ample. Oralitatea debutonată, vie și colorată a Vicăi Delcă, reprezentând vocea mahalalei
bucureștene, contrastează cu limbajul corect, uneori incolor, alteori franțuzit, însă plin de elipse
și de eschive, al burgheziei și al conversațiilor sale mondene, dar și cu stilul elitist, intelectual,
scriptic, din jurnalul profesorului universitar Ștefan Mironescu (tatăl Ivonei). Reușita artistică a
romanului rezultă din modul în care se intercalează atât planurile temporale, ale unor perioade
istorice distincte, cât și cele interioare și exterioare sau individuale și colective (dramele
personale și cele social-politice), precum și din felul în care sunt mânuite registrele limbii, de la
cel vulgar și zeflemitor, de bârfă feminină și colportaj, la cel de floretă ironică de salon, de la cel
de trăncăneală derizorie la cel grav și patetic, de meditație identitar-națională. Dimineața pierdută
a Vicăi Delcă sau a Ivonei Scarlat devine, astfel, o metaforă simbolică a „României pierdute“,
cum sublinia Monica Lovinescu, în cronica vorbită de la Radio Europa Liberă, din 1984:
„Romanul nu e numai al femeilor și al bârfelor. Dimineață pierdută este poate în primul rând un
roman al bătrâneții – bătrânețea personajelor, bătrânețea timpului, destrămarea, mucegăiala lui“
(Lovinescu Apud Adameșteanu, 2018: 479). „România pierdută“ este aceea de dinainte de
instalarea comunismului, iar rămășițele sale, între timp decrepite, sărăcite, se vor duce și ele,
odată cu dispariția bătrânilor. Însă lumea nouă, care se ridică pe destrămarea și moartea celei
vechi, nu este una deja bolnavă, pauperă și alienată?
Măiestria Dimineții pierdute a fost remarcată încă de la apariție. În cronica sa de
întâmpinare, din revista România literară, Nicolae Manolescu afirmă că „Gabriela Adameșteanu
stăpânește la fel de bine ambele registre: și pe cel individual, aparent minor, psihologic, monden
și burghez, și pe acela colectiv, politic, în care războiul și refugiul sunt privite ca mari catastrofe
naționale. Împletirea lor e absolut remarcabilă, firească. Romanul e caleidoscopic, permițând nu
doar alternarea planurilor mari cu prim-planurile, dar și pe a seriosului cu derizoriul, pe a
pateticului cu ironia. Lumea se descompune și se recompune din aceste cioburi, rotite când mai
repede, când mai lent, după necesități“ (Manolescu Apud Adameșteanu, 2018: coperta a IV-a).
Ca și Nicolae Manolescu, tot într-o cronică din România literară, Valeriu Cristea semnalează
polifonia (teoretizată de Bahtin) și relativizarea perspectivelor, apoi descrie dubla performanță a
romanului, care „transmite nu numai un puternic sentiment al istoriei, ci și un puternic,
extraordinar sentiment al vieții și, mai ales, al trecerii ei. Personajele se află când într-un plan
temporal, când în altul. Îi vedem tineri și bătrâni, copii, adolescenți, adulți: morții învie și încep
să trăiască în fața ochilor noștri o intensă viață, iar despre cei vii aflăm că de fapt au murit“
(Cristea Apud Adameșteanu, 2018: 478). Critici literari din următoarele generații sunt la fel de
entuziaști în analiza Dimineții pierdute. Sanda Cordoș, în volumul În lumea nouă, din 2003,
consideră că „Marea forță a Dimineții pierdute stă în joncțiunea pe care reușește să o realizeze
între două orientări majore ale prozei citadine: orientarea de factură caragialiană, valorificând
limbajul, ceea ce înseamnă, într-un sens mai larg, o tipologie a mahalalei, cu orientarea
citadinismului reflexiv și tranzitiv practicat de Hortensia Papadat-Bengescu și Camil Petrescu“
(Cordoș Apud Adameșteanu, 2018: 481). Paul Cernat, în Dicționar general al literaturii române,
din 2004, scrie că „Dimineață pierdută pune în mișcare un dispozitiv narativ sofisticat,
combinație de proustianism și joyceanism, absorbind marea istorie în micile istorii ale bătrânelor
bucureștene și alternând stilul scriptic, înalt al profesorului Mironescu, cel de elită mondenă și
franțuzită din lumea Sophiei și cel ipocrit-burghez al fiicei sale cu oralitatea debordantă, frustă a
fostei negustorese Vica Delcă“ (Cernat Apud Adameșteanu, 2018: 483).

Vica Delcă este cel mai pitoresc personaj al romanului Dimineață pierdută. Cu ea facem
cunoștință încă de la prima pagină. Mai întâi, aflăm despre neastâmpărul care o îmboldește să
plece de-acasă. De aici, obiceiul de a face vizite frecvente cunoscuților, cu riscul de a-i
inoportuna. În trecut, erau și deplasări de lucru (Vica pricepându-se la croitorie), „de nicăieri nu
se întorcea cu mâna goală, mai și schimba o vorbă, mai afla una-alta, că tot să stai cu mutu ăsta
de om îți vine să-ți iei câmpii“ (Adameșteanu, 2018: 11). În fapt, dincolo de ce primea pentru
serviciile sale, se reține nevoia de sociabilitate, curiozitatea de commère și plăcerea de a trăncăni.
Din frazele următoare, vedem că este slobodă la gură, „apoftegmele“ vulgare arătându-i originea
modestă, de femeie din mahala, deși se mândrește cu umblatul prin „casele mari“ ale cucoanelor
din București.
Vica este acum o femeie în vârstă, iar ieșirile i s-au rărit. Dar, o dată pe lună, își ia
„țoașca de piele“, o îndeasă cu diverse lucruri (conserve, legume, pungi goale) și o ia din loc, sub
privirile dezaprobatoare ale soțului ursuz, „lighioana bătrână“. Situația materială precară
(primește o pensie de 650 de lei) se vede, dincolo de aspectul sordid și înghesuit al locuinței
închiriate, în improvizația vestimentară și în faptul că circulă cu tramvaiul la clasa a doua.
Descrierea Vicăi Delcă, încotoșmănată caraghios în dimineața de sfârșit de iarnă și încovoiată de
spate, poate avea însă și semnificații simbolice. Bătrâna înfofolită cu toate cojoacele, cu paltonul
uzat, cu două basmale, peste care își pune o „bască țeapănă pe care și-a făcut-o din resturile de la
palton acum nouă ani“ (Adameșteanu, 2018: 12), legată cu un fular, este imaginea
supraviețuitorului în vremuri dificile. Imaginea românului obișnuit (Everyman – cum ar zice
englezii), care a trecut prin două războaie și traversează greoi comunismul. Straturile de haine
sunt menite să o apere pe madam Delcă nu numai de frig, ci și de înghețul epocii. Istoria grea, pe
care pare să o care în spate, a gheboșat-o: „Merge încovoiată, de parc-ar avea un gheb în spate,
cu paltonul albastru decolorat, pocnind de toate câte și le-a pus pe dedesubt și cu țoașca în mână“
(Adameșteanu, 2018: 17). Unii comentatori străini au văzut în ea un „Leopold Bloom în fuste“,
„un Ulise român“ (Thomas Kjellgren Apud Adameșteanu, 2018: 486, 489), rătăcind pe străzile
Bucureștiului de după marele cutremur din ’77. Comparația este justificată, cel puțin până la un
punct. Percepțiile și amintirile Vicăi revelează o realitate stratificată, dar cel din urmă nivel nu
este unul mitic, ca la Joyce (care urmează îndeaproape schema Odiseei), ci unul istoric (chiar
dacă, în mentalul colectiv, mitizat ca „vârstă de aur“ a României).
Vica Delcă se trage din familia unui oltean negustor, venit cu o cobiliță-n spinare la
București, și a unei fete de grecoaică date de suflet. Tatăl luptase pe front în Primul Război, iar
mama murise de tifos, ca și alți trei copii ai săi. Orfană de la unsprezece ani, Vica a rămas în casa
veche din Pantelimon, de lângă biserica Capra, să-și crească frații mai mici, în timp ce tatăl se va
muta cu cea de-a doua nevastă. Când s-a făcut fetișcană, vindea la tejghea, într-o dugheană din
mahalaua Iancului. După ce s-a măritat, cu banii din dotă și cu ce strânsese bărbatul ei, și-au
deschis prăvălie în Coriolan, unde comercializau mezeluri, brânzeturi, băuturi spirtoase și vinuri
„Dealu zorilor“. Coana Vica lucrase însă, în interbelic, și la Casa de Mode a lui Margot
Geblescu (sora Sofiei Ioaniu, fostă Mironescu, zisă și Muti, ca mamă a Ivonei): „Un an a stat la
croitorie și-a pughilit la cârpe, ș-acu parcă simte mirosu de mangal de la fieru de călcat, ce-l mai
legăna să s-aprinză tăciunii, e-hei, ce rochii, ce mantouri era! Parcă le vede pe manechine. În anii
ăia a văzut ea cucoane adevărate, cucoanele Bucureștiului, care de care mai împarfumate și mai
elegantarisite, toate clientele Patroanei“ (Adameșteanu, 2018: 43). Dar madam Delcă nu văzuse
numai luxul „micului Paris“ dintre cele două conflagrații mondiale, ci și mizeria din anii de
război, în care mișunau păduchii, trăise penuria alimentelor și a lemnelor, plus teroarea
bombardamentelor. O amintire impresionantă este aceea a rechiziționării clopotelor bisericilor de
către nemți, pentru a le transforma în gloanțe. Ba și mai grozav de atât, aceștia ar fi dinamitat și
racla cu moaștele Sfântului Dumitru, care scăpase, totuși, de prăpăd, lăsând în urmă cadavrele
mutilate ale ocupanților.
Nu este de mirare că Vica este chibzuită (poate chiar zgârcită, din perspectiva cumnatei)
și are spirit practic: „Uite că de colo, de colo, s-adună; și dacă n-ar fi fost ea chibzuită, cu cât îi
aducea omu ei, nu s-ar fi descurcat nici o săptămână“ (Adameșteanu, 2018: 37). Reușise să pună
deoparte 7000 de lei, pentru zilele negre ale bătrâneții. Ea nu refuza nimic și cerea, cu aparentă
autoironie, tot ceea ce alții voiau să arunce: „La ce s-o arunci? Îi zice ea. Dă-mi-o mie, io sunt
coșu de gunoi…“ (Adameșteanu, 2018: 35), „Dă-le-ncoa, madam Ioaniu, io sunt lada de gunoi,
dă-le-ncoa…“ (Adameșteanu, 2018: 42). Vica avusese o viață aspră, după ce terminase patru
clase și părinții voiau s-o dea la liceu, venise războiul dintâi: „Numai muncă și muncă, asta a fost
viața ei, de la unșpe ani, de când a murit mămica și-a rămas singură-n lume și cu liota de frați
după ea“ (Adameșteanu, 2018: 18). Își amintește statul la cozi, în frig și întuneric, pâinea de
tărâțe, tare ca piatra. Căpătase însă o înțelepciune existențială ce pare adesea cinică ori din topor,
dar este una de supraviețuitor: „care trăise, trăise, care murise, murise, care cum le-a fost
norocu…“ (Adameșteanu, 2018: 19) sau „ăla care e om întreg știe să-și poarte de grijă singur, și
ea știe“ (Adameșteanu, 2018: 36). Comportamentul Vicăi se sprijină pe și se justifică prin astfel
de „precepte“, care ignoră, așa cum vorbirea ei ignoră gramatica, buna-cuviință. De aceea, fosta
negustoreasă apare neanunțată pe la ușile altora (la Ivona, și pentru a cere în avans mica „rentă“
de 50 de lei, pe care aceasta i-o oferea lunar), trăncănește mult și mănâncă pe furiș: „A amețit de
vorbăria bătrânei și tot poveștile alea vechi ale ei; când crezi c-ai scăpat, o ia iar de la capăt. De
la o vreme, parcă vorbește din ce în ce mai mult, și tot atâta de mult mănâncă“ (Adameșteanu,
2018: 25), gândește nepotul Gelu. Ivona aude frigiderul deschizându-se și o vede cum se întoarce
din bucătărie molfăind. Iar după ce că sosește nepoftită, Vica nu se mai dă nici dusă acasă.
Chiar dacă face parte din lumea buruienoasă a mahalalei, madam Delcă are orgoliul
orășencei get-beget, deplângând umplerea Bucureștiului cu țărani, precum și stricarea
moravurilor. Atitudinea ei față de doamnele de neam sau de bună condiție este însă una
ambivalentă. Și față de madam Ioaniu, pe când trăia, dar mai ales față de Ivona, alături de care o
vedem acum la taclale, la un coniac sau o cafeluță, Vica are sentimente atât de admirație, cât și
de dispreț, manifestă porniri atât de compasiune, cât și de invidie. Este când flatată că doamnele
din vechea burghezie îi acceptă compania și limbuția, când vexată că o tratează ca pe o
servitoare. De cele mai multe ori, una spune, alta gândește, deși rafinata Ivona este, prin
educație, campioana ipocriziei, a neputinței de a expune direct lucrurile neplăcute, și a păstrării
aparențelor. În dialog, Ivona îi laudă Vicăi tenul neridat sau puterea de a se chivernisi, în sinea ei
consideră că pielea întinsă este apanajul grăsimii și o taxează de „neam prost“: „tu îi întinzi un
deget, și el îți ia toată mâna! Eu o tratez de la egal la egal și mă arăt cât se poate de drăguță cu ea,
și ea își permite să ne judece! Ne și judecă, și ne face socoteala la bani, pentru că oamenii din
popor așa sunt: la ei interesul practic primează!“ (Adameșteanu, 2018: 404). Vica nu-și poate
înfrâna întotdeauna remarcile malițioase (de pildă, despre infidelitățile fostului avocat Niki
Scarlat, soțul Ivonei), însă, de regulă, suportă așa-zisa umilință a condiției sale și aplică
principiul lui Ghiță Pristanda: „Am io ac de cojocu tău, își zice ea în gând, da nu s-arată. Nu-i
zice nimic, nici nu se uită chiorâș, se face c-o crede. Știe ea ce merită alde Ivona: pup-o în bot și
ia-i banu tot“ (Adameșteanu, 2018: 82).
Vica Delcă reprezintă unul dintre cele mai bine realizate personaje din literatura română,
dar nu numai. „Epopeea“ ei din Dimineață pierdută este simptomatică pentru destinul omului
simplu, răzbătător, în lupta cu valurile unei istorii tumultuoase.
Discursul identitar din Dimineață pierdută de Gabriela Adameșteanu
Romanul de familie din părțile a doua și a treia ale Dimineții pierdute ne plasează în
lumea de odinioară a elitei intelectuale și a marii burghezii. Paul Cernat îl definește ca „o replică,
implicit polemică, la Cronica de familie a lui Petru Dumitriu“ (Cernat Apud Adameșteanu, 2018:
482). Această narațiune conține, la rândul ei, trei părți distincte: dialogul de la ora ceaiului, în
salonul profesorului Ștefan Mironescu, din 1914, când se află vestea morții regelui Carol I,
povestea unei după-amiezi în grădină, cu intrigă amoroasă, din august 1916, văzută din
perspectiva a patru personaje (profesorul Mironescu, tânăra lui soție, Sophie, adolescenta
Margot, sora Sophiei, junele Titi Ialomițeanu) și Jurnalul Profesorului Mironescu.
Ștefan Mironescu este profesor universitar de lingvistică, un savant cu studii de
romanistică în Germania. Provine dintr-o familie înstărită, are casă lângă Șosea și ține salon
deschis, în care, pe lângă obișnuitele mondenități, se discută acum problemele arzătoare ale
politicii. Bolnav de plămâni, slăbit, neurastenic, profesorul trăiește drama geloziei, suspectând o
idilă între capricioasa Sophie și Titi Ialomițeanu. Funcționar într-un minister, fost student și
pretinzându-se discipol al profesorului, dar stângaci, lipsit de elocință, Titi Ialomițeanu este, de
fapt, un ins abil, oportunist, cu aspirații de parvenire. Margot îi va refuza cererea în căsătorie, dar
îl va accepta după instalarea comunismului, ascunzându-l în casa de la Otopeni, în care se
mutase după fuga lui Sandu Geblescu, soțul său, în străinătate. Vor face amândoi pușcărie, însă
Ialomițeanu se pare că se va descurca, după eliberare, și în noul regim, prin mijloace reprobabile.
În momentele din preajma izbucnirii Primului Război Mondial, prezența acestui soi autohton de
Julien Sorel tensionează relațiile din familia Mironescu.
În timp ce mai toată critica literară s-a lăsat impresionată de farmecul vitalității de mahala
al Vicăi Delcă, Daniel Cristea-Enache îl consideră pe Ștefan Mironescu „cel mai greu realizabil
personaj al romanului“, dar și „cel mai realizat“: „«Greoiul» Mironescu, profesorul serios,
idealist și teoretizant, caută la nesfârșit armonizarea binelui occidental cu cel românesc, a binelui
Patriei cu cel familial și a binelui Familiei cu cel personal“ (Cristea-Enache Apud Adameșteanu,
2018: 482). Ca personaj romanesc, Mironescu nu o poate surclasa pe inegalabila Vica, însă el
rămâne o proiecţie identitară dezirabilă.
Deși bănuita infidelitate a energicei Sophie îl macină pe bărbatul mult mai vârstnic,
altitudinea gândirii profesorului Mironescu depășește nivelul crizei intime, țintind spre drama
colectivă, a unui popor aflat în prag de război. De altfel, idealistul profesor își șubrezise plămânii
în precedentul război, cel balcanic, patriotismul său nefiind doar demagogie de salon. Grav,
adeseori patetic, îl irită permanent „sănătoasa poftă națională de râs care ne întovărășește
dezastrele“ (Adameșteanu, 2018: 268). Neangajat politic, dar simpatizant al lui Ion I.C. Brătianu,
intelectualul Mironescu înțelege responsabilitatea care apasă pe umerii celui care are în mână
soarta țării sale. În vreme ce Titi Ialomițeanu susține tabăra filogermană, profesorul are în vedere
toate implicațiile renunțării la neutralitate și ale posibilelor alianțe.
Discuțiile despre iminența intrării în război îi prilejuiesc însă numeroase reflecții despre
poporul român și despre caracteristicile acestuia, după cum vom vedea, mai ales negative.
Profesorul vorbește despre vulnerabilitatea la manipulare a românilor, care pot deveni ușor
victime ale unui lider autoritar, cu verb demagogico-populist. Cauza ar fi absența unei veritabile
tradiții democratice și a unei necesare solidarități în situațiile decisive: „știm cu toții că opinia
publică românească ar fi, din păcate, destul de maleabilă în mâna unui politician autoritar… Că
el ar putea s-o antreneze relative ușor într-o direcție contrară dorințelor ei… Iar cauza o știm, de
asemenea foarte bine: mulțimea noastră a fost, într-o măsură de-a dreptul îngrijorătoare, lipsită
de exercițiul real al democrației, și o tradiție nu se creează într-o generație, două: de aceea ea nu
știe să-și susțină revendicările, este gata să demobilizeze dintr-un nimic, se mulțumește, ca omul
pățit, cu puțin… Dar mai ales nu este solidară, păcat pe care îl descoperi în toate straturile“
(Adameșteanu, 2018: 141).
Uneori, considerațiile profesorului par pure ecouri ale discursului identitar auto-
stigmatizant din Schimbarea la față a României de Emil Cioran: „oamenii arată dintru început
obosiți, dintru început resemnați, de parcă au mai trait încă atâtea alte vieți grele și
dezamăgitoare, așa că au renunțat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar
dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulțesc spontan… Ca microbii în praf… Există
parcă în aer un ferment al dezordinii“ (Adameșteanu, 2018: 270). Sincronizarea cu Occidentul
civilizat, visul românilor încă de la 1848, întârzie din cauza transmiterii, din generație în
generație, a acestor microbi, generatori de boală socială și de paralizie națională: „Un microb
atotputernic al corupției, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea și
tatăl meu și de care nici noi nu încetăm a ne plânge. Iar toate la un loc plămădesc această
formidabilă inerție în care energiile se încleiază, se pervertesc, se îneacă“ (Adameșteanu, 2018:
272). Dar, observă Mironescu, extrem de subtil, dacă toți ne plângem de aceste rele și „am fi
chiar atât de mulți nemulțumiți și chiar atât de mulți onești, cum s-ar mai înmulți răul?“ De fapt,
românului îi place să clevetească și să-l culpabilizeze pe celălalt, întrucât „debila noastră
indignare“ va fi mai târziu gata „să se acomodeze pe loc când va fi vorba de sine“ (Adameșteanu,
2018: 271).
 Deși are el însuși un unghi critic de a judeca poporul român, însă unul superior,
profesorul conștientizează pericolul criticii cu orice preț, al criticii ca armă politică partinică,
aceasta subminând interesele naționale. Libertatea și democrația sunt abuzate, astfel, în scopuri
egoiste, personale ori de grup parlamentar. În plus, nimeni nu acordă nimănui prezumția de
onestitate și de bune intenții, viața politică semănând cu un carusel al acuzațiilor reciproce: „Un
furnicar de siluete grotești, ce nu par, ca păpușile de bâlci, să fie mișcate decât de sforile ambiției
și lăcomiei! Singuri ne descriem astfel, angajați tot timpul în adversități pătimașe, vociferând
încontinuu, interpelând cu insolență în Cameră și boicotând proiecte bune de legi, numai pentru
că le-a propus adversarul, ținând admirabile discursuri fără să avem deloc dreptate! (…) Pornind
din orișice revoluții pe care primarul le împrăștie cu câțiva jandarmi călări și cu praful ridicat de
târnurile măturătorilor, mergând cu orice motiv mărunt la Palat ca să strigăm acolo: Jos Carol I,
rușinea tronului României! Jos guvernul, bandă de asasini! Lăsând studenții să-și cheltuie
entuziasmul tineresc, ridicând baricade, ținând discursuri incendiare, cățărați pe statuia lui Mihai
Viteazul…“ (Adameșteanu, 2018: 275). Cu atât mai mult îl deranjează zeflemeaua, bârfa,
scandalul, insulta și calomnia, pe scurt, decredibilizarea oricui, fie în virtutea adversității politice,
fie din pura plăcere de a spurca orice și pe oricine: „În fiecare zi aflăm altă dezvăluire
scandaloasă! Altă mașinație a unor personae, considerate până acum în afara oricăror bănuieli!
Altă afacere oneroasă în care sunt amestecați oameni pentru a căror onestitate am fi garantat! În
permanență se spun secrete pe care într-o oră le va ști orașul și se vorbește interminabil despre
venalitate, bani publici deturnați, corupție, iarăși venalitate și trădare! Ore întregi de cozerii și
taclale din care cine mai poate rămâne neatins, dacă nu de insultă și calomnie, măcar de o
insinuație subțire? Pentru că de la dușmani trecem la amici neaflați de față, răul nefiind,
bineînțeles, numai în tabăra celorlalți. La fiecare dintre ai noștri am observant contraziceri între
spusă și faptă, josnice lașități, mici ticăloșii, alianțe rușinoase! Despre fiecare dintre ai noștri am
putea vorbi destul, și chiar vorbim, pentru că îi cunoaștem mai de aproape…“ (Adameșteanu,
2018: 277). Timpul îi va da dreptate spiritului echilibrat și idealist al profesorului, dacă ne
gândim la omul politic în care credea, Ionel Brătianu. În ciuda campaniilor de presă denigratoare,
care au ajuns până la linșajul mediatic, acesta, cu toate omeneștile-i umbre, a scris o pagină
luminoasă în istoria poporului român. Aparent rigidul savant înțelege necesitatea diplomației și a
compromisului (politic) tolerabil. Le va aplica el însuși, pentru păstrarea liniștii familiei,
zdruncinate de naivitatea romanțioasă a imaturei Sophia și de intruziunea versatilului malonest
Ialomițeanu.
Ștefan Mironescu găsește că deriziunea continuă este dizolvantă, fiindcă, odată cu
bășcălia ieftină ad hominem, se bagatelizează și idealurile, marile proiecte naționale, odată cu
discreditarea unor personalități, nelipsite de păcate, precum orice ființă umană, se maculează și
principiile. Din acest motiv, în România pare să nu poată coagula niciodată nimic de anvergură,
iar țara pare să-și rateze mereu șansele la evoluție: „din atâta pragmatism și din atâta ironie, nu-ți
pare, dragul meu, că se nasc mult mai greu iluziile naționale? Sau, dacă totuși ajung să se nască,
nu-i de așteptat să le pierdem destul de ușor, la cea dintâi încercare grea a istoriei? Abia să se fi
limpezit cerul și, la primul nor, soarele să dispară iar. O frumoasă dimineață compromisă…
pierdută…“ (Adameșteanu, 2018: 279-280). Avem aici, dincolo de sensul concret al dimineții
pierdute de Vica sau de Ivona, cândva la sfârșitul anilor ’70, semnificația metaforică a titlului
romanului, valabilă pentru orice timp. Căci istoria românilor înregistrează destule „dimineți
pierdute“.
Profesorul Mironescu este, cu certitudine, nu doar contrapunctul Vicăi Delcă, în
economia Dimineții pierdute, ci și un spirit anti-caragialian. Pentru Ștefan Mironescu, idealismul
donquijotesc reprezintă o soluție a progresului național.

Bibliografie
Adameșteanu, Gabriela, 2018. Dimineață pierdută. Ediția a IX-a definitivă. Cu Dosar de presă.
Iași: Editura Polirom.
Axinte, Șerban, 2015. Gabriela Adameșteanu. Monografie, antologie comentată, receptare
critică. București: Editura Tracus Arte.
Cordoș, Sanda, 2003. În lumea nouă. Cluj-Napoca: Editura Dacia.
Cristea, Valeriu, 1987. Fereastra criticului. București: Editura Cartea Românească.
Dicționarul general al literaturii române, vol. I, 2004, Coord. Eugen Simion. București: Editura
Univers Enciclopedic.
Holban, Ioan, 1987. Profiluri epice contemporane. București: Editura Cartea Românească.
Lovinescu, Monica, 1990. „Gabriela Adameșteanu“, în Familia, nr. 7.
Lovinescu, Monica, 1996. Unde scurte, IV. București: Editura Humanitas.
Manolescu, Nicolae, 2001. Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu, II. Brașov:
Editura Aula.
Manolescu, Nicolae, 2008. Istoria critică a literaturii române. Cinci secole de literatură. Pitești:
Editura Paralela 45.
Negrici, Eugen, 2003. Literatura română sub comunism. Proza. București: Editura Fundației
PRO.
Petraș, Irina, 1994. Literatura română contemporană. București: Editura Didactică și
Pedagogică.
Pop, Ion (coord.), 1988. Dicționar analitic de opera literare românești, I. București: Editura
Didactică și Pedagogică.
Simion, Eugen, 1989. Scriitori români de azi, vol. IV. București: Editura Cartea Românească.
Ștefănescu, Alex, 2005. Istoria literaturii române contemporane 1941-2000. București: Editura
Mașina de scris.
Zaciu, Mircea, Papahagi, Marian, Sasu, Aurel (coord.), 1995. Dicționarul scriitorilor români, A-
C. București: Editura Fundației Culturale Române.