IV.

MORFOSINTAXA

1. Notiuni generale

Părțile de vorbire
Cuvintele unei limbi pot sa fie clasate în functie de diverse criterii. Dupa modul în care ele intra în
structura unui enunt, cuvintele se organizeaza în clase gramaticale. Din acest punct de vedere, clasificarea
obisnuita a cuvintelor se face în parti de vorbire, care se diferentiaza între ele prin particularitati specifice,
de natura sintactica (posibilitatile de asociere a cuvântului cu alte cuvinte) si morfologica (din punctul de
vedere al variatiei cuvântului în flexiune).
Flexiunea reprezinta posibilitatea pe care o are un cuvânt de a-si schimba forma în functie de
necesitatile la care îl constrânge intrarea lui într-un enunt. Un cuvânt flexibil are mai multe forme.
Totalitatea formelor pe care le poate avea un cuvânt într-o comunicare constituie flexiunea lui. Cuvântul
neflexibil participa în comunicare cu o forma unica. .
Părţile de vorbire se definesc şi se clasifică după caracteristici :
a) ale conţinutului (lexico-semantice);
b) ale formei (morfologice);
c) ale funcţiei / rolului / poziţiei lor în enunţ (sintactice).
a) După conţinut, se disting părţile de vorbire:
- cu sens lexical de sine stătător:
 substantivul,
 articolul,
 adjectivul,
 numeralul,
 verbul,
 adverbul,
 interjecţia;
- fără sens lexical de sine stătător, servind ca instrumente / unelte gramaticale:
 prepoziţia,
 conjuncţia,
 articolul
 verbele auxiliare/ verbele copulative.
!!! Părţile de vorbire se deosebesc şi după ceea ce exprimă:
 denumirea obiectelor: substantivul;
 acţiunea ca proces: verbul;

1
  Caracteristica / determinarea calificativă şi cantitativă a obiectelor : adjectivul sau a
acţiunilor: adverbul;
 substitutul / înlocuitorul unei denumiri: pronumele, numeralul;
 relaţii / raporturi: prepoziţia, conjuncţia,
 stări afective şi volitive: interjecţii.
b) După formă, părţile de vorbire se împart în:
 flexibile (care îşi pot modifica forma pentru exprimarea conţinutului, în procesul
comunicării):
 substantivul,
 articolul,
 adjectivul,
 numeralul,
 verbul;
 neflexibile (care nu îşi pot modifica forma pentru exprimarea conţinutului, în
procesul comunicării):
 adverbul,
 prepoziţia,
 conjuncţia,interjecţia.
c) După funcţie / rol / poziţie în enunţ, se deosebesc
 părţile de vorbire care îndeplinesc funcţii sintactice, alcătuind părţi de
propoziţie, principale (subiect, predicat) şi secundare (atribut,
complement):
 substantivul,
 adjectivul,
 pronumele,
 numeralul,
 verbul,
 adverbul,
 interjecţia
 părţile de vorbire care nu îndeplinesc funcţii sintactice, nealcătuind părţi de
propoziţie:
 articolul,
 prepoziţia,
 conjuncţia.
Identificarea fiecărei unităţi morfologice ca parte de vorbire, adică după ceea ce exprimă:
 substantivul – denumirea obiectelor (în sens larg);
 adjectivul – însuşirea obiectelor;
2
  pronumele – persoana vorbitorului, a ascultătorului, a participantului la o acţiune, a
posesorului;
 numeralul – numărul şi ordinea obiectelor;
 verbul – acţiunea, văzută ca proces;
 adverbul – împrejurarea în care se desfăşoară acţiunea;
 prepoziţia, conjuncţia – relaţii / raporturi între cuvinte;
 interjecţia – sentimente, senzaţii, sunete şi zgomote din natură, ca primă etapă a
analizei morfologice.
Folositoare pentru identificarea corectă în analiză a unităţii morfologice este şi plasarea părţilor de
vorbire în clase gramaticale (morfologice) funcţionale. Se întelege prin clasă gramaticală / morfologică
funcţională, un ansamblu de cuvinte sau de forme care au aceeaşi funcţie gramaticală de exprimare a
unor elemente de conţinut. Funcţia gramaticală a unui cuvânt, care nu se confundă cu funcţia sintactică
este menţionată în definiţia fiecărei părţi de vorbire, deosebind fiecare clasă lexico-gramaticală.
In locul unei clasificări a părţilor de vorbire după ceea ce exprimă este preferabilă delimitarea lor
după următoarele funcţii gramaticale: denominaţia specifică substantivului, determinarea specifică
adjectivului şi adverbului, cuantificarea specifică numeralului, substituţia specifică pronumelui,
verbalizarea / procesualizarea specifică verbului, relaţionarea specifică conectivilor (prepoziţia şi
conjuncţia).
Determinarea are două aspecte: determinarea numelui (a substantivului) sau determinarea
nominală şi determinarea verbului sau determinarea verbală. Determinarea nominală, ca şi cea verbală,
poate fi calificativă, cantitativă sau circumstanţială. Din acest punct de vedere se justifică tipologia părţilor
de vorbire din unele gramatici străine care deosebeşte: numele, substitutele (numelui), determinanţii
(numelui şi ai verbului), verbul, conectivele.
Clasificarea după formă a părţilor de vorbire, după posibilitatea / capacitatea de a-şi schimba
forma în timpul comunicării în:
 flexibile sau variabile (care îşi pot modifica forma în comunicare)
 neflexibile sau invariabile (care nu îşi pot modifica forma în comunicare)
Existenţa aproape în fiecare clasă morfologică a unor forme invariabile (substantive, adjective,
pronume, verbe) sugerează o contradicţie aparentă între caracterul flexibil al unei părţi de vorbire şi
invariabilitatea unor forme incluse în aceste părţi de vorbire. Dificultatea analizei acestor forme nu ţine de
identificarea corectă a părţii de vorbire invariabile, ci de rezolvarea acestei probleme la nivel teoretic.
Se pot lua în discuţie mai multe soluţii de rezolvare a inadecvării formei la definiţia clasei din care
face parte:
a) constituirea acestei clasificări în interiorul tipologiei funcţionale a părţilor de vorbire, adică
subsumarea ei unei clasificări mai largi: substantive variabile şi invariabile, adjective variabile şi
invariabile, pronume variabile şi invariabile, verbe variabile şi invariabile, etc.;

3
 b) considerarea flexibilităţii ca o caracteristică virtuală, o capacitate a unei clase morfologice de
modificare a formelor, realizabilă sau nu prin variabilitatea / invariabilitatea acestora (neflexibilitatea unei
clase morfologice ar însemna incapacitatea de modificare a formelor respective, totdeauna invariabile);
c) departajarea flexibilităţii de variabilitatea formelor. Este posibilă dacă se identifică flexibilitatea
cu realizarea categoriilor gramaticale, nu cu modificarea formei cuvântului.
Flexibilitatea se realizează diferit prin indici morfologici afixali, paradigmatici adică prin
variabilitatea formei sau prin indici sintagmatici sau analitici dacă forma este invariabilă. În consecinţă,
părţile de vorbire flexibile (substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, verbul) se definesc prin
capacitatea de realizare a unor categorii gramaticale specifice pentru fiecare parte de vorbire, marcată prin
indici morfologici, afixali, paradigmatici (flective morfologice), adică prin variabilitatea formei sau prin
indici sintagmatici, analitici (flective sintactice), forma rămânând invariabilă. Din acest punct de vedere
adverbul, caracterizat parţial prin categoria gradelor de comparaţie poate fi considerat o parte de vorbire
flexibilă. Părţile de vorbire neflexibile: adverbul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia sunt nu au categorii
gramaticale, forma lor invariabilă indicând indiferenţa la orice categorie gramaticală.
Categoriile gramaticale
Părţile de vorbire flexibile suferă modificări ale formei lor (flexiune) pentru a exprima unele
noţiuni gramaticale fundamentale legate de conţinutul celor comunicate, numite categorii gramaticale.
Părţile de vorbire se deosebesc prin categorii gramaticale specifice, mai ales, prin felul în care sunt
exprimate.
 Substantivul — gen, număr, caz, determinare
 Adjectivul — gen, număr, caz, grad de comparaţie
 Pronumele — persoană, număr, gen, caz
 Verbul — diateză, mod, timp, persoană, număr
Trecerea substantivului şi a adjectivului prin toate categoriile gramaticale se numeşte declinare, iar
a verbului, conjugare.
Categoriile gramaticale se exprimă prin elemente formale specifice, care modifică forma sau se
combină cu aceasta, numite mărci sau indici ai categoriilor gramaticale. Acestea / aceştia pot fi:
a) părţi de cuvânt (afixe) care se ataşează formei cuvântului : desinenţe, sufixe gramaticale şi
articole hotărâte (cu rol de desinenţă).
Desinenţele indică:
 numărul şi cazul la substantive: elev / elevi; casă / case; sarma / sarmale, animal /
animale; drum / drumuri, (această) casă / (acestei) case, (această) mare /
(acestei) mări;
 genul, numărul şi cazul la adjective: bun / bună / buni / bune; prietenă bună /
prietenei bune;
 persoana şi numărul la verbe:Mcântăm, cântaţi, cântă; veneam, veneai, venea.

4
 Formele nemarcate de desinenţă în raport cu cele la care se adaugă desinenţa sunt considerate forme
cu desinenţa zero (Ø).
b) bcuvinte independente aşezate de obicei înaintea formei cuvântului:
• articolul hotărât proclitic lui indică cazul genitiv-dativ al numelor proprii: lui Ion şi
al unor substantive comune: lui tanti; articolul posesiv al, a, ai ale distinge cazul
genitiv de cazul dativ: al fratelui / fratelui; articolul demonstrativ adjectival cel,
cea, cei, cele formează superlativul absolut al adjectivelor şi al adverbelor: omul cel
mai harnic, fata cea mai frumoasă;
• verbele auxiliare exprimă diateza pasivă, timpurile compuse, perfect şi viitor: a fi
certat, am citit, voi cânta;
• adverbele exprimă gradele de comparaţie ale adjectivelor şi ale adverbelor: mai
frumos, mai puţin bine, foarte repede;
• prepoziţiile exprimă cazurile genitiv: a, dativ: la, acuzativ: pe;
• conjuncţia să indică modul conjunctiv;
c) elemente / variaţii de ordin fonetic, cum sunt alternanţele fonetice / fonologice, accentul
şi intonaţia.
Schimbările fonetice ale formei gramaticale a aceluiaşi cuvânt (alternanţele fonetice /
fonologice) se produc la adăugarea unor afixe (desinenţe, sufixe), prin care se exprimă unele categorii
gramaticale. După felul sunetelor care se modifică se disting două tipuri de alternanţe: vocalice şi
consonantice.
Variaţiile numite alternanţe vocalice privesc / implică:
• vocalele din corpul cuvântului: păr / peri, fată / fete, spăl / speli etc.;
• vocalele şi diftongii: poartă / porţi, izvor / izvoare, negru / neagră, rog / roagă / rugăm.
Variaţiile numite alternanţe consonantice, privesc / implică:
• consoanele din terminaţia cuvântului: brad / brazi, obraz / obraji, des / deşi, stâncă / stânci,
rugă / rugi, cred / crezi;
• grupuri consonantice din terminaţia cuvântului: muscă / muşte, românesc / româneşti, cresc
/ creşti, muşc / muşti, monstru / monştri, albastru / albaştri.
Schimbarea locului accentului unui cuvânt de pe o vocală, respectiv, silabă, pe alta poate indica
categorii gramaticale: timpurile prezent şi perfect simplu ale verbelor de conjugarea I se disting numai prin
accentul plasat pe terminaţie în formele de perfect simplu: cunúnă / cunună, mătură / mătură.
Intonaţia specifică distinge, la substantive, adjective şi pronume, cazuri care pot avea aceleaşi
forme, vocativul de nominativ: frate! Maria! oameni buni! tu! sau de dativ: fraţilor! dumneavoastră! , iar
la verbe modul imperativ de modul indicativ: mănâncă! taci! bate! dormi! coboară! daţi! faceţi! citiţi!
Categoriile gramaticale sunt modalităţi prin care se realizează flexiunea părţilor de vorbire. In
limba romană lista lor cuprinde: genul, numărul, cazul, gradul de comparaţie, persoana,
diateza, modul ii timpul. Unii autori includ ii categoria determinării.

5
 Genul, cu cele trei specii ale sale, masculin, feminin ii neutru, este o categorie gramaticală
proprie substantivului, articolului, adjecti- vului, pronumelui, numeralului ii verbelor la participiu ii
gerunziu. De reţinut că substantivele nu-ii schimbă forma după gen (copii ii copiiă, de exemplu, nu
sunt două forme ale aceluiaii cuvant, ci două cuvinte diferite), dar celelalte părţi de vorbire amintite
mai sus Iii schimbă forma (frumos-frumoasă, un-o, doi-două, acesta-aceasta, citit-citită nu sunt
două cuvinte diferite, ci numai două forme grama- ticale ale aceluiaii adjectiv, articol, numeral,
pronume, verb). Toate cele trei genuri gramaticale se manifestă, In general, prin desinenţe la toate
părţile de vorbire care au această categorie gramaticală.
Numărul gramatical, divizat In singular ii plural, apare în flexiunea tuturor părţilor de
vorbire flexibile, cu excepţia numeralului (la care ideea de număr este exprimată lexical). El indică un
exemplar sau mai multe, în cazul substantivului, articolului, adjectivului, pronumelui ii
numeralului. La verb se manifestă pentru a indica dacă acţiunea este făcută de un singur autor sau de mai
mulţi.
Cazul se realizează In limba romană prin cinci valori: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ, vocativ,
marcate prin desinenţe. Este o cate- gorie gramaticală proprie substantivului, pronumelor ii numeralelor
cu valoare de substantiv, iar la celelalte părţi de vorbire (articol, adjectiv, forma de participiu) cazul se
explică prin acord.
Gradul de comparaţie, cu varietăţile pozitiv, comparativ (cu subdiviziunile: de superioritate, de
egalitate, de inferioritate) ii superlativ (cu subdiviziunile: relativ ii absolut) este o categorie
gramaticală comună unei mari părţi din adjectivele calificative (cu anumite excepţii) ii unei părţi din
adverbe (In special celor de mod), care nu se exprimă niciodată In limba romană prin terminaţii grama-
ticale (cu excepţia neologismelor de origine savantă), ci prin cuv. auxiliare: mai, tot aca, foarte, prea
etc.
Persoana se manifestă In flexiunea unor pronume (personale, reflexive, de Intărire, de politeţe,
posesive) ii In flexiunea verbului (In cadrul modurilor personale), realizandu-se In trei valori: persoana I
— vor- bitorul, persoana a II-a — conlocutorul ii persoana a III-a — o altă persoană despre care se
vorbeite; valorile sunt marcate fie prin forme supletive, In cazul pronumelui (eu, tu, el; al meu, al tău,
al său etc.), fie prin desinenţe, In cazul verbului (alergam, alergai, alergau etc.). La verb ii la
pronumele care au persoană, această categorie este asociată cu valorile de număr.
Diateza, cu speciile activă, reflexivă, pasivă, modul, cu speciile indicativ, conjunctiv, condiţional-
optativ, imperativ, infinitiv, gerunziu, participiu, supin, ii timpul, cu speciile prezent, trecut, viitor —
sunt categorii gramaticale specifice verbului, exprimabile prin mijloace variate, uneori diferite de
terminaţiile de tipul desinenţelor, ii anume prin sufixe gramaticale, pentru unele moduri (infinitiv,
gerunziu, participiu) sau pentru unele timpuri (prezentul unor verbe, imperfectul ii perfectul simplu, mai
mult ca perfectul tuturor verbelor). Prin urmare, flexiunea verbului, numită conjugare, constă In
schimbarea formei cuvintelor din această clasă după diateză, mod, timp (categorii specifice clasei),
persoană ii număr (categorii comune verbului cu alte părţi de vorbire), făcând ca verbul să aibă cel

6
mai mare număr de forme gramaticale printre toate părţile de vorbire flexibile.
Categoria determinării este specifică substantivului, exprimând diferite grade de individualizare;
se realizează prin următoarele valori: nedeterminat (student), determinat nehotărât (un student), deter-
minat hotărât (studentul), marcate cu ajutorul articolului (hotărât sau nehotărât).
Morfemul și structura morfematică a cuvintelor
Toate elementele componente ale unui cuvânt (rădăcina, tema, prefixele, sufixele, desinenţele,
accentul ii intonaţia) poartă denumirea generală de morfeme.
Morfemul este noţiunea definitorie a morfologiei, căreia Ii dă ii numele, ii reprezintă unitatea
minimală de expresie dotată cu semni- ficaţie lexicală sau gramaticală.
Se deosebeite de fonem, care este unitatea fundamentală a fono- logiei, având capacitatea de a
diferenţia cuvintele (oră/eră, dar/dor, foc/for etc.) fără a avea un sens propriu, ii de cuvânt prin faptul
că nu are autonomie lexicală, morfemul fiind de fapt un component al structurii cuvântului.
Formei unui morfem Ii corespunde o valoare gramaticală (de exemplu, -i din elevi reprezintă
semnul pluralului). Aceeaii valoare, de plural, poate fi redată, In funcţie de contextul fonetic sau
morfologic, ii prin alte forme: -e (fete, creioane), -le (basmale), -uri (ráuri, mătăsuri) etc., morfemul
reprezentând, din această perspectivă, o clasă de variante, numite alomorfe. Invariantele (morfemele)
se realizează In poziţii In care toate celelalte variante sunt excluse. Foarte rar sunt admise două
variante In aceeaii poziţie: transplant-el transplant-uri, seminari-ilseminar-e, ţăranc-elţărănc-i etc.
Morfemele se realizează prin anumite alomorfe In funcţie de contextul fonetic sau de cel
morfologic. De exemplu, alomorfele -i, Intânit după un i aton: indici-i, sacrifici-i ii -ă, realizat numai
după un radical In vocală labială: ou/ou-ă sunt considerate alomorfe fonetice.
Alomorfele se realizează (destul de rar) In contexte care nu pot fi caracterizate fonetic sau
morfologic: om/oam-eni, rás/rás-ete, cap/ cap-ete. Asemenea alomorfe sunt considerate alomorfe
lexicale.
Morfemele pot fi constituite din unităţi fonetice segmentale, care sunt reprezentate prin foneme
propriu-zise (floare), suprasegmentale, reprezentate prin accent ii intonaţie, care pot diferenţia atât
cuvinte (áfin- afIn, mozáic-mozaIc), cât ii forme gramaticale omografe: nominativ- vocativ (Petre —
Petre!), vocativ-genitiv/dativ plural (fraţilor!—fraţilor), imperativ-indicativ prezent (Stai cuminte! — Tu stai
cuminte) ii morfemul zero (0), care reprezintă o marcă a valorilor gramaticale, este purtătorul unei
informaţii gramaticale, opunând, Intre ele, diferite forme dintr-o paradigmă: alb-ø /alb-ă, pom-ø /pom-
i; cánta-ø /cánta-m, cánta-i.
Clasificarea morfemelor se face după diverse criterii. Unul dintre aceste criterii este
reprezentat de posibilitatea de combinare a acestora. Unele morfeme pot apărea singure sau
combinate cu un morfem zero: cap, frig, loc, om, vánt ii nu pot comuta cu zero. Alte morfeme sunt
dependente (sufixele, prefixele, desinenţele), ele se ataiează unui morfem independent: copil-aş, re-
vedere, cánt-a-se-ră-m ii nu pot comuta cu zero.
In funcţie de conţinutul exprimat, morfemele pot fi lexicale ii cuprind morfeme-rădăcină

7
 (student-, cas-) ii afixe derivative (ne-, des/dez-, stră-; -ar, -esc, -mente etc.) ii morfeme gramaticale,
din care fac parte sufixele, care exprimă la verbe modul ii timpul (gánd-esc, cánt-a-se, văz-ând) ii
desinenţele, care exprimă persoana ii numărul verbului (striga-m), genul, numărul ii cazul In
flexiunea nominală (ccoal-a, elev-i, frumoas-ei cas-e).
La acestea se mai poate adăuga o altă clasă, aceea a morfemelor lexico-gramaticale, care au atât
valoare gramaticală, dar pot forma ii cuvinte noi. Este cazul prefixelor arhi-, extra-, hiper-, ultra- etc.,
care marchează superlativul, formând In acelaii timp ii cuvinte noi: arhiplin, extrafin,
hipersensibil, ultracentral, ii sufixelor substantivale moţionale -ă, -iţă, -easă, -oare etc., care sunt
atât sufixe lexicale, formând cuvinte noi: student-studentă, pictor-pictoriţă, bucătar- bucătăreasă,
regizor-regizoare, dar ii sufixe gramaticale, exprimând categoria gramaticală a genului. 0 poziţie
intermediară o are sufixul lexico-gramatical cu valoare de superlativ -isim (rarisim).
Morfemele mai pot fi clasificate ii In funcţie de poziţia faţă de morfemul independent. Se
disting morfeme dependente antepuse (prefixe: co-raport, afixe mobile sau morfeme libere de tipul
verbe auxiliare, adverbe, prepoziţii, conjuncţii, pronume reflexive etc.: am auzit, foarte rău, a cánta, să
ascult, se duce) ii morfeme dependente postpuse (sufixele, desinenţele, articolul ca mijloc de
determinare nominală: ac-ar, cánt-a-se, student-ei, fat-a).
După structura expresiei morfemele sunt continue (formate dintr-un singur fonem sau dintr-un
iir neIntrerupt de foneme: copil-aş, ani-lor, vánt), discontinue; acestea pot fi, la rândul lor, repetate (fată
harnică) ii Intrerupte (Intâlnite mai ales la formele de infinitiv ale verbelor: a alerga ii la formele
genitivale: al studentului) ii interne (alternanţele din rădăcină: ală — zare/zări, dlz — stradă/străzi, zlj
— obraz/obraji, lli — colonell colonei, chel/chei, sclşt — bască/bă%ti, forme supletive, nedetaiabile din
structura rădăcinii: eu, mă, mie; sunt, ești, eram, fusei, fost).
Unii lingviiti consideră că topica poate juca rol de morfem gramatical. In enunţul Oamenii
fac gre%eli subiectul este exprimat prin substantivul articulat, iar obiectul prin cel nearticulat, indiferent
de topică, pe când Intr-un enunţ ca ‘oricelul vede pisica cuvintele %ori- celul ii pisica sunt, pe rând,
subiect sau complement direct, in funcţie de poziţia in enunţ.
Structura morfologică (morfematică)
In strânsă legătură cu unele categorii gramaticale ii, implicit, cu flexiunea, se află structura
morfologică (morfematică) a cuvintelor care poate cuprinde următoarele componente: rădăcina, tema,
pre-fixele, sufixele ii desinenţele. Ultimele trei (prefixele, sufixele ii desinenţele) sunt denumite, cu un
termen generic, afixe. Alături de aceste componente, In structura cuvintelor sunt prezente alternanţele
fonetice, accentul ii intonaţia, care contribuie la exprimarea unor valori gramaticale.
Structura morfologică a unui cuvânt precum descántasei poate cuprinde următoarele componente:
morfemul-rădăcină cánt- (partea fixă a unui cuvânt, nedivizibilă ii neanalizabilă In părţi componente),
prefixul des- care, Impreună cu sufixul -a, formează un verb de la substantiv, sufixul -a- (sufix al
timpurilor trecute pentru verbele de conjugarea I), sufixul -se- (sufix al mai mult ca perfectului) ii
desinenţa i (exprimă categoria de persoană ii număr, In cazul de faţă

8
persoana a 11-a, numărul singular).
Rădăcina și afixele lexicale constituie împreună radicalul, partea care apare constant în tot
cursul flexiunii: desfac-e, desfăc-and, desfăc-ut; pătuţ-uri.
Tema este o structură morfematică complexă, alcătuită din rădăcină ii unul sau mai multe afixe
(sufixe ii prefixe). De exemplu, prelucra- poate fi tema perfectului simplu, prelucrase — este tema mai
mult ca perfectului. După unii specialiiti (v. 1orgu 1ordan, Vladimir Robu, Limba romană
contemporană, p. 353), tema este identică cu radicalul atunci cand In structura acestuia intră rădăcina +
sufixe ii prefixe. Sufixul gramatical Impreună cu desinenţele reprezintă flectivul, partea cuvantului In care
se manifestă modificările flexionare, compo- nenta variabilă: prelucra-sem, voi alerga.
De regulă, topica structurii morfologice a cuvintelor In limba romană este radical + sufix
gramatical + desinenţă: cred-ea-m, dar pot apărea, mai ales la verbe, forme amplificate:
radical+sufixl+sufix2+ desinenţăl+desinenţă2: ven-i-se-ră-m.
Separarea radicalului de flectiv se face adesea cu dificultate, datorită alternanţelor fonetice care
pot apărea In radical (soartă-sorţi, fată-fete, cal-cai) sau Intre radical ii flectiv (cred, creadă, crezi).
Există situaţii In care radicalul prezintă In cursul flexiunii forme supletive, la verbele neregulate (f-
i, f-u-se-i, er-a-m, fos-t, est-e, eşt-i; ar-e, av-ea-m, aib-ă, ia-u, lu-a etc.) sau la unele pronume personale
(eu, mie, el, lui etc.) sau reflexive (sie, I%i, se etc.).
Alternanţele fonetice marchează, pe langă mijloacele flexionare propriu-zise, unele categorii
gramaticale (genul, numărul, persoana, cazul) ii apar de regulă In corpul rădăcinii (fată-fete, arăt-arată)
sau al sufixelor lexicale (nedreptate-nedreptăţi), iar cele consonantice apar mai ales In partea finală a
cuvantului, la graniţa cu desinenţa (student- studenţi, obraz-obraji, romanesc-romane%ti).
Accentul poate marca, mai rar, diferite categorii gramaticale atat In flexiunea nominală, cat ii In
cea verbală (nóră-nuróri, zéro-zeróuri, aprópie-apropié).
Intonaţia constituie In flexiunea nominală o marcă a cazului vocativ (frate!, la%ilor!), iar In
cea verbală o marcă a modului imperativ (Incetează!, staţi!).
In limba romană sunt ii părţi de vorbire neanalizabile (adverbe, prepoziţii, conjuncţii, interjecţii)
la care nu se pot detaia părţi componente, deci nu pot fi analizate din punct de vedere morfematic.

9
 2. Părți de vorbire

SUBSTANTIVUL

1. Definiţie. Caracteristici.
Substantivul este o clasă lexico-gramaticală caracterizată morfologic, prin gen fix
şi flexiune după număr, caz, determinare; sintactic, prin faptul că, asociat cu verbul,
poate forma nucleul unui enunţ; poate fi, de asemenea, centrul grupului nominal,
selectând adjuncţi; semantico-pragmatic, prin faptul că îşi asociază referentul numai
în combinaţie cu un determinant şi denumeşte obiecte (fiinţe, lucruri, fenomene,
acţiuni, stări, însuşiri, relaţii).
Din punct de vedere morfologic, substantivul se caracterizează prin declinare: are categorii
morfologice de număr, caz şi determinare. Genul este fix, constant, este o trăsătură inerentă a
substantivelor.
Din punct de vedere sintactic, într-un context dat, substantivul se poate combina, pe rând, cu câte un
singur termen. Poate îndeplini toate funcţiile sintactice în cadrul propoziţiei (inclusiv pe cea de nume
predicativ în cadrul unui predicat nominal), poate fi echivalentul unei propoziţii sau al unei fraze.
Ca parte de vorbire independentă, substantivul poate primi determinanţi adjectivali sau determinanţi
numerale, se poate articula, poate impune adjectivelor şi articolelor acordul în gen, număr şi caz, poate fi
substituit prin pronume, este selectat de predicate, fiind destinat funcţiilor de subiect şi obiect; îşi
marchează funcţia fie sintetic, prin caz, fie analitic, prin prepoziţii şi articole, prin acord.
Substantivul este centru de grup. În această calitate serveşte la definirea tuturor celorlalte clase din
componenţa grupului nominal (articol, pronume, numeral, adjectiv, prepoziţie). Alături de verb,
substantivul reprezintă o clasă gramaticală fundamentală.
Semantic, substantivele sunt grupate în diverse categorii: concrete, discrete sau
individuale, animate ( om, peşte) ori inanimate ( cană, perete) şi abstracte (bunăvoinţă, jale); masive (care
indică nume de materii: aur, rugină); colective (armată, popor); verbale (plecare, revedere); adjectivale
(bunătate, frumuseţe)2.
2. Flexiunea substantivului. Categoriile gramaticale
Genul este o trăsătură inerentă a substantivului, impusă de obiectele denumite din realitate. Se
caracterizează atât prin formă, cât şi prin conţinut, deoarece obiectele pot fi însufleţite, corespunzând celor
două valori, masculin şi feminin, şi neînsufleţite, corespunzând genului neutru. Pe baza celor trei valori
(masculin, feminin, neutru) au luat naştere cele trei opoziţii de gen: masculin/feminin, masculin/neutru,
feminin/neutru.
10
 Formal, genurile sunt marcate prin desinenţe, alternanţe fonologice, prin determinare cu articol
hotărât enclitic, iar sintactic, prin acord.
Substantivele masculine au la forma de nominativ-acuzativ nearticulat, la singular şi la plural, diferite
desinenţe. De exemplu:
-e, -į: peret-e /pereţ-į, burete /bureţi, şarpe /şerpi;
-u, -i: socr-u /socr- i, metru /metri, ministru / miniştri;
Substantivele invariabile după număr nu au opoziţia marcată (pui, tei, răţoi). Au aceeaşi formă la
singular şi la plural.
Substantivele neregulate, puţine la număr comparativ cu celelalte, au desinenţe la ambele numere
(frăţâni, tătâni) sau numai la plural (oameni).
Substantivele feminine au la nominativ-acuzativ nearticulat desinenţe la singular şi la plural
precum:
-ă, -e: mas-ă / mes-e, casă / case, creastă / creste;
-ă,- į: coal-ă / col- į, mână / mâini, boală / boli;
Substantivele neutre prezintă la singular şi la plural, nominativ-acuzativ, nearticulat, desinenţe
precum:
-u, -e: teatr-u / teatr-e, chipiu / chipie, centru / centre;
-u, -uri: lucr-u / lucr-uri, soclu / socluri, vinclu / vincluri;
-ŭ, -uri: bombe-u / bombe-uri, tău / tăuri, hău / hăuri;
Categoriile gramaticale ale substantivului sunt numărul, cazul şi determinarea.
Numărul este o categorie gramaticală impusă de realitatea materială. La baza lui stă conceptul de
cantitate: singularul exprimă un singur obiect dintr-o categorie de obiecte, iar pluralul arată două sau mai
multe obiecte de acelaşi fel: masă – mese, pom – pomi.
Cele două numere pot fi diferenţiate sau nu formal cu ajutorul desinenţelor, al articolelor, al
alternanţelor fonologice, iar la câteva substantive, cu ajutorul modificărilor neregulate ale radicalului.
Singularul şi pluralul alcătuiesc un sistem binar de opoziţie, fiind socotite valorile de bază ale
categoriei de număr. Morfemele de număr sunt solidare cu cele de gen la multe substantive: cas-ă (feminin,
singular), pom-į (masculin, plural). Există şi cazuri când acelaşi morfem de număr (desinenţa de plural)
apare la substantive de genuri diferite: -e: cas-e (feminin), num-e (neutru); -į: lup-į (masculin), culor-į
(feminin).
Pluralul substantivelor nearticulate (la forma-tip de N-A) se formează în limba română prin mai
multe procedee:
1. prin alipirea desinenţei de plural la forma de singular a substantivului. De exemplu:
-, -į: nerv- / nerv-į, obraz / obraji, lup / lupi;
-, -e: scaun- / scaun-e, semn / semne, deget / degete;
-, -uri: schi- / schi-uri, zid / ziduri, fald / falduri;
2. prin înlocuirea morfemului de singular cu morfemul de plural. De exemplu:
11
 -e, -į: castravet-e / castraveţ-į, soare / sori, noapte / nopţi;
-ă, -į: roat-ă / roţ-į, poartă / porţi, şcoală / şcoli;
-u, -i: tigr-u / tigr-i, cuscru / cuscri, nisetru / nisetri;
Pe lângă substantivele al căror număr este marcat la singular şi/sau la plural, există câteva care sunt
invariabile după număr. Au număr comun o serie de substantive masculine: arici, cârpaci, vraci, tălmaci,
licurici, genunchi, rinichi; substantive feminine: acnee, azalee, cucurbitacee, galinacee, graminee;
substantive neutre: nume, prenume, pronume, renume, codice, pântece ş.a. Aceste forme nu prezintă
opoziţii de desinenţă, contextul este cel care oferă informaţii pentru a se aprecia dacă astfel de substantive
sunt la numărul singular sau la plural: „A primit o orhidee.” (singular); „I-a oferit câteva orhidee.” (plural).
Substantivele colective desemnează totalitatea obiectelor de acelaşi fel, având formă de singular şi
sens de plural. Există substantive colective propriu-zise precum armată, oaste, grup, serie, detaşament,
turmă, cireadă, stol, cârd, roi etc. Altele devin colective numai cu ajutorul unor sufixe lexicale colective:
-iş: aluniş, frunziş, păpuriş, pietriş; -işte: cânepişte, inişte, porumbişte; -et: brădet, făget, pomet; -ime:
studenţime, tinerime, ţărănime.
În limba română există şi substantive care nu au forme corespunzătoare celor două numere. Ele
posedă fie o formă pentru singular, fie o formă pentru plural. Sunt substantive cu paradigmă incompletă,
adică defective.
Substantivele singularia tantum denumesc obiecte a căror existenţă este concepută numai sub
aspectul unui exemplar unic, au numai formă de singular, nu şi de plural. Sunt nume de materie: aur,
aramă, lapte, lână, miere, unt, var, brânză, cacao, secară, mazăre, cânepă; cuvinte care denumesc noţiuni
abstracte (însuşiri, stări sufleteşti sau fiziologice): milă, silă, bunăvoie, cinste, curaj; cuvinte care denumesc
domenii ştiinţifice: matematică, fizică, chimie, electronică, lingvistică, geometrie; cuvinte care denumesc
diferite sporturi şi jocuri sportive: baschet, box, fotbal, polo, tenis, volei, şah; nume care intră în
componenţa unor locuţiuni adverbiale: (cu) ghiotura, (cu) toptanul, (cu) ţârâita.
Substantivele pluralia tantum denumesc obiecte a căror existenţă este concepută sub aspectul unei
multitudini de exemplare din aceeaşi categorie; ele au numai formă de plural, nu şi de singular. Sunt nume
de locuri: Bucureşti, Ploieşti, Urziceni, Botoşani sau nume provenite din apelative comune: Câmpurile,
Vadurile, Fântânile; nume de sărbători religioase: Florii, Paşti, Rusalii, Sânziene; nume de materie sau
simţite ca nişte colective: bale, icre, câlţi, şale, lături; nume de obiecte alcătuite din două părţi identice:
cioareci, iţari, ochelari; cuvinte care denumesc noţiuni abstracte: moravuri, universalii, represalii; cuvinte
care intră în componenţa unor locuţiuni verbale: (a vorbi în) dodii, (a face) zâmbre, (a face) nazuri;
neologisme de origine latină: addenda, corrigenda, marginalia, miscellanea.
Cazul este o categorie gramaticală de relaţie ce exprimă raporturile sintactice dintre cuvinte prin
modificările formale ale acestora. Totalitatea acestor modificări formale, prin care se exprimă raporturile
sintactice cazuale, se numeşte declinare.

12
 Substantivul dispune de diverse morfeme în flexiunea sa şi cunoaşte cinci cazuri deosebite între ele
prin formă, valoare şi funcţie sintactică: nominativ, genitiv, dativ, acuzativ şi vocativ. Definirea acestora se
face prin descrierea sensurilor şi a relaţiilor pe care le exprimă fiecare dintre cele cinci forme flexionare.
Nominativul se defineşte ca un caz al nonsubordonării, al independenţei, întrucât poate constitui
singur termenul unui grup nominal, iar existenţa sa nu depinde de existenţa altor elemente ale propoziţiei.
Nu este regizat de prepoziţii, este caz non-marcat şi regent, deoarece impune relaţii.
Substantivele în cazul N pot îndeplini diferite funcţii sintactice. De exemplu:
subiect:
„Programul de reconstrucţie a fost aplicat.”
„L-au vizitat mai mulţi colegi.”
nume predicativ:
„El va deveni avocat.”
„Din chiriaşi, ei au ajuns proprietarii imobilului.”
Genitivul exprimă raporturile dintre obiectele propriu-zise, depinde de un substantiv, este deci un caz al
subordonării. Mai rar, poate fi guvernat indirect şi de un verb, prin intermediul prepoziţiilor şi al
locuţiunilor prepoziţionale care îl selectează: asupra, deasupra, contra, împotriva, înaintea, înapoia,
îndărătul; în faţa, în spatele, în lungul, în latul, de-a lungul, de-a latul, de-a curmezişul, în mijlocul, în
ciuda, în pofida, din cauza, din pricina, în afara, în locul etc.
Genitivul este cazul atributului, al numelui predicativ şi al altor funcţii sintactice; se poate construi
cu prepoziţii sau cu locuţiuni prepoziţionale, dar şi fără ele.
În cazul G, substantivele pot îndeplini diferite funcţii sintactice. De exemplu:
atribut substantival genitival:
„A citit toate poeziile lui Eminescu.”
„Valurile mării au adus meduze la mal.”
atribut substantival prepoziţional:
„Măsurile împotriva dăunătorilor s-au luat la timp.”
„Lupta contra neglijenţei în serviciu face obiectul studiului său.”
nume predicativ:
„ Noi suntem contra fumatului.”
„Toţi sunt împotriva Mariei.”
complement prepoziţional:
„A acţionat împotriva prietenilor săi.”
„S-au ridicat cu toţii contra lui Ion.”
Dativul este cazul obiectului indirect, adică al obiectului către care se orientează acţiunea
verbelor. Arată în folosul sau în dauna cui săvârşeşte subiectul acţiunea.
Dativul se poate construi cu prepoziţiile aidoma, asemenea, contrar, conform, datorită, graţie,
mulţumită, potrivit, dar se poate exprima şi fără ele.

13
 Substantivele în cazul D pot îndeplini diferite funcţii sintactice. De exemplu:
complement indirect:
„Studenţilor li s-au oferit burse.”
„Irigaţiile sunt folositoare tuturor culturilor.”
complement circumstanţial instrumental:
„A obţinut o bursă în străinătate datorită performanţelor sale la matematică.”
„A ocupat acest post graţie prietenului său.”
complement circumstanţial de loc:
„Stai locului!”
„Se aşterne drumului.”
atribut substantival:
„Ion, nepot mamei, ne-a vizitat.”
„Ştefan cel Mare, domn Moldovei, a purtat multe războaie cu turcii.”
„Noi suntem aidoma părinţilor.”
Acuzativul este cazul obiectului direct, exprimă fiinţa sau lucrul asupra căruia lucrează nemijlocit
acţiunea săvârşită de subiect. Obiectul desemnat de substantivul la acuzativ este ţinta acţiunii.
Acuzativul se poate construi cu prepoziţii simple şi compuse: cu, de, la, în, pe, spre, sub, prin, până,
printre, dintre, din, după, peste, pentru, lângă, către; de la, de după, până după, de pe, pe la, de pe la, de
lângă, pe lângă, de pe lângă sau cu locuţiuni prepoziţionale: faţă de, alături de, din cauză de, din pricină de, în
loc de, în curs de, în afară de, dincolo de, referitor la, potrivit cu, privitor la, conform cu, cu tot, cu toată, cu
toţi, cu toate, cu tot cu, înainte de, cât despre ş.a.
Substantivele în cazul A pot îndeplini diferite funcţii sintactice. De exemplu:
complement direct:
„Îl văd pe Ion.”
„Am primit scrisoarea de la tine.”
complement prepoziţional :
„Mă bucur de reuşita lor.”
„Nu mă aşteptam la aceste rezultate.”
complement de agent:
„Pachetul a fost trimis de părinţi bunicilor.”
„Favorizat de prieteni, a putut munci mai bine.”
complement circumstanţial de loc:
„A plecat la munte.”
„Ne îndreptăm spre Braşov.”
„Fără Maria, nu s-ar descurca.”
atribut substantival prepoziţional:
„Uşa de la bucătărie era închisă.”

14
 „Rochia de mătase s-a şifonat.”
Vocativul apare la substantive care desemnează persoane sau obiecte personificate; este caracterizat
prin intonaţie suplimentară specifică, prin topică mobilă, punctuaţie specifică: „Măi frate, ce spui de ei?”;
„Ce ne facem, fetelor?”; „Haideţi, oameni buni, cu noi!”.
Vocativul este cazul adresării directe. Substantivele pot fi însoţite de alte substantive sau de
adjective ori de interjecţii: „domnule Ionescu”, „iubite prieten”, „măi femeie” şi se separă prin virgulă sau
semnul exclamării de celelalte elemente din enunţ.
Substantivele în cazul V nu au funcţie sintactică de regulă. Dacă grupul de adresare conţine două
substantive, dintre care al doilea este cu formă de vocativ: „nene Iancule!”, „moş Călifare!”, atunci el
poate fi socotit apoziţie. La fel, când primul element al grupului este pronume personal: „Tu, Marine!”,
„Tu, Ioana!”, substantivul are funcţie sintactică de apoziţie.
Cazul este prin excelenta o categorie de relatie, principalul mijloc gramatical de
relationare a cuvintelor. Avem doua categorii mari de cazuri:
1) Substantivale sau propriu-zise: in corespondenta cu anumite valori gramaticale. Le avem la subst,
substitute si orice parte de vorbire folosita substantival. La aceste clase de cuvinte variatia formala
cazuala se asociaza cu variatie in continut gramatical. De aici asocierea acestui caz este categorie de
continut.

a) C1(N1, Ac1, G1, D1, V1) – cazuri fara prepozitie. Toate cazurile din aceasta ramura intrunesc
aceasta ipostaza. Se caracterizeaza dpdv sintactic prin faptul ca sunt generatoare de functii
sintactice ele insasi, specializate pe functii sintactice, au functionalitate maxima
b) C3 – cazul cu prepozitie si supus de propozitie. Functionalitatea lor este 0, functia este generata
de prezenta propozitiei. Apar in ipostaza de G3, D3, Ac3.
!!! : substantivul nu are decat C1 si C3 polarizate.
2) Cazuri adjectivale: ale acordului sintagmatic formal cu subst, acord in care sunt antrenate si genul si
numarul. Variatia cazuala nu mai are corespondenta la nivelul continutului gramatical. Indiferent de
cazul in care sta, adj are mereu acelasi continut gramatical al cazului. Adj se reduce practic la ceea
ce numim functie atributiva la nivelul eentei, fenomenalizata in 3 ipostaze: atribut adjectival, nume
predicativ si element predicativ suplimentar. Cunosc categoria cazului adjectival toate adjectivele:
tot ce se acorda in gen, nr si caz. Deoarece functionalitatea lui, desi redusa ca esenta la cea de tip
atributiv este intrinseca cazului (el o genereaza), el se situeaza intre C1 si C3 – il numim C2(caz
acordat).
Definirea cazurilor: argumentarea argumentatiei ca romana are 5 cazuri, desi la nivelul
expresiei nu se pot inventaria decat 3 forme distincte, in analogie cu flexiunea cazuala a
pronumelui. Cazurile se definesc si se deosebesc intre ele prin
a. Continut semantic
b. Distributional

15
 c. Functional
d. Formal(prin desineta prep)
1. Definitia in continut(semantica)
a. Definitia categoriei
i. CAZUL= categoria gramaticala care exprima raporturile dintre cuvinte in cursul
comunicarii, raporturi care reflecta in mare pe cele existente intre obiecte si
insusirile acestora. Cazul este categoria gramaticala de relatie.
b. Definitia membrilor categoriei
i. N = cazul denumirii obiectului prin care se exprima agentul virtual al unei
actiuni
ii. G = cazul prin care se exprima calitatea de posesor in sens larg, cu diferite
diviziuni in principiu generate de sensurile lexicale ale termenilor din sintagma
posesiva
iii. Dintre tipurile de G individualizate cunoastem:
1. G posesiv: se denumeste posesorul propriu-zis, obiectul de care apartine
sau de care depinde alt obiect, sintagmele posesive de acest tip corespund
unor structuri de adancime cu verbul „a avea” la trecut apoi prin
transformarea sum-pro-habeo (a fi pentru a avea) si apoi diminuaea lui
„a fi” ca nerelevant semantic
2. G subiectiv: se exprima calitatea de agent al unei actiuni denumite de
subiect – apare pe langa subst de origine verbala: mersul trenului,
zborul cocorilor. In structura de adancime corespunde unui N subiectiv
3. G obiectiv: se exprima calitatea de obiect, de pacient al unei actiuni
dneumite de un subst de origine verbala: culesul strugurilor, cititul
cartilor. In struct de adancime corespunde unui Ac cu functie sintactica
de CD.
4. G calitatii superlative: corespunde unui superlativ si constituie un mijloc
expresivin romana de exprimare a ideii de superlativ: minunea
minunilor, zana zanelor.
5. G denumirii: din constructia de acest tip avem un N al identificarii: Apa
Bistritei, Tara Ardealului.
iv. DATIVUL exprima raportul de atribuire a unui obiect altui obiect: Scriu
mamei.
!!! Deosebim urmatoarele tipuri de D:
1. D atribuirii (propiu-zis)
2. D locativ – cu un Ac prepozitional cu sens locativ: A se asterne
drumului, a sta locului, a se duce dracului

16
 3. D posesiv rar si invechit la substantive, pe langa subst nearticulate care
denumesc grade de rudenie, functii si atribuiri sociale: „Preot desteptarii
noastre, semnelor vremi profet”. Este o subspecie de D adnominal,
corespunde valoric unui G prin care se exprima posesorul.
!!!: - in romana mai avem inca o subspecie de D adnominal pe langa subst de origine verbala
(din sfera atribuirii: a da, a acorda, a conferi, a inmana, a transmite, a oferi) care nu are nimic de-a face
cu D posesiv ci este un D adnominal al atribuirii. Ex: Acordarea de ajutoare tarilor slab dezvoltate;
transmiterea de condoleante vaduvei bogate.
- la pronumele personal neaccentuat mai avem o specie de D, asa-numitul D etic prin care se
exprima atitudinea afectiva a naratorului. Ex: „Unde nu mi ti-l tranti o data...”(Creanga)
Ac = cazul prin care se exprima obiectul/tinta actiunii, punctul ei de sosire, rezultatul ei ca valoare
fundamentala
V= cazul prin care se exprima adresarea directa

2. Definirea distibutionala – are in vedere contextele in care apar cazurile, aici contextul = reprezentat
de partenerul de relatie al subst intr-un anumit caz, tipul de relatia si trasaturile morfologice ale
participiului de relatie. Degajarea contextelor cazuale specifice se face prin binarizari succesive.
a. Prima binarizare opune cazurile nerelationare, independente, celor relationare, respectiv nu
apare de o parte, sau de cealalta, restul cazurilor. V – un caz nerelational, nelegat sintactic
cu restul termenilor dintr-un enunt, cazul adresarii directe, iese din text; de aici asertiunea ca
V nu are functie sintactica. In romana, V apare in 2 ipostaze cel putin ca plasare grafica.
i. Ca enunt, de sine statator (propozitie nominala monomembra, nerealizabila):
„Vasile!”. Nota: daca V insotit de alte cuvinte, acestea se analizeaza normal: functia
sintactica standard: „Dragi copii!”
ii. Incadrat grafic intr-un enunt, dar nelegat sintactic de celelalte componente: „Ce mai
faci, Ioane?”
iii. VOCATIVUL intotdeauna e izolat prin perete de pauze, marcate prin semnele
corespunzatoare. Mai rar pot aparea in succesiune, 2 sau mai multe vocative,
coordonate intre ele sau, incepand cu al doilea, in apozitie: „Doamnelor si
domnilor,...”, „Ioane, prietene, ajuta-ma!”
b. Cazurile relationare se incadreaza in enunt printr-o relatie oarecare cu un alt cuvant. Prima
diviziune are in vedere tipul de relatie in care intra si vom avea astfel 2 grupe mari
i. Cazuri nesubordonate – numai N cu functie de subiect, e singurul care apare ca
termen regent unui verb la mod personal
ii. Cazuri subordonate – a doua diviziune se face in functie de natura morfologica a
termenului regent. Opunem astfel G celorlalte doua, D si Ac, respectiv:

17
 1. G este cazul subordonat exclusiv unui substantival, inclusiv asa-numitul pron
posesiv semi-independent a, al, ai ale
2. G este incompatibil cu vb, adj. De aceea g are o singura functie sintactica de
tip atribut
3. D si Ac exclud in principiu subordonarea fata de un substantival. Intra in
relatie in schimb cu un vb adj, adv, interjectie. Ultima binarizare opune
dativului acuzativului prin raportarea la termenul regent, respectiv – D se
poate subordona atat unui adjectiv cat si unui verb, in timp ce Ac este
subordonat numai verbului.
3. Definirea functionala – prin functiile sintactice. Retinem doar ipostaza de caz 1 = caz fara
prepozitie si neimpus de prepozitie. Pentru fiecare caz 1 avem cate un set de functii sintactice
definitorii ierarhizate ca importanta si frecventa. La fiecare caz 1 vom da doua ipostaze:
a. N1 relational
i. N1 supraordonat = subiect – functie definitorie a N rezultat al relatiei prin
acord al predicatului cu subiectul „Ion invata”. In sintagme de acest fel, numite
sintagme, N1 este supraordonat
ii. N1 subordonat unui substantival cu urmatoarele functii:
1. Np – in prezenta unui verb copulativ (auxiliar), Np se subordoneaza
substantivului subiect nu prin acord, ci prin cazul insusi. Substantiv cu
substantiv nu se acorda. Np substantival su N este doar un accident,
putand sta si in alte cazuri, alte genuri si nr decat subiectul. Deoarece in
asemenea situatii avem doua nominative in relatie unul cu celalalt,
convenim sa-l punem pe primul cel al subiectului N1 prim si pe al doilea,
cel al numelui predicativ N1 secund. Subordonarea internominativala se
realizeaza in prezenta obligatorie a unui verb copulativ la mod personal.
NOTA! A nu se lua din greeala N1 secund (Np) drept Ac!!!
2. EPS in prezenta obligatorie a unui verb predicativ de tip
a. Intranzitiv: Ion ne-a venit profesor de romana
b. La DP(orice verb la diateza pasiva are tranzitivitatea blocata): A
fost numit director. Ardelenii sunt considerati buni gospodari.
c. Verbul la diateza reflexiva cu pronumele in Ac: Ma consider
specialist in chimie. Ma numesc Escu.
Si aici al doilea N1 (N1 secund) se subrodoneaza primului N1,
avem si aici o subordonare, o relatie intercazuala.
NOTA 1: a nu se lua acest N, EPS, Ac.

18
NOTA 2: accidental in fata unui N1 secund, EPS poate aparea unul din adverbele CA, DE, DREPT
(sunt adverbe, nu prepozitii cu Ac!!!): Ion a fost numit ca ambasador. Foarte rar, avem si un N1
tert, EPS: Lumea-i toata o poveste.
3. Atributul substantival nominatival – pe langa un subst indiferent de caz,
fiind un N al identificarii – cel mai adesea realizat in subst proprii sau
asimilate lor: raul Mures, doctorul Popescu. Acest ASN se mai numeste
si falsa apozitie
iii. N1 relational -
1. N parantetic explicativ – ipostaza de apozitie
a. Izolata prin pereche de virgule: Ion, prietenul meu,...
Nota: a nu se lua in apozitie in acelasi caz cu termenul
antecendent: Cartea lui Ion, prietenul meu, ...
NOTA TERMINOLOGICA: termenul explicat de apozitie nu
este un termen regent, ci i se spune termen antecedent. Apozitia
sta intotdeauna in dreapta termenului explicat
b. Izolata prin cele doua puncte – ca element component al unei
enumerari explicativa – Hotul a furat tot: carti, bijuterii, bani.
Nota: a nu se confunda enumerarea explicativa cu enumerarea
determinativa (o insiruire de termeni care nu explica nimic)
c. Apozitia ca repetare a unui substantiv situat fie in imediata
apropiere, fie la distanta: ieri ne-am intalnit cu un prieten,
prieten pe care il cunosti.
b. N Absolut
c. N suspendat: enunturi cu caracter interogativ-exclamativ: cine naiba te crezi?
d. N exclamativ: enunturi exclamative, monomembre: Foc! Trenul!

b. Acuzativ 1
1. complementul direct +/- „pe”
NOTA: a nu se confunda morfemul „pe” cu prepozitia „pe”, indiferent de
gradul de abstractizare.
a) Avem un „pe” prepozitie (cu Ac3) foarte abstracta in constructia CI in
urmatoarele situatii:
a. Pe langa verbe reflexive cu Ac: a se supara pe; a se mania pe: M-am
suparat pe tine.
b. Pe langa participiile acestor verbe: Ion este suparat pe sora lui
c. Pe langa adj din aceeasi sfera semantica sau apropiata cu vb de mai
sus: Ion e furios pe toata lumea.

19
 d. Pe langa cateva vb intranzitive si locutiuni cu de: a miza, a paria: nu
contati pe Gigel.
e. Pe langa vb tranzitive din sfera semantica a schimbului: a da, a oferi,
a cumpara, a schimba, care au deja un CD in Ac, fara „pe”
NOTA: tot in Ac1 avem in 2 tipuri de constructii:
a. In constructie comparativa: Ii bate ca pe hotii de cai.
b. In constructie exceptiva: Nu bea decat bere.
NOTA: In constructiile de tipul : a baut la apa; si manca lupul la sarmale; a adunat la bani
=> „la” nu este prepozitie cu Ac3, ci un adj cantitativ invariabil (sinonim cu atat, atatia, mult,
multi, multe)
Substantivul de dupa nu este in Ac2, ci in Ac1, CD.
In mod similar ne apare acest „la” si in fata unui nominativ.: a venit la lume..
2. EPS (fara morfemul „pe”) subordonat unui Ac1, CD, in prezenta unui
vb tranzitiv: Pe Ion l-au ales presedinte. La fel ca la EPS de la N, avem o
subordonare interasertivala.
3. CCT – exprimat prin Ac al timpului cu 3 valori fundamentale
a. Subst ce denumesc parti ale zilei
b. Zilele saptamanii
c. Anotimpuri
Subst sunt in Ac timpului cand indeplinesc urmatoarele conditii:
 Au sens temporal
 Sunt articulate enclitic
 Sunt la singular
 Sunt fara determinanti
 Fara prepoziti
NOTA: multi gramaticieni si manuale scolare se considera Ac timpului drept adverb.
4. Ac1 momentan(punctual) – manifestat in subst nearticulat – zilele
saptamanii
5. Ac1 cantitativ – subst ce denumesc unitati de timp sau au sens temporal,
insotite de determinanti cantitativi (numerale, adj nehotarat): „O clipa,
va rog! Un moment!”
NOTA: din CCT am obtinut si un Atr subst. Acuzativul prin transformarea
regentului sin vb in subst
NOTA: la fel ca EPS in N, si cel in Ac1 secund poate fi insotit de adv: ca, de, drept
2) Acuzativ 1 nerelational (pe)=apozitie
a. L-am vazut pe Ion, pe vecinul tau.
NOTA 1: un statut mai putin clar il au subst in fiferite formulari de adresare

20
 TR=un substantival in prezenta sau absenta lui a, al, ai, ale
OBSERVATIE: atributul subst gen poate avea ca termen regent in lipsa subst pron
pos semi=independent: a, al, ai, ale
OBSERVATIE: daca il excludem pe a, al, ai, ale din structura substantivului, atunci el
nu poate avea si functiile de Np si EPS, si doar atr genitival.
3) G1 relational parantetic = apozitie
a. Daca a, al, ai, ale intra in struct genitivului, atunci avem opozitie in G: Cartea lui
Gigel, a colegului meu
b. Daca a, al, ai, ale nu intra in struct G, nu avem apozitie in G, deoarece a, al, ai, ale
devin apozitie in N1: Cartea lui Gigel, a colegului meu
 A colegului – apozitie in G
 A colegului – apozitie in N1 + atr subst gen
Dativ 1
1) Relational si subordonat, cu functiile urmatoare:
a. CI: I-am scris mamei
b. CCL: Stai locului
c. Atr subst datival: avand ca termen regent:
i. Un subst nearticulat enclitic denumind grade de rudenie, functii si atributii
sociale: nepot tatalui meu
ii. Subst de origine verbala : acordarea de ajutoare tarilor subdezvoltate
2) Relational parantetic – apozitie: I-am dat lui Ion, vecinului meu, o grebla.

Vocativ 1
1) Relational si subordonat, stand pe pozitia unui N al identificarii, in cateva formule de
adresare: nene Tudore, lele Marie. Functia sintactica – atr subst vocatival
2) Nerelational, cu functie lingvistica de adresare in vorbire directa – V propriu-zis, fara functie
sintactica: Ioane, mai repede! Tot nerelational, dar explicativ parantetic – V in apozitie:
Ioane, vecine, ajuta-ma!
OBSERVATIE GENERALA PRIVIND CAZURILE 1:
- Nu exista subect in alte cazuri decat N: nci in G, D, Ac
- In situatii de tipul „mergeti pe la casa cui vreti” relativele sunt doar in apaenta subiecte in G,D,Ac
- In fapt ele sunt pronume relative cumulante neanalizabile in forma data. Pentru analiza ele trebuie
decumulate in partile pre-existente cumularii
Cazurile 3 prepozitionale (Ac3, D3, G3)
ATENTIE LA: prepozitii si locutiuni prepozitionale

21
 1. Prepozitii si loc prepozitionale cu G: se termina in art hotarat (a,l,le): contra, impotriva, in susul, in
spatele. Exista un anumit numar de grupari in litigiu: loc prep cu G sau subst in Ac cu prep.
2. Prepozitii cu D: contrar, conform, datorita, gratie, multumita, aidoma, asemenea
OBSERVATIE!!! Atentie la DATORITA care a dezvoltat 2 intelesuri si de aici 2 functii sintactice diferite
generate:
- Sensul „din cauza, din pricina” – compl de cauza
- Sensul „cu ajutorul, prin intermediul” – compl circ instrumental
3. Prep si loc prep cu Ac
a. Prepozitii simple: pe, de
b. Prepozitii compuse: de la, pe la, pe sub, pe langa, de pe la
c. Locutiuni prepozitionale: grupuri terminate in prepozitiile: de, cum, la, celelalte componente
sunt subst sau adverbe
Structura aparte: CAT DESPRE
NOTA: segmentul PANA nu este prepozitie cu Ac, si este adv limitativ. El apare de regula in
fata unei alte prepozitii.
Determinarea este o categorie gramaticală de relaţie caracteristică flexiunii nominale. Cuprinde o
clasă de morfeme care exprimă separarea unui obiect de mulţimea obiectelor de acelaşi fel şi
individualizarea lui.
În determinarea concretă, substantivul este însoţit de adjective calificative sau pronominale care pot
fi în poziţie enclitică sau proclitică: „om bun” - „bunul om”, „omul acesta” - „acest om”. Adjectivele
urmează substantivul prin acordul în gen, număr şi caz.
„Are carte.” substantiv nedeterminat (nearticulat)
„A citit o carte.” substantiv determinat nedefinit.
(articulat cu articol nehotărât)
„Cartea este bună.” substantiv determinat definit.
(articulat cu articol hotărât)
Articolele sunt şi un mijloc de realizare a flexiunii cazuale: copilul - un copil (N - A); copilului -
(al/a/ai/ale) unui copil (G - D); câmpia - o câmpie (N - A); câmpiei - (al/a/ai/ale) unei câmpii (G - D).
Substantivul apare articulat cu articol hotărât sau nehotărât în raport cu cazurile şi cu funcţiile
sintactice ale acestora.
Morfemul determinării se ataşează direct la radical prin înlocuirea desinenţei de singular cu
articolul hotărât enclitic: mas-ă - mas-a; frunz-ă - frunz-a; se poate ataşa la temă, la forma substantivului în
flexiunea nedeterminată, fie direct: astr-u - astr-u-l; munt-e - munt-e-le, fie indirect, prin adăugarea vocalei
de legătură -u- la radicalul substantivelor care la singular au desinenţa - : student- - student-u-l; zi- - zi-
u-a. Vocala –u- adăugată este o desinenţă tematică. Tema poate fi modificată fonetic: viesp-e – viesp-e-a,
porţ-į – porţ-i-le.

22
 3. Declinările substantivului
Declinarea priveşte totalitatea formelor cazuale pe care le au părţile de vorbire cu flexiune nominală
şi pronominală.
Substantivele se organizează în clase de declinări în funcţie de flexiunea regulată şi neregulată.
Declinarea I: substantive feminine cu două forme, cu desinenţele: -ă ,-e: fată – fete, mamă – mame; - ø , -e:
stea–stele, zi–zile.
Declinarea a II-a: substantive feminine cu două forme, cu desinenţele: -ă, -į: cioară –ciori, vioară–viori.
Declinarea a III-a: substantive feminine cu două forme, cu desinenţele: -e, -į: ninsoare–ninsori, vulpe–
vulpi; -e, -ĭ : alee–alei, poezie–poezii; -e, - ø: baie–băi, claie–clăi.
Declinarea a IV-a: substantive masculine cu două forme, cu desinenţele: -u, -i: arbitru–arbitri, socru–
socri; -ǔ, -ĭ: bou–boi, erou–eroi; - ø, -į: elev–elevi, pom–pomi.
Declinarea a V-a: substantive masculine cu două forme, cu desinenţele: -e, - į: burete–bureţi, perete–
pereţi.
Declinarea a VI-a: substantive neutre cu două forme, cu desinenţele: -u, -e: cadru–cadre, teatru–teatre, -ǔ,
-ĭe: brâu–brâie, frâu–frâie; -u, -ĭ: consiliu–consilii, remediu–remedii; -ø,-e: cupon–cupoane, talon–
taloane.
Declinarea a VII-a: substantive neutre cu două forme, cu desinenţele: -u, -uri: lucru–lucruri, soclu–
socluri; -ǔ, -uri: cadou–cadouri, tablou–tablouri; - ø, -uri: cost–costuri, drum–drumuri.
Declinarea a VIII-a: substantive feminine cu trei forme, cu desinenţele: -ă, -uri: lipsă, unei lipse–lipsuri.
Declinarea a IX-a: substantive feminine cu trei forme, cu desinenţele: -ă, -uri: iarbă, unei ierbi –ierburi;
-e, -uri: vreme, unei vremi – vremuri.
Declinarea a X-a: substantive invariabile, cu o singură formă, cu desinenţele: - ø, - ø: azalee–azalee, tei–
tei, vineri–vineri.
4. Schimbarea valorii gramaticale a substantivului
Unele substantive sunt folosite cu valoare adjectivală, când însoţesc şi determină un substantiv, cu
valoare adverbială, când determină un verb ori un adjectiv: „o femeie bărbată” (bărbată = adjectiv
„curajosă”); „e supărat foc” (foc = adverb „foarte supărat”).
Pot deveni adverbe substantivele care arată timpul, anotimpurile, momente ale zilei: ziua, noaptea,
iarna, vara, dimineaţa, seara etc. De exemplu: „Vara a sosit mai devreme.” (vara = substantiv); „Vara
plecăm la mare.” (vara = adverb).
5. Structura morfematică a substantivului
Elementele componente ale substantivelor, radicalul şi flectivul, se identifică, de obicei, uşor. Sub
nume de flectiv funcţionează desinenţele de număr şi de caz, precum şi articolul hotărât enclitic. Fiecare
prezintă anumite caracteristici, intră în relaţie între ele şi cu radicalul, au un loc bine determinat în structura
cuvântului. De exemplu: la substantivele de declinarea I structurală desinenţa de plural de la N - A coincide
cu desinenţa cazuală de G - D singular. Contextul, mai exact determinanţii numelui, ne ajută să identificăm
precis aceste elemente: -e din cas-e este desinenţa de plural, dar în cas-e-i este desinenţă cazuală de G - D
23
singular. La fel, -i din flor-i este desinenţă de plural, dar în flor-i-lor este desinenţă cazuală de G - D plural.
La substantivele de declinarea a II-a structurală pot apărea grafii incorecte dacă nu se cunoaşte structura
substantivului. De exemplu, -u din codru este desinenţă de singular, la plural este înlocuit cu -i, deci
pluralul nearticulat este scris cu un -i: codri. Când apar forme ortografiate cu doi „i”, al doilea „i” este
articol hotărât enclitic: codrii.
Probleme de segmentare şi de identificare a elementelor componente pun însă substantivele
neregulate. La această categorie de substantive apar desinenţe de plural unice: -ă, în ouă; -eni, în oameni;
-ete, în capete. Radicalul şi desinenţele pot fi diferite în cadrul aceluiaşi substantiv, în funcţie de
segmentare: floric-ică - floric-ele, dar şi floricic-ă - floricel-e / florice-le.
6. Locuţiunile substantivale
Sunt grupuri de două sau mai multe cuvinte cu un grad de sudură mai mic decât cuvintele compuse,
folosite cu valoarea unui substantiv şi care au unitate de sens.
Gramatical, locuţiunea se comportă ca o parte de vorbire, având flexiune, de regulă, doar elementele
introductive ale grupului. Din punct de vedere sintactic, se comportă la fel ca partea de vorbire
corespunzătoare. Multe locuţiuni substantivale au la bază locuţiuni verbale: a-şi aduce aminte – aducere aminte; a
băga de seamă – băgare de seamă; a se învăţa minte – învăţare de minte;
a da împrumut – datul împrumut; a sta de vorbă – statul de vorbă; a trage la răspundere – trasul la răspundere;
a-i părea bine – părere de bine; a-i părea rău – părere de rău; a o lua la fugă– luatul la fugă; a o lua la sănătoasa –
luatul la sănătoasa ş.m.a.

ARTICOLUL

Articolul este partea de vorbire flexibilă care Insoţeute un substantiv

ui arată In ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor,
Indeplinind rolul de cuvânt ajutător pentru individualizarea obiectului
denumit, marcarea cazului, asigurarea legăturii cu un determinant etc. Este
socotit de unii lingviuti o ,anexă” a substantivului sau un morfem al determinării, Intrucât In
multe situaţii el se atasează direct substantivului (sau determinantului său).
Articolul flexionează după gen, număr ui caz, iar prin flexiunea sa, articolul rezolvă
omonimiile dintre cazuri. De exemplu:

N.Ac.sg. copil/ul un scaun

G.D. sg. copil/ului unui scaun
N.Ac.pl. băieţi/i fetelle nişte caiete nişte prietene
G.D. pl. băieţi/lor fetellor unor caiete unor prietene

La substantivele invariabile flexiunea articulată reprezintă singura posibilitate de distingere a

24
 cazurilor ui a numărului. De exemplu:
N.Ac.sg. pui/ul un pui educatoare/a o educatoare nume/le un nume
G.D. sg. pui/ului unui pui educatoare/i unei educatoare nume/lui unui nume
N.Ac.pl. pui/i nişte pui educatoare/le nişte educatoare numelle nişte
nume G.D. pl. pui/lor unor pui educatoare/lor unor educatoare numellor unor
nume
Articolul este partea de vorbire cu cel mai redus inventar de unităţi, dar este repartizat In
câteva specii ui subspecii distincte: articolul hotărat, cu subspeciile hotărat propriu-zis,
posesiv sau genitival ui demonstrativ sau adjectival, ui articolul nehotărat. In funcţie de
poziţia faţă de elementul determinat, articolul poate fi antepus sau proclitic ui postpus sau
enclitic.
Calificarea ca hotărat (sau definit) ui nehotărat (sau nedefinit) se referă la măsura In
care obiectul denumit de substantiv este cunoscut sau mai puţin cunoscut de către vorbitor.
Articolul hotărat propriu-zis prezintă obiectul denumit ca fiind bine individualizat, cunoscut
de vorbitor. Formele articolului hotărât propriu-zis sunt următoarele:
Singular
masculin neutru femini
N.Ac. -l, -le, -a -l, -le -a
G.D. -lui, -(e)i, lui -lui -(e)i, lui
V. -le (-le) -

Plural
masculin neutru feminin
N.Ac. -i -le -le
G.D. -lor -lor -lor
V. -lor (-lor) -lor

Articolul hotărât enclitic se atauează direct la substantiv (fata, muntelui, anotimpurile), mai puţin
unele sigle sau neologisme neadaptate, când articolul se separă prin cratimă: VIP-ul, re-ul, feedback-ul.
Deoarece In vorbirea curentă articolul -l nu se mai pronunţă, rolul său a fost preluat de vocala
precedentă (u): omu, leu, socru. Articularea substantivului diferă In funcţie de caz, de rolul
sintactic, de felul prepoziţiei care Il precedă sau de context.
Substantivul In genitiv ui dativ este Intotdeauna articulat: Casa vecinului, Dau mamei telefon.
Substantivul In nominativ ui acuzativ apare mai frecvent cu formă articulată, dar este posibilă ui
forma nearticulată. Nominativul cu funcţie de subiect este articulat, cel cu funcţie de nume predicativ
este In mod frecvent nearticulat: Casa este curată; Maria a a]uns profesoară. Acuzativul nearticulat
apare mai ales la plural: Vede copii fericiţi, dar ui la singular: ‘i-a luat casă.

25
 Prepoziţiile, respectiv locuţiunile prepoziţionale, cu genitivul ui dativul impun articularea
substantivului: in dosul curţii, Graţie per- severenţei; prepoziţiile cu acuzativul impun de obicei
nearticularea: la serviciu, In curte, pentru fată. După prepoziţiile a ui de apar mai ales substantive
nearticulate: miroase a fan; apă de izvor. Prepoziţia cu admite atât articularea: vine cu trenul,
lucrează cu ora, cât ui nearticularea: umblă cu gri]ă. După prepoziţia compusă de-a substantivul apare
Intotdeauna articulat: a se da de-a berbeleacul. Vecinătatea unor contexte impune uneori articularea,
alteori nearticularea.
Numeralele cardinale și ordinale și unele adjective pronominale (care, fiecare, oricare, ce, orice,
cat, alt, acela%i, atat, vreun) sau invariabile (asemenea, a%a, atare) impun substantivului forma
nedeterminată: trei copii, al cincilea copil; fiecare om, asemenea faptă etc.
Adjectivul nehotărât tot și numeralele colective vechi (amandoi, tustrei — excepţie face ambii)
impun forma articulată: tot omul, amândoi copiii.
Adjectivul posesiv și cel de Intărire impun forma determinată a substantivului: familia mea,
Insuşi autorul/autorul Insuşi.
După adjectivele invariabile de genul (co%)cogeamite, ditamai, substantivul care urmează este
articulat: (coş)cogeamite băiatul.
Construcţia cu adjectivul Intreg permite articularea fie a substan- tivului, fie a adjectivului numai la
N.Ac.: Intreg stadionul/Intregul stadion, pentru că la G.D. este corectă numai formularea Intregului
stadion, nu ui Intreg stadionului.
Articularea este specifică numai substantivului ui de aceea aplicarea sa la alte părţi de
vorbire duce la substantivizarea acestora: tanărul, binele, dedesubtul, cinciul, eul, oful. Adjectivul antepus
preia formal articolul substantivului. In exemplul: Am văzut celebrul muzeu, individualizarea se
raportează la substantiv, nu la adjectiv.
Articolul hotărât proclitic (lui) nu are funcţie individuali- zatoare, el este doar morfem de
G.D. pentru substantivele masculine, nume de persoane, ui, uneori, ui pentru cele feminine: lui
tata, lui Vasile, lui Mimi. Poate fi folosit pentru distingerea unor substantive comune ui proprii
omonime: casa ciobanului, casa lui Ciobanu.
Articolul posesiv (sau genitival) intră In structura pronumelor posesive (al meu/ său) și a
numeralului ordinal, fiind un formant al acestuia (a doua, al cincilea) ui este element de legătură al
adjectivelor posesive sau al genitivului substantivelor (sau al pronumelor) cu substantivul sau cu
adjectivul determinat: stiloul acesta este al său, certificatul de na%tere al copilului. Are următoarele
forme:
Singular Plural
masculin/neutru feminin masculin feminin/neutru
N.Ac. al a ai ale
G.D. - - alor alor
Forma de G.D. plural alor este folosită doar In combinaţie cu un pronume posesiv: Grija alor no

26
 %tri, Le-am telefonat alor mei.
Acordul în gen și număr se face cu substantivul regent, nu cu cel în genitiv: Meritele sunt ale
copilului, Darul este al fetelor. Când însoţește un substantiv (al prietenului), un pronume, cu excepţia
celui posesiv (al acelora), un numeral, cu excepţia celui ordinal (al ambilor), cere cazul genitiv.
Pe lângă un numeral ordinal (al doilea) ui un pronume posesiv (a noastră, al său) este doar morfem al
acestor părţi de vorbire ui nu cere genitivul.
Articolul demonstrativ (sau adjectival) are rolul de a lega un substantiv comun articulat cu
articol hotărât enclitic sau un nume propriu de determinantul său (copilul cel bun, Ecaterina cea
Mare), participă la formarea superlativului relativ, ca formant al acestuia (cei mai buni), ui
substantivizează un adjectiv, un numeral sau construcţii prepoziţionale (cei ale%i, cele două, cei din
urmă). Are următoarele forme:
Singular Plural
masculin/neutru feminin masculin feminin/neutr
N.Ac. cel cea cei u cele
G.D. celui celei celor

Se acordă In gen, număr ui caz cu substantivul determinat sau Inlocuit: fratele cel mare,
fratelui celui mare, fraţilor celor mari, fata cea curajoasă, fetei celei curajoase, fetelor celor
curajoase. Limba română vorbită are tendinţa de a suprima flexiunea cazuală a articolului. Astfel, In
locul construcţiei corecte băiatului celui cuminte apare adesea băiatului cel cuminte.
Articolul demonstrativ apare o singură dată atunci când se coordonează mai multe adjective:
fratele cel mare %i bun ori două sau mai multe superlative relative: cel mai instructiv %i interesant
curs.
Articolul nehotărât este Intotdeauna proclitic, având rolul numai de a prezenta obiectul
desemnat de substantiv, fără însă a-l identifica (un copil, o casă, nişte copii/case). Are următoarele
forme:

Singular Plural
masculin/neutru feminin masculin,feminin,
N.Ac. un o neutru Niște
G.D. unui unei unor

Forma de nominativ-acuzativ singular un, o este omonimă atât cu numeralul cardinal (care intră
In opoziţie cu alt numeral: un pom — doi pomi, o soră — două surori), cât ui cu adjectivul nehotărât (care
se corelează cu adjectivul nehotărât alt(ă): un frate e doctor, altul avocat; eu aleg o variantă, tu
altă variantă).
Articolul nehotărât, ca ui cel hotărât, este specific substantivului. Folosit pe lângă alte părţi de
vorbire, acestea devin substantive: un amărat, un %apte, un bine, un ce, un nimic, un oarecare, un of,

27
ni%te de%tepţi. Când Insoţeute un substantiv nume predicativ, Ii conferă acestuia valoare adjectivală:
E un as (cel mai as).

ADJECTIVUL

1. Definiţie. Caracteristici.
Adjectivul este o clasă lexico-gramaticală de cuvinte flexibile subordonate
substantivului, cu care se acordă şi căruia îi atribuie o informaţie specifică.
Adjectivul este subordonat substantivului în cadrul grupului nominal, are caracteristici proprii. Prin
trăsăturile sale semantice actualizează substantivul.
Adjectivul are sens lexical de sine stătător. El exprimă însuşirile sau proprietăţile
caracteristice care deosebesc obiectele unele de altele în raport cu forma, dimensiunea,
greutatea, volumul, culoarea, cantitatea, temperatura, gustul, preţul, profilul moral,
materia, originea, elementele componente etc. De exemplu: pătrat, rotund, mare, mic, uşor,
greu, cubic, cilindric, roşu, galben, cald, rece, dulce, amar, ieftin, scump. Deşi are autonomie semantică,
adjectivul nu poate apărea în enunţul oral sau scris decât prin referire la obiect.
Din punct de vedere morfologic, adjectivul se caracterizează printr-o flexiune sintetică. Se acordă în
gen, număr şi caz cu substantivul pe care îl însoţeşte. Foloseşte aceleaşi morfeme flexionare ca şi
substantivul: desinenţe, articole hotărâte enclitice. Acceptă însă, spre deosebire de substantiv 1, combinaţii
sintagmatice cu morfemele comparaţiei (mai, cea mai, cel mai, foarte).
Din punct de vedere sintactic, adjectivul poate contracta, în cadrul propoziţiei, anumite funcţii
sintactice şi se poate combina cu un termen, cum e cazul celor mai multe adjective, sau cu doi termeni,
precum elementele relaţionale, verbele copulative.
2. Clasificarea adjectivelor
Există mai multe criterii după care se deosebesc şi se clasifică adjectivele
1. După sens:
Adjective propriu-zise sunt calificative şi categoriale. Adjectivele calificative exprimă calităţile
obiectelor, permit gradarea: alb, harnic, uşor, pitoresc, dulce, palid, frumos, inteligent, bun; adjectivele
categoriale caracterizează referentul, încadrându-l într-o categorie, mai ales în limbajul ştiinţific: acetic,
clorhidric, diferenţial, euclidian, sulfuric, sulfuros.
Adjective pronominale sunt legate de formele pronominale situate lângă substantiv şi care exprimă
diferite raporturi (posesive, distributive, circumstanţiale etc.), au restricţii de topică, nu permit comparaţia:

28
acest (elev), aceşti (oameni), fiecare (copil), oricare (casă), nici un (prieten), (ţara) mea, alţi (candidaţi),
însăşi (bătrâna);
Adjectivele cantitative (determinative) exprimă o relaţie între două substantive, nu au categoria
comparaţiei, nu apar în poziţie de nume predicativ: (uniformă) şcolară, (urs) polar, (vin) românesc,
(comportare) psihică.
2. După flexiune, mai precis după natura opoziţiilor realizate în cuprinsul paradigmei, adjectivele
sunt flexibile (variabile) şi neflexibile (invariabile).
Adjectivele variabile au două sau mai multe forme flexionare 2. Au patru forme flexionare, după
modelul bun, bună, buni, bune: acru, continuu, frumos, negru, scump. Au trei forme flexionare, după
modelul nou, nouă, noi: adânc, castaniu, larg, românesc. Au două forme flexionare, după modelul mare,
mari: dulce, limpede, repede, tare, verde. Au cinci forme flexionare, după modelul anumit, anumită,
anumiţi, anumite, anumitor: destul, diferit, divers, felurit.
Adjectivele invariabile nu cunosc opoziţiile de gen, număr şi caz. Sunt adjective vechi:
coşcogeamite/cogeamite, ditai/ditamai, doldora, otova, sadea; adjective neologice latineşti: atroce,
eficace, feroce, factice, forte, locvace, motrice, pendinte, perspicace, propice, vivace; adjective
împrumutate, nume de culori: bej, bleu, corai, crem, gri, lila, maro, oliv, oranj, grena, turcoaz, vernil şi
alte adjective neologice: antişoc, cloş, gay, pane, rococo, stereo; adjective provenite din adverbe: anume,
asemenea, aşa, atare, cumsecade.
3. Categoriile gramaticale ale adjectivelor
Genul, numărul şi cazul sunt pentru adjective categorii gramaticale formale. Ele se explică numai
prin referire la substantivele pe care le însoţesc obligatoriu şi cu care se acordă. Adjectivele substantivelor
neutre presupun la singular o formă de masculin, iar la plural una de feminin.
Cele trei categorii gramaticale apar simultan în forma adjectivului, fiind uneori însoţite de alternanţe
fonologice3 în radical: om deştept - oameni deştepţi, om tânăr - oameni tineri, haină moale - haine moi.
Multe adjective nu au alternanţe fonologice: alb - albă, bun - bună, modern - modernă, sobru - sobră,
simplu - simplă.
Categoria determinării care este prezentă şi la adjective, nu este însă specifică acestora, ci
substantivelor pe care adjectivele le însoţesc. Articolul hotărât enclitic se ataşează la adjective numai când
acestea precedă substantivele şi nu sunt precedate, la rândul lor, de adjective pronominale: „bunul coleg”,
dar „prietenul bun”; „acest vecin bun”.
Comparaţia este o categorie specifică adjectivelor datorită conţinutului lor semantic: ele exprimă
însuşiri comune mai multor obiecte, însuşiri comparabile care generează relaţii de comparaţie în planul
conţinutului şi care se exprimă prin anumite morfeme şi construcţii. Şi adverbul primeşte comparaţia.
Comparaţia vizează numai adjectivele calificative, având două valori relaţionale: egalitatea şi
inegalitatea. Aceste valori presupun o intensitate sau o comparaţie relativă a însuşirilor comparate, doi
termeni de comparaţie (adjectivul, pe de-o parte, şi termenul de comparaţie, pe de altă parte, reprezentat
printr-un substantiv şi printr-un substitut sau printr-o propoziţie comparativă).

29
 În mod tradiţional, se admit trei grade de intensitate (comparaţie): pozitivul, comparativul şi
superlativul, ultimele două cu subdiviziuni.
Gradul pozitiv este considerat termenul de referinţă al celorlalte, fiind un grad de intensitate, de
existenţă a unei calităţi (fără referinţă la calitatea altui obiect): „copac înalt”, „privire ageră”, „bunul
prieten”, „muzica liniştitoare”, „omul cel înţelept”.
Gradul comparativ presupune prin formele de exprimare atât egaliatatea, cât şi inegalitatea.
Comparativul de egalitate presupune însuşirea a două obiecte (sau a aceluiaşi obiect privit în diferite
împrejurări) în măsură egală. Se formează cu morfemele la fel (de), tot aşa (de), tot atât (de) (locuţiuni
adverbiale), deopotrivă (de) (adverb de mod). Al doilea termen îl constituie morfemele de legătură ca (şi),
aşa ca, la fel cu, la fel ca (şi), întocmai ca (şi) (cele mai multe locuţiuni). De exemplu: „A primit o
recompensă la fel de bună ca a lui.”
Comparativul de inferioritate şi cel de superioritate vizează valoarea relaţională de inegalitate. Ea
presupune însuşirea a două obiecte (sau a aceluiaşi obiect în momente diferite) într-o măsură mai mare sau
mai mică. Comparativul de inferioritate dispune de morfemele mai şi puţin, al doilea termen fiind
prepoziţiile decât, ca în faţa unui substantiv (sau substitut) şi se referă la inferioritatea termenului comparat
(însuşirea este prezentată într-o măsură mai mică): „Ideile lui sunt mai puţin clare decât ale tale.”;
„Costumul este mai puţin curat decât paltonul.” Comparativul de superioritate dispune de morfemul mai,
adverb, şi de prepoziţiile ca, decât. El se referă la superioritatea termenului comparat (însuşirea este
prezentată într-o măsură mai mare): „Are o casă mai frumoasă decât a ta.”; „Cartea ta este mai bună decât
aceasta.”
Gradul superlativ se referă la superioritatea sau la inferioritatea termenului comparat, însuşirea fiind
prezentă la cel mai înalt nivel sal la cel mai scăzut. Dispune de câteva morfeme, în funcţie de formele sub
care se prezintă. Superlativul relativ de superioritate se construieşte cu formanţii cel, cea, cei, cele, cu
adverbul mai şi cu prepoziţiile din şi dintre: „Omul cel mai curajos dintre ei l-a salvat.”; „Tu eşti cea mai
bună prietenă dintre toate.” Superlativul relativ de inferioritate se construieşte cu formanţii cel, cea, cei,
cele, cu adverbele mai şi puţin şi cu prepoziţiile din şi dintre: „Cel mai puţin avantajat dintre toţi este el.”;
„Cea mai puţin bună dintre elevi a fost ajutată.”
Termenul al doilea nu este obligatoriu, dar, când substantivul este de obicei la plural, se foloseşte
prepoziţia dintre.
Superlativul absolut prezintă însuşirea neobişnuită a unui obiect, neraportată la nimic (fără termen de
comparaţie), forma adjectivului prin care se constată existenţa unei însuşiri de o intensitate absolută, la un
obiect izolat. Se prezintă sub două forme, precum cel relativ. Superlativul absolut de superioritate, care
exprimă însuşirea neobişnuită la cel mai înalt nivel, redată prin diferite mijloace lexicale - adverbele
foarte, prea, tare sau adverbe însoţite de prepoziţia de: grozav, extraordinar, nemaipomenit, excepţional,
enorm, imens, excesiv, colosal, formidabil, infinit, uimitor, teribil, extrem, nespus, deosebit, minunat,
nemaiauzit, groaznic ş.a. De exemplu: „Avea foarte multe cunoştinţe în acest domeniu.”; „Temperatura
este excesiv de ridicată.” Superlativul relativ de inferioritate exprimă însuşirea neobişnuită la cel mai

30
scăzut nivel şi este redată cu ajutorul morfemelor adverbe foarte puţin: „Este o persoană foarte puţin
binevoitoare.”; „În ultimul timp a fost foarte puţin receptiv la problemele tale.”
Superlativul absolut este exprimat şi prin alte mijloace sau procedee cu intenţii stilistice (mijloace
lexicale, sintactice şi fonetice): a) construcţii cu locuţiuni adverbiale: din cale afară, cu totul şi cu totul, de
mama focului, de para focului, la culme; b) repetarea adjectivului: (cale) lungă, lungă, (o fată) singurică,
singurică; c) substantive cu valoare adverbială: beat tun, urâtă foc, gol puşcă, singur cuc, frumoasă foc; d)
repetarea substantivului provenit din adjectiv prin conversiune: urâta urâtelor, frumoasa frumoaselor,
viteazul vitejilor; e) înlocuirea adjectivului cu un substantiv care are acelaşi radical: o frumuseţe de fată; o
bunătate de om; f) sufixul -isim: rarisim, simplisim, importantisim, generalisim; g) prefixele arhi-:
arhiplin, arhicunoscut; extra-: extraplat, extrafin; hiper-: hipersensibil, hiperemotiv; prea-: precurată,
preacuvios; răs-: răscitit, răscunoscut; stră-: străvechi; super-: superfin, superelegant; supra-:
supraglomerat; ultra-: ultracentral, ultraelegant; h) lungirea şi repetarea sunetelor: buuun (sirop), (un om)
rrrău.
Nu toate adjectivele au acelaşi comportament la nivelul comparaţiei. Există adjective neologice de
origine latină cu sens şi formă de comparativ de superioritate. Sunt adjective terminate în -ior, -or:
anterior, exterior, inferior, interior, superior, posterior, ulterior, major, minor; adjective cu sens şi formă de
superlativ terminate în -im, -em: maxim, minim, optim, proxim, ultim, suprem, extrem.
Unele adjective exprimă însuşiri care prin natura lor nu pot exista în grade diferite, care nu admit
comparaţia: adevărat, bărbătesc, complet, desemnat, egal, esenţial, final, fracţionar, fundamental, general,
incomparabil, întreg, maritim, mort, oval, particular, principal, pulmonar, rotund, secundar, senzaţional,
strămoşesc, unic, viu, vizual, zilnic ş.a.
4. Adjectivul în context
În poziţie de adjunct, adjectivul este atribut în grupul nominal şi predicativ suplimentar, nume
predicativ, complement în grupul verbal: „Şi-a amintit de cele mai frumoase zile petrecute la munte.” (atribut
adjectival); „Toţi vin bucuroşi spre noi.”(predicativ suplimentar); „Este atent la tot ce i se spune.” (nume
predicativ); „De tânăr a muncit din greu.” (complement circumstanţial de timp); „De supărat ce era, a
încurcat pachetele.”(complement circumstanţial de cauză) etc.
5. Raportul adjectivului cu alte clase lexico-gramaticale
Adjectivul poate deveni altă parte de vorbire prin diferite mijloace.
Devine substantiv prin articulare cu articol hotărât enclitic sau cu articol nehotărât: harnic > harnicul, un harnic;
bogat > bogatul, unui bogat; prin elipsa termenului determinat: ziar săptămânal > săptămânal; prin procedeul
numărării: trei flămânzi; cu ajutorul prepoziţiilor: între bolnavi.
Devine adverb în condiţiile în care stă pe lângă verb. Forma selectată ca adverb este cea de masculin
singular: „El vorbeşte frumos.”; „A lucrat corect.”.
Există adjective care au căpătat atât valoare substantivală, cât şi valoare adverbială. Sunt adjective
care funcţionează substantival: bătrân, tânăr, muncitor, republican, vorbitor, animator, boem, evadat,
orfan, salariat, savant, trădător, umilit, român, francez etc. Sunt adjective care funcţionează adverbial:
31
absolut, afund, anume, asemenea, bun, contrar, curat, deosebit, deplin, destul, direct, drept, exact,
exclusiv, vârtos ş.a.

6. Structura morfematică a adjectivului

Adjectivul are în structura sa morfematică radicalul şi flectivul. Primul element, radicalul, se poate
identifica cu rădăcina sau cu rădăcina şi anumite morfeme dependente, deci cu tema. Flectivul înseamnă fie
desinenţe de gen, număr, caz, fie articol hotărât enclitic. De exemplu:
frumos -  bun -  aspr - u sătul - 
frumoas - ă bun - ă aspr - ă sătul - ă
frumoş - į bun - į aspr - i sătu(l) - i
frumoas - e bun - e aspr - e sătul - e
Modificările flectivului se realizează la nivelul desinenţelor şi al articolului. Ele au forme specifice
corespunzătoare categoriilor de gen, număr, caz.
Desinenţele adăugate radicalului pot să-şi păstreze structura nemodificată:
bun-u-l frumos-u-l
bun-u-lui frumos-u-lui
sau pot să-şi schimbe valoarea fonetică:
ate-u castani-u
ate-u-l castani-u-l
verd-e limped-e
verd-e-a limped-e-a
Desinenţa este înlocuită cu articolul şi prin valorile de gen, număr, caz:
tânăr-ă sobr-ă gălbui-e
tânăr-a sobr-a gălbui-a
7. Locuţiunile adjectivale
Sunt grupuri de cuvinte cu sens unitar, cu valoarea şi funcţia unui adjectiv, fiind alcătuite din
prepoziţii şi diferite părţi de vorbire, dar şi din alte elemente. Au structuri diferite. De exemplu:
prepoziţie + substantiv: de aur, de ansamblu, de baştină, de calitate, de căpetenie, de cuvânt, de
duzină, de excepţie, de fală, de fier, de frunte, de geniu, de groază, de ispravă, de lume, de minune;
prepoziţie + adverb: de alături, de dinainte, de dincolo, de dincoace;
prepoziţie + adjectiv/adverb: de bine, de dulce, de gata;
prepoziţie + substantiv: cu amănuntul, cu cap, cu cântec, cu dreptate, cu gust, cu minte, cu păcat, cu
spor, cu stare, cu temei, cu nemiluita, cu ridicata, cu ţârâita;

32
 Cu cât gradul de sudură a elementelor componente din locuţiunile adjectivale este mai puternic, cu
atât se dovedeşte că locuţiunile au vechime şi frecvenţă mai mare. Cele al căror grad de sudură e mai
scăzut, au elementele mai apropiate ca sens de cuvintele de la care s-a pornit.
Şi locuţiunile adjectivale pot fi trecute pe la diferite grade comparaţie: cele mai de treabă, mai de
ispravă, mai cu cap etc. Din punct de vedere sintactic, se comportă la fel ca adjectivele.

NUMERALUL

1. Definiţie. Caracteristici
Reprezintă clasa semantică a cantitativelor care se asociază cu ideea de număr:
cantitatea numerică, poziţia în interiorul unei succesiuni organizate numeric.
Clasa lexico-gramaticală a numeralului, eterogenă în mai mare măsură decât cea a pronumelor sau a
adjectivelor, nu prezintă o unitate de vedere între gramaticieni datorită interferenţelor pe care le are cu
diferite părţi de vorbire (adjectiv, pronume nehotărât, substantiv, adverb). Astfel, ideea de număr, de
cantitate apare şi la adjective: singur, unic, numeros, considerabil; la pronumele sau la adjectivul
pronominal nehotărât: câţiva, oricâţi, mulţi, puţini, atâţia, unii; la substantiv: grup, mulţime, serie,
puzderie, duzină, chenzină; la adverb: mult, puţin, destul, atât.
Din punct de vedere morfologic, numeralele sunt unităţi flexionare invariabile (cinci case, cinci
băieţi, cinci penare), dar au şi flexiune de tip nominal – gen, număr, caz (primul om, primului om, primei
părţi, primelor părţi).
Îşi justifică independenţa la nivel semantic, prin faptul că exprimă un număr concret, abstract, ordinea
numerică a obiectelor în spaţiu şi timp, are deci sens lexical de sine stătător; la nivel sintactic, prin faptul că
funcţionează ca substantiv, adjectiv, substitut (pronume) ori adverb , prezintă restricţii de construcţie, de
topică, de acord.
2. Clasificarea numeralelor
Numeralele se deosebesc şi se clasifică în funcţie de origine, structură, sens.
1. După structura morfematică:
Numeralele simple sunt cele care au aspectul unui singur cuvânt: unu - una, doi - două, trei, zece,
mie, sută, milion; cle compuse au aspectul unui grup de termeni: unsprezece, doisprezece, treizeci,
cincizeci şi trei, al cincilea, al douăzecilea, al patruzecilea.
2. După sens:
Numeralele cardinale exprimă un număr, o determinare numerică: unu, doi, trei, şaisprezece,
cincizeci şi doi, şapte sute treizeci şi patru;

33
 Numeralele ordinale exprimă ordinea obiectelor ori a acţiunilor: al treilea, al şaptelea, al douăzeci
şi doilea, al patruzeci şi optulea.
3. Numeralul cardinal
Exprimăun număr întreg şi stă la baza tuturor numeralelor compuse, constituind elementul de bază al
acestei clase gramaticale.
Seria începe cu unu, doi, trei până la zece, numerale simple, şi continuă cu unsprezece, doisprezece,
treisprezece ş.a.m.d., numerale compuse. Conţinutul numeralelor unu, una se poate identifica cu un sens
singular, deoarece selectează numai formele de singular ale substantivelor (un pom, un câmp), iar cel al
numeralelor de la doi, două înainte cu un sens de plural, deoarece selectează numai formele de plural ale
substantivelor (doi oameni, trei flori).
Distincţia de gen se constată numai la anumite numerale cardinale: unu - una, un, o, doi - două şi la
compusele cu acestea: doisprezece – douăsprezece, douăzeci şi unu – douăzeci şi una, douăzeci şi doi – douăzeci şi
două, treizeci şi unu – treizeci şi una etc.
În ceea ce priveşte declinarea după gen şi caz, ea se exprimă numai la numeralele cardinale unu(l),
una, un, o. Ele prezintă în structura lor desinenţe de G-D -ui, -ei, identice cu cele ale articolului, ale
pronumelui / adjectivului pronominal nehotărât, cu care sunt înrudite: unul, ale unuia, uneia. La celelalte
numerale cardinale, flexiunea este analitică, realizându-se cu ajutorul morfemelor cel, cea cei cele ori al
prepoziţiilor a, la: cei trei, celor patru, „opinia a doi dintre ei”, „dau la trei dintre ei”.
Numeralele cardinale pot funcţiona ca substitute ale substantivelor, dar nu participă la opoziţiile de
determinare, nu se articulează cu articole hotărâte sau nehotărâte. Prin articulare, numeralele devin
substantive: treiul, cinciul, zecele, un doi, un şase. Apropierea de substantive nu înseamnă că se confundă
cu acestea. Ca poziţie, numeralele stau atât înaintea substantivelor, cât şi după ele: zece capitole, capitolul
zece.
Numeralele cardinale se organizează în mai multe serii care indică un număr, o colectivitate,
multiplicarea, o fracţiune, distribuţia etc. şi care stau la baza clasificării lor în mai multe subclase:
Numeralul cardinal propriu-zis
Exprimă un număr întreg sau determinarea numerică a obiectelor. Numeralul propriu-zis cunoaşte
forme simple: unu, doi, trei..., zece, sută, mie, milion, miliard etc. şi forme compuse: unsprezece,
doisprezece, treisprezece...
Adesea numărul este notat prin cifră. Se disting mai multe valori de întrebuinţare a numeralelor
cardinale propriu-zise. Când sunt simboluri ale anilor, ale zilelor, ale orelor, ale minutelor, ale vârstelor, ale
distanţelor, ale notelor, ale sumelor de bani etc., numeralele au sensuri absolute: „Era în 1970.” („în anul
1970”); „Pe 20 împlineşte trei ani.” („în ziua de 20”); „S-a sculat de la 4.” („de la ora 4”); „Am luat 8 la
chimie.” („am luat nota 8”). În operaţiile matematice, numeralele cardinale propriu-zise au sensuri de
numere abstracte: „Trei ori doi fac şase.”; „Cincizeci împărţit la doi fac douăzeci şi cinci.” În alte cazuri, au
sensuri limitate: „I-am dat una.” („o palmă”); „I-am spus una, să mă ţină minte.” („o vorbă”).

34
 Numeralul cardinal propriu-zis poate avea un substitut - n - provenit din limbajul matematic1: „Am
citit n cărţi.”; „Am n prieteni.” El este utilizat în special în limba orală, chiar familiar.
Numeralul colectiv
Exprimă ideea de însoţire, de grupare a obiectelor în spaţiu şi în timp. Formele pe care le cunoaşte
sunt: amândoi, amândouă, cu flexiune după caz – amândurora, ambii, ambele, ambilor, ambelor; tustrei,
tuspatru ş.a.m.d., create în limba română din morfemul tus- (prin care înţelegem adjectivul pronominal
nehotărât „toţi”) şi numeralele cardinale propriu-zise: câteşitrei, câteşipatru, formate din câte (prin care
înţelegem adjectivul nehotărât „toate”), particula adverbială şi, la care se adaugă numeralul cardinal
propriu-zis. Ideea de grupare a obiectelor mai poate fi exprimată şi cu ajutorul adjectivului nehotărât toţi,
toate şi a numeralului cardinal propriu-zis: toţi trei, toate patru etc.
Numeralul fracţionar (partitiv)
Exprimă o fracţie sau o parte dintr-un întreg, gramaticalizând operaţia aritmetică a împărţirii. Ele s-au
creat din numerale cardinale moştenite sau împrumutate, la care se adaugă sufixul colectiv -ime: doime,
treime, pătrime, cincime, şesime, şeptime etc. Au o distribuţie substantiv-pronominală, prezintă opoziţii şi
desinenţe asemănătoare cu cele ale substantivelor (de exemplu o doime, două doimi). În limbajul
matematic s-au impus şi alte formaţii cu sens fracţionar precum: a doua parte, a treia parte, a cincea parte;
una a patra, doi a treia, trei supra cinci, doi pe trei, trei pe patru etc.; de asemenea, formaţii numeral-
procentuale: cinci la sută, opt la sută, treizeci la sută, patruzeci la mie ş.a.
Numeralul multiplicativ
Exprimă creşterea cantitativă proporţională şi precisă prin înmulţire a unei cantităţi sau a unei acţiuni.
De regulă, se folosesc pe lângă substantivele sumă, muncă, efort, putere, câştig, ori pe lângă verbele a
munci, a se strădui, a câştiga, a se îmbogăţi, a răsplăti, a răspunde. Cunosc o distribuţie asemănătoare
adjectivelor şi adverbelor. Din punct de vedere morfologic, se comportă ca nişte adjective cu aspect
participial: de la numeralele cardinale propriu-zise sunt derivate cu prefixul în- şi cu sufixul -it, având
opoziţii flexionare după gen, număr şi, uneori, după caz: îndoit, -ă; întreit, -ă; împătrit,-ă; înzecit,-ă;
însutit,-ă; înmiit, -ă. Forma de masculin singular poate fi folosită şi ca adverb când stă pe lângă verbele cu
care este în relaţie.
Numeralul distributiv
Exprimă ideea repartizării pe grupe egale a entităţilor, a obiectelor, a acţiunilor, marcând distribuţia în
serii uniforme, unitare a datelor numărabile. Au, de regulă, o distribuţie adverbială şi sunt alcătuite din
numerale cardinale propriu-zise precedate de adverbul câte: câte unu, câte doi, câte trei, câte zece, câte
douăzeci etc. Uneori se repetă numeralul: unu câte unu, doi câte doi, trei câte trei ş.a.m.d. sau şi adverbul
câte: câte doi, câte doi; câte trei, câte trei etc. Acestea din urmă sunt foarte apropiate de formele prin care
se exprimă distribuţia aproximativă: câte doi-trei, câte doi-doi, câte zece-zece etc.
Numeralul adverbial (de repetiţie)
Gramaticalizează ideea repetării la diverse intervale numerice a unei acţiuni sau a unei caracteristici
exprimate prin adjectiv sau prin adverb. Exprimă repetiţia îndeplinirii unei acţiuni ori raportul numeric în care

35
se află o cantitate sau o calitate cu alta. În enunţ, numeralele cardinale adverbiale însoţesc şi determină, întocmai
ca adverbele, un verb, un adjectiv sau un adverb. Au deci o distribuţie adverbială, iar formal se apropie de
locuţiunile adverbiale. Sunt alcătuite din prepoziţia de, urmată de numeralul cardinal propriu-zis şi substantivul
ori (pluralul lui oară): de două ori, de trei ori, de patru ori, de zece ori etc. Primul numeral adverbial are forma
o dată.
Ca sens şi distribuţie, numeralele adverbiale se aseamănă cu cele multiplicative. De exemplu: „Am lucrat
de două ori.”  „Am lucrat îndoit.” Când trebuie exprimată periodicitatea, în structura lor apare adverbul câte,
apropiindu-se astfel de numeralele distributive: „A citit de câte două ori în fiecare zi.”
Şi numeralele adverbiale pot intra în serii sinonimice cu neologismele bis „de două ori”, ter „de trei ori”,
folosite în general pentru a indica repetarea paginilor unei lucrări sau a numărului caselor („Locuieşte la nr.2
bis.”).
4. Numeralul ordinal
Exprimă ordinea numerică a obiectelor sau a acţiunilor în spaţiu şi timp, locul pe care acestea îl ocupă
într-o înşirare.
Seria numeralelor ordinale începe cu primul, prima, primii, primele, întâiul, întâia, întâii, întâile
sau cel dintâi, cea dintâi, cei dintâi, cele dintâi şi se continuă cu al doilea, a doua, al treilea, a treia
ş.a.m.d. până la ultimul, ultima, ultimii, ultimele, adjective neologice, sau cel din urmă, cea din urmă,
cei din urmă, cele din urmă, locuţiuni adjectivale, care încheie seria.
Numeralul ordinal întâi se poate folosi singur sau alături de un substantiv. Când se află înaintea
substantivului, primeşte articol hotărât enclitic şi capătă forme după gen şi număr: „întâiul student”, „întâia
colegă”. Numeralul întâi este element formativ al unor locuţiuni adverbiale: mai întâi, mai întâi şi mai
întâi, mai întâi şi-ntâi de toate; când nu exprimă ordinea obiectelor prin numărare şi însoţeşte un verb este
adverb, având sensul „la început”: „A trecut întâi o boare” (G. Topârceanu)
Şi alte forme de numerale funcţionează ca elemente în structura unor compuse sau în locuţiuni. De
exemplu, prim (fără articol hotărât enclitic) apare în structura substantivelor compuse prim-ministru, prim-
solist; a doua - intră în locuţiunile adjectivale de mâna a doua, de-a doua oară.
5. Valori gramaticale
În funcţie de poziţia în context, numeralele au valoare substantivală, de substitut, valoare adjectivală
şi adverbială. Sintaxa lor este legată de aceste valori gramaticale.
Au valoare substantivală toate numeralele care substituie un substantiv şi preiau funcţiile sintactice
ale acestuia. În cadrul numeralului cardinal se poate face distincţie între numeralele care exprimă numere
abstracte şi acelea care exprimă caracteristica numerică a obiectelor. Când exprimă numere abstracte,
numeralele cardinale apar de obicei în cazul N, cu funcţie de subiect şi în cazul A cu prepoziţie, cu funcţie
de complemente. De exemplu: „Doi au plecat.”; „Pe doi i-am întâlnit.” Mai rar, numeralele cardinale ce
exprimă numere abstracte pot să apară în cazul G sau D, fiind complemente: „În afara lui doi, mai este şi
trei.” (caz în care numeralul este complement circumstanţial cumulativ). Numeralele cardinale care

36
exprimă caracteristica pot sta atât în cazurile N - A, cât şi G -D: „Cei trei au ajuns acolo.” (subiect),
„Datorită celor trei a obţinut permisul de conducere.” (complement circumstanţial instrumental).
Au valoare substantivală numeralele cardinale care de la douăzeci înainte sunt urmate de substantiv
precedat de prepoziţia de: „Am primit douăzeci şi cinci de garoafe.” (complement direct); „Le-a dat celor
treizeci de studenţi câte o carte.” (complement indirect).
La numeralele ordinale întrebuinţate substantival, cazul poate fi marcat prin articol, prin prepoziţie
sau prin context: „Întâiul a pornit mai devreme.” (subiect); „A sosit înaintea primului în acel loc”:
(complement circumstanţial de timp).
Au valoare de substitut numeralele care substituie un substantiv exprimat anterior: „Din cei şapte
concurenţi, al treilea a plecat”.(subiect); „Dintre toţi prietenii, doi au plecat în străinătate”. (subiect)
Au valoare adjectivală numeralele care însoţesc întotdeauna un nume pe lângă care îndeplinesc
funcţia de atribut. În această situaţie, numeralul se comportă ca un adjectiv, preia genul, numărul şi cazul
substantivului. De exemplu: „Le-am celor trei prieteni această şansă.” (atribut adjectival).
La numeralele ordinale întrebuinţate adjectival, cazul poate fi marcat prin articol sau prin context:
„Impresia celei dintâi eleve despre ei nu este bună.” (atribut adjectival).
Au valoare adverbială numeralele care însoţesc un verb pe lângă care îndeplinesc funcţia de
complement circumstanţial. Comportamentul lor fiind identic cu cel al adverbului, numeralul nu mai prezintă
categorii gramaticale diferite, pe baza opoziţiilor masculin - feminin, singular - plural: „A muncit înzecit.”
(complement circumstanţial de mod); „Întâi a deschis uşa, al doilea a aşezat haina pe cuier.” (complement
circumstanţial de timp).
Numeralele ordinale întrebuinţate adverbial sunt invariabile. De mult ori sunt considerate cuvinte
incidente: „Nu putem pleca în concediu, întâi, pentru că nu ne-am terminat lucrul, al doilea, pentru că
vremea e urâtă.” (complemente circumstanţiale de mod).
6. Funcţii sintactice
Numeralele pot îndeplini diferite funcţii sintactice. De exemplu:
subiect:
„Cei patru s-au înscris la concurs.”
„ Al doilea are mai multe posibilităţi.”
nume predicativ:
„El este primul în clasă.”
„Cartea este a celui de-al treilea.”
atribut substantival genitival:
„Opinia celui de-al şaselea este corectă.”
„Aşteptările celor doi n-au fost înşelate.”
atribut substantival prepoziţional:
„Părerea lui despre primul nu e justă.”
„Atitudinea ta împotriva celor zece ne dă de gândit.”

37
 complement direct:
„Îi cunosc pe ambii.”
„L-a văzut pe cel de-al optulea.”
7. Locuţiunile numerale
Câteva grupuri de cuvinte, puţine la număr, au valoarea şi funcţia unor numerale. Nu sunt
recunoscute de toţi cercetătorii ca locuţiuni numerale, fiind apropiate mai degrabă de locuţiunile
adverbiale, locuţiunile pronominale sau de cele adjectivale. Au, în general, sens pronominal nehotărât: o
seamă de „câţiva”, „câteva”, câte şi mai câte „multe”, „atâtea”, de toate „multe şi felurite”, vrute şi nevrute
„multe şi variate”, câte toate „multe”, „atâtea”, câte alea „multe”, „atâtea”, nu ştiu câţi „câţiva”, „mulţi”,
nu ştiu câte „câteva”, „multe”.
În enunţuri, pot avea diferite funcţii sintactice: „O seamă de oameni au participat la întâlnirea cu
veteranii de război.” (atribut adjectival); „A spus vrute şi nevrute.” (complement direct); „S-a pronunţat
împotriva a nu ştiu câţi.” (complement indirect) ş.a.
8. Structura morfematică a numeralului
Numeralele cuprind în structura lor radical, desinenţe, articole, particule deictice. Nu toate aceste
elemente sunt prezente în componenţa fiecărui tip de numeral.
Numeralul cardinal propriu-zis simplu este alcătuit din radical, desinenţă şi particulă deictică.
R D Particulă deictică
___________________________
un – ul
un – a
un – ui –a
un – ei – a
do –i
do – uă
zeč – e
zeč -  sau į
sut – ă
sut – e
mi – e
mi – i
milion - 
milioan - e
Se observă că desinenţele sunt atât de număr, cât şi de caz. De exemplu: do - uă, desinenţa indică
forma de feminin; mi - i, desinenţa - i indică numărul plural.

38
 Numeralul cardinal propriu-zis compus se desface în elementele componente: numerale simple,
numerale simple şi prepoziţii sau/şi conjuncţii. De exemplu: un + spre + zece; două + zeci; două + zeci şi
doi; o mie cinci sute şapte; trei + zeci şi două de milioane etc.
Numeralul cardinal colectiv este format din diferite elemente: amân + doi; tus + trei; câte + şi +
patru. Desinenţe şi artic. hotărâte enclitice apar la formele amb + i +i, amb + e + le, amând + ur + or + a.
Numeralul cardinal fracţionar are în structură radical, desinenţe de număr, articol hotărât enclitic:
doim + e sau articulat doim + e + a; treim + e sau treim + e + a ş.a.
Numeralul cardinal multiplicativ are aceeaşi structură (radical, desinenţe, articol):
R + D + A
îndoit + 
îndoit + ă
îndoiţ + į
îndoit + e
îndoit + e + i
îndoit + e + lor
Numeralul cardinal distributiv are o structură mai simplă: adverbul câte + numerale cardinale
propriu-zise: câte doi, câte trei, câte patru etc.
Numeralul cardinal adverbial are în componenţă numerale, prepoziţii, substantivele dată şi ori: o
dată, de două ori, de trei ori, de zece ori etc.
Numeralul ordinal se prezintă astfel: radical, desinenţe, articol pentru formele corespunzătoare
numeralului cardinal unu:
R + D + A
întâi + u + l
întâi + u + lui
întâi +  + a
întâi +  + le
prim + u + l
prim +  + a
prim + u + lui
prim + e + i
Numeralele ordinale următoare au în structură articolul posesiv, numeralul cardinal, articolul hotărât,
particula deictică:
al doi + le + a
al trei + le + a
al şapte + le + a

39
 Elementele componente au un rol important în grafia numeralelor. Corpul fonetic şi grafic poate fi
extrem de mare, ceea ce înseamnă o varietate de elemente. De exemplu: al şapte milioanelea cinci sute
patruzeci şi doilea, un miliard şaptezeci de milioane trei sute de mii

PRONUMELE

Definiţie. Caracteristici
Pronumele este o clasă lexico-gramaticală de cuvinte fără autonomie semantic-
referenţială, care funcţionează ca deictice sau ca anaforice. Ca deictice, îşi iau
referinţa din situaţia de comunicare (pron. de pers.I şi aII-a); ca anaforice, îşi iau
semnificaţia prin referire la un antecedent (pron. de pers. a III-a).
Din punct de vedere semantic, pronumele substituie numele: „Maria a plecat.” > „Ea a
plecat.” sau „Aceasta a plecat”. Există însă anumite forme de pronume care nu respectă regula substituirii
numelui. De exemplu: „Se pare că va întârzia.” - pronumele se nu înlocuieşte nici un substantiv, dovadă
este imposibilitatea comutării acestui pronume cu vreun substantiv. Pe de altă parte, pronumele poate
substitui şi alţi termeni, nu numai substantive; un pronume: „Eu, care l-am ajutat...”; un numeral: „Mai
erau doi, care îl aşteptau.”; un adjectiv: „De drag ce-i era, îl privea cu blândeţe.” etc.
Din punct de vedere morfologic, pronumele au o flexiune sintetică, dispun de categorii gramaticale
de gen, de număr şi de caz, preluate de la substantivele pe care le înlocuiesc, de persoană. Dacă prin
categoriile de gen, de număr şi de caz, pronumele seamănă cu substantivul, se deosebeşte de acesta, în afara
categoriei de persoană, prin faptul că nu flexionează cu ajutorul articolului hotărât enclitic, nu primeşte
categoria determinării, dispune de desinenţe specifice de G-D la unele forme, funcţionează prin forme
accentuate şi neaccentuate (la pronumele personal şi reflexiv).
În general, radicalul asigură unitatea de sens a tuturor formelor flexionare. Există însă şi anumite
tipuri de pronume (cum sunt cele personale) care au forme supletive în radical: eu/mie; tu/ţie.
Substituind substantivul, pronumele preia şi funcţiile sintactice ale acestuia. Contractează aproape toate
funcţiile sintactice, cu excepţia celei de predicat. Prezenţa lui în limbă este foarte importantă, întrucât se poate
evita în acest fel repetarea substantivelor, se evidenţiază poziţia subiectului-emitent faţă de conţinutul
comunicat. În general, pronumele au ranguri de frecvenţă ridicate, fac parte din vocabularul fundamental.
Dincolo de caracteristicile pronumelor stabilite şi incluse în gramaticile tradiţionale, există şi o
poziţie mai nouă prin care se observă şi se defineşte pronumele - distribuţia sa în enunţ. Maria Manoliu-
Manea constată că pronumele apare într-un context în care poate fi înlocuit numai cu substantivul şi care exclude
vecinătatea imediată a adjectivelor determinative.1
Pronumele apare în contexte în care apar şi substantivele, le poate înlocui şi se acordă în gen cu ele.
Formele sale în ansamblu nu constituie o clasă omogenă din punct de vedere semantic, morfologic şi

40
sintactic. Sunt numai pronume sau pot funcţiona şi ca adjective pronominale, în condiţiile în care însoţesc
substantivul pe care îl determină şi cu care se acordă. Sunt adjective pronominale posesivele,
demonstrativele, cele de întărire, o parte din relative, interogative, nehotărâte şi negative. Nu devin
niciodată adjective pronominale pronumele personale, cele de politeţe şi pronumele reflexive.
Clasificarea pronumelor
Pronumele se deosebesc între ele, în funcţie de diferite criterii.
1. După structură (sau formă):
Pronumele simple au aspectul unui singur cuvânt: eu, noi, sie, se, acesta, acela, aceea, care,
ce, unul, altul, nimeni, nimic;
Pronumele compuse sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte: dânsul - dânsa,
dumneata, dumneavoastră, însuşi, înşişi, al meu, al tău, acelaşi, aceiaşi, cineva, altcineva, cel ce, cei
ce, vreunul, vreunii, niciunul - niciuna ş.a.
2. După sens, se disting mai multe clase de pronume:
Pronumele personale ţin locul unei persoane, al unui obiect, desemnează persoana gramaticală sau non-
persoana gramaticală fără a adăuga ceva: eu, tu, el - ea, noi, voi, ei - ele, dânsul - dânsa, dânşii – dânsele.
Pronumele de politeţe (sau de reverenţă) exprimă o atitudine de respect sau de distanţă faţă de
anumite persoane: dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor.
Pronumele de întărire întăreşte ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul acţiunii:
însumi - însămi, însuţi - însăţi, însuşi - însăşi, înşine - însene, înşivă - însevă, înşişi - înseşi, însele.
Pronumele reflexive exprimă raportul dintre subiect şi obiect: sie, sieşi, şi, sine, se.
Pronumele posesive exprimă ideea de posesie, substituind numele obiectului posedat şi pe cel al
posesorului: al meu - a mea, al tău - a ta, al său - a sa, al nostru - a noastră, al vostru - a voastră.
Pronumele interogative substituie numele obiectului arătând că întrebarea se referă la acel
obiect: care, cine, ce, cât - câtă, câţi – câte.
Pronumele relative substituie numele obiectelor făcând legătura cu ceea ce se va spune despre
el: care, cine, ce, cât - câtă, câţi - câte, cel ce - ceea ce, cei ce - cele ce.
Pronumele demonstrative substituie numele unui obiect, exprimă un raport spaţial, diferenţiază
obiectele în raport cu apropierea sau cu depărtarea lor faţă de vorbitor ori identifică obiectele cu ele
însele sau cu alte obiecte: acesta - aceasta, aceştia - acestea, acela - aceea, aceia - acelea, cestălalt -
ceastălaltă, ceştilalţi - cestelalte, celălalt - cealaltă, ceilalţi - celelalte, acelaşi - aceeaşi, aceiaşi –
aceleaşi.
Pronumele nehotărâte ţin locul unui nume al obiectului, fără să dea vreo informaţie precisă
asupra acestuia: unul - una, unii - unele, altul - alta, alţii - altele, atât - atâta, atâţia - atâtea, oricine,
oricare, orice, fiecine, fiecare, fiece, cineva, ceva, careva, vreunul - vreuna, vreunii – vreunele.
Pronumele negative neagă sau exclud obiectele înlocuite: nimeni, nimic, niciunul - nici una, niciunii
- niciunele.

41
 Ele sunt organizate în două subclase semantice: clasa pronumelor personale, în care intră pronumele
personal propriu-zis, pronumele de politeţe, pronumele de întărire, pronumele reflexiv şi pronumele
posesiv; clasa pronumelor nepersonale, din care fac parte: pronumele demonstrativ, pronumele de
cuantificare (pronumele nehotărât şi pronumele negativ), pronumele relativ, pronumele interogativ,
pronumel hibride (pronumele relativ-interogativ, pronumele relativ-exclamativ).
3. Pronumele personal propriu-zis
Desemnează persoana gramaticală care vorbeşte (locutorul, agentul, vorbitorul, emiţătorul, transmiţătorul)
corespunzătoare persoanei I; persoana gramaticală cu care vorbeşte (interlocutorul, conlocutorul, receptorul,
destinatarul) corespunzătoare persoanei a II-a; non-persoana gramaticală (non-locutorul, non-interlocutorul)
corespunzătoare persoanei a III-a.
Are forme distincte care ţin seama de categoriile gramaticale de gen, număr, caz şi de persoană.
Unele forme reliefează persoana în comunicare, subliniază, poartă accentul în propoziţii fiind numite
accentuate, celelalte nu reliefează persoana, intră în grupuri ritmice cu alte cuvinte accentuate, fiind
socotite neaccentuate. Grupate în funcţie de categoriile gramaticale, aceste forme de pronume personale se
prezintă astfel:
Persoana I

accentuate neaccentuate
cazul singula plural singular plural
r
N eu noi - -
A mine noi mă, mă-, ne, ne-, -ne,
-mă, -mă-, -ne-
m-, -m-
G - - - -
D mie nouă îmi, mi, mi-, ne, ni, ne-, -ne,
-mi, -mi- -ne-, ni-, -ni-
V - - - -

Persoana a II-a

accentuate neaccentuate
cazul singular plural singular plural
N tu voi - -
A tine voi te, te-, -te, -te- vă, vă-, -vă, v-,
-v-
G - - - -
D ţie vouă îţi, ţi, ţi-, -ţi, vă, vă-, -vă, -vă-,
-ţi- vi, vi-, -vi-, v-, -v-
V tu voi - -

42
 Persoana a III-a

accentuate neaccentuate
singular plural singular plural
caz masc femi masc femi masc femini masc femi
ul ulin nin ulin nin ulin n ulin nin
N el ea ei ele - - - -
A el ea ei ele îl, l-, o, o-, îi, i-, le,
-l, -l- -o, -i, -i- le-,
-o- -le,
-le-
G lui ei lor lor - - -
D lui ei lor lor îi, i, îi, i, i-, le, le,
i-, -i, -i, -i- le-, le-,
-i- -le, -le,
-le-, -le-,
li, li-, li, li-,
-li, -li-
-li-
V - - - - - - - -

Formele neaccentuate independente sau conjuncte dublează formele accentuate în enunţ. În limba
vorbită veche era un procedeu obişnuit, având rol stilistic. Azi are o semnificaţie sintactică: fie că se
produce anticiparea formelor accentuate prin cele neaccentuate (anticiparea complementelor directe şi
indirecte prin formele neaccentuate ale pronumelor propriu-zise): „Mă ajută pe mine la lucru.”; „Mi-a spus
mie adevărul.”, fie că se produce reluarea formelor accentuate prin cele neaccentuate (reluarea complementelor
directe şi indirecte prin formele neaccentuate ale pronumelor personale propriu-zise): „Pe tine te trimite acolo.”;
„Ţie ţi-a dat această carte.”
Anticiparea sau reluarea formelor accentuate se poate face nu numai prin formele neaccentuate
corespunzătoare ale pronumelor personale, ci şi prin formele neaccentuate ale pronumelor reflexive („Te
vezi pe tine, cel de acum douăzeci de ani.”)
Din paradigma pronumelui personal se observă că formele accentuate şi neaccentuate sunt prezente
numai la cazurile A şi D (celelalte trei cazuri -N, G, V - au numai forme accentuate). Formele neaccentuate
se pot situa în poziţie proclitică, medială sau enclitică (ţi-, -ţi-, -ţi-; vă-, -vă-, -vă). La cazul A formele
accentuate apar numai însoţite de prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale (cu regim de acuzativ): pe tine,
la tine, împreună cu tine.
În exprimarea cazurilor, pronumele personale au forme distincte. Dacă acuzativul şi dativul sunt cel
mai bine reprezentate la nivelul formelor (accentuate şi neaccentuate), celelalte cazuri prezintă restricţii. La

43
nominativ şi la vocativ există numai forme accentuate repartizate însă diferit în funcţie de persoană (la
cazul N, toate cele trei persoane la singular şi la plural, iar la cazul V, numai la persoana a II-a singular şi
plural). La genitiv, pronumele personal de persoanele I şi a II-a nu au forme, iar cel de persoana a III-a
prezintă numai forme accentuate.
Pentru persoanele I şi a II-a la cazul G, Maria Manoliu-Manea propune formele pronumelor posesive al
meu, a mea, ai mei, ale mele; al tău, a ta, ai tăi, ale tale.2 Apropierea celor două feluri de pronume
(personal şi posesiv) are la bază semantica: al lui, al ei, al lor se aseamănă cu al său, a sa, ai săi, ale sale.
De exemplu, „cartea lui”, „cartea sa”, „părerile lor”, „părerile sale” - atât pronumele personale lui, lor, cât
şi adjectivele pronominale posesive sa, sale indică posesia.
O caracteristică a formelor accentuate o constituie supletivismul: radical diferiţi în raport cu
persoana, cu numărul şi cu cazul. De exemplu: eu (N) - mine (A) – mie (D); eu (sg.) – noi (pl.); eu (pers.I) -
tu (pers. a II-a) - el (pers. a III-a).
Genul este marcat numai la persoana a III-a. Formele eu, tu nu disting genul, fiind persoanele
prezente care susţin dialogul. La formele el - ea, ei - ele precizarea genului este obligatorie, întrucât se
consideră că nu se află de faţă, despre ele se vorbeşte. Şi etimologia acestor pronume reflectă existenţa genului
numai la persoana a III-a: eu  lat. ego, tu  lat. tu, noi  lat. nos, voi  lat. vos, pronume personale care nu aveau
forme după gen în latină; în schimb el  lat. illum, ea  lat. illa, ei  lat. illi, ele  lat. illae, pronume demonstrative
latineşti care aveau forme pentru gen.
În funcţie de contextele în care apar, de topică şi de punctuaţie, pronumele personale pot avea unele
valori speciale de întrebuinţare:
Dativul etic (sau dativul interesului) este exprimat prin formele neaccentuate independente sau
conjuncte de dativ ale persoanelor I şi a II-a singular. Se întrebuinţează în limba populară pentru a arăta că
locutorul sau interlocutorul sunt implicaţi emoţional în acţiunea naraţiunii. Poziţia unor astfel de pronume
este întotdeauna în faţa verbelor: „Unde mi-ai fost?”; „Mi ţi-l pocni.”; „Să mi te pregăteşti de plecare.
Dativul etic are funcţie stilistică, nu şi funcţie sintactică.
Dativul posesiv este exprimat prin forme neccentuate conjuncte (uneori şi independente) de dativ, cu
valoare de posesie inalienabilă şi care se referă la substantive. Ele apar după substantive articulate cu
articol hotărât enclitic: „Mâna-i era umflată.”; „Inima-ţi e uşoară.”; după adjective antepuse substantivelor
şi care au preluat de la acestea articolul hotărât enclitic: „buna-mi prietenă”, „micile-i greşeli”; după sau
înaintea verbelor şi după prepoziţii/ locuţiuni prepoziţionale cu regim de genitiv: „S-au adunat împrejuru-
i.”; „Gândurile mi s-au încurcat.”
Spre deosebire de pronumele personale în dativul etic, cele care apar în dativul posesiv au funcţie
sintactică. În cele mai frecvente situaţii, sunt atribute pronominale în dativ când stau pe lângă substantiv şi
complement posesiv când stau pe lângă verb: „Prietenii-ţi cei mai apropiaţi te-au ajutat.” (ţi = atribut
pronominal în dativ); „S-a aşezat deasupra-i.” (deasupra-i = complement circumstanţial de loc). Articularea
substantivului cu articol hotărât enclitic poate fi definitorie pentru funcţia sintactică în exemple precum:
„Ţi-a dat haina.” (ţi =complement posesiv) şi „Ţi-a dat o haină.” (ţi = complement indirect).

44
 Dativul cu valoare neutră priveşte forme neaccentuate precum i, îi incluse în unele locuţiuni verbale
ca elemente formative: „Dă-i cu bere, dă-i cu vin!”. Nu au autonomie semantică şi nici funcţie sintactică. În
exprimarea familiară se mai foloseşte o formă de pronume considerat tot cu valoare neutră le, pentru cazul
A: „Le are la matematică.”
Acuzativul posesiv se referă la structurile sintactice care conţin un clitic de acuzativ cu semnificaţie
posesivă: „Mă doare măseaua”. (măseaua mea) sau „Mă mănâncă urechea”. (urechea mea)
Acuzativul cu valoare neutră priveşte forme neaccentuate precum o, le, care nu se referă la un
anumit substantiv şi sunt incluse în unele locuţiuni verbale ca elemente formative: „A luat-o la fugă.”, „Na-
ţi-o frântă, că ţi-am dres-o”. „Le are la matematică.”
În context, persoana I plural este folosită în locul persoanei I singular: pluralul modestiei sau al falsei
modestii: „Ştim noi cum merg treburile.”; pluralul autorităţii, al maiestăţii sau pluralul administrativ: „Noi,
preşedintele Curţii de Apel...”; pluralul autorului „Noi considerăm că...”; pluralul solidarităţii folosit în
adresarea adulţilor către copii: „Noi suntem cuminţi şi ascultăm ce spun părinţii.”
Uneori informaţia exprimată prin desinenţele verbului- predicat este repetată prin folosirea formelor
accentuate ale pronumelor personale: „Eu merg acolo.”, „Tu spui că nu înţelegi.”, ceea ce asigură un
caracter emfatic exprimării.
Paralel cu formele de pronume personale de persoana a III-a circulă şi alte formaţii româneşti relativ
târzii, care au un pronunţat caracter regional: dânsul, dânsa, dânşii, dânsele. Ele s-au format prin
contopirea vechilor forme de pronume personal de origine latină însu, însă, înşi, înse (care apar azi numai
în formele într-însul, într-însa, într-înşii, într-însele sau dintr-însul, dintr-însa, printr-însul, printr-însa etc.)
cu articolele hotărâte enclitice -l, -a, -i, -le şi cu prepoziţia de: de + însu +l  dânsul; de + însă + a  dânsa
ş.a.m.d.
Aceste pronume se comportă obişnuit, au flexiune după gen, număr şi caz, precum pronumele
personale propriu-zise. Din punct de vedere stilistic, par mai distinse şi mai îngrijite decât pronumele
propriu-zise, fiind folosite din ce în ce mai mult pentru exprimarea politeţii.
4. Pronumele de politeţe (sau de reverenţă)
Se constituie ca subclasă a pronumelor personale prin care se exprimă o atitudine de respect sau de
distanţă faţă de persoanele prezente, participante la dialog. Distinge forme numai pentru persoanele a II-a şi
a III-a, având o funcţie de adresare şi de referire.
Ca structură, pronumele de politeţe s-au format din substantivul domnia + adjectivele posesive ta,
voastră sau cu pronumele personale lui, ei, lor: dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei,
dumnealor. Ele au flexiune după gen, număr şi caz. Regional, mai circulă şi alte forme: mata ( matale),
matale ( dumitale sau dumneatale). În limbajul afectiv se pot folosi şi derivatele: mătăluţă, tăluţă, mătălică,
tălică.
Dacă forma tu se foloseşte familiar, dumneata indică o politeţe mijlocie, iar dumneavoastră exprimă
o politeţe înaltă, impunând pluralul: „Dumneavoastră aveţi dreptate.”

45
 În scris, pronumele de politeţe se pot abrevia d-ta (dumneata), d-tale (dumitale), d-sale (dumisale),
dv./dvs./d-voastră (dumneavoastră), d-lui (dumnealui), d-lor (dumnealor) etc.
În limba română veche şi în creaţiile populare se foloseau câteva formule de adresare cu valoare de
reverenţă, marcând diferite ranguri şi poziţii sociale ori profesionale: Împărăţia Ta, Împărăţia Sa, Măria
Ta, Măria Sa, Înălţimea Ta, Luminăţia Voastră, Cucernicia Sa ş.a. Altele au caracter depreciativ:
Dobitocia Ta, Întunecimea Sa, Mârşăvia Ta. Din punct de vedere morfologic, aceste creaţii sunt locuţiuni
pronominale de politeţe.
În limba română contemporană se folosesc, cu precădere, următoarele locuţiuni pronominale de
politeţe4: Domnia Ta, Domnia Sa, Domnia Voastră, Domniile Voastre, Domniile Lor, pentru a exprima cel
mai înalt grad de politeţe; Excelenţa Sa, Excelenţa Voastră (pentru şefi de stat, miniştri, ambasadori);
Alteţa Sa, Alteţa Voastră, Maiestatea Sa, Maiestatea Voastră (pentru regi); Magnificenţa Sa (pentru
rectori); Preasfinţia Sa, Înalt Preasfinţia Sa, Sfinţiile Voastre, Eminenţa Sa (pentru demnitari bisericeşti).
5. Pronumele reflexiv
Este pronumele care evocă în discurs participanţii la actul de comunicare şi simultan, reflectă
identitatea referenţială dintre cei doi actanţi implicaţi în actul predicaţiei. Apare în contexte care satisfac
două condiţii: a) coocurenţa, în cadrul aceleiaşi propoziţii, a două poziţii sintactice: subiect şi complement
direct, subiect şi complement prepoziţional etc., regizate de acelaşi verb; b)coreferenţialitatea nominalelor
din cele două poziţii sintactice corelate. De exemplu: „Ion se spală”. (corelaţie semantico-referenţială între
subiectul Ion şi complementul direct se); „Ion are grijă de sine”. (corelaţie …între subiectul Ion şi
complementul prepoziţional de sine)
Prezintă, ca şi pronumele personal5, două tipuri de forme: accentuate (elemente neincluse în
structurile verbale) şi neaccentuate (elemente care însoţesc structurile verbale); ele pot fi independente sau
conjuncte.
Din punct de vedere etimologic, pronumele reflexive au forme proprii numai la persoana a III-a, la
cazurile A şi D:

cazul accentuate neaccentuate

A (pe) sine se, se-, -se-, s-, -s-
D sie, sieşi şi-, -şi, -şi-, îşi

Formele accentuate sineşi, şie, şieşi (prima de la cazul A, iar următoarele două de la cazul D) sunt
învechite şi ieşite din uz.
Pentru celelalte persoane există forme împrumutate, omonime cu cele ale pronumelui personal: la
persoana I, în cazul D se folosesc: mie, îmi, mi-, -mi, -mi-, la singular, şi nouă, ne, -ne, ne-, -ne-, la plural; în
cazul A: mine, mă, -mă, m-, -m-, la singular , şi noi, ne, -ne, ne-, -ne-, la plural; la persoana a II-a, în cazul D:
ţie, îţi, ţi-, -ţi, -ţi-, la singular, şi vouă, vă, -vă, v-, -v-, la plural; în cazul A: tine, te, -te, te-, -te-, la singular,
şi voi, vă, -vă, v-, -v-, la plural. Ele însoţesc verbele reflexive şi fac parte din paradigmele acestora.

46
 Flexiunea pronumelor reflexive ţine seama de categoriile gramaticale de număr, de persoană şi parţial
de caz (numai de dativ şi de acuzativ): „Nu te teme de ce se va întâmpla!” (te este pronume reflexiv, formă
neaccentuată, persoana a II-a, singular, cazul A, nu are funcţie sintactică; se este pronume reflexiv, formă
neaccentuată, persoana a III-a, singular, cazul A, nu are funcţie sintactică); „Vă vedeţi în oglindă.”
(vă este pronume reflexiv, formă neaccentuată, persoana a II-a, plural, cazul A, complement direct); „Îşi
spunea că trebuie să nu se lase învinsă.” (îşi este pronume reflexiv, formă neaccentuată, persoana a III-a,
singular, cazul D, complement indirect).
Şi pronumele reflexive au valori de dativ etic şi dativ posesiv: „Şi mi-şi bea şi mi-şi mânca” (Folclor),
unde mi, şi sunt în dativul etic, fără funcţie sintactică; „Şi-a luat banii”, unde şi este în dativul posesiv,
complement posesiv. Valoarea de dativ posesiv a pronumelui reflexiv, formă neaccentuată, poate fi întărită
cu ajutorul adjectivului pronominal posesiv, caz în care se verifică şi funcţia sintactică a reflexivului („Şi-a
luat banii săi.”)
În comunicare, pronumele reflexiv posedă diferite valori. În situaţii tipice sunt:
a) reflexivul propriu-zis, în condiţiile în care subiectul se identifică cu obiectul şi cu pronumele
complement direct sau indirect: „Îşi spune fel de fel de lucruri.” (complement indirect); „Se spală zilnic.”
(complement direct);
b) reflexivul posesiv marchează identitatea referenţială dintre subiect şi „atribut” semantic al
complementului direct, îndeplinind funcţia sintactică de complement posesiv: „Şi-a ajutat prietenii.”
(complement posesiv);
c) reflexivul reciproc exprimă o relaţie simetrică între actanţii implicaţi în acţiunea verbului: „Îşi vorbesc zi
de zi.” (complement indirect); „Dan şi Ion se văd des”. (complement direct)
d) reflexivul factitiv, prin care subiectul gramatical este actantul care „face”ca un agent să facă acţiunea
exprimată de verb: „Mă operez peste două săptămâni”. (complement direct); „ Îşi face o bluză nouă la
croitoreasă”. (complement posesiv)
În situaţii atipice sunt:
a)reflexivul inerent este formant în structura unor verbe reflexive, fără să aibă funcţie sintactică: „El se
lamentează mereu”.
b) reflexivul pasiv, cu pronumele - morfem al sensului pasiv al construcţiei: „Magazinul se deschide mai
târziu”.
c) reflexivul impersonal - cu pronumele - morfem al unor verbe inerent impersonale: „Se cuvine să-i
ajutăm”.
d) reflexivul eventiv - cu pronumele - morfem al sensului de transformare calitativă în starea subiectului:
„Se îngraşă pe zi ce trece”.
Între tipurile de reflexiv se pot crea ambiguităţi:
a) reflexiv propriu-zis / posesiv şi reflexiv reciproc: „El şi ea îşi citesc articolele lor”.
b) reflexiv propriu-zis şi reflexiv factitiv: „Ea îşi face o bluză”.
c) reflexiv propriu-zis şi reflexiv pasiv/impersonal: „Se crede că e nevinovat”.

47
d) reflexiv eventiv şi reflexiv pasiv: „I s-au înroşit obrajii”.
e) reflexiv propriu-zis şi reflexiv posesiv: „Ei şi-au făcut bagajele”.
6. Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire
Pronumele de întărire are rolul de a „întări” ideea de persoană, identificând această persoană cu
autorul acţiunii (cel ce este reprezentat, de obicei, printr-un pronume personal sau printr-un substantiv).
Mai poartă şi numele de pronume al identităţii.
Când însoţeşte un pronume sau un substantiv cu care se acordă în gen, număr şi caz, pronumele de
întărire devine adjectiv pronominal de întărire. Cu acest rol funcţionează în prezent în limba română.
Formele pronumelui de întărire s-au format din vechile pronume personale însu, însă, înşi ( lat. ipse),
la care se adaugă formele neaccentuate de dativ ale pronumelui reflexiv: -mi, -ţi, -şi, -ne, -vă, -şi sau
personal: -le. Ele au flexiune după persoană, gen şi număr:

masculin feminin
singular plural singular plural
pers. I însumi înşine însămi însene
pers. a II-a însuţi înşivă însăţi însevă
pers. a III-a însuşi înşişi însăşi înseşi/însel
e

La genul feminin, persoana a III-a plural există două forme (înseşi, însele). La genitiv - dativ,
pronumele de întărire de genul feminin la numărul singular prezintă forme deosebite în flexiune: însemi,
înseţi, înseşi.6 Între formele pronumelor de întărire sistemul de opoziţii la nivelul categoriilor gramaticale
este bine marcat.
Adjectivele pronominale de întărire se acordă cu regentul lor substantiv sau pronume în gen, număr, caz
şi persoană: „El însuşi a spus-o.” (masculin, singular, persoana a III-a, cazul N, ca şi pronumele personal el);
„Le-am văzut pe ele însele.” (feminin, plural, persoana a III-a, cazul A, după acordul cu ele). Ca adjective
pronominale de întărire au funcţia sintactică de atribute adjectivale.
Sensurile adjectivelor pronominale de întărire sunt echivalente cu cele ale adverbelor chiar, tocmai sau cu
cele ale adjectivului singur: „Ion însuşi”  „chiar Ion” sau ”Ion singur”.
În limba vorbită, dar şi în cea scrisă se înregistrează frecvente greşeli de folosire a adjectivelor
pronominale de întărire. Fie că nu se respectă genul: „Maria însuşi a spus.”, în loc de „Maria însăşi a spus”, fie
că nu se respectă persoana: „Eu însuşi afirm.”, în loc de „Eu însumi / însămi afirm.” Complexitatea structurii
sale, dar şi graba vorbitorilor în exprimare ori necunoaşterea formelor au dus la folosirea formei însuşi alături de
substantive sau pronume cu care nu se acordă: „Tu însuşi ai venit.”, „Mie însuşi mi s-a întâmplat.” Astfel,
persoana a III-a singular capătă o folosire din ce în ce mai mare.
7. Pronumele şi adjectivul pronominal posesiv
Pronumele posesiv exprimă ideea de posesie şi înlocuieşte numele obiectului posedat şi numele
posesorului.

48
 Formele sale, de origine latină, variază în funcţie de cele două valori pronominale - numele obiectului
posedat şi numele posesorului-, precum şi după gen, număr, caz şi persoană.

genul persoana
un singur posesor I a II-a a III-a
un singur obiect m., n., f. al meu al tău al său
posedat a mea a ta a sa
mai multe obiecte m., f., n. ai mei ai tăi ai săi
posedate ale mele ale tale ale
sale

mai mulţi posesori I a II-a a III-a

un singur obiect m., n., f. al nostru al -
posedat a vostru -
noastră a
voastră
mai multe obiecte m., f., n. ai noştri, ai voştri -
posedate ale ale -
noastre voastre

Pronumele posesiv este însoţit întotdeauna de articolul posesiv, care substituie numele obiectului
posedat. Ca elemente formative în structura pronumelor posesive, articolele posesive sunt dotate cu un
anumit sens pronominal: „Copiii tăi sunt mai buni decât ai săi.” (ai = copiii); „M-am întâlnit cu două
colege de-ale mele.” (ale = colege).
Ambele elemente din structura pronumelor posesive (articolul posesiv şi pronumele propriu-zis)
realizează un dublu acord: articolul îşi modifică forma după genul şi numărul obiectelor posedate, iar
pronumele propriu-zis după numărul şi persoana posesorilor, după genul şi numărul obiectelor posedate (la
femininul singular şi după caz): „I-a văzut pe ai mei.” (pe ai mei este pronume posesiv, un singur posesor,
mai multe obiecte posedate, masculin, plural, persoana I, cazul A + prepoziţia „pe”, complement direct).
Faptul că posesivul este compatibil în limba română cu toate contextele care admit genitivul
substantivului sau al pronumelui a dus la interpretarea lui ca formă de genitiv a pronumelui personal. 7
Gramaticile tradiţionale fac însă distincţia formelor: pronume personal şi pronume posesiv, chiar dacă din
punct de vedere semantic se află pe acelaşi plan.
Formele de genitiv - dativ se întrebuinţează în limba literară numai la plural: alor mei, alor tăi, alor
săi, alor noştri, ş.a.m.d. Ele includ o valoare substantivală: „situaţia alor săi” (alor = părinţilor).
La persoana a III-a plural pronumele posesiv nu are forme proprii. Când sunt substituiţi mai mulţi
posesori, este folosită forma pronumelui personal în genitiv (al) lor care exprimă posesia. Ea apare fie
singură, cu valoare de nominativ sau de acuzativ, fie ca însoţitoare a unui substantiv cu care se acordă: „Ai
lor au ajuns la timp.” „I-am aşteptat pe ai lor.”

49
 Formele de persoana a III-a al său - a sa, ai săi - ale sale circulă paralel cu al lui - al ei, al lor - ale
lor. Între ele s-a creat o anumită diferenţiere: pronumele posesive, cu referire la persoane, au dobândit în
limba literară un sens de politeţe. Pronumele personale îşi păstrează caracterul popular-familiar.
Când însoţesc substantivele, pronumele posesive devin adjective pronominale posesive. Ele substituie
doar numele posesorului (întrucât obiectele sunt desemnate prin substantive), acordându-se în gen, număr
şi caz cu substantivul determinat. Ca poziţie, pot sta atât înaintea substantivelor, cât şi după ele. De obicei,
sunt aşezate după substantivul articulat cu articol hotărât enclitic: „prietenii tăi”, „caietele sale”, „fraţii
noştri”, caz în care pierd articolul posesiv din structură. La nivel sintactic, adjectivul posesiv se comportă
ca orice adjectiv pronominal, deci are funcţia de atribut adjectival: „Vom ţine seama de opinia ta.” (ta este
adjectiv pronominal posesiv de genul feminin, singular, cazul A, atribut adjectival).
8. Pronumele şi adjectivul pronominal demonstrativ
Pronumele demonstrativ exprimă raportul spaţial sau temporal dintre vorbitor şi obiecte, acestea fiind
diferenţiate în raport cu apropierea sau cu depărtarea lor de vorbitor; de asemenea, identifică obiectele cu
ele însele sau cu alte obiecte.
Formele sale se deosebesc după locul obiectului de referinţă, fiind de apropiere: acesta - aceasta, aceştia -
acestea; ăsta - asta, ăştia - astea/ăstea; de depărtare: acela - aceea, aceia - acelea; ăla - - aia, ăla - alea/ălea;
după identitatea lui cu obiectul la care se face referire sau cu un alt obiect, fiind forme de identitate: acelaşi -
aceeaşi, aceiaşi - aceleaşi sau forme de diferenţiere: cestălalt - ceastălaltă, ceştilalţi - cestelalte, celălalt -
cealaltă, ceilalţi - celelalte.
Pronumele exemplificate se pot subclasifica în forme literare (acesta, acela, acelaşi) şi forme
populare (ăla, asta, alea) sau chiar regionale (aista, cesta, aistalalt).
Dacă avem în vedere modul de alcătuire, structura morfematică, se disting forme simple (acesta,
acela, asta, alea) şi forme compuse (cestălalt, celălalt, celelalte).
Pronumele demonstrative au categorii de gen, număr şi caz: „cărţile acestuia” (acestuia este pronume
demonstrativ de apropiere, masculin, singular, genitiv, atribut pronominal genitival); „A rămas aceeaşi.”
(aceeaşi este pronume demonstrativ de identitate, feminin, singular, nominativ, nume predicativ).
Unele forme de pronume demonstrative intră în componenţa locuţiunilor adverbiale: după aceasta,
după aceea, după asta, de aceea, de aia, de asta, pentru aceasta, pentru asta, cu toate acestea, cu toate
astea, afară de aceasta, afară de asta, pe lângă aceasta, plus de asta etc.
Formele cel - cea, cei - cele aşezate în faţa unor adverbe precedate de prepoziţii sunt, de fapt,
pronumele demonstrative acela, aceea ş.a.m.d.: „cel de acolo” (cel  acela), „cea de aici” (cea 
aceea).
Când însoţesc substantivele, pronumele demonstrative realizează un acord cu ele în gen, număr şi
caz, devenind adjective pronominale demonstrative.
9. Pronumele şi adjectivul pronominal interogativ
Pronumele interogativ înlocuieşte în propoziţiile interogative cuvântul sau cuvintele aşteptate ca
răspuns. Are o intonaţie specifică, interogativă sau exclamativă, este purtător de accent în propoziţie; are o
50
punctuaţie caracteristică - semnul întrebării pus după pronume sau la sfârşitul propoziţiei interogative
directe din care face parte pronumele.
Formele pronumelui interogativ sunt: care, cine, ce, cât - câtă, câţi – câte, al câtelea, a câta. În general,
fiecare este folosit diferenţiat în context şi prezintă o anume flexiune.
Care se utilizează atât pentru nume de fiinţe, cât şi pentru nume de lucruri: „Care a întârziat?”;
„Care a fost tipărită întâi?”; Cine se referă la nume fiinţe: „Cine nu munceşte?”; Ce se referă la nume de
lucruri: „Ce i-a mai făcut!”; Cât - câtă, câţi - câte sunt forme de pronume care se referă la numărul
obiectelor gramaticale: „Câţi au venit aici!”; „Cât ai avut la dispoziţie?”
Flexiunea pronumelui interogativ se face după gen, număr şi caz. Care are cea mai bogată flexiune
dintre toate pronumele interogative. Categoriile gramaticale sunt preluate de la substantivul înlocuit.
Formele distincte după gen se observă la genitiv - dativ singular: (al/a/ai/ale) căruia - căreia. La nominativ
- acuzativ nu se face deosebire după număr sau după gen.
Cine şi ce sunt pronume care nu disting singularul de plural, masculinul de feminin. Ce are o formă
unică, la nominativ - acuzativ, în schimb cine dispune de forme cazuale diferite: la nominativ - acuzativ
(pe) cine, iar la genitiv - dativ (al/a/ai/ale) cui.
Formele de pronume interogative cât - câtă, câţi - câte se diferenţiază atât după gen, cât şi după
număr. Însoţite de articol posesiv, ele apar şi sub forma de genitiv - dativ al câtelea - a câta, intrând în
structura unor construcţii cu valoare de numerale ordinale „nehotărâte”.
În vecinătatea substantivelor pe care le determină, formele care, ce, cât - câtă, câţi - câte devin
adjective pronominale interogative: „Care faptă e mai bună?”; „Ce principiu nu s-a respectat?”; „Cât timp
i-ai acordat?” Au funcţia sintactică de atribute adjectivale. Singurul pronume care nu poate deveni adjectiv
pronominal interogativ este cine, care nu acceptă un substantiv în imediata sa vecinătate.
În calitate de adjectiv pronominal interogativ, ce împreună cu substativul fel şi prepoziţia de intră în
structura locuţiunii adjectivale ce fel de: „Ce fel de prieten eşti tu?”
10. Pronumele şi adjectivul pronominal relativ
Pronumele relativ substituie un nume în propoziţii subordonate, având un dublu rol sintactic: face
legătura dintre elementul regent şi subordonată; îndeplineşte în subordonate funcţia de parte de propoziţie.
Dispune de forme simple: care, cine, ce, cât - câtă, câţi - câte şi de forme compuse: ceea ce. Popular
se foloseşte de, echivalentul pronumelui care.
Prin formele simple, pronumele relativ seamănă cu pronumele interogativ. Au însă contexte diferite
în care apar şi rol sintactic bine stabilit fiecare. Ca elemente relaţionale în frază, pronumele relative se
aseamănă cu conjuncţiile şi locuţiunile conjuncţionale subordonatoare sau cu adverbele relative. Se
deosebesc însă de acestea prin flexibilitate, conţinut şi prin posibilitatea de a contracta funcţii sintactice de
părţi de propoziţie.
Pronumele relativ care se referă la numele de fiinţe şi de lucruri, cine de obicei la numele de fiinţe,
ce la numele de lucruri, cât - câtă, câţi - câte se referă la cantitatea sau la numărul obiectelor, iar forma
compusă ceea ce are valoare neutră: „Îl cunosc pe omul 1/pe care l-ai ajutat.”2/; „Ştiam 1/cine îl aşteaptă.”2/;

51
„Văd 1/ce faci.”2/; „Câţi vin 1/toţi întreabă de el.”2/ Ca părţi de vorbire flexibile, pronumele relative au
categorii de gen, număr şi caz. Ele se prezintă diferit pentru fiecare formă de pronume.
Care nu distinge singularul de plural, masculinul de feminin: „Omul 1/care a venit 2/este trimis de
voi.”1/; „Am primit o carte 1/care mi-a fost de folos.”2/; „Îi cunoştea pe cei 1/care îl salavaseră.”2/. La fel se
comportă şi alte pronume relative simple: cine, ce: „Fapta 1/ce a săvârşit-o 2/e de condamnat.1/;
„Evenimentele 1/ce s-au derulat 2/l-au tulburat.”1/ Celelalte forme simple de pronume relative cât - câtă,
câţi – câte au marcate genul şi numărul.
Flexiunea cazuală se manifestă la pronumele care prin însoţirea la genitiv de articol posesiv: al/a/ai/ale
cărui/cărei/căror - diferite după gen şi număr, iar la dativ prin adăugarea particulei -a la pronumele cu flexiune:
căruia - căreia, cărora. Cine are la genitiv - dativ forma (al/a/ai/ale) cui.
Formele de genitiv - dativ ale unor pronume relative pun probleme de acord. Care realizează un
dublu acord: prin forma de genitiv, un acord în gen şi număr cu un cuvânt din regentă, iar prin articolul
posesiv, un acord în gen şi număr cu un cuvânt care face parte din aceeaşi propoziţie cu pronumele (din
subordonată): „Părinţii 1/ai căror copii învaţă bine 2/sunt mulţimiţi.”1/ ; „Fata 1/ai cărei prieteni te ajută 2/este
colega mea.”1/
Pronumele relative pot fi utilizate şi cu alte sensuri decât în mod obişnuit: de pronume nehotărât: „Să
plece care pe unde vrea.”; cu sens neutru: „Am aflat că a câştigat, ceea ce m-a bucurat.”
11. Pronumele şi adjectivul pronominal nehotărât
Pronumele nehotărât substituie un substantiv fără a face referiri precise la acesta, exprimându-se prin
elemente eterogene.
Formele de care dispune sunt simple: unul - una, unii - unele, altul - alta, alţii - altele, atât - atâta,
atâţia - atâtea, cutare; tot - toată, toţi - toate, mult - multă, mulţi - multe, puţin - puţină, puţini -puţine.
Alte forme sunt compuse din pronumele relative simple care, cine, ce, particula ori- de origine
conjuncţională, particulele de origine verbală oare-, fie-/fite-/fişte-, -va şi particula adverbială -şi: oricine,
oricare, orice, orişicine, orişicare, orişice, fiecine, fiecare, fiece, fieşicine, fieşicare, fiştecare, fitecine,
fitecare. Elementul alt şi compusele cu -va au dat: altcineva, altceva, altcareva, cineva, ceva, careva.
Alături de aceste forme există şi altele care au în componenţă pronumele simple unul - una, unii - unele şi
particula adverbială vre-: vreunul - vreuna, vreunii - vreunele.
Formele compuse, numeroase, se subclasifică în literare (fiecare, fiecine, fiece, oricare, oricine, orice
etc.) şi populare, unele chiar învechite (fieşicare, fieşicine, fitecine, fieşice, fitece, orişicare, orişicine,
orişice, alde niscai, cutare).
Unele dintre pronumele nehotărâte sunt specializate pentru nume de persoane: oricine, oarecine,
fiecine, cineva, careva, altcineva, altcareva; pentru nume de lucruri: orice, orişice, oarece, fiece, fitece,
ceva, altceva; atât pentru nume de persoane, cât şi pentru nume de lucruri: unul - una, altul - alta, atâţia -
atâtea, oricare, orişicare, oricâţi - oricâte, fiecare, câţiva etc.

52
 Categoriile gramaticale de gen, număr, caz sunt prezente la aproape toate formele de pronume
nehotărâte. Genul nu este diferenţiat la forme ca: oricine, oricare, orice, fiecine, fiecare, fiece, cineva,
careva, ceva, altcineva, altceva, care nu au nici plural.
Cazul genitiv- dativ este marcat prin flexiune la toate pronumele nehotărâte: unul, al/a/ai/ale unuia,
oricine, al/a/ai/ale oricui, vreunul, al/a/ai/ale vreunuia, fiecare, al/a/ai/ale fiecăruia etc.
Pronumele nehotărâte compuse oricine, oricare, orice, oricât - oricâtă, oricâţi - oricâte se
întrebuinţează şi ca elemente relaţionale: „A venit 1/oricine a vrut.”2/.
Sens şi comportament de pronume nehotărâte au şi locuţiunile pronominale nehotărâte, alcătuite din
verbe şi pronume: cine ştie cine, cine ştie ce, cine ştie care, nu se ştie cine, nu se ştie ce, nu se ştie care, te
miri cine, te miri ce, te miri care ş.a. Şi la nivel sintactic, ele se comportă ca pronumele nehotărâte, cu
condiţia să nu fie primul element în propoziţie. De exemplu: „I-a spus te miri cine.” (subiect), dar „Te miri
cine i-a spus.” (enunţ care poate fi segmentat în două propoziţii, „te miri” şi „cine i-a spus”, ceea ce duce la
anularea locuţiunii pronominale nehotărâte).
Când însoţesc substantivele şi le determină, pronumele se acordă în gen, număr şi caz cu acestea,
devenind adjective pronominale nehotărâte, iar sintactic atribute adjectivale: „Fiecare om ştie ce are de
făcut.”; „Emoţiile oricărui candidat sunt inerente.”; „S-a întâlnit cu alţi prieteni.”
Adjectivele pronominale nehotărâte un şi o sunt identice ca formă cu articolele nehotărâte sau cu
numeralele cardinale. În context însă nu se confundă cu acestea, datorită opoziţiilor specifice în care intră:
„Eu am primit o carte, tu alta.” (adjectiv pronominal nehotărât); „Am citit o carte. ” (articol nehotărât);
„Am cumpărat o carte, trei reviste şi două ziare.” (numeral cardinal).
Şi adjectivele pronominale nehotărâte compuse cu ori- sunt folosite, precum pronumele, ca elemente
relaţionale în frază: „Îţi ofer 1/orice tablou vrei.”2/; „Nu vei reuşi 1/să înveţi, 2/oricât timp ai avea la
dispoziţie.”3/
12. Pronumele şi adjectivul pronominal negativ
Pronumele negativ neagă substantivul dintr-o propoziţie afirmativă corespunzătoare şi îl substituie.
Are forme simple: nimeni/nimenea, nimic/nimica şi forme compuse: niciunul - niciuna, niciunii -
niciunele. Alături de varianta regională şi populară nimenea, se înregistrează şi altele mai scurte nime,
nima.
Dacă formele simple nu disting nici genul, nici numărul, la cele compuse aceste categorii gramaticale
sunt marcate (niciunul - masculin, singular; niciuna - feminin singular ş.a.m.d.). Cazul genitiv – dativ este
exprimat prin schimbarea formei celor mai multe pronume negative: al/a/ai/ale nimănui(a), al/a/ai/ale nici
unuia, al/a/ai/ale nici unora etc. Forma nimic/ nimica se foloseşte numai la nominativ - acuzativ, se referă
numai la nume de lucruri. Nimeni se referă la nume de fiinţe, iar niciunul - niciuna, niciunii - niciunele
înlocuiesc atât nume de fiinţe, cât şi nume de lucruri.
Dintre toate formele de pronume negative nimic are o răspândire mai mare. Prin articulare cu articol
hotărât enclitic sau cu articol nehotărât ori cu ajutorul desinenţei de plural -uri, se substantivizează: „A ajuns un
nimic.”; „Nu-l interesează nimicurile.” De asemenea, poate intra în componenţa unor locuţiuni adverbiale:

53
pe nimic, cu nimic, pentru nimic etc. ori a locuţiunii adjectivale de nimic, având sensuri corespunzătoare
unor adverbe, respectiv unui adjectiv: „Nu l-a ajutat cu nimic.” (cu nimic  deloc); „E un lucru de nimic.”
(de nimic  fără valoare).
Aşezate lângă substantive, formele niciun - nicio, niciunii - niciunele devin adjective pronominale
negative; se acordă în gen, număr şi caz cu substantivele respective, iar din punct de vedere sintactic, sunt
atribute adjectivale: „Niciun concurent nu s-a pregătit atât de bine ca el.” (niciun este adjectiv pronominal
negativ, masculin, singular, nominativ, atribut adjectival); „Părerile niciunor adversari nu sunt de neglijat.”
(niciunor este adjectiv pronominal negativ, masculin, plural, genitiv, atribut adjectival).
Adjectivele pronominale negative niciun, nicio nu trebuie să se confunde cu construcţiile în care se asociază
adverbul negativ nici cu articolul nehotărât un sau o: „N-a primit nicio veste de la ei.” (adjectiv pronominal
negativ); „N-a fost nici o deşteaptă, nici o proastă.” (adverbul nici + articolul nehotătât o).
Funcţiile sintactice ale pronumelor
În contexte, pronumele pot îndeplini diferite funcţii sintactice. De exemplu:
subiect:
„Tu eşti cel mai bun dintre toţi.”
„ Ai mei l-au ajutat foarte mult.”
nume predicativ:
„Ion este el.”
„Au rămas aceiaşi.”
atribut pronominal în dativ:
„Copiii-i sunt neastâmpăraţi.”
„Ochii-mi sunt obosiţi.”
atribut pronominal genitival:
„Contează şi părerea dumneavoastră.”
„N-a ajuns binefăcătorul oricui.”
complement direct:
„Pe unii i-a ajutat, pe alţii nu.”
„Nu văd nimic.”
complement indirect:
„Le-a vorbit despre descoperirea sa..”
„Oricui i-ar fi dat prin cap aşa ceva.”
complement de agent:
„El a fost lovit de către acesta.”
„Ajutat de oricine putea reuşi.”
Probleme de folosire a pronumelor şi a adjectivelor pronominale

54
 Dintre situaţiile de folosire incorectă a pronumelor şi a adjectivelor pronominale considerăm că mai
frecvente sunt cele legate de acord, de topică şi cele prin care se asociază inutil termeni care exprimă
acelaşi lucru.
Din categoria greşelilor de acord, se constată că, în cadrul adjectivelor pronominale de întărire,
necunoaşterea categoriilor de gen, număr şi caz duce la folosirea întâmplătoare a unor forme, în special a
celei de persoana a III-a masculin, singular: „Eu însuşi i-am spus.”, în loc de însumi / însămi (după genul
masculin sau feminin); „Ea însuşi şi-a dat seama de greşeală.”, în loc de însăşi (după genul feminin al
pronumelui ea) ori a altor forme: „Mie însămi, zise ea, mi s-a întâmplat.”, în loc de însemi (după cazul D al
pronumelui mie); „Ei însăşi i-am dat cartea.”, în loc de înseşi (după cazul D al pronumelui ei).
În folosirea pronumelui relativ care la forma de genitiv este importantă şi topica (pe lângă acordul
care trebuie realizat corect): „Studentul pentru a cărui pregătire s-a investit mult a obţinut o performanţă.”,
nu „pentru pregătirea căruia”; „Casa pentru a cărei finisare s-a cheltuit atâta este o pensiune.”, nu „pentru
finisarea căreia.”
Pleonasmul apare în condiţiile în care se asociază termeni care exprimă acelaşi înţeles: „L-am dus pe
acolo chiar noi înşine.”, în loc de chiar noi sau noi înşine; „Şi-a făcut-o cu însăşi propria lui mână.”, în loc
de cu propria mână sau cu mâna sa ori el însuşi.
Structura morfematică
În structura morfematică a pronumelor şi a adjectivelor pronominale există, de regulă, două elemente:
radicalul şi desinenţa prin care se exprimă genul, numărul şi cazul, dar pot să apară şi articolul hotărât
enclitic, particule deictice, elemente invariabile, în funcţie de tipul respectiv de pronume.
Structura morfematică a pronumelui personal propriu-zis se prezintă astfel la nominativ şi la dativ:
R D R D
e -u m- - ie
t -u ţ- - ie
e -l l - ui
e -a e -i
n- - oi n- - ouă
v- -oi v- - ouă
e -i l - or
e - le
La cazul acuzativ: m-ine, t-ine, alături de celelalte forme.
Celelalte forme de pronume personale au în componenţa lor şi articol hotărât enclitic:
R D A R D A
dâns -u -l dâns -u - lui
dâns - -a dâns -e -i
dânş -i -i dânş -i -lor
dâns -e -le dâns -e -lor
55
 Pronumele de politeţe fiind compus, are în structură substantivul domnia (sub forma dumnea, dumi)
şi adjective pronominale posesive ta, sa, sale, voastră sau pronume personale lui, ei, lor.
Pronumele reflexiv are o structură simplă:
R D
s- -ine
s- -ie
s -e
s -
Pronumele şi adjectivul pronominal de întărire sunt tot nişte compuse, având în alcătuire vechi
pronume personale îns(u), îns(ă), înş(i), îns(e) şi forme neaccentuate de pronume personale şi reflexive:
R D + alte pronume
îns -u -mi
îns -u -ţi
îns -u -şi
înş -i -ne
înş -i -vă
înş -i -şi
înş -ă -mi
îns -ă -ţi
îns -ă -şi
îns -e -ne
îns -e -vă
îns -e -şi/le
Pronumele posesive se descompun în articol posesiv şi pronumele respectiv care are structura
următoare:
R D R D R D
me -u me -i nostr -u
tă -u tă -i vostr -u
să -u să -i noastr -ă
me- -a me -le voastr -ă
t- -a ta -le noştr -i
s- -a sa -le voştr -i
noatr -e
voastr-e
O structură mai amplă are pronumele demonstrativ, care cuprinde, alături de radical şi desinenţă,
particule deictice şi elemente invariabile:
R D Pd. R D Pd. Ei

56
 acest - -a acel - -a -şi
aceast - -a acee - -a -şi
aceşt -i -a ace -i -a -şi
acest -e -a ace -le -a -şi
acest -ui -a acel -ui -a -şi
acest -ei -a acel -ei -a -şi
acest -or -a acel -or -a -şi
acel - -a
acee - -a
ace -i -a
ace -le -a
acel - ui -a
acel -ei -a
acel -or -a
Alte forme compuse de pronume demonstrative se prezintă astfel:
cest -ă -l -alt - cel -ă -l -alt -
ceast-ă -l -alt -ă ce –a –l –alt –ă
ceşt -i -l -alţ -į ce –i –l –alţ -į
cest -e -l -alt -e cel – e -l -alt -e
cest –ui -l -alt - cel –ui –l –alt -
cest –ei -l -alt -e cel –ei -l –alt -e
cest –or -l -alţ -į cel –or –l –alţ -į
cest -or -l -alt -e cel –or –l –alt -e
Pronumele şi adjectivele pronominale relative simple şi cele interogative au în structură radicalul,
desinenţele, iar la genitiv-dativ au în plus particula deictică:
R D Pd.
car -e -
căr -ui -a
căr -ei -a
căr -or -a
cât -
cât -ă
câţ -į
cât -e
cât -or
Pronumele nehotărâte simple au o structură morfematică formată din radical, desinenţă şi în plus
particulă deictică numai la genitiv - dativ:
57
R D Pd. R D Pd.
un -ul cutar -e
un -a cutăr -ui -a
un -ii cutăr -ei -a
un -ele
un -ui -a
un -ei -a
un -or -a
alt -ul
alt -a
alţ -ii
alt -ele
alt -ui -a
alt -ei -a
alt -or a
Formele compuse au pe lângă pronume relative simple diferite elemente (ori-, -va, fie-, alt-, vre-).
Pronumele negative au aceeaşi structură ca pronumele nehotărâte simple:
R D Pd. adv. nici + R D Pd.
nimeni - un -ul
nimene - -a un -a
nimăn -ui un -ii
nimăn -ui -a un -ele
un -ui -a
un -ei -a
un -or -a

58
 VERBUL

Verbul este partea de vorbire flexibilă care exprimă acţiuni, stări, procese.
Flexiunea verbului se numeute conjugare ui se realizează In funcţie de următoarele categorii
gramaticale: diateza, modul ui timpul, care-i sunt specifice, persoana, care apare numai la anumite
moduri, dar există ui la pronume, numărul apare la toate părţile de vorbire flexibile, iar genul ui
cazul, care de asemenea apar la toate părţile de vorbire flexibile, se limitează In cazul verbului la
formele participiale. Flexiunea verbului este complexă ui mai bogată decât a tuturor celor- lalte părţi de
vorbire.
Clasificarea verbelor se poate face din perspective diferite: semantică, morfologică,
sintactică. In ce priveste criteriul semantic, se disting categorii de verbe foarte diferite: incoative
(arată Inceputul unei acţiuni: a Incepe, a porni, a demara); de declaraţie (a Intreba, a spune); afective
(a iubi, a plánge); de mişcare (a alerga, a pleca, a umbla, a veni); de stare (a se afla, a rămáne, a
sta); senzitive (a auzi, a observa, a vedea); volitive (a vrea, a dori).
Tot aici includem ui verbele: durative (a curge, a actepta, a gándi, a trăi); iterative (arată că
acţiunea se repetă: a (se) perinda, a repeta, a bătători); momentane (exprimă o acţiune care durează
puţin: a apărea, a se nacte, a muri, a decola, a adormi, a tresări, a intra, a sări, a se Indrăgosti);
eventive (arată o modificare a subiectului sau a obiectului: a se Infrumuseţa, a se Imbogăţi, a se Intrista, a
se Insenina, a se Innegri, a se vesteji); dinamice (arată participarea intensă, cu interes, a subiectului la
acţiune: a se bucura, a se ruga, a se agita); factitive (arată că subiectul determină pe altcineva să facă
acţiunea: a se opera, a se tunde, a se machia).
Din punct de vedere morfologic, verbele pot fi clasificate In regulate ui neregulate, iar din
perspectivă sintactică, acestea se cla- sifică In predicative ui nepredicative. După posibilitatea de a avea
un complement direct, distingem verbe tranzitive ui intranzitive. In funcţie de relaţia verb-subiect,
verbele sunt personale sau impersonale.
0 altă clasificare a verbelor priveute folosirea lor cu sau fără pronume reflexive neaccentuate
(In dativ sau acuzativ) când verbele pot fi pronominale (sau reflexive) ui nepronominale (sau
nereflexive).
Sunt verbe care au Intotdeauna formă reflexivă: a se alia, a se bizui, a se dumiri, a se ivi, a se
Intámpla, a se mándri, a se poticni, a se pripi, a se ramoli, a se răsti, a se sfii, a-ci asuma, a-ci Insuci,
a-ci aroga, a-ci reveni ui verbe care sunt numai nereflexive: a trebui, a merita, a exista, a ploua, a
ráde, a fi. Altele pot fi pronominale sau nepronominale, In funcţie de sens: a a]unge—a se a]unge, a
alege—a se alege, a actepta—a se actepta, a exprima—a se exprima, a pomeni—a se pomeni, a lăsa—a se
lăsa, a uita—a se uita, a stăpáni—a se stăpáni.

59
 Verbele reflexive pot avea pronumele In acuzativ sau In dativ. Ele pot avea diverse valori
semantice: reflexiv-obiective — subiectul gramatical face acţiunea pe care tot el o suferă: a se spăla, a-
și Inchipui, a-ci aminti; reflexiv-dinamice (participative) — exprimă participarea intensă a subiectului
la acţiune: a se ruga, a se teme, a se gándi; reflexiv-reciproce — acţiunea este Indeplinită de două
sau mai multe subiecte ui asupra fiecăruia se răsfrânge acţiunea celuilalt: se ceartă des, se Inţeleg bine,
Ici scriu adesea, se Intrepătrund; reflexiv-pasive — subiectul gramatical suferă acţiunea efectuată
de complementul de agent: se construiecte, se face curat, se repară, se ia hotărárea; reflexiv-
impersonale, folosite numai la persoana a 111-a singular: Se mănáncă bine, Se călătorecte prost;
reflexiv-eventive — exprimă transpunerea In altă stare: Se rocecte de furie; S-a Insănătocit; reflexiv-
posesive cu pronume reflexiv In dativ, obiectul posedat fiind complement direct, iar reflexivul
corespunzând unui adjectiv posesiv: Ici aran]ează părul, Ne vedem des.
Verbele personale sunt verbele care se combină cu un subiect in nominativ, acordându-se cu
acesta In număr ui persoană, ui au o paradigmă completă pentru cele uase persoane: a cánta, a spune,
a veni, a urca.
Verbele impersonale sunt verbele care nu admit un subiect personal: ninge, plouă, fulgeră,
tună, viscolecte, se Inseninează, se face ziuă.
Există și verbe personale care au Intrebuinţări impersonale la anumite forme sau sensuri, la care
valoarea impersonală reiese din folosirea lor contextuală. Aceste verbe sunt socotite impersonale
improprii ui se pot construi cu un pronume personal In dativ: a-i plăcea, a-i veni, a-i folosi, a-i
a]unge, a-i rămáne sau fără pronumele în dativ: a]unge(că), rămáne (să), merită (să).
Sunt și verbe impersonale la diateza reflexivă, numite ui verbe reflexiv-impersonale: se aude, se
zice, se zvonecte, se impune, se cade, se nimerecte, se Intámplă. In aceste situaţii pronumele nu are
funcţie sintactică, ci este doar morfem al diatezei reflexive.
Expresiile verbale impersonale sunt alcătuite din verbul a fi impersonal copulativ ui un adverb
de mod ca nume predicativ: e bine, e important, e posibil, e sigur ui se construiesc cu o subiectivă: E
bine/ să asculţi.
Verbe predicative şi verbe nepredicative
Verbele predicative sau autonome sunt verbele cu sens de sine stătător ui pot Indeplini singure
funcţia sintactică specifică, predicaţia. Ele constituie majoritatea verbelor limbii române.
Verbele nepredicative nu pot forma singure predicatul. Se împart în două categorii: verbe
auxiliare și verbe copulative.
Verbele auxiliare sunt instrumente morfologice, morfeme gramaticale, care ajută la formarea
diatezei ui a unor timpuri ui moduri compuse. Acestea sunt trei: a fi, a avea, a vrea.

60
 Verbul auxiliar a fi participă la formarea viitorului anterior (voi fi acteptat), a condiţionalului
perfect (ac fi acteptat), a conjunctivului perfect (să fi terminat), a prezumtivului perfect (o fi
terminat, ar fi terminat, să fi terminat), a infinitivului perfect (a fi terminat). A fi participă de
asemenea la construirea tuturor formelor diatezei pasive (tu ecti acteptat, tu erai acteptat, fu fusesei
acteptat, tu să fi fost acteptat).
Verbul auxiliar a avea participă la formarea perfectului compus (am ascultat), a viitorului (am să
ascult), condiţional-optativului (ac asculta, ac fi ascultat). Verbul auxiliar a vrea intră In structura
viitorului (voi merge) ui a prezumtivului (voi fi mergánd, voi fi mers).
Există, după opinia unor autori, și verbe semiauxiliare care pot exprima: posibilitatea (pot să
ascult), intenţia (vrea să Inveţe), evitarea unei întâmplări iminente (era să cadă, stă să pice).
Verbele copulative sunt verbele care formează, numai Impreună cu un nume predicativ,
predicatul nominal. Trăsătura specifică este aceea că ele presupun folosirea In acelaui timp a două
nominative: unul care este subiectul ui celălalt care este numele predicativ (El este medic). Verbele
copulative pot fi reduse la două sensuri: ,a fi” ui ,a deveni”. Prin urmare, devin copulative ui verbele a
a]unge, a se face, a ieci când au sensul ,a deveni” (El a a]uns inginer).
Verbele tranzitive (sau obiective) sunt verbele care au sau pot avea un complement direct: Am
citit o carte; El spune adevărul. Sunt situaţii când complementul direct nu este exprimat (Acum
ascult); In acest caz verbele sunt tot tranzitive, dar folosite In formă absolută.
Unele verbe sunt Intotdeauna tranzitive (a bea, a citi, a coase, a repara, a simţi), altele sunt
Intotdeauna intranzitive, adică nu pot avea un complement direct (a sta, a merge, a fi, a trebui) sau pot
varia de la un sens la altul, de la un context la altul: Incep lucrul (tranzitiv) ui Programul Incepe de
dimineaţă (intranzitiv); Dă a]utor (tranzitiv) ui Dă din aripi (intranzitiv). Unele verbe pot avea două
complemente directe (verbe bitranzitive sau dublu tranzitive): unul al persoanei, altul al obiectului:
Mă Invaţă un cántec; Il anunţă ceva. Tranzitivitatea caracterizează numai verbe la diateza activă.
Alte clasificări ale verbelor: verbe de mişcare (a veni, a pleca, a fugi, a se duce), de declaraţie (a
zice, a spune, a răspunde), de stare (a se afla, a rămáne, a exista), unipersonale (ciripecte, miaună,
behăie, grohăie, ruginecte, Infrunzecte), defective (cu paradigmă incompletă): verbele unipersonale ui
impersonale care, apărând numai la persoana a 111-a, sunt defective de celelalte persoane; verbe
precum: a vrea, a putea, a trebui, a plăcea, a cti sunt defective de imperativ; verbele: a concede, a
accede, a converge nu au forme de timpuri trecute; verbele a radiofica, a eradica nu au indicativ ui
conjunctiv prezent, verbul a discerne are numai prezentul; au numai infinitiv ui participiu: a
consterna, a aboli, a deferi, a prefabrica; verbele neregulate (a fi, a avea, a vrea, a da, a lua, a bea, a
sta, a cti, a mánca, a usca).

61
 Locuţiunile verbale sunt combinaţii de cuvinte In structura cărora intră ui un verb,
caracterizate prin unitate semantică ui grama- ticală, care se comportă ca un verb: a da drumul, a lua
loc, a face faţă, a lua piuitul (cuiva), a trage la măsea, a o face lată, a ţine piept, a se da de gol. Intr-o
locuţiune verbul este purtătorul valorii gramaticale (diateză, mod, timp, persoană, număr), celelalte
componente contribuind semantic la Inchegarea locuţiunii. Uneori comportamentul gramatical al
locuţiunii verbale poate fi diferit de cel al verbului din structura locuţiunii. Exemplu: a lua este verb
tranzitiv, dar In locuţiunea A lua aminte (la ceva) este intranzitiv.
Verbele care intră cel mai des In structura locuţiunilor verbale sunt verbe din fondul principal
lexical: a da, a lua, a face, a fi, a sta, a avea, a băga, a ţine.
Clasificarea verbelor In conjugări
Pornind de la forma de infinitiv, dar având ăn vedere și particularităţile flexiunii ăn totalitatea formelor
verbale, verbele românești clasifică în patru grupe mari de conjugări:
Conjugarea 1 tare cuprinde verbe terminate la infinitiv ăn -a, fără sufixul —ez: a cInta, a lupta, a
mánca ui conjugarea 1 slabă care cuprinde verbe terminate la infinitiv în -a cu sufixul -ez: a
agrea, a lucra, a mima.
Conjugarea a 11-a cuprinde verbe terminate la infinitiv ăn -ea: a avea, a cădea, a plăcea, a
tăcea, a vrea.
Conjugarea a 111-a cuprinde verbe terminate la infinitiv In -e: a merge, a conduce, a spune, a
face. Aici se diferenţiază verbele sigmatice care au sufixul de perfect -se- ui sufixul de participiu
-s (a spune, a se duce, a merge, a rămáne) ui verbele asigmatice, cu sufixul de perfect -u- ui cu
sufixele de participiu -u-t (a cere, a bate, a face, a Incepe).
Conjugarea a 1V-a cuprinde verbe terminate la infinitiv în -i și -î: a auzi, a citi, a iubi, a gándi, a
hotărî, a coborî, a urî.
0 caracteristică importantă a acestor verbe priveute forma de pers. I singular, indicativ
prezent, care, pentru unele, coincide cu rădăcina infinitivului: a fug/i-fug; a cobor/I-cobor, iar
pentru altele, aceeași formă adaugă rădăcinii sufixul -esc/-ăsc: a dor/i-doresc; a hotăr/I-hotărăsc.
Categoriile gramaticale ale verbului
Diateza este categoria gramaticală specifică verbului privitoare la raportul dintre acţiune ui
autorul ei, cu valorile: activă, pasivă ui reflexivă.
Diateza activă arată că subiectul gramatical realizează acţiunea: Eu citesc; Tu alergi, El scrie. Nu
dispune de mărci specifice ui carac- terizează toate verbele ui locuţiunile verbale. Verbele impersonale
care nu au sens pasiv sunt considerate, prin forma lor, active, deui nu au subiect: a ninge, a se lumina.
Diateza pasivă arată că subiectul suportă acţiunea realizată de un autor neprecizat sau desemnat
prin complementul de agent: Piesa este interpretată de un mare pianist; Problema a fost rezolvată de
elev.

62
 Trebuie făcută precizarea că forme de diateză pasivă au numai verbele active nepronominale
tranzitive. Sunt ui verbe active tranzitive care nu au diateză pasivă: a avea (cu excepţia locuţiunii a
avea In vedere), a vrea, a comporta, a durea, a putea.
Diateza pasivă are formă analitică: verbul auxiliar a fi la forma flexionară de mod, timp, persoană
ui număr + participiul verbului de conjugat, variabil In număr ui gen, In funcţie de subiect, cu care se
acordă. Se recunoaute formal după prezenţa complementului de agent. Prin urmare, complementul
direct de la forma activă devine subiect, iar subiectul — complement de agent: Decizia a fost luată de noi
amándoi.
Sunt anumite verbe al căror sens pasiv poate fi redat ui printr-o formă reflexivă: Muzeul s-a
deschis ieri. Uneori pot apărea confuzii între predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza
pasivă ui predicatul nominal al cărui nume predicativ este un adjectiv provenit dintr-un participiu.
Pentru a evita această confuzie, In afara posibilităţii introducerii complementului de agent, trebuie ţinut
seama și de înţelesul construcţiilor respective: în primul se exprimă o acţiune suferită de subiect, In al
doilea este vorba de o Insuuire a subiectului. A se compara: Sala este închisă (de cineva) — Sala este
Inchisă (nu deschisă).
Diateza reflexivă este o diateză controversată ca existenţă de către mulţi specialiuti. Ea arată
că acţiunea este făcută de subiectul gramatical ui suportată de obiectul direct (sau indirect), exprimat
prin pronumele reflexiv care reprezintă subiectul: El se abţine de la băutură; Ea își asumă riscurile.
Diateza reflexivă ridică mai multe probleme. Formele verbale precedate sau urmate de pronumele
reflexiv se (s-, -se) sau Ici (ci-,-ci), precum ui de formele neaccentuate de acuzativ sau dativ Imprumutate
de pronumele personale, au mai multe valori, dintre care diatezei reflexive Ii aparţin numai două:
valoarea dinamică ui cea impersonală. Este vorba de acele construcţii verbale cu pronume reflexive
care se limitează la rolul de morfem al diatezei ui nu Indeplinesc funcţiuni de parte de propoziţie.
Valoarea dinamică a diatezei reflexive Inseamnă participarea intensă, interesată a subiectului la
realizarea acţiunii, deosebindu-se deformele de la diateza activă corespunzătoare. A se compara: află cu se
află, duce cu se duce, te rogi cu rogi, Indură cu se Indură.
Valoarea impersonală a diatezei reflexive este proprie formelor verbale cu pronume reflexiv In
acuzativ (se, s-, -se), incompatibile cu un subiect, dar putând subordona o propoziţie subiectivă: Se
confirmă că a sosit, S-a crezut că va fi primul.
Există construcţii verbale cu pronume reflexiv care au fie valoare pasivă (Pata se curăţă
ucor), fie valoare activă: mă spăl, te îmbraci; valoare eventivă: a se înroși; valoare reciprocă: Se
insultă adesea, Se sfătuiesc, Vă bateţi Intre voi; valoare posesivă: Mi-am luat paltonul, își găsise carnetul.
In aceste situaţii pronumele reflexiv In dativ, neaccentuat, cu valoare posesivă, are funcţie sintactică de
atribut.
Modul verbului

63
 Este categoria gramaticală specific verbală care arată felul In care vorbitorul consideră
acţiunea sau starea exprimată de verb. Aceasta poate fi privită ca reală, exprimată prin formele
modului indicativ, ca posibilă, exprimată prin formele modului conjunctiv, condiţionată sau dorită,
exprimată prin formele modului condiţional- optativ, ca poruncă sau Indemn, exprimată prin
formele modului imperativ, nesigură, presupusă — prin formele modului prezumtiv. Ea mai poate fi
privită ca denumire sub forma modului infinitiv, In chip de circumstanţă a altei acţiuni sau stări sub
forma modului gerunziu, ca Insuuire a unui obiect sub forma modului participiu sau ca
finalitate sub forma modului supin.
Modurile indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ, imperativ ui prezumtiv sunt moduri
predicative ui personale. Ele apar independent, Iui schimbă forma după categoria persoanei ui
formează predicatul unui enunţ.
Infinitivul, gerunziul, participiul ui supinul sunt moduri nepre- dicative ui nepersonale, Intrucât
sunt dependente de un mod predicativ ui de aceea nu pot constitui un predicat ui nu au nici
categoria persoanei. Doar modul participiu poate exprima categoria genului
(asociată cu numărul ui cu cazul).
Indicativul exprimă o acţiune reală ui sigură. Nu dispune de mărci formale specifice, apare
atât In propoziţii principale, cât ui In propoziţii secundare. Are cele mai multe forme, uapte In total,
pentru exprimarea timpului când se petrece acţiunea: prezent, imperfect, perfect simplu, perfect
compus, mai mult ca perfectul, viitor I, viitor II (sau anterior).
Conjunctivul arată o acţiune posibilă când apare In propoziţii principale (Să mai trec pe la
facultate?). Cel mai adesea se Intâlneute In propoziţiile subordonate, când valoarea sa se reduce cel mai
adesea la denumirea acţiunii, iar această valoare depinde de valoarea verbului regent.
In propoziţiile principale are valoare de imperativ: Să fii mai ascultător dacă vrei să pricepi.
Modul conjunctiv are ca marcă distinctă conjuncţia să ui se organizează In două serii
temporale: prezent ui perfect.
Condiţional-optativul întrunește două valori: de condiţie și de
dorinţă. Prima apare In subordonate, cea de-a doua apare cu precădere In propoziţii principale: Dacă
ac putea, ac continua drumul. Se caracterizează prin forme compuse din verbul auxiliar a avea (ac,
ai, ar, am, aţi, ar) ui infinitivul verbului autonom. Are două timpuri: prezent și perfect.
Prezumtivul redă o acţiune posibilă, dar nesigură, presupusă. Este un mod folosit mai ales In
vorbirea populară (multe gramatici nici nu-l Inregistrează). Are o structură perifrastică, organizată In
două timpuri: prezent și perfect. La prezent este constituit din formele de viitor ale verbului auxiliar a
fi, urmate de gerunziu (vom fi %tiind), iar la perfect aceleaui forme ale auxiliarului sunt urmate de
participiu (vom fi %tiut). Formele prezumtivului perfect coincid cu cele de viitor anterior, condiţional-
optativ perfect, conjunctiv perfect (voi fi aflat, a% fi aflat, să fi aflat). Valoarea de prezumtiv reiese doar
din context, prin sensul de prezumţie, de Indoială. Propoziţiile care conţin verbe la prezumtiv au o
accentuare specială. Modul prezumtiv nu are diateza pasivă din cauza structurii sale perifrastice.

64
 Imperativul redă o acţiune posibilă, voită și care se realizează In nuanţe de ordin (Fugiţi de aici!),
Indemn (Incearcă să asculţi), rugăminte (Nu te eschiva). Se caracterizează printr-o intonaţie specifică,
dispune doar de persoana a II-a singular ui plural cu formă afirmativă și negativă.
Imperativul afirmativ (pozitiv) preia la singular forme ale indicativului prezent fie omonime cu
persoana a 11-a singular (taci!, mergi!, fugi!), fie cu cea de persoana a 111-a singular (ascultă!,
gánde%te!, hotără%te!), fie cu ambele (treci de acolo! — verb intranzitiv ui trece-l strada! — verb
tranzitiv). Unele verbe au forme speciale: du!, adu!, fă!, vino!, zi! ui deri- vatele cu prefixe de la
acestea: condu!, revino!, prezi!
Imperativul negativ se formează la singular din adverbul de negaţie nu + infinitivul scurt: nu
alerga!, nu coborI!, nu duce!, nu fi! Persoana a 11-a plural afirmativă ui negativă este omonimă cu
persoana a 11-a plural a indicativului prezent (jucaţi!—nu jucaţi!, rămáneţi!— nu rămáneţi!,
fugiţi!—nu fugiţi!) cu excepţia lui a fi: fiţi!— nu fiţi! faţă de sunteţi.
Omonimia dintre imperativ ui indicativul prezent se rezolvă printr-o intonaţie specială cu
care se asociază imperativul (fiind marcată prin semnul exclamării).
Infinitivul este un mod nepredicativ ui nepersonal care denu- meute acţiunea. 1ntră In
structura unor forme verbale compuse: viitorul1 ui condiţional-optativul ui poate Indeplini funcţiuni
sintactice de: subiect (A Invăţa e necesar), nume predicativ (Obligaţia mea este de a respecta regula
jocului), atribut (Plăcerea de a merge pe jos), complement direct (Poate alerga), complement indirect
(Este capabil de a o lua de la capăt), complement circumstanţial (Munce%te mult pentru a reu%i).
0 trăsătură specifică a infinitivului este echivalenţa sa cu conjunctivul In diferite construcţii:
Se hotără%te a vorbi/să vorbească, Vrednic de a conduce/să conducă, Inainte de a Incepe/să Inceapă.
In limba vorbită folosirea infinitivului In locul conjunctivului este preţioasă, dar In stilul
utiinţific și administrativ este preferată In construcţii precum: Vă rog a-mi aproba...
Infinitivul poate avea ui valoare de imperativ ui este unica situaţie când are funcţie de
predicat: A se agita Inainte de folosire!, de indicativ (In construcţii livreuti): Pretinde a %ti/că
%tie totul, de gerunziu: S-a săturat a repeta/repetánd.
Modul infinitiv are două timpuri: prezent (a vorbi) ui perfect, foarte rar folosit (a fi vorbit). La
prezent există aua-zisa formă ,lungă”, păstrată In formele inverse de optativ popular (Fire-ar/fir-ar să
fie!). In limba actuală orice infinitiv lung reprezintă din punct de vedere morfologic un substantiv
feminin abstract terminat In -e (uitare, plăcere, ardere, uimire, hotăráre). Din punct de vedere
formal, infi- nitivul conţine prepoziţia a + radical + sufix, variabil după conjugare: conjugarea I -a (a
cInta), conjugarea a II-a -ea (a vedea), conjugarea a III-a -e (a culege, a spune), conjugarea a IV-a -i, -î
(a iubi, a urI).
Gerunziul este un mod nepredicativ ui nepersonal care prezintă acţiunea In desfăuurare
(ascultánd, apăránd, ducánd, suind, coboránd); sunt situaţii cInd exprimă ui acţiuni finite: Terminánd
de Invăţat, a plecat la plimbare.

65
 Structura gerunziului e simplă: radical + sufixul -and la verbele terminate In -a, -ea, -e, -î
(cIntInd, tăcánd, mergánd, hotăránd) ui sufixul -ind la verbele In -isau de alte categorii (suind,
fugind, scriind, Ingenunchind, supraveghind).
Sunt corecte formele In -and ale verbelor a crea, a agrea (creánd, agreánd).
In combinaţie cu formele neaccentuate ale pronumelui (personal ui reflexiv), foloseute ui vocala
de legătură - u -: dándu-mi, ascultIndu-l, amăgindu-se, amintindu-%i. Face excepţie combinaţia cu
pronumele 0: văzánd-o.
Forma negativă se realizează cu prefixul ne- (neavánd, ne%tiind). Intre prefix ui rădăcină se
poate pune adverbul mai (nemaiauzind, nemaivăzánd).
Sub forma acestui mod, verbele Indeplinesc funcţiuni sintactice de: complement direct (Aude
bătánd In poartă), complement cir- cumstanţial de diferite feluri (Ascultándu-l, Ii dai dreptate;
Povestind, se Inflăcăra peste măsură), element predicativ suplimentar (Ea vine zámbind), subiect (Se
aude tunánd).
Modul gerunziu participă la formarea prezumtivului prezent (voi fi ascultánd), a conjunctivului
prezumtiv prezent (să fi ascultánd), a condiţionalului prezumtiv prezent (a% fi ascultánd).
Participiul este un mod nepredicativ ui nepersonal care denumeute acţiunea suferită sau
Indeplinită de un subiect. Este inclus In structura unor timpuri ui moduri compuse (perfect compus,
viitor anterior, con- junctiv perfect, condiţional-optativ perfect) ui intră In structura diatezei pasive, unde
se comportă ca un adjectiv, flexionând după gen ui număr ui acordându-se cu subiectul: Cărţile sunt
vándute deja.
Participiul cu sens pasiv poate fi folosit In locul conjunctivului sau al infinitivului după verbele:
a trebui, a se cuveni, a se lăsa (Trebuie luate măsuri=Trebuie să ia măsuri; Se cuvine subliniat = Se
cuvine a fi/să fie subliniat; Se lasă rugată = Se lasă să fie rugată).
Participiul nu poate avea diateza reflexivă. Ex. Copiii se amuză → Copiii amuzaţi sau Se
imaginează un scenariu → Scenariu imaginat.
In construcţiile participiale absolute, când participiul este echi- valent cu gerunziul la diateza
pasivă, el poate avea un subiect propriu: 0 dată predată lucrarea, studenţii pot pleca.
Modul participiu are următoarele forme structurale: verbele In -a, -I, -i, -ea, -e (cu sufixul de perfect
simplu -u-) au structura radical + sufix de perfect (-a-, -a-, -i-, -u-) + sufixul participial -t: a%ezat, hotărát,
iubit, văzut, crezut, cerut). Acestea sunt aua-numitele verbe asigmatice.
Verbele în -e (cu sufixul -se — la perfectul simplu au structura: radical + sufixul de participiu (-t
sau -s): adus, apus. Sufixul -s apare la majoritatea verbelor sigmatice: condus, ales, rămas; sufixul -t
se utilizează la câteva verbe: copt, fiert, fript, Infipt, fránt, Infránt, rupt, spart, supt.
Forma negativă se formează cu prefixul negativ ne- care acceptă punerea Intre el ui bază a
adverbului mai: nemaiIntálnit, nemaivăzut.

66
 Verbul la participiu poate Indeplini funcţiuni sintactice de: atribut (Spectacolul văzut m-a
decepţionat), nume predicativ (0piniile erau Impărţite), element predicativ suplimentar (Te simt nelini
%tit), comple- ment indirect (Din Infrant ce era, a devenit victorios), diferite nuanţe circumstanţiale:
A]utat, vei reu%i; A]uns acolo, s-a apucat de lucru.
Supinul este un mod nepredicativ ui nepersonal care denumeute, ca ui infinitivul, acţiunea. Spre
deosebire de infinitiv, supinul nu are timpuri, el primind valoarea temporală a verbului regent: De văzut,
văd; De văzut, am văzut; De văzut, o să văd. Are formă analitică, alcătuită din participiul invariabil,
precedat de una din prepoziţiile: de (cea mai frecventă), la, pe, după, pentru. După verbele impersonale
a se cuveni, a trebui prepoziţiile pot lipsi: Se cuvinte menţionat, Trebuie văzut.
Sub forma acestui mod, verbul Indeplineute funcţiuni sintactice de: atribut (Loc de fumat), subiect
(De muncit e greu), nume predicativ (Textul e de reţinut pe de rost), complement direct (Elevii au de scris),
complement indirect (S-a săturat de a%teptat), complement circumstanţial (S-a dus la pescuit).
Verbele la supin se substantivizează prin articulare: fumatul, băutul, alesul, iubitul, uratul.
Timpul verbului
Este categoria gramaticală specific verbală care exprimă mo- mentul săvâruirii acţiunii prin
raportare la momentul vorbirii, care poate fi de anterioritate (trecut), de simultaneitate (prezent) sau
de posterioritate (viitor).
Timpurile se clasifică, după un criteriu semantic și sintactic, în timpuri absolute, care se
raportează direct la momentul vorbirii ui reprezintă majoritatea, ui timpuri relative, care se
raportează la momentul vorbirii prin intermediul altui timp: imperfectul, mai mult ca perfectul ui
viitorul anterior.
După criteriul formal (morfologic), timpurile sunt simple (sinte- tice) ui compuse (analitice).
Timpurile simple sunt: prezentul indicativ, imperfectul, perfectul simplu, mai mult ca perfectul; timpurile
compuse sunt: prezentul condiţional-optativului, perfectul compus al indicativului și perfectul celorlalte
moduri, viitorul 1 ui al doilea (anterior).
Prezentul indicativ arată o acţiune care se desfăuoară conco- mitent cu momentul vorbirii: Citesc
o carte. Se Intâlneute la modurile: indicativ (fără mărci specifice, cu excepţia unor verbe de conjugarea 1
construite cu sufixul -ez: lucrez, desenez, ui de a 1V-a In -i, construite cu sufixul -esc sau -ăsc: iubesc,
urăsc), conjunctiv (conjuncţia să + forme de prezent ale indicativului pentru persoana 1 și a 11-a
singular și plural ui forme In general proprii pentru persoana a 111-a singular și plural), condiţional-
optativ (verbul auxiliar a%, ai, ar, am , aţi, ar + infinitivul scurt) ui infinitiv (prepoziţia a, care poate
lipsi In unele contexte, + infinitivul scurt).

67
 Prezentul indicativ poate avea ui alte valori stilistice: prezentul momentan: — Ce faci?— Ascult
muzică; prezentul durativ: Cu ce te ocupi?- Pictez. Sunt pictor; prezentul iterativ sau de repetiţie:
Zilnic face acest drum; prezentul istoric sau narativ, folosit In locul perfectului pentru a
caracteriza o acţiune trecută: Evenimentele au loc In 1907; prezentul etern sau gnomic arată fenomene
sau adevăruri general valabile, eterne. Se foloseute frecvent In proverbe, maxime ui In legi utiinţifice:
Cáinii latră, ursul merge; Doi %i cu doi fac patru.
Prezentul se foloseute frecvent cu valoare de viitor, Insoţit obli- gatoriu de determinări
circumstanţiale temporale (Sámbătă plecăm la munte) ui de imperativ (Incui %i pleci).
Prezentul indicativ este un timp simplu organizat In două tipuri de forme: forme tari, cu accentul
pe radical la singular ui la persoana a 111-a plural (a cánta) ui forme slabe, cu accentul pe sufixul
secundar -ez la verbele In -a (dansez), -esc ui -ăsc la verbele In -i (a iubi), respectiv -î (a hotărI).
Desinenţele de prezent sunt variate, unice fiind cele de la pers. 1 și a 11-a plural: -m, -ţi.
Modele de conjugare tare:
-a -ea -e -i -î
ascult-p—p văd-p—p spun-p—p fug—p—p cobor-p—p
asculţ-p-i vez-p-i spu-p—i fug-p-i cobor-p—i
ascult-p-ă ved-p-e spun-p—e fug-p-e coboar-p—ă
ascult-ă-m ved-e-m spun-e-m fug-i-m cobor-â-m
ascult-a-ţi ved-e-ţi spun-e-ţi fug-i-ţi cobor-â-ţi
ascult-p-ă văd-p—p spun-p—p fug-p—p coboar-p—ă

68
 Modele de conjugare slabă:
-a -i -î
dans-ez-p iub-esc-p hotăr-ăsc—
dans-ez-i iub-eşt-i hotăr-ăşt-i
dans-eaz-ă iub-eşt-e hotăr-ăşt-e
dans-ă-m iub-i-m hotăr-â-m
dans-a-ţi iub-i-ţi hotăr-â-ţi
dans-eaz-ă iub-esc-p hotăr-ăsc-
Incadrarea verbelor de conjugarea I eia IV-a In paradigmele cu sufixele -ez, -esc, -ăsc este de
p
multe ori greu de făcut, Intrucat nu poate fi dedusă pe baza vreunor criterii. De exemplu, verbele
neolo- gice In -a preferă formele cu -ez: debitează, copiază, manevrează, Incadrează, salvează. Unele
perechi pot merge In paralel, ambele fiind admise In normă: evaporă—evaporează, degajă—degajează,
decernă— decernează înseamnă—însemnează, ignoră—ignorează, prosternă— prosternează, cchioapătă—
cchiopătează. Altele s-au diferenţiat ca sens: acordă ,dă”, ,face acordul gramatical” ei
acordează (un instrument), concură ,tinde spre”, ,converge” ei concurează ,participă la un concurs”,
contractă ,se strange, se miceorează” ei contractează ,Incheie un contract”, ,se molipseete”, reflectă
,oglindeete” ei reflectează ,meditează, se gandeete”, toarnă (un lichid) ei turnează (un film),
manifestă ,arată, exprimă, face cunoscut” ei manifestează ,participă la o manifestaţie”.
La verbele de conjugarea a IV-a In -i s-a impus varianta literară cu sufixul -esc la verbe ca:
bănuiecte, bombănecte, cheltuiecte, destăinuiecte, se străduiecte, tárguiecte, dar sunt ei verbe admise
de normă cu ambele forme (cu ei fără sufix): Invárte—Invártecte, năzare—năzărecte, covăie—covăiecte,
mántuie—mántuiecte. Alte perechi s-au specializat ca sens: absolvă ,scuteete de o pedeapsă” ei
absolvecte (un an de Invăţămant), Indoaie ,pliază, Incovoaie” ei Indoiecte ,are îndoieli”,
,dublează”, răscoală ,se revoltă” ei răscolecte ,a scotoci”, ,a tulbura profund”.
Pe langă tipurile flexionare mari prezentate mai sus, există ei unele tipuri secundare: cele de
conjugarea I cu tema In -i semivocalic sau In consoană palatală: a tăia, a Incheia, a deochia, a
apropia a căror paradigmă este: -p,-p, -e, -(e)m, -(a)ţi, -e; cu o consoană + l sau r înaintea sufixului
infinitivului: a umbla, a intra care se diferenţiază de categoria fără sufixul -ez numai prin desinenţa -u
vocalic la persoana I singular ei -i vocalic la persoana a doua singular (umblu, umbli; intru, intri). Verbele
de conjugarea a IV-a cu tema în -i semivocalic (a sui) au paradigma: -p,-p, -e, -(i)m, -(i)ţi, -e.
Imperfectul exprimă o acţiune In curs de desfăeurare, sincronă cu o altă acţiune trecută: Cánd
ai venit, eu ascultam muzică. Poate avea ei o utilizare absolută: Odinioară munceam mai mult sau
ite- rativă: Săptămánal venea la noi. Din cauza valorii sale durative, este folosit mult în naraţiuni.
Imperfectul se foloseete adesea cu valoarea altor moduri ei timpuri: de condiţional perfect:
Dacă mă anunţau, veneam ci eu sau de optativ, mai ales In formule de politeţe (imperfectul modestiei ei
al reverenţei): Voiam să vă rog ceva. Imperfectul ludic apare In limbajul copiilor, cu valoare de pre- zent:
Eu eram Albă ca Zăpada ci veneam la voi.

69
 Imperfectul este un timp simplu alcătuit din radical + sufix + desinenţă. La verbele de
conjugarea I ei la cele de conjug. a IV-a cu infinitivul In -I sufixul imperfectului este -a-, iar pentru
restul verbelor (cele In -ea, -e, -i) sufixul imperfect este -ea-. Desinenţele sunt următoarele: -m, -i, -p,
-m, -ţi, -u.
Modele de conjugare:
I IV (In -I) II III IV (In —
Invăţ-a-m dobor-a-m apăr-ea-m spun-ea-m i)
ven-ea-
Invăţ-a-i dobor-a-i apăr-ea-i spun-ea-i ven-ea-i
m
Invăţ-a-p dobor-a-p apăr-ea-p spun-ea-p ven-ea-p
Invăţ-a-m dobor-a-m apăr-ea-m spun-ea-m ven-ea-
Invăţ-a-ţi dobor-a-ţi apăr-ea-ţi spun-ea-ţi ven-ea-ţi
m
Invăţ-a-u dobor-a-u apăr-ea-u spun-ea-u ven-ea-u

70
 Timpul perfect este o specie de trecut, care arată că desfășurarea acţiunii este anterioară
momentului vorbirii ei se Intâlnește la modul indicativ sub forma perfectului simplu ei a perfectului
compus, precum ei la modurile conjunctiv (să + fi + participiul invariabil In gen și număr), condiţional-
optativ (condiţionalul prezent al verbului a fi + participiul invariabil) ei infinitiv (a fi + participiul
invariabil).
Perfectul simplu exprimă o acţiune Incheiată In trecutul imediat (de obicei ultimele 24 de ore): leri
am cumpărat biletul ci azi plecai la mare. In vorbirea obienuită perfectul simplu este folosit mai mult
regional — In special In Oltenia ei Banat, iar cu valoare de trecut propriu-zis are un caracter
livresc sau este restrâns la anumite întrebuinţări cu unele nuanţe stilistice: ironie (Bine o potrivici!),
reproș (Crăpă ceasul de veni ci ea!).
Perfectul simplu este alcătuit din radical + sufix + desinenţă. Verbele în -a, -I, -i au sufixul
omonim cu cel de infinitiv:

-a -I -i
cânt-a-i cobor-â-i ven-i-i
cânt-a-şi cobor-â-şi ven-i-şi
cânt-ă-p cobor-â-p ven-i-p
cânt-a-ră-m cobor-â-ră-m ven-i-ră-
cânt-a-ră-ţi cobor-â-ră-ţi ven-i-ră-ţi
cânt-a-ră-p cobor-â-ră-p ven-i-ră-p

Verbele în -ea au sufixul -u-, iar cele în -e au sufixul -Se- pentru verbele sigmatice (mersei, scrisei,
spusei) și -u- pentru verbele asigmatice (cerui, făcui, trecui):
-ea -e
păr-u-i mer-Se-i trec-u-i
păr-u-şi mer-Se-şi trec-u-şi
păr-u-p mer-Se-p trec-u-p
păr-u-ră-m mer-Se-ră-m trec-u-ră-m
păr-u-ră-ţi mer-Se-ră-ţi trec-u-ră-ţi
păr-u-ră-p mer-Se-ră-p trec-u-ră-p

Verbele cu sufixul de perfect In -Se- au adesea un radical puţin diferit de al prezentului ei al

imperfectului (duc-dusei, trimit-trimisei, coc-copsei, aleg-alesei).
Desinenţele la perfectul simplu sunt următoarele: -i, -Vi, -p, -ră-m, -ră-ţi, -ră-p. După cum se
observă, la plural, apare o desinenţă -ră-, specializată pentru acest număr, la care se ataeează desinenţa
obienuită.
Toate verbele au accentul pe sufix, cu excepţia verbelor sigmatice In -e, care au accentul pe radical,
iar la pers. 1 ei a 11-a au accentul pe sufix.
Perfectul compus exprimă o acţiune realizată ei Incheiată In trecut: Am citit cartea. Este un timp
compus, format din auxiliarul a avea la indicativ prezent + participiul invariabil al verbului de conjugat:

71
 am ascultat (apărut, pus, citit, hotărât)
ai ascultat
a ascultat
am ascultat
aţi ascultat
au ascultat
Când două verbe la perfectul compus sunt coordonate, auxiliarul trebuie repetat: Am auzit Vi am
văzut.
Mai mult ca perfectul exprimă o acţiune Incheiată Inaintea altei acţiuni trecute: Terminasem
lucrul cánd am hotărát să plec. Este un timp de relaţie, folosit mai rar In vorbire, fiind perceput ca un
timp livresc. Rareori apare ca un timp absolut: Se deprinsese cu răul. Este un timp sintetic alcătuit din
radical + sufixul perfectului simplu + sufixul specific -Se- + desinenţă. Desinenţele sunt aceleași
ca la perfectul simplu, cu excepţia pers. 1: -m, -și, -p, -ră-m, -ră-ţi, -ră-p.
Desinenţa -ră, extinsă de la perfectul simplu, apare la mai mult ca perfect la formele de
plural. Sunt folosite ei formele fără -ră- (noi zisesem, voi ziseseţi, ei zisese) care sunt neliterare.
Modele de conjugare:
-a -ea -e
apuc-a-se-m văz-u-se-m zi-se-se-m cer-u-se-m apuc-a-se-şi văz-u-se-şi zi-se-
se-şi cer-u-se-şi apuc-a-se-p văz-u-se-p zi-se-se-p cer-u-se-p
apuc-a-se-ră-m văz-u-se-ră-m zi-se-se-ră-m cer-u-se-ră-m
apuc-a-se-ră-ţi văz-u-se-ră-ţi zi-se-se-ră-ţi cer-u-se-ră-ţi
apuc-a-se-ră-p văz-u-se-ră-p zi-se-se-ră-p cer-u-se-ră-p
-i -1
auz-i-se-m ur-â-se-m auz-i-se-şi ur-â-se-şi auz-i-se-p
ur-â-se-p
auz-i-se-ră-m ur-â-se-ră-m auz-i-se-ră-ţi ur-â-se-ră-ţi auz-i-
se-ră-p ur-â-se-ră-p

Viitorul, numit ei viitorul I, exprimă o acţiune care se petrece după momentul vorbirii: Ne vom
opri imediat. Se foloseete ei cu alte valori: valoarea modului imperativ: Vei pleca acum!, prezumtiv:
0 Vti ea ce are de făcut?, valoarea de prezent al politeţei: 0 să vă rog să aveţi răbdare, cu valoare de
perfect: George Enescu va muri departe de ţară.

72
 Din punct de vedere formal, viitorul este un timp analitic, compus din formele de indicativ
prezent ale verbului auxiliar a vrea + infinitivul scurt al verbului de conjugat: voi lăuda (putea, merge,
iubi, urI) vei lăuda va lăuda vom lăuda veţi lăuda vor lăuda ,Viitorul imediat”, folosit In limba vorbită,
se exprimă printr-o construcţie perifrastică: formele de prezent indicativ ale verbului auxi- liar a avea +
conjunctivul prezent al verbului de conjugat (am să plec, ai să pleci, are să plece, avem să plecăm, aveţi
să plecaţi, au să plece).
In limba vorbită se mai foloseete un alt tip de viitor, cel alcătuit din auxiliarul invariabil o +
conjunctivul prezent al verbului de con jugat (o să aștept, o să aștepţi, o să aștepte, o să așteptăm,
o să așteptaţi, o să aștepte).
Viitorul anterior sau viitorul al doilea este un timp de relaţie care exprimă o acţiune care
urmează să aibă loc după momentul vorbirii ei Inaintea altei acţiuni viitoare. Este un timp livresc, mai
puţin folosit In vorbirea comună, fiind Inlocuit prin diferite perifraze: Inainte de a..., după ce.
Are forme compuse din viitorul auxiliarului a fi + participiul in- variabil al verbului de conjugat:
voi fi lucrat (dispărut, ajuns, venit, coborât)
vei fi lucrat va fi lucrat vom fi lucrat veţi fi lucrat
vor fi lucrat
Prezentul conjunctiv exprimă, ca timp absolut, o acţiune care are sens de prezent sau viitor: Tu
să pieci acum, iar ea să piece máine.
In subordonate se ,modelează” după semnificaţia temporală a verbului regent: Te sfătuiesc să
accepţi propunerea făcută (sens de prezent), 0 să te sfătuiesc să accepţi propunerea făcută (sens de
viitor), Te-am sfătuit să accepţi propunerea făcută (sens de perfect).
Poate avea ei valoare de imperativ: Să vină aici mai repede! In mod excepţional, la pers. a 11-a
cu valoare de imperativ, conjunctivul se poate folosi fără conjuncţia să: le%i imediat %i vii cánd te chem
eu!
Prezentul conjunctiv este alcătuit din forme sintetice precedate de conjuncţia să care este
element constitutiv al verbului. Formele sintetice sunt omonime cu ale indicativului prezent,
exceptând per- soana a 111-a singular ei plural: să a%tept, să a%tepţi, să a%tepte, să a%teptăm, să
a%teptaţi, să a%tepte.
La persoana a 111-a are aceleaei desinenţe cu persoana a 111-a a indicativului prezent, dar
inversate după categoriile de verbe:
verbele In -a, -I: indicativ prezent -ă (cántă, coboară) — conjunctiv prezent -e (să cánte, să
coboare);
verbele In -ea, -e, -i: indicativ prezent -e (apare, merge, vine) — conjunctiv prezent -ă (să apară,
să meargă, să vină).

73
 Verbele de diferite conjugări cu radicalul terminat In -i semivo- calic au desinenţa -e ei la
prezent indicativ ei la prezent conjunctiv: apropie—să apropie, suie— să suie, %tie—să %tie, scrie—să
scrie; au forme identice In -ă verbele a oua, a pioua: să ouă, să piouă. Variante admise In normă: să
mántuie—să mántuiască, să %ovăie—să %ovăiască, să Invártă—să Invártească, să ţăcăne—să ţăcănească,
să zdroncăne—să zdroncănească.
Anumite verbe pot fi folosite la prezent conjunctiv persoana a 111-a singular ei fără
conjuncţia să: Fie ce-o fi!, Facă ce-o vrea! Trăiască lini%tit! Ducă-se pe pustii! Treacă de la
mine! Zică ce-o vrea! Bată-l norocul!
Perfectul conjunctiv redă, ca timp absolut, o acţiune trecută faţă de momentul vorbirii: Să fi
máncat ceva Inainte de plecare; ca timp relativ redă o acţiune fie anterioară altei acţiuni: Nu %tiu să fi
trecut pe acolo, fie simultană: Să fi fost acolo, nu se Intámpla ce s-a Intámplat, fie posterioară: Pánă să
fi mers acolo, trebuia să telefoneze.
Perfectul conjunctiv este un timp compus, cu o structură inva- riabilă după persoană ei număr,
alcătuită din forma să fi + participiul invariabil al verbului de conjugat. Omonimia formelor se rezolvă
prin pronumele personal: eu să fi alergat, tu să fi alergat, el/ea să fi alergat, noi să fi alergat, voi
să fi alergat, ei/ele să fi alergat (părut, Inceput, zis, iubit, coborát).
Prezentul condiţional-optativ exprimă o acţiune realizabilă In prezent sau In viitor, când are
valoare absolută: Așlucra cu plăcere, dacă ar fi condiţii mai bune; Dacă m-ai invita, aș veni și eu.
Când are valoare relativă, prezentul condiţional exprimă acţiuni simultane: A lăsat să se Inţeleagă
că ar accepta oferta sau posterioare acţiunii din regentă: A anunţat că ar putea participa și el.
Este un timp compus din auxiliarul verbului a avea (aș, ai, ar, am, aţi, ar) + infinitivul prezent al
verbului de conjugat: aș cánta, ai cánta, ar cánta, am cánta, aţi cánta, ar cánta (vedea, alege, veni,
doborI).
Se poate folosi ei cu forme inverse, In care auxiliarul este postpus, iar infinitivul apare
antepus, In vechea sa formă lungă, atunci când Intre ele nu se interpune un pronume neaccentuat:
dar(e)-aș, venire-ai, dormire-ar; când Intre auxiliar ei infinitiv se intercalează un pronume neaccentuat,
infinitivul va fi la forma scurtă, cea obienuită: mánca-l-ar, lovi-o-ar, vedea-l-aș.
Prezentul condiţional-prezumtiv, folosit In vorbirea indirectă, este alcătuit din prezentul
condiţional al verbului auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: aș fi cántánd, ai fi cántánd,
ar fi cántánd, am fi cántánd, aţi fi cántánd, ar fi cántánd (păránd, mergánd, ieșind, coboránd).
Perfectul condiţional-optativului exprimă o acţiune trecută (Aș fi participat și eu) sau una
simultană momentului vorbirii, In formele de politeţe (Aș fi dorit să vă atrag atenţia). Este un timp
analitic, format din prezentul condiţional al verbului auxiliar a fi + participiul invariabil al verbului de
conjugat: aș fi cántat, ai fi cántat, ar fi cántat, am fi cántat, aţi fi cántat, ar fi cántat (apărut, priceput,
iubit, doborát).

74
 Prezentul prezumtiv exprimă, când are valoare absolută, o atitu- dine simultană cu momentul
vorbirii (Va fi intuind el ceva), o acţiune viitoare (Máine dimineaţă va fi circulánd autobuzul?) sau o
acţiune situată imprecis In timp (Va fi citind cu regularitate presa); ca verb relativ, poate exprima
acţiuni simultane sau posterioare faţă de regentă, care poate fi la trecut: Eram convinsă că va fi %tiind ce
are de făcut.
Prezentul prezumtiv este un timp compus din formele de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi
+ gerunziul verbului de conjugat: voi (oi) fi umblând (apărând, pricepând, iubind, doborând) vei (ăi) fi
umblând va (o) fi umblând vom (om) fi umblând veţi (ăţi) fi umblând vor (or) fi umblând
Perfectul prezumtiv cu valoare absolută indică o acţiune trecută (0 fi aflat el ceva). Cu
valoare relativă exprimă tot o acţiune trecută ei situată anterior (Nu știa dacă o fi reușit), simultan (L-a
auzit cánd o fi strigat) sau posterior (I-a prescris un tratament care Ii va fi a]utat) faţă de acţiunea din
regentă.
Ca formă este un timp compus din formele de viitor indicativ ale verbului auxiliar a fi + participiul
invariabil al verbului de conjugat:
voi (oi) fi cântat (apărut, priceput, iubit, doborât)
vei (ăi) fi cântat
va (o) fi cântat
vom (om) fi cântat
veţi (ăţi) fi cântat
vor (or) fi cântat
Prezentul infinitiv exprimă o acţiune nesituată precis In timp (A munci este o plăcere). Poate
avea valoare de imperativ (A se agita Inainte de folosire!). In propoziţiile subordonate preia valoarea
tempo- rală a verbului regent: o acţiune trecută (A Inceput a lăcrima) sau una viitoare (0 să Inveţe a
asculta). Prezentul infinitiv are o formă simplă. Conţine prepoziţia a + radicalul verbului + sufixele de
infinitiv (-a, -ea, -e, -i, -I) ale celor patru conjugări: a arăta, a plăcea, a depune, a iubi, a urI.
Infinitivul lung, rar folosit (doar In formele inversate ale con- diţionalului: venire-ai, ascultare-
aș), se formează prin adăugarea terminaţiei -re la forma scurtă a infinitivului: cánta—cántare, plăcea—
plăcere (ea devine e), duce—ducere, iubi—iubire, hotărI—hotăráre.
Prezentul infinitiv-prezumtivului, foarte rar Intâlnit, se formează din prezentul infinitiv al verbului
auxiliar a fi + gerunziul verbului de conjugat: a fi cántánd (păránd, trecánd, iubind, coboránd).
Perfectul infinitiv exprimă o acţiune trecută, de regulă anterioară celei din regentă (Gestul de a
fi sfidat juriul nu a fost trecut cu vederea), dar poate exprima ei o acţiune trecută posterioară (Inainte de a
fi sunat tu, ea avea bagajul făcut). Este un timp rar folosit, compus din prezentul indicativ al auxiliarului
a fi + participiul verbului de conjugat, precedat Intotdeauna de prepoziţia a: a fi cántat (părut,
Inceput, venit, hotărát).
Persoana

75
 Este categoria gramaticală nespecifică verbului, care indică, prin forma verbului ei prin pronumele
care Insoţeete verbul, dacă subiectul este cel care vorbeete (Eu Invăţ), cel cu care se vorbeete (Tu Inveţi)
sau despre cel care se vorbeete (El Invaţă). Persoana se manifestă la verb numai In cadrul modurilor
personale (indicativ, conjunctiv, condiţional-optativ ei imperativ).
Persoana se exprimă prin desinenţe ataeate la rădăcini sau la teme verbale simple (cánt-ă,
cánt-a-se-m), iar In formele modale ei temporale compuse, ca ei la toate formele diatezei pasive, se
exprimă prin formele variabile ale verbelor auxiliare (am, ai, a, am, aţi, au + paticipiul, pentru perfectul
compus; voi, vei, va, vom, veţi, vor + infinitivul, pentru viitor; a%, ai, ar, am, aţi, ar + infinitivul,
pentru condiţional-optativ).
După posibilitatea formală de a exprima diferite persoane, verbele se clasifică In verbe
pluripersonale (majoritatea), care au forme pentru toate persoanele (a cánta, a scrie, a munci) ei verbe
unipersonale după formă ei impersonale prin conţinut, care au numai persoana a 111-a singular (a
ploua, a ninge, a fulgera, a tuna, a consta, a se cuveni).
Intre aceste clase de verbe se produc treceri In ambele sensuri. Sunt verbe personale folosite cu
sens impersonal (cf. Imi place să...cu el Imi place) aea cum există ei verbe unipersonale după formă
ei im-personale prin conţinut care se folosesc, mai ales cu sensuri figurate, ca verbe pluripersonale: El
tună %i fulgeră toată ziua.
De cele mai multe ori persoana gramaticală coincide cu persoana reală. Sunt situaţii, acceptate de
norma literară, când forma de pers. a 11-a sg. sau a 111-a sg. se poate folosi In locul tuturor
persoanelor: Unde dai și unde crapă; Se vorbește cam mult.
Numărul
Se exprimă solidar cu persoana, prin desinenţe, iar la modul participiu Impreună cu genul (ei
cazul). Cel mai adesea numărul gramatical este identic cu cel real, cu unele ,abateri” stilistice, precum
folosirea pers. 1 plural cu valoare de singular: pluralul autorului, In stilul etiinţific (Vom urmări In acest
studiu...), pluralul autorităţii (sau maiestăţii), In stilul administrativ (Noi, primarul comunei, anunţăm...),
pluralul ironic (Să fim seriosi!) etc.
Genul
In flexiunea verbului, categoria gramaticală de gen se exprimă numai In cadrul modului participiu,
împreună cu categoria de număr. Participiul variabil are forma unui adjectiv cu patru forme: una pentru
masculin ei neutru singular cu desinenţa zero, alta pentru feminin singular, cu desinenţa -a, o formă pentru
masculin plural cu desinenţa -i asilabic, cealaltă pentru feminin ei neutru plural cu desinenţa -e.
Participiul invariabil, din forme modale ei temporale analitice, nu va exprima, fireete, categoria
gramaticală de gen.
Funcţiile sintactice ale verbului
Verbele autonome ei locuţiunile verbale la moduri predicative Indeplinesc funcţia de:
 predicat verbal (Omul muncește),

76
  predicat nominal (Omul este inteligent).
La moduri nepredicative:
 subiect (E lesne a Invăţa/de Invăţat; Se aude tunánd),
 nume predicativ (A călători Inseamnă a te bucura; Este de neimaginat cát de
bine se descurcă; Este liniștită și odihnită),
 element predicativ suplimentar (Ea vine zámbind),
 atribut (Plăcerea de a cánta; Acestea sunt sfaturi de urmat),
 complement direct (Nu poate sta pe loc; ‘tie a se stăpáni; Avem de
Invăţat; Aud șușotindu-se),
 complement indirect (Se temea a merge noaptea; Se săturase de
umblat/umblánd),
 complement circumstanţial (Plecánd, a lăsat lucrurile neterminate; Am Intálnit-o
Inainte de a lua trenul; S-a dus la pescuit),
 predicat (A se păstra la rece!; De rezolvat urgent!).
Verbe neregulate. Modele de conjugare
Verbele neregulate sunt verbele care au structură izolată In cadrul sistemului verbal,
neregularităţile producându-se In puncte diferite ale formei verbale (In radical sau la afixe). Deși sunt
puţine la număr: a fi, a avea, a vrea, a da, a lua, a sta, a ști, a bea, a mánca, a usca, sunt foarte des
folosite In vorbire. Dintre toate a fi este cel mai neregulat verb, având cinci teme In cursul flexiunii.
La celelalte verbe gradul de neregularitate este diferit, pornindu-se de la modificarea totală a
radicalului, când rezultă forme supletive (v. f-, fi-, fos-, est-, eșt-, sunt-, er- de la verbul a fi sau ar-, av-,
aib- de la verbul a avea; ia-, ie-, lu- de la verbul a lua) ei până la neregularităţi produse In structura
sau In selectarea afixelor (v. verbul a ști care are sufixul -u- la perfect și participiu In loc de -i-: știui...,
știut etc.).
Prezentăm formele neregulate ale acestor verbe:
Verbul a fi
Indicativ prezent: eu sunt, tu ești, el/ea este, noi suntem, voi sunteţi, ei/ele sunt
Imperfect: eu eram, tu erai, el/ea era, noi eram, voi eraţi, ei/ele erau
Perfect simplu: eu fui/fusei, tu fuși/ fuseși, el/ea fu/fuse, noi furăm/fuserăm, voi furăţi/fuserăţi, ei
fură/fuseră
Perfect compus: eu am fost, tu ai fost, el/ea a fost, noi am fost, voi aţi fost, ei/ele au fost
Mai mult ca perfect: eu fusesem, tu fusese%i, el/ea fusese, noi fuseserăm, voi fuseserăţi, ei fuseseră
Viitor I: eu voi fi, tu vei fi, el/ea va fi, noi vom fi, voi veţi fi, ei/ele vor fi
Viitor II (anterior): eu voi fi fost, tu vei fi fost, el/ea va fi fost, noi vom fi fost, voi veţi fi fost, ei/ele vor fi
fost
Conjunctiv prezent: eu să fiu, tu să fii, el/ea să fie, noi să fim, voi să fiţi, ei/ele să fie
Conjunctiv perfect: eu să fi fost, tu să fi fost, el/ea să fi fost, noi să fi fost, voi să fi fost, ei/ele să fi fost
77
Condiţional-optativ prezent: eu a% fi, tu ai fi, el/ea ar fi, noi am fi, voi aţi fi, ei/ele ar fi
Condiţional-optativ perfect: eu a% fi fost, tu ai fi fost, el/ea ar fi fost, noi am fi fost, voi aţi fi fost, ei/ele
ar fi fost
Imperativ pozitiv: fii!, fiţi! Imperativ negativ: nu fi!, nu fiţi! Infinitiv prezent: a fi
Infinitiv perfect: a fi fost
Gerunziu: fiind
Participiu: fost, fostă; fo%ti, foste
Supin: de fost

Verbul a avea
Indicativ prezent: eu am, tu ai, el/ea are, noi avem, voi aveţi, ei/ele au
Imperfect: eu aveam, tu aveai, el/ea avea, noi aveam, voi aveaţi, ei/ele aveau
Perfect simplu: eu avui/avusei, tu avu%i/avuse%i, el/ea avu/avuse, noi avurăm/ avuserăm, voi
avurăţi/avuserăţi, ei avură/avuseră
Perfect compus: eu am avut, tu ai avut, el/ea a avut, noi am avut, voi aţi avut, ei/ele au avut
Mai mult ca perfect: eu avusesem, tu avusese%i, el/ea avusese, noi avuseserăm, voi avuseserăţi,
ei/ele avuseseră
Viitor I: eu voi avea, tu vei avea, el/ea va avea, noi vom avea, voi veţi avea, ei/ele vor avea
Viitor II (anterior): eu voi fi avut, tu vei fi avut, el/ea va fi avut, noi vom fi avut, voi veţi fi avut,
ei/ele vor fi avut
Conjunctiv prezent: eu să am, tu să ai, el/ea să aibă, noi să avem, voi să aveţi, ei/ele să aibă
Conjunctiv perfect: eu să fi avut, tu să fi avut, el/ea să fi avut, noi să fi avut, voi să fi avut, ei/ele
să fi avut
Condiţional-optativ prezent: eu a% avea, tu ai avea, el/ea ar avea, noi am avea, voi aţi avea,
ei/ele ar avea
Condiţional-optativ perfect: eu a% fi avut, tu ai fi avut, el/ea ar fi avut, noi am fi avut, voi aţi fi
avut, ei/ele ar fi avut
Imperativ pozitiv: ai!, aveţi! Imperativ negativ: nu avea!, nu aveţi! Infinitiv prezent: a avea
Infinitiv perfect: a fi avut
Gerunziu: avánd
Participiu: avut, avută; avuţi, avute
Supin: de avut

Verbul a vrea
Indicativ prezent: eu vreau, tu vrei, el/ea vrea, noi vrem, voi vreţi, ei/ele vor
Imperfect: eu vream, tu vreai, el/ea vrea, noi vream, voi vreaţi, ei/ele vreau

78
 Perfect simplu: eu vrui/vrusei, tu vru%i/vruse%i, el/ea vru/vruse, noi vrurăm/ vruserăm, voi
vrurăţi/vruserăţi, ei vrură/vruseră
Perfect compus: eu am vrut, tu ai vrut, el/ea a vrut, noi am vrut, voi aţi vrut, ei/ele au vrut
Mai mult ca perfect: eu vrusesem, tu vrusese%i, el/ea vrusese, noi vruseserăm, voi vruseserăţi,
ei/ele vruseseră
Viitor I: eu voi vrea, tu vei vrea, el/ea va vrea, noi vom vrea, voi veţi vrea, ei/ele vor vrea
Viitor II (anterior): eu voi fi vrut, tu vei fi vrut, el/ea va fi vrut, noi vom fi vrut, voi veţi fi vrut,
ei/ele vor fi vrut
Conjunctiv prezent: eu să vreau, tu să vrei, el/ea să vrea, noi să vrem, voi să vreţi, ei/ele să vrea
Conjunctiv perfect: eu să fi vrut, tu să fi vrut, el/ea să fi vrut, noi să fi vrut, voi să fi vrut,
ei/ele să fi vrut
Condiţional-optativ prezent: eu a% vrea, tu ai vrea, el/ea ar vrea, noi am vrea, voi aţi vrea,
ei/ele ar vrea
Condiţional-optativ perfect: eu a% fi vrut, tu ai fi vrut, el/ea ar fi vrut, noi am fi vrut, voi aţi fi
vrut, ei/ele ar fi vrut
Imperativ pozitiv si negativ: -
Infinitiv prezent: a vrea
Infinitiv perfect: a fi vrut
Gerunziu: vránd
Participiu: vrut, vrută; vruţi, vrute
Supin: de vrut

ADVERBUL

Adverbul este partea de vorbire neflexibilă care arată caracte- ristica unei
acţiuni, stări sau Insueiri, ori circumstanţa In care se realizează o acţiune.
Spre deosebire de alte părţi de vorbire neflexibile (prepoziţie, conjuncţie, interjecţie), unele adverbe
cunosc categoria gramaticală a comparaţiei (specifică adjectivelor), care se realizează perifrastic
(folosindu-se tot anumite adverbe cu valoare de cuvinte ajutătoare). Adverbul apare Intotdeauna In
calitate de determinant faţă de un element regent, el nefiind o parte de vorbire independentă.
Astfel, poate determina un verb (Aleargă repede), un adjectiv (Este a%a de frumoasă) sau un alt
adverb (Vorbe%te cam mult), Indeplinind pe langă aceste părţi de vorbire funcţia de complement
circumstanţial. El poate apărea ei In grupul nominal, determinand un substantiv (locul de aici), un
pronume (acela de acolo) sau un numeral (primul de sus), pe langă care Indeplineete funcţia de atribut.
Clasificarea adverbelor se realizează după origine, structură și Inţeles.

79
 După origine, adverbele se clasifică In adverbe primare (moștenite sau Imprumutate) care au
statut adverbial incontestabil: așa, aiurea, apoi, azi, ieri, mereu, cam, chiar, tocmai și adverbe
provenite, prin conversiune, din alte părţi de vorbire: din adjective: atent, corect, frumos, Ingrijit
(Lucrează atent/corect...), din participii cu valoare adjectivală: Incantat, Incruntat, Involburat, răspicat
(Prive%te Incruntat), din substantive care denumesc anotimpuri, zilele săptămanii, momente ale zilei,
folosite la singular sau plural, articulate sau nearticulate, cand devin adverbe de timp: Seara citim pană
tarziu, Duminica ie%im din ora%, Duminică merg la părinţi, Vara mergem la mare, lernile %i le
petrecea la ţară. In forma articulată la plural, ele răman substantive folosite cu sens iterativ.
Substantivele nearticulate: bu%tean, burduf, cuc, foc, glonţ, lulea, ochi, pu%că, strună, tun,
folosite invariabil pe langă verbe sau adjective, capătă valoare de adverbe de mod: Doarme bu%tean, A
ie%it glonţ, S-a supărat foc, Singur cuc, Ingheţat tun, Indrăgostit lulea. Devin adverbe pronumele ce,
cat cand determină un verb (A plans ce/cat a plans %i apoi s-a lini%tit), un adjectiv (Ce frumoasă s-
a făcut!) sau un adverb (Ce mult s-a bucurat!, Cat de bine Imi pare!).
Prin derivare cu ajutorul sufixelor se pot forma adverbe pornind de la verbe, de la substantive sau
de la alte adverbe: chiorá%, tárá%, piepti%, copăcel, omene%te, prietene%te, realmente, finalmente,
comple- tamente, bini%or.
Prin schimbarea valorii gramaticale, adverbele pot trece, la rândul lor, In altă parte de vorbire.
Astfel, prin articulare enclitică sau proclitică sau prin antepunerea unui adjectiv, adverbele se substanti-
vizează: binele, un bine, acel bine, răul, un rău, acel rău.
Numeroase adverbe ei locuţiuni adverbiale devin, printr-o apa- rentă articulare, prepoziţii ei
locuţiuni prepoziţionale cu genitivul: Impotrivă-Impotriva, Imprefur-Imprefurul, Indărăt-Indărătul,
Inapoi- Inapoia, Inainte-Inaintea, In faţă-In faţa, In fur-In furul, In mifloc-In miflocul, In spate-In
spatele.
Câteva adverbe pot deveni adjective invariabile, dacă au regent un substantiv: a%a, asemenea,
aievea, aiurea, alene, anume, bine, gata, repede (Vis aievea, Asemenea oameni, 0 doamnă bine).
După structură, adverbele se clasifică In adverbe simple, compuse ei locuţiuni adverbiale.
Adverbele simple cuprind atât adverbele neanalizabile (acum, aici, azi, atunci, ieri, máine, bine,
destul, mereu, u%or), cât ei pe cele provenite prin conversiune (sigur, frumos) ei prin derivare
(cándva, Intocmai, actualmente).
Adverbele compuse conţin două categorii: a) adverbe formate prin compunere ei ale căror
elemente apar sudate, motiv pentru care mulţi specialieti le consideră adverbe simple: acasă,
adineauri, altădată, altfel, anevoie, bineInţeles, cáteodată, dedesubt, deloc, laolaltă, neIncetat,
nicicánd, numaidecát, odată, undeva, vreodată, b) adverbe formate prin compunere din două cuvinte
nesudate complet ei separate prin cratimă: azi-noapte, astă-vară, ieri-dimineaţă, harcea- parcea, talme
%-balme%.

80
 Locuţiunile adverbiale sunt grupuri de cuvinte cu Inţeles de sine stătător ei echivalente cu un
adverb. In structura lor intră: substantive, adjective, pronume, participii, adverbe legate prin prepoziţii
sau conjuncţii. Sunt locuţiuni adverbiale cu structură simplă, alcătuite din prepoziţie ei o parte de
vorbire (substantiv, adjectiv, pronume, numeral, adverb): la Intámplare, la un loc, de cu seară, de fapt, In
grabă, In silă, pe ránd, la o adică, cu totul, peste tot, de la sine, ca atare, pe nimic, pe din două, dintr-o
dată, In general, In principal, cu bini%orul, din contră, pe Inserate, pe alese, pe ascuns, pe furi%, peste
poate, de-a dreptul, de-a berbeleacul, de-a binelea.
Există locuţiuni adverbiale care conţin cuvinte inexistente inde- pendent In limba romană: Intr-
adins, cu ghiotura, pe Indelete, pe de rost, cu toptanul, de-a valma, In zadar. 0 serie de locuţiuni
sunt formate prin repetarea unor cuvinte rimate ei au o structură simetrică: a%a %i a%a, ceac-pac,
clipă de clipă, din loc In loc, Incetul cu Incetul, In fel %i chip, de silă de milă, de bine de rău, de
voie de nevoie, harcea-parcea, talme%-balme%, tárá%-grăpi%.
Pe langă locuţiunile adverbiale care prezintă unitate semantică ei gramaticală, există ei expresii
adverbiale care sunt unităţi lexicale mai mult sau mai puţin Inchegate, care nu au unitate morfologică
(nu se comportă ca un adverb), ci numai unitate sintactică: cát ai clipi din ochi, cu o falcă-n cer %i
una-n pămánt, cu noaptea-n cap, pe nepusă masă, la pa%tele cailor, la dracu-n praznic.
După Inţeles, majoritatea adverbelor ei locuţiunilor adverbiale sunt circumstanţiale: de loc: aici,
acolo, acasă, afară, aiurea, Imprejur, Inainte, Indărăt, undeva, de jur Imprejur, ici-colo, In lung %i-n
lat; de timp: acum, adesea, astăzi, máine, odinioară, dintr-o dată, din cánd In cánd, In veci, zi %i
noapte; de mod, cu numeroase subclase: de mod propriu-zis sau cantitative: destul, doldora,
enorm, mult, oricát, suficient, de ajuns, cát de cát, cu toptanul; de comparaţie: asemenea, ca, decát;
de durată sau continuitate: Incă, mereu, necontenit; de afirmaţie sau de negaţie: da, fire%te,
desigur, cu siguranţă; nu, deloc, nicidecum, defel; de Indoială sau probabilitate: parcă, poate,
pesemne, posibil, probabil; de restricţie (exclusivitate): barem, doar, decát, Incaltea, măcar,
numai; de aproximaţie: aproximativ, aproape, cam, gata-gata, cát pe ce; explicative: adică, anume,
bunăoară; de precizare: chiar, tocmai, taman, mai cu seamă, In special; cu Inţeles conclusiv: a
%adar, deci, prin urmare, In consecinţă, ca atare; cu Inţeles cauzal: de aceea, de asta, pentru aceea;
concesiv: totu%i, cu toate acestea.
Adverbe pronominale şi nepronominale
Adverbele pronominale provin din rădăcini pronominale, sunt Inrudite prin Inţeles cu unele dintre
pronume, deci vor urma clasificarea acestora: adverbe pronominale demonstrative: acum, aici, a%a,
atunci, Incolo, dincolo; relativ-interogative: unde, cánd, cum, cát, Incotro; nehotărâte: cIndva, undeva,
Intrucátva, cumva, odată, oricánd, uneori; negative: niciodată, nicicánd, nicăieri, niciunde, nici(de)cum.
Adverbele nepronominale sunt toate celelalte adverbe.

81
 Gradele de comparaţie reprezintă singurul aspect de flexiune adverbială; se realizează
analitic, prin morfeme adverbiale antepuse, fără ca forma adverbului să se modifice. Sistemul de
formare este identic cu cel al adjectivelor, cu deosebirea că morfemul cel de la superlativul relativ
este invariabil la adverb.
Model de comparaţie:
Pozitiv: bine
Comparativ de superioritate: mai bine ca/decát
de egalitate: la fel de (tot aca de, tot atát de, deopotrivă de) bine
de inferioritate: mai puţin bine ca/decát
Superlativ: a) relativ de superioritate: cel mai bine din/dintre
relativ de inferioritate: cel mai puţin bine din/dintre
b) absolut de superioritate: foarte bine
absolut de inferioritate: foarte puţin bine
Superlativul absolut se poate forma ei cu adverbe cu valoare expresivă, cum ar fi: colosal (de),
formidabil (de), extraordinar (de), grozav (de), extraordinar (de), teribil (de). Sunt unele adverbe care se
folosesc numai la gradul comparativ de superioritate: mai abitir, mai ales, mai prejos, mai presus.
Adverbele care provin din adjective cu sens comparativ sau superlativ (definitiv, egal,
excelent, extrem, formidabil, minimum, maximum, minus, optim, ulterior) nu au grade de comparaţie.
Adverbele ei locuţiunile adverbiale predicative care exprimă necesitatea, probabilitatea,
siguranţa (adevărat, bineInţeles, sigur, desigur, firecte, negrecit, poate, pesemne, probabil, posibil, de
prisos, cu siguranţă, fără Indoială, de bună seamă, fără doar ci poate) pot constitui singure predicatul
verbal al unei propoziţii regente.
Propoziţia subordonată este subiectivă, introdusă prin conjuncţia că sau să: Firecte că a reucit;
Fără doar ci poate că se va Intoarce.
Predicatul format de aceste adverbe poate fi nominal, când admite lângă el verbul copulativ a
fi. Bine că va ploua, Posibil să apară.
Funcţia sintactică specifică este cea de complement circumstanţial: de loc, de timp, de mod (S-
au deplasat In faţă, Pleacă de dimineaţă, I-a spus răspicat ce avea de spus); mai poate avea ei funcţia de
complement direct (Ea ctie grececte ,limba greacă”, Vorbecte nemţecte ,limba germană” In casă),
atribut adverbial (Vremurile de odinioară s-au dus, Copilul din spate nu e atent), element predicativ
suplimentar (Te ctiam aproape), predicat verbal (BineInţeles că acceptă), subiect (Se lucrează nemţecte),
nume predicativ (E ucor să refuzi; Cine e contra?).

PREPOZITIA

82
Este partea de vorbire neflexibilă care leagă părţile de propoziţie secundare (atribut,
complement) de elementele lor regente.
De exemplu:
Profesorul de matematică intră în clasă.
   
(regent)  (atribut) (regent)  (complement).

Este un instrument gramatical, atât în plan sintactic, exprimând raporturi (relaţii) de dependenţă
(subordonare) în propoziţie, cât şi în plan morfologic, exprimând categorii gramaticale: cazul (Ac., G., D.),
modul verbal (infinitiv, supin).
Nu are înţeles de sine stătător, dar poate exprima, în legătură cu partea de propoziţie pusă în relaţie,
sensuri diferite:
De exemplu: El pleacă către sora sa. (direcţia); El pleacă de la sora sa (locul); El pleacă cu
sora sa. (asocierea). El pleacă după sora sa (timpul). El pleacă pentru sora sa. (scopul).
Nu are funcţie sintactică, dar intră în componenţa părţii de propoziţie pusă în relaţie (atribut,
complement).
Prepoziţiile se clasifică:
 după formă:
• simple;
• compuse;
• locuţiuni prepoziţionale.
 după uzul gramatical:
• necazuale (cu uz verbal);
• cazuale:
- (cu regim) de acuzativ;
- (cu regim) de genitiv;
- (cu regim) de dativ.
 după înţelesul exprimat:
• monovalente;
• plurivalente.
 după origine:
• primare:
- moştenite;
- împrumutate;
• formate de la alte părţi de propoziţie prin conversiune.
Clasele prepoziţionale
1. Clase după formă (structură)

83
 1.1. Prepoziţiile simple sunt alcătuite dintr-un singur cuvânt: cu, către, de, din, în, la, lângă, pe,
pentru, peste, prin, spre, sub, contra, împotriva, înaintea, datorită, graţie etc.;
1.2. Prepoziţiile compuse sunt alcătuite din două sau trei prepoziţii. Sunt formate:
- prin contopire: despre, dinspre etc.;
- prin alăturare: de către, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe după,
pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă, până pe sub etc.
1.3. Locuţiunile prepoziţionale sunt grupuri de cuvinte mai mult sau mai puţin sudate care au
comportament gramatical de prepoziţie. Au în componenţa lor:
 o prepoziţie care precedă un:
 substantiv: de-a latul, de-a lungul, din cauza, din pricina, din dreptul, din
faţa, din josul, din susul, în faţa, în dreptul, în josul, în jurul, în latul, în
lungul, în susul, în timpul, în vremea, în urma etc.
 adverb: în afara, pe dinaintea, pe deasupra, pe dedesubtul etc.
 prepoziţie care urmează unui:
 substantiv: timp de, vreme de etc.
 adverb: afară de, alături de, alături cu, dinainte de, dincoace de, dincolo de,
împreună cu, înainte de, laolaltă cu, cât despre, cât pentru etc.
 două prepoziţii plasate înainte şi după un:
 substantiv: din cauză de, în conformitate cu, în caz de, în loc de, în timp de,
în vreme de etc.;
 adverb: în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în jos de, în sus de etc.
2. Clase după uzul gramatical
2.1. Prepoziţiile necazuale nu exprimă cazuri, au uz verbal exprimând:
 categorii gramaticale ale verbului, ca modul infinitiv: a mânca, a bea etc. sau modul
supin: de citit, în scris, la cules, pentru desenat etc.
 relaţii sintactice ale verbului (ca atribut sau complement): dorinţa de a munci, a se
teme de a pleca etc.
2.2. Prepoziţii cazuale exprimă diferite cazuri ale substantivului, adjectivului, pronumelui, numaralului.
Se împart în:
 prepoziţii (cu regim / cu restricţie) de acuzativ, folosite numai în exprimarea acestui caz (cu
formă comună cu N.): (simple) cu, către, de, din, în, la, lângă, pe, pentru, peste, prin, spre,
sub etc., (compuse) de către, de după, de la, de lângă, de pe, de peste, de prin, de sub, pe
după, pe la, pe lângă, pe sub, de pe la, de pe lângă, de pe sub, până pe la, până pe lângă,
până pe sub etc., (locuţiuni) afară de, alături de, alături cu, dinainte de, dincoace de, dincolo
de, împreună cu, înainte de, laolaltă cu, cât despre, cât pentru, din cauză de, în conformitate
cu, în caz de, în loc de, în timp de, în vreme de etc.
Prepoziţia distinge forma cazului Ac. de cea a cazului N., ambele având aceeaşi formă.
84
 De exemplu: Aceasta este o carte. (N.) Aceasta este pentru o carte. (Ac.)
 prepoziţii (cu regim / cu restricţie) de genitiv, folosite numai în combinaţie cu acest caz (cu
formă specifică): (simple) asupra, contra, deasupra. dedesubtul, împotriva, împrejurul,
înaintea, înapoia, îndărătul, (compuse) deasupra, dedesubtul, dinapoia, dindărătul,
(locuţiuni) de-a latul, de-a lungul, din cauza, din pricina, din dreptul, din faţa, din josul, din
susul, în cazul, în ciuda, în faţa, în dreptul, în josul, în jurul, în latul, în lungul, în pofida, în
susul, în timpul, în vremea, în urma, în vederea etc.
Prepoziţiile (cu regim) de genitiv se folosesc uneori în combinaţie cu adjectivul posesiv la Ac.: înaintea
mea, deasupra ta, împotriva sa, înaintea noastră, contra voastră etc. sau cu pronumele personal la D.:
asupră-mi, deasupră-ţi, înainte-i, în juru-i etc.
 prepoziţii (cu regim / cu restricţie) de dativ sunt folosite numai în combinaţie cu acest caz
(cu formă specifică):
datorită, graţie, mulţumită, asemenea, aidoma, conform, potrivit, contrar.
La numerale şi la unele pronume (adjective pronominale) invariabile: ce, ceea ce, orice, cazul G. se
exprimă cu ajutorul prepoziţiei a: casa a trei (oameni), dorinţa a tuspatru, înfăţişarea a orice (lucru),
exprimarea a ce crede, a ceea ce gândeşte etc., iar cazul D. cu prepoziţia la: Dau la doi (copii), la
tuspatru. Răspund la orice.
3. Clasele după înţeles
3.1. Prepoziţiile monovalente pot exprima, împreună cu partea de propoziţie al cărei raport îl
exprimă, numai un singur înţeles:
 prepoziţii locale sau spaţiale, care exprimă locul: (simple) în, între, la, lângă, printre,
sub, îndărătul etc., (compuse) deasupra, dedesubtul, dinaintea, dinapoia etc., (locuţiuni):
alături de, dincolo de, dincoace de, de-a latul, de-a lungul, din dreptul, din faţa, din
josul, din susul, în faţa, în dreptul, în josul, în jurul, în latul, în lungul, în susul, pe
dinaintea, pe deasupra, pe dedesubtul etc.;
 prepoziţii de direcţie, care exprimă direcţia: (simple) către etc.;
 prepoziţii temporale, care exprimă timpul: (locuţiuni) vreme de, timp de, în timp de, în
vreme de etc.;
 prepoziţii modale, care exprimă asemănarea: asemenea, aidoma, ca etc. sau adecvarea:
conform, potrivit etc.;
 prepoziţii cauzale, care exprimă cauza: (locuţiuni) din cauza, din pricina etc.
 prepoziţii finale, care exprimă scopul: (locuţiuni) în vederea, cu scopul, în scopul etc.
 prepoziţii condiţionale, care exprimă o condiţie: (locuţiuni) în cazul, în caz de etc.
 prepoziţii sociative, care exprimă asocierea: (locuţiuni): împreună cu, laolaltă cu, cu tot
cu etc.
 prepoziţii instrumentale, care exprimă instrumentul, mijlocul: graţie, mulţumită, datorită
etc.

85
  prepoziţii concesive, care exprimă concesia: (locuţiuni) în ciuda, în pofida, cu tot, cu
toată, cu toate etc.
 prepoziţii care exprimă excepţia: (locuţiuni) cu excepţia, în afară de etc.
 prepoziţii care exprimă relaţia: cu privire la, relativ la, în privinţa, sub raportul, din
punctul de vedere, cât despre etc.
3.2. Prepoziţiile polivalente pot exprima, împreună cu partea de propoziţie al cărei raport îl
exprimă, mai multe sensuri: a, de, din, pe etc.
De exemplu:
Vine de joi (timpul). Moare de frig (cauza). Se pregăteşte de examen (scopul).
4. Clase după origine
4.1. Prepoziţiile primare sunt:
 moştenite din limba latină: a, asupra, către, cu, de, fără, în, la, lângă, pe, pentru
etc.;
 împrumutate din alte limbi: contra, împotriva, per, par etc.;
4.2. Prepoziţiile formate de la alte părţi de vorbire prin conversiune (schimbarea valorii
morfologice) se împart în:
 prepoziţii provenite de la substantive (postsubstantivale): graţie etc.;
 prepoziţii provenite de la adjective (postadjectivale): conform, contrar, drept,
potrivit, etc.;
 prepoziţii provenite de la verbe la participiu (participiale): datorită, mulţumită.
 prepoziţii provenite de la adverbe: asemenea, aidoma, deasupra, dedesubtul,
înaintea, înapoia, împotriva, împrejurul, îndărătul etc.

CONJUNCTIA

Conjuncţia este partea de vorbire neflexibilă care leagă, în propoziţie, părţi de

propoziţie (de acelaşi fel) şi, în frază, propoziţii sau o parte de propoziţie şi o
propoziţie.
Este un instrument gramatical de exprimare a raporturilor (relaţiilor) sintactice (funcţie
relaţională sau conectivă), fără înţeles de sine stătător, care nu îndeplineşte o funcţie sintactică în propoziţie
(de parte de propoziţie).
Conjuncţia exprimă:
 în frază:
• raporturi sintactice de coordonare:
 între propoziţii (principale sau secundare) de acelaşi fel: Elevul scrie şi citeşte
lecţia. El nu ştie să scrie şi să citească.
86
  între o propoziţie şi o parte de propoziţie de acelaşi fel: El citeşte notiţele şi ce
mai găseşte în manual despre acest subiect.
• raporturi sintactice de subordonare:
 între o propoziţie (subordonată), dependentă de o altă propoziţie (regentă): El
spune că nu e vinovat.
 în propoziţie:
• raporturi sintactice de coordonare între părţi de propoziţie de acelaşi fel: Omul deştept
şi harnic ajunge departe. (două atribute) El cumpără o carte şi un caiet.
Conjuncţiile coordonatoare leagă în mod excepţional părţi de propoziţie, o parte de propoziţie şi o
propoziţie, propoziţii diferite:
- un complement / o propoziţie completivă de loc şi un complement / o propoziţie
completivă de timp, ambele fiind circumstanţiale: El ne însoţeşte oriunde şi oricând. Vino oriunde şi
când vrei. Vino unde vrei şi când vrei.;
- un complement / o propoziţie completivă circumstanţială de mod şi un
complement / o propoziţie completivă indirectă : El lucrează mult şi pentru toţi. El lucrează mult şi
pentru cine vrea. El lucrează cât vrea şi pentru cine vrea.
Conjuncţia se aseamănă, prin rolul ei gramatical, cu alte părţi de vorbire relaţionale: prepoziţia,
pronumele şi adjectivul relativ, pronumele şi adjectivul nehotărât, adverbul relativ şi nehotărât.
Conjuncţia se deosebeşte:
- de prepoziţie, prin exprimarea raporturilor sintactice
în frază (de coordonare şi de subordonare), şi a raporturilor de coordonare în propoziţie;
- de pronumele şi adjectivele relative şi nehotărâte, precum şi de adverbele relative, prin
exprimarea raporturilor sintactice în propoziţie şi prin absenţa unui dublu rol sintactic (element de relaţie şi
parte de propoziţie).
Conjuncţiile se clasifică:
 după formă (structură):
• simple;
• compuse;
• locuţiuni conjuncţionale.
 după raporturile sintactice exprimate:
• coordonatoare;
• subordonatoare.
 după origine:
• primare
- moştenite;
- create în limba română.
• formate de la alte părţi de propoziţie prin conversiune.

87
 Clasele conjuncţionale
1. Clase după formă (structură)
1.1. Conjuncţiile simple sunt alcătuite dintr-un singur cuvânt: şi, dar, iar, însă, ci, ori, sau, că, să,
de etc.
1.2. Conjuncţiile compuse sunt alcătuite din două sau mai multe cuvinte. Sunt formate:
- prin contopire: căci, deşi, dacă etc. (deplin sudate, sunt considerate conjuncţii simple),
fiindcă, deoarece, încât etc.
- prin alăturare: ca să, că să etc.
1.3. Locuţiunile conjuncţionale sunt grupuri de cuvinte mai mult sau mai puţin sudate care au
comportament gramatical de conjuncţie. Au în componenţa lor:
 o conjuncţie precedată de:
 o prepoziţie: pentru că, pentru ca să, fără să, fără ca să, până să etc.;
 un adverb: aşa că, astfel că, chiar dacă, chiar de, chiar să, înainte să, măcar
că, măcar să etc.
 un substantiv la Ac. cu prepoziţie: din cauză că, din pricină că, în caz că, în
loc să etc.
 un verb: lasă că, las' că etc.
 un pronume relativ precedat de:
 substantiv la Ac. cu prepoziţie: de vreme ce, din moment ce, în vreme
ce, în timp ce, pe măsură ce etc.
 un adverb: abia ce, imediat ce, îndată ce etc.
 un adjectiv relativ însoţind un substantiv: câtă vreme, cât timp etc.
 adverb relativ precedat de:
 prepoziţie: de cum, de cât, de când, de unde, după cum, pe cât, pe
când, pe unde, până unde etc.
 adverb: chiar când, doar când, numai când, tocmai când, chiar unde,
doar unde, numai unde, tocmai unde, aşa cum, atunci când etc.
 adverb urmat de prepoziţie: afară de, alături de, alături cu, dinainte de, dincoace de,
dincolo de, împreună cu, înainte de, laolaltă cu, cât despre, cât pentru etc.
 două prepoziţii plasate înainte şi după un:
 substantiv: din cauză de, în conformitate cu, în caz de, în loc
de, în timp de, în vreme de etc.;
 adverb: în afară de, de dincoace de, de dincolo de, în jos de,
în sus de etc.
2. Clase după raporturile sintactice exprimate
2.1. Conjuncţiile coordonatoare exprimă raporturi de coordonare. Se împart după felul
raportului de coordonare în:
 conjuncţii coordonatoare copulative: şi, nici;

88
  conjuncţii coordonatoare adversative: dar, iar, însă, ci, or;
 conjuncţii coordonatoare alternative: ba...ba;
 conjuncţii coordonatoare disjunctive: sau, fie, ori.
 conjuncţii coordonatoare conclusive: deci, aşadar.
2.2. Conjuncţiile subordonatoare exprimă raporturi de subordonare. Se împart după gradul de
specializare în exprimarea raportului de subordonare în:
 conjuncţii subordonatoare monovalente (tipice sau specializate), care exprimă uun singur fel
de raport sintactic:
• conjuncţiile cauzale: căci, deoarece, fiindcă, întrucât;
• concesive: deşi;
• consecutive: încât.
 conjuncţii subordonatoare plurivalente (atipice sau nespecializate), care pot exprima diferite
tipuri de raporturi: că, să, ca...să, dacă, de.
Locuţiunile conjuncţionale se distribuie în aceleaşi clase conjuncţionale, dar, fiind mai puţin abstracte
decât conjuncţiile şi având în structura lor cuvinte cu înţeles de sine stătător, prezintă un grad mai mare de
specializare pentru fiecare tip de raport sintactic:
 locuţiuni conjuncţionale coordonatoare:
• copulative: ca şi, cât şi, precum şi, după cum şi etc.
• adversative: numai că, decât că, doar că etc.
• conclusive: prin urmare, în concluzie, în consecinţă, ca atare, (care)vasăzică, aşa că,
drept aceea, drept care etc.
 locuţiuni conjuncţionale subordonatoare monovalente (tipice sau specializate). Sunt
circumstanţiale:
 temporale: cât timp, câtă vreme, de cum, înainte să, mai înainte ca să, îndată ce, în
timp ce, în vreme ce, în timp cât, pe când, până când, până când să, de pe când,
până să, de câte ori, ori de câte ori etc.;
 modale: ca şi cum, ca şi când, de cum, după cum, după cât, faţă de cum, faţă de cât,
fără să, fără ca să, pe măsură ce, de cât, de parcă, aşa cum, atât cât etc.
 cauzale: din cauză că, din pricină că, de vreme ce, din moment ce, o dată ce, pentru
că etc.
 finale: cu chip să, pentru ca să, nu cumva să, ca nu cumva să, pentru ca nu cumva
să, să nu cumva să, nu care cumva să, ca nu care cumva să, pentru ca nu care
cumva să, să nu care cumva să etc.;
 condiţionale: în caz că, la caz că, numai dacă, numai de, numai să etc.;
 concesive: chiar dacă, chiar de, chiar să, chiar şi când, chit că, cu toate că, măcar
că, măcar dacă, măcar de, măcar să, măcar, nici dacă, nici de, nici să, şi dacă, şi
de, şi să, indiferent dacă, indiferent de etc.;

89
  consecutive: cât să, încât să, de să, aşa încât, asfel că etc.;
 cumulative: pe lângă că, după ce că, în afară că, lasă că, las'că, plus că, necum să
etc.;
 de excepţie: în afară că, decât să etc.;
 opoziţionale: în loc să, de unde, pe câtă vreme etc.
3. Clase după origine
3.1. Conjuncţiile primare sunt:
- moştenite din limba latină: şi, dar, iar, ci, sau, ori, că, să etc.;
- create în limba română: căci, deşi, dacă etc.;
3.2. Conjuncţiile formate de la alte părţi de vorbire: prin conversiune (schimbarea valorii
morfologice) se împart în:
 conjuncţii provenite de la verbe: fie;
 conjuncţii provenite de la adverbe: parcă, decât, cum (temporal, cauzal), unde (cauzal),
când (condiţional), cât (consecutiv) etc.
 conjuncţii provenite de la prepoziţii: de, până;

INTERJECTIA

Interjecţia este o clasă care reuneşte cuvinte neflexibile cu intonaţie exclamativă, mai rar
interogativă, a căror semnificaţie depinde într-o măsură mai mică sau mai mare de intonaţie şi de context.
Interjecţiile se diferenţiază de aproape celelalte clase de cuvinte prin faptul că nu sunt semne
lingvistice, nu denumesc un referent prin intermediul unui concept. Interjecţiile sunt un fel de

semnale lingvistice care nu denotă, ci exprimă diverse senzaţii, sentimente, impulsuri

voliţionale sau imită (ori sugerează) diverse sunete şi zgomote. Multe interjecţii au o
semnificaţie destul de instabilă, care se precizează prin contextul situaţional sau lingvistic, prin intonaţie,
eventual şi prin mijloace de comunicare non-verbale (mimică, gesturi).
Interjecţiile pot avea diverse valori comunicative: emotivă, fatică, injonctivă, prezentativă,
sugestivă etc. sau pot funcţiona drept conectori pragmatici (vezi infra, 3). Şi din punct de vedere sintactic
interjecţia reprezintă o clasă eterogenă, întrucât unele interjecţii pot fi echivalate funcţional şi semantic cu
verbe, substantive, adjective, respectiv adverbe, preluând unele dintre caracteristicile sintactice ale
acestora.
Clasificare
1. În funcţie de natura semnificaţiei lor, se disting două tipuri de interjecţii:
 interjecţii propriu-zise, care exprimă stări psihice, reacţii la senzaţii fizice, diverse impulsuri
voliţionale sau funcţionează drept mărci conversaţionale;

90
  onomatopee (sau interjecţii onomatopeice), care imită sunete şi zgomote din realitatea
înconjurătoare ori sugerează mişcări.
(Sunetele care însoţesc râsul, plânsul, dregerea glasului şi diverse procese fiziologice omeneşti, cum
ar fi strănutul, tusea, sughiţul, sforăitul, înghiţitul, nu sunt interjecţii, ci simple emisii sonore omeneşti. Sunt
onomatopee cuvintele care încearcă să le reproducă (ha-ha-ha, ho-ho-ho, hapciu, hm, hâc, sfor, gâl-gâl).
Unele dintre aceste sunete pot fi folosite în mod voluntar, în scop comunicativ, iar în acest caz, ele sunt
interjecţii (de exemplu, dregerea voluntară a glasului pentru a atrage atenţia cuiva, notată hm).
Unele dintre interjecţii sunt specializate pentru un anumit tip de sentiment sau reacţie (ex. au se
foloseşte întotdeauna pentru a exprima durerea fizică), altele se pot folosi pentru diverse tipuri de stări
psihice, semnificaţia lor fiind definită de intonaţie, de context etc.
Pot să apară şi creaţii spontane (ceea ce nu se întâmplă în cadrul altor clase lexico-gramaticale), fie
voluntar, pentru a da mai multă expresivitate enunţului sau textului în care apar, fie involuntar. Şi celelalte
clase de cuvinte sunt deschise spre noi elemente, însă în cazul lor, această deschidere este limitată de
anumite norme şi convenţii culturale, iar îmbogăţirea claselor respective se face numai prin împrumuturi
sau prin derivare ori conversiune de la cuvinte deja existente în limbă.
Caracterul convenţional al interjecţiilor face ca multe dintre ele să fie specifice unei limbi date, atât
în varianta rostită, cât şi în varianta scrisă, care poate fi aproximativă (vezi şi infra, 2). Există însă şi
interjecţii care sunt comune mai multor limbi, fără ca acest lucru să se datoreze împrumutului. Ele sunt
formate, în marea lor majoritate, dintr-un singur sunet vocalic, au rolul de a semnala reacţii afective şi sunt
notate aproximativ la fel: a(h), e, o(h).
Convenţionalitatea interjecţiilor face ca ele să poată fi înregistrate în dicţionare. Posibilitatea de a le
împrumuta dintr-o limbă în alta este tot o dovadă a caracterului lor convenţional. Unele interjecţii sunt
moştenite din latină, fie din interjecţii (ex. vai, pentrtu care s-a sugerat şi o descendenţă ebraică), fie din
cuvinte cu altă valoare gramaticală (ex. zău, din substantiv), altele sunt creaţii spontane în interiorul limbii
române. Pe lângă acestea, există o serie de interjecţii (propriu-zise) împrumutate din alte limbi. Unele
împrumuturi au fost făcute în limba veche (aleluia, amin, osana din limba slavă, bogdaproste din limba
bulgară, bre, din limba turcă, haide din limbile turcă, bulgară şi neogreacă etc.), altele în perioada modernă
şi contemporană (alo, aport, bla-bla, bonjur, mersi, pas din limba franceză, pardon din limbile germană şi
franceză, stop din limbile franceză şi engleză, abracadabra, adio, bravo din limbile italiană şi franceză,
ciao din limba italiană, servus din limba germană, ole din limba spaniolă, ups, hello (pronunţat helău) din
limba engleză etc.). Împrumuturi de cuvinte cu altă valoare gramaticală decât cea interjecţională, fără să
aibă un conţinut afectiv sporit (care este specific majorităţii interjecţiilor), au fost încadrate în limba
română în clasa interjecţiei: bonjur provine dintr-o formulă de salut formată din adjectiv şi substantiv, pas
şi aport provin din verbe etc.
2. În funcţie de modul de constituire, interjecţiile propriu-zise pot fi împărţite în două
subtipuri:

91
  interjecţiile primare sunt cuvinte a căror valoare iniţială în limba română este aceea de
interjecţii, indiferent dacă reprezintă împrumuturi din limbi în care aveau sau au altă valoare
gramaticală şi care sunt folosite ca interjecţii în contextele în care apar
 interjecţiile secundare sau improprii sunt create pe terenul limbii române din alte părţi de
vorbire sau din diverse sintagme ori propoziţii care, în urma unei întrebuinţări frecvente şi
prin accentuarea valorii afective, au căpătat statut de interjecţii. Când sunt folosite cu
valoare interjecţională, aceste cuvinte sau grupuri de cuvinte îşi pierd, total sau parţial,
sensul lexical propriu, căpătând nuanţe afective suplimentare şi îşi schimbă
comportamentul gramatical: Doamne, păcatele mele!, vezi Doamne,
O caracteristică importantă a interjecţiilor este aceea că pot constitui singure enunţuri exclamative
sau interogative, neeliptice Pfui! Ai! etc. Prin analogie cu interjecţiile care formează singure enunţuri, şi
alte cuvinte utilizate ca enunţuri exclamative sunt interpretate uneori drept interjecţii: Ajutor!, Linişte! Spre
deosebire de interjecţiile secundare, acestea îşi păstrează sensul lexical (la care se pot adăuga şi valori
afective, ca frica, respectiv iritarea, pentru exemplele de mai sus), fiind substantive care formează enunţuri
nominale.
Multe interjecţii au variante, forma lor fiind mai puţin stabilă decât a altor cuvinte. Întrucât
semnificaţia unei interjecţii este determinată în mare măsură de intonaţie şi de context, forma ei poate să
varieze fără ca acest lucru să împiedice înţelegerea (de pildă aoleu are variantele aleu, aleo, aoleo auleu,
auoleo, oleo, oleoleo, oleu, aolică, uiliu, interjecţia hai(de) are variantele ai, haida, haid, aide, aida) – spre
deosebire de celelalte părţi de vorbire, unde legătura dintre formă şi sens este foarte strânsă şi schimbarea
unui fonem poate antrena schimbarea sensului (ex. masă – mesă). Există însă şi cazuri când schimbarea
formei antrenează schimbarea conţinutului (a înţelesului). Îndeosebi schimbarea intonaţiei are acest efect.
Interjecţiile măi şi hei au o valoare adresativă când au o anumită intonaţie şi o valoare emotivă, exprimând
mirarea, când au o intonaţie diferită. La cuvintele aparţinând celorlalte clase lexico-gramaticale intonaţia nu
schimbă sensul cuvântului.
3. În funcţie de numărul de componente, interjecţiile pot fi
- simple: interjecţiile simple sunt formate dintr-un singur corp fonic (cel mai adesea, o singură
silabă): of, vai, ah, măi, na, hai, miau, tronc, pleosc etc. Interjecţiile simple formate din mai multe
silabe sunt, în general, onomatopee: cucurigu, pitpalac. Spre deosebire de onomatopeele compuse,
onomatopeele simple formate din mai multe silabe alcătuiesc un singur corp fonic, consecinţa
grafică fiind că se scriu într-un singur cuvânt.
- repetate: interjecţiile simple pot fi repetate, de obicei o dată sau de două ori, fără pauză în rostire.
Procedeul se întâlneşte mai frecvent la interjecţiile adresative specializate pentru destinatari non-
umani (ex. pis-pis, cuţu-cuţu) şi la onomatopee, dacă acţiunea ale cărei efecte sonore sunt imitate sau
sugerate dă naştere la mai multe secvenţe sonore (ex. cioc-cioc, boc-boc, tronc-tronc). Procedeul repetării
se mai întâlneşte şi la interjecţiile propriu-zise cu funcţie expresivă: of, of!; vai, vai!; măi, măi! etc.
Repetarea poate avea un caracter facultativ sau obligatoriu. În general, repetarea este facultativă

92
pentru interjecţiile expresive (ex. vai, vai) care prin repetare capătă un grad sporit de intensitate. Repetarea
este obligatorie sau aproape obligatorie pentru majoritatea interjecţiilor folosite pentru adresarea către
animale (pis-pis), la unele onomatopee (ex. ham-ham, mac-mac, mor-mor, cioc-cioc) sau la unele interjecţii
injonctive (nani-nani), la interjecţia bla-bla(-bla). În scris, de obicei se pune cratimă între componente (sau
virgulă, dacă repetarea are un caracter facultativ).
- compuse: sunt formate din două sau trei componente între care există mici diferenţe fonologice şi
care pot rima între ele. Unele dintre ele sunt onomatopee (ex. tic-tac!, ding-dang!, tura-vura, treanca-
fleanca, hodoronc-tronc), altele sunt interjecţii propriu-zise (ex. (i)ete fleoşc,(i)ete na, (i)ete scârţ, ia uite
(exprimând mirarea), ei aş, ei na):
Uneori, elementele componente se pot folosi şi independent, ca interjecţii simple, având o
semnificaţie asemănătoare sau diferită de cea pe care o au când intră în componenţa interjecţiei compuse
(ex. ei, ia, aş, uite, tic, dang, scârţ).
- locuţiunile interjecţionale sunt grupări stabile de cuvinte, cu o semnificaţie globală, care
semnalează, în general, sentimente sau reacţii afective ale locutorului. La fel ca interjecţiile, locuţiunile
interjecţionale se asociază cu intonaţii specifice, de tip exclamativ. Din punct de vedere sintactic,
locuţiunile interjecţionale sunt independente, apărând fie ca nişte secvenţe incidente, fie ca enunţuri
independente. Ele pot să aibă în componenţa lor o interjecţie primară şi unul sau două cuvinte provenind
din alte clase – adverb, pronume, substantiv sau verb: ce mai, ei asta-i, ei bine, ei şi(?), ia te uită (atunci
când exprimă mirarea), ia vezi (cu înţelesul „ai grijă c-o păţeşti!”), măi să fie, nu zău, scârţ Mariţo, tronc
Marghioalo, vai de mine etc. Tot locuţiuni interjecţionale sunt şi interjecţiile secundare care au în
componenţa lor cel puţin două cuvinte: Ce Dumnezeu!, Ferească sfântul!, Doamne fereşte!, Doamne
păzeşte!, păcatele mele etc.
Interjecţiile sunt, prin definiţie, cuvinte neflexibile. Chiar şi interjecţiile provenite din părţi de
vorbire flexibile îşi pierd caracterul flexibil, fiind fixate pentru valoarea interjecţională cu o anumită
formă. Singurele interjecţii care au forme flexionare sunt interjecţiile cu semnificaţie imperativă uite,
poftim şi haide, care au forme cu desinenţa verbală de persoana a II-a plural -ţi: uitaţi, poftiţi, haideţi sau
cu desinenţa verbală de persoana I plural –m: haidem, poftim. Pentru interjecţiile uitaţi, poftiţi şi poftim,
existenţa desinenţei se explică prin originea lor verbală Ataşarea desinenţei la interjecţia haide a fost
facilitată de conţinutul imperativ al acesteia şi de frecvenţa utilizării ei. Totuşi, nu se poate considera că
prin acest început de flexiune interjecţia haide a trecut în clasa verbului, deoarece ea nu are o structurare
modală şi temporală, specifică verbelor.
Astfel, există o opoziţie între formele uite, poftim şi haide, care se folosesc când este un singur
destinatar, şi formele uitaţi, poftiţi şi haideţi, care se folosesc când sunt mai mulţi destinatari sau într-o
exprimare politicoasă. În cazul interjecţiei hai(de), opoziţia se completează cu un al treilea termen, folosit
când locutorul se include printre destinatarii îndemnului sau ai ordinului (haidem). Interjecţia bravissimo
pare a fi forma de superlativ a interjecţiei bravo. De fapt, această sufixare nu s-a produs pe terenul limbii
române. Ambele interjecţii au fost preluate ca atare din limba italiană (unde sunt adjective, funcţionând

93
 ca interjecţii doar în anumite contexte). Din punct de vedere funcţional, forma bravissimo reprezintă un
intensiv al formei bravo, dar nu şi din punct de vedere derivaţional. Accidental, pot apărea şi alte
fenomene morfologice: interjecţia vai are grad de comparaţie în exemplul Vai de cel ce se sminteşte, dar
mai vai de cel prin care vine sminteala! (I. Creangă, Popa Duhu), datorită echivalenţei semantice care se
stabileşte între interjecţie şi un adverb, de tipul grav, rău etc.

3. Tendințe morfologice ale limbii române actuale

Adjective
La unele adjective neologice, norma actuală, reflectând uzul persoanelor cultivate, admite la
feminin forme cu şi fără alternanţa o (accentuat) - oa, în ordinea de preferinţă analoagă/analogă,
omoloagă/omologă (în timp ce la altele nu admite forme cu oa: barocă, echivocă); adjectivul/substantivul
vagabond are femininul vagaboandă, nu vagabondă.
Unele adjective vechi şi mai ales neologice se folosesc numai pentru substantive de un singur
gen; în cazul celor referitoare la substantive neutre, aceasta nu înseamnă că şi adjectivele în cauză ar fi
„neutre”, cum se indica în DOOM1, chiar dacă au la singular formă de masculin, iar la plural (dacă au
plural), formă de feminin: (metal) alcalino-pământos, (barometru) aneroid, (foc) bengal, (substantiv)
epicen.
Locuţiuni adverbiale
Deoarece locuţiunile adverbiale nu cunosc categoria numărului, locuţiunea adverbială altă dată
nu are plural, alte dăţi fiind o locuţiune distinctă.
Articolul
Articolul hotărât enclitic (singular şi plural) se leagă cu cratimă numai în împrumuturile
neadaptate:
- a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi pronunţare: bleu-ul [blöul];
- care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi din limba română: dandy-ul (nu dandiul),
dandy-i; gay-ul, gay-i; hippy-ul, hippy-i; party-ul; playboy-ul, playboy-i; story-ul, story-uri.

Se recomandă ataşarea fără cratimă a articolului la împrumuturile - chiar

nedaptate sub alte aspecte - care se termină în litere din alfabetul limbii române
pronunţate ca în limba română: gadgetul [gheğetul], itemul [itemul], weekendul
[uĭkendul], inclusiv în cazul unor anglicisme ceva mai vechi, scrise şi conform DOOM 1
fără cratimă: westernuri ş.a.
La unele substantive provenite din abrevieri există în prezent tendinţa de a le folosi nearticulat:
O.N.U./ONU a decis ... (nu: O.N.U.-ul ...).
Numeralul

94
 Normele actuale acceptă la femininul nearticulat al numeralului ordinal întâi
postpus substantivului şi forma întâia: clasa întâi/întâia.

În construcţia cu prepoziţia de (care şi-a pierdut sensul partitiv „dintre”,

dobândind sensul „de felul”) + pronume posesiv, norma actuală admite, pe lângă plural,
şi singularul: un prieten de-ai mei/de-al meu, o prietenă de-ale mele/de-a mea.

Substantivul

Substantivele la care există ezitare în ce priveşte apartenenţa la genul feminin sau neutru,
respectiv masculin sau neutru (cu implicaţii asupra formei lor de plural) se află în una din următoarele
situaţii:
1. cuvinte de genuri diferite (dintre care unele învechite, regionale sau populare) specializate
pentru sensuri sau domenii diferite: a1 (literă) s. m./s. n., pl. a/a-uri; a2 (sunet) s. m., pl. a; basc3 „adaos la
bluză sau jachetă”, bască2 „lâna tunsă de pe o oaie, bluză, vestă”, bască3 „limbă”; colind1 „colindat”,
colind2/colindă (cântec); zăloagă „semn de carte, capitol”, zălog1 „arbust”, zălog2 „garanţie”;
2. ambele admise ca variante literare libere: basc2/bască1 (beretă), colind2/colindă (cântec);
3. de un singur gen, norma actuală optând pentru astru masculin, foarfecă feminin. Cf. şi cleşte
masculin, cu pluralul cleşti. La substantivele mass-media şi media „presa scrisă şi audiovizuală” s-a admis
folosirea ca feminin singular: (mass-)media actuală, cu genitiv-dativul articulat (mass-)mediei: prin
intermediul (mass-)mediei.
1. Aceste substantive sunt împrumutate de română din engleză (unde media provine, la rândul ei,
din latină);
2. Folosirea lor ca feminine singular este în acord cu forma lor.
3. Ea este în conformitate cu trecerea, în limba română, la feminin singular a unor plurale neutre
latineşti la origine, cf. lat. SUPERCILIA > rom. sprânceană.
Norma actuală admite noile singulare pe care unele substantive feminine cu rădăcina terminată în
-l şi pluralul în -e şi le-au creat după modelul sofa, sofale, cafea, cafele: bretea pentru sensurile „bentiţă de
susţinere la îmbrăcăminte; ramificaţie rutieră”, sanda (nu bretelă, sandală).
Tendinţa distingerii între forma de singular şi cea de plural se concretizează în acceptarea de către
norma academică a singularului cârnat (şi nu cârnaţ), refăcut din forma moştenită tocmai pentru marcarea
mai clară a opoziţiei de număr şi prin alternanţa t/ţ.
Unele substantive feminine omonime la nominativ-acuzativ singular au genitiv-dativul singular
diferit: maică1 „călugăriţă”, g.-d. art. maicii; maică2 „mamă”, g.-d. art. maicei/maicii/maichii.
Unele substantive feminine terminate în -a sau -ia în limba de origine şi-au creat (şi) o nouă formă
nearticulată: cariocă, leva/levă, nutrie.

95
 La unele nume proprii, normele actuale admit variante de flexiune: Ilenei/Ileanei.
Poate exista ezitare în ce priveşte forma de plural (în cadrul aceluiaşi gen) la unele substantive
feminine cu pluralul (şi genitiv-dativul singular nearticulat) în -e sau -i şi neutre cu pluralul în -uri sau
-e; la aceste substantive, opţiunea normei actuale este una din următoarele:
- ambele forme sunt admise ca variante literare libere, cu preferinţă pentru una dintre ele
(indicată prima în Dicţionar): căpşuni/căpşune, cicatrice/cicatrici, cireşe/cireşi, coarde/corzi,
coperte/coperţi, găluşte/găluşti (ca şi râpe/râpi), respectiv niveluri/nivele „înălţime, stadiu, treaptă” (ca şi
chipie/chipiuri, tuneluri/tunele);
Acceptarea şi a pluralului în -i, alături de cel în -e, la două substantive de genul feminin nume de
fructe: căpşuni şi cireşi, s-a bazat pe faptul că:
1. se înregistrează progresul, în uzul literar, al pluralelor în cauză;
2. nu există decât plurale în -i, atât pentru numele de pomi sau de tufe, cât şi pentru numele fructelor
acestora, în cazul mai multor astfel de substantive: fragi, gutui, lămâi, nuci, piersici, rodii;
3. formele de plural din sistemul multor substantive feminine au evoluat, în istoria limbii române,
de la desinenţa -e la -i, plurale ca boale, roate, strade, şcoale ş.a. supravieţuind, eventual, numai în
expresii (a băga în boale, a merge ca pe roate), dar fiind înlocuite în uzul general prin boli, roţi,
străzi, şcoli;
4. încă din Îndreptar, căpşună avea pluralul căpşuni.
- se admite o singură formă la unele substantive feminine (monede, dar gagici, poieni, remarci,
ţărănci, ţigănci) şi neutre precum seminare (seminarii nemaiavând sprijin într-un singular în -iu).
La împrumuturile recente, în curs de adaptare, norma actuală a adoptat soluţii diferite, şi anume:
- folosirea unor substantive cu aceeaşi formă la singular şi la plural: dandy, gay, hippy, peso,
playboy;
- încadrarea în modelul substantivelor româneşti, prin formarea pluralului:
- la cele masculine - cu desinenţa -i, cu altenanţele fonetice corespunzătoare: adidaşi,
bodyguarzi/bodigarzi, brokeri, dealeri, rackeţi (ca în DOOM1 boşi);
- la cele neutre, în general cu desinenţa -uri, legată
- direct (fără cratimă) la cuvintele - chiar nedaptate sub alte aspecte - care se
termină în litere din alfabetul limbii române pronunţate ca în limba română: gadgeturi [gheğeturi],
itemuri [itemuri], trenduri [trenduri], weekenduri [uĭkenduri]);
- prin cratimă la cuvintele a căror finală prezintă deosebiri între scriere şi
pronunţare (bleu-uri [blöuri], show-uri [şouri]) sau care au finale grafice neobişnuite la cuvintele vechi
din limba română: party-uri, story-uri.
Verbul
Formele fără -ră- la indicativ mai-mult-ca-perfect plural sunt învechite.
Tratarea în DOOM2 a verbelor de conjugarea I cu sau fără -ez şi de conjugarea a IV-a cu sau fără
-esc continuă în mare parte DOOM1.

96
 În principiu nu am intervenit în această chestiune foarte delicată decât atunci când am dispus de
informaţii privind uzul formelor. În cazurile în care acestea indicau un echilibru relativ între forme,
au fost recomandate ambele variante, iar când discrepanţa era flagrantă, am optat pentru varianta
dominantă.
Situaţia verbelor de conjugarea I la care am intervenit asupra normării din DOOM1 este următoarea:
- a se prosterna (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC prosternă / prosternează 27 / 114) a
devenit numai cu, ca şi a decerna;
- au devenit numai fără -ez a ignora (BC ignorează / ignoră 2 / 147), a îndruma (foste cu şi fără
-ez, în acestă ordine; BC îndrumează / îndrumă 6 / 141), a înfoia (fost fără şi cu -ez, în această ordine; BC
înfoaie / înfoiază 139 / 11);
- au devenit fără şi cu -ez, în această ordine, a înjgheba (BC înjghebează / înjgheabă 62 / 82) ş.a.
Verbele de conjugarea a IV-a la care am intervenit asupra normării din DOOM 1 se află în una din
următoarele situaţii:
- au devenit numai fără -esc a bombăni (fost numai cu -esc; BC bombăne /bombăneşte 119 / 17), a
dăinui (fost cu şi fără -esc, în această ordine; BC dăinuieşte /dăinuie 14 / 119), a ţârâi (BC ţârâie /
ţârâieşte 147 / 3); la fel a absolvi, inclusiv pentru sensul „a termina un an/o formă de învăţământ”;
- au devenit cu şi fără -esc, în această ordine: a biciui (BC biciuie / biciuieşte 57 / 65), a birui (fost
numai fără -esc; BC biruie / biruieşte 50 / 78) ş.a.;
În cazul fluctuaţiei dintre formele sufixate şi cele nesufixate nu se poate impune, din păcate, cu
forţa, o coerenţă, neconfirmată de uz, numai de dragul coerenţei. La asemenea verbe (unele provenite
din onomatopee), lucrurile nu pot fi încă tranşate definitiv şi într-un mod care să satisfacă sentimentul
tuturor vorbitorilor.
Nu există mijloace de memorare a formelor recomandate sau criterii pentru deducerea lor logică,
fiind necesară consultarea DOOM2. Nu înseamnă că şi alte variante decât cele înregistrate în DOOM 2
nu ar fi posibile şi, cum şi între diversele dicţionare există deosebiri, folosirea, în cazurile de dubiu, a
altei variante decât cea indicată în DOOM2 nu ar trebui penalizată, făcând parte mai curând dintre
variaţiile de uz decât dintre abaterile de la o normă categorică.

4. Unități sintactice

La nivel sintactic, elementele unei comunicări sunt grupate în clase, potrivit

rangului ierarhic. Ele se numesc unităţi sintactice. Se acceptă, în unele lucrări de sintaxă, că
propoziţia este „cea mai mică unitate care poate apărea de sine stătătoare şi care comunică o judecată
logică sau o idee cu caracter afectiv sau voliţional” (GA: 7; Avram, 1997: 299) sau că „propoziţia…
reprezintă unitatea sintactică de bază” (Dimitriu, 2002: 902). În altele, enunţul reprezintă „o comunicare
întreagă, de-sine-stătătoare” (Stati, 1972: 14) sau „unitatea de bază asupra căreia se efectuează operaţia de
analiză…o secvenţă fonică (un flux sonor), limitată prin pauze şi caracterizată printr-un contur
97
intonaţional şi care poartă o anumită informaţie semantică, …o comunicare” (Guţu Romalo, 1973: 30)
sau „…unitate de comunicare de sine-stătătoare, marcată ca atare în planul conţinutului şi în planul formei”
(Iordan, Robu, 1978: 539) sau „unitatea fundamentală a limbii, în dezvoltarea nivelului sintactic, prin
înglobarea nivelelor morfologic şi lexical” (Irimia, 1997: 330).
În ierarhia organizării nivelului sintactic al limbii, unităţile sintactice reprezintă clase. Pentru o
analiză acestui nivel, unităţile se repartizează în clasa părţilor de propoziţie, clasa sintagmelor, clasa
propoziţiilor, clasa frazelor. Construcţia unei comunicări însă depăşeşte nivelul frazei printr-o unitate
superioară numită text. Se poate admite că la construcţia unei comunicări participă: partea de
propoziţie, sintagma, propoziţia, fraza şi textul. Unităţile cu relevanţă în analiza nivelului de organizare
sintactică a limbii sunt aceleaşi, cu excepţia textului.
Partea de propoziţie reprezintă cea mai mică unitate sintactică, exprimată printr-o parte de
vorbire funcţională care participă la realizarea unei comunicări. Sintagma reprezintă combinaţia dintre
două părţi de propoziţie, între care se stabileşte o relaţie şi care formează doar o secvenţă a comunicării.
Propoziţia este o combinaţie de două sau mai multe părţi de propoziţie prin care se realizează o comunicare
independentă sau dependentă contextual. Fraza este o combinaţie de două sau mai multe propoziţii, legate
cu ajutorul relaţiilor sintactice şi care reprezintă o comunicare integrală.
În gramatica tradiţională românească, inventarul unităţilor sintactice oscilează de la două
(propoziţia şi fraza), la trei (partea de propoziţie, propoziţia şi fraza) şi la patru [partea de propoziţie,
grupul de cuvinte (sintagma), propoziţia şi fraza]. Sintaxa românească structurală înlocuieşte propoziţia şi
fraza cu „enunţul”, pe care-l consideră unitatea sintactică de bază (Stati, 1972: 11; Guţu Romalo, 1973: 29;
Irimie, 1997: 330). Extinzând inventarul unităţilor sintactice, Vasile Şerban adaugă paragraful şi textul
(Şerban, 1974: 45-47).
Partea de propoziţie apare definită ca “termen al sintaxei tradiţionale româneşti, desemnând
componente ale propoziţiei, constituite dintr-o parte de vorbire sau, în prezenţa instrumentelor gramaticale,
din două părţi de vorbire, purtătoare ale unei funcţii sintactic: de predicat, de subiect, de complement etc.
În terminologia modernă, îi corespund poziţie sintactică, funcţie sintactică:” (DSL, parte de propoziţie)
Criteriile pe baza cărora sunt definite diversele părţi de propoziţie diferă nu numai de la un autor la
altul, ci chiar în cadrul aceleiaşi lucrări. Cele mai multe sunt definite pe baza criteriului semantic
(subiectul, predicatul, numele predicativ, complementele circumstanţiale), atributul este definit din punct
de vedere morfosintactic (pe de o parte, se are în vedere calitatea morfologică a regentului, iar, pe de altă
parte, relaţia de subordonare unilaterală a atributului faţă de regent), iar complementele necircumstanţiale
sunt definite cu ajutorul criteriului semantico-formal.
În gramatica structuralistă românească, Valeria Guţu Romalo (Sintaxa limbii române. Probleme şi
interpretări, 1973) introduce criteriul relaţional în definirea diverselor poziţii / funcţii sintactice. Astfel,
orice funcţie sintactică este definită din punct de vedere paradigmatic ca fiind o clasă de substituţie
reductibilă la un termen reprezentativ (o anumită parte de vorbire) şi, din punct de vedere sintagmatic ca
fiind o poziţie constantă într-o relaţie specifică.
98
 Prin părţi de propoziţie înţelegem elemente componente ale unei propoziţii. O propoziţie este
compusă din părţi de propoziţie, dintre care unele actualizează singure o funcţie sintactică (Vine toamna.),
iar altele actualizează o funcţie sintactică împreună cu un auxiliar: morfologic: El va veni; A terminat de
scris, sintactic: Vine la Universitate. Aceast medicament se foloseşte în caz de intoxicaţie. sau semantic: A
venit numai Ion; Nici azi nu vine. Elementele componente ale unei propoziţii nu pot rămâne în afara
structurii acesteia, însă doar unele dintre acestea ocupă poziţii sintactice sau au funcţii sintactice evidente.
Există cazuri de propoziţii numite neanalizabile, în care se găsesc părţi de propoziţie ale căror funcţii
sintactice se deduc contextual, situaţional (v. infra, 2.3.)
Prezentăm în cele ce urmează criterii de clasificare a părţlor de propoziţie şi a funcţiilor sintactice.
1. După capacitatea funcţionării sintactice, părţile de propoziţie pot avea:
* funcţii sintactice de: subiect, predicat, atribut, complement, element predicativ suplimentar,
nume predicativ;
* funcţii instrumentale (morfosintactice şi semantice), pe care le îndeplinesc elemente
propoziţionale ca: prepoziţia, locuţiunea prepoziţională, articolele, verbele auxiliare, conjuncţia, locuţiunea
conjuncţională, unele adverbe, cuvinte şi locuţiuni incidente (cum sunt: substantivele în vocativ,
interjecţiile şi locuţiunile interjecţionale incidente, adverbele şi locuţiunile adverbiale de modalitate ).
Unele cuvinte cu funcţie de auxiliar se subsumează unei funcţii sintactice (Merge la munte; Caietul
e al colegului meu.), cele incidente, nu (Bre, du-te de-aici! Unde dracu ai fost?)
2. După rolul pe care îl au în existenţa unei propoziţii, funcţiile sintactice sunt:
- principale: subiect şi predicat;
- secundare: atributul, complementul, elementul predicativ suplimentar, deoarece ele nu constituie
elementele de bază ale unei propoziţii, ci elemente de complinire.
3. După modul de construcţie, funcţiile sintactice pot fi:
- de bază: subiect, predicat, nume predicativ
- complementare obligatorii, subordonate unor termeni regenţi: atribute şi complemente (Pe partea
dreaptă a străzii se află casa mea. Apelează la tine. Datează din anul 1200. Recurge la acte de violenţă.)
- complementare facultative, subordonate unor termeni regenţi: atribute şi complemente (El aleargă
repede. El se aşază pe scaun. Plec cu autobuzul.)
- subordonate unei funcţii sintactice de bază şi altei funcţii sintactice: de bază sau complementare (obţinute
prin depredicativizarea unei propoziţii legate sintactic de altă propoziţie şi amalgamarea elementelor
rămase din cele două propoziţii într-una singură): elementul predicativ suplimentar (El intră. El este
supărat = El intră supărat) şi unele complemente circumstanţiale: de mod comparativ (Ion are 1,80 m
înălţime. Mihai are 1,80 m înălţime = Ion este la fel de înalt ca Mihai; Ion are 1, 90 m înălţime. Mihai are
1,70 m înălţime = Ion este mai înalt decât Mihai sau Mihai este mai puţin înalt decât Ion), sociativ
(Deseară vin în vizită. Vine şi soţia mea = Vin în vizită cu soţia mea), cumulativ (Scrie versuri. Scrie şi
proză = Pe lângă versuri, scrie şi proză), opoziţional (Nu bea apă. Bea vin= În loc de apă, bea vin) de
excepţie (Mănâncă orice. Nu mănâncă ciuperci = Mănâncă orice, în afară de ciuperci)

99
 4. În funcţie de realizarea prin clase morfologice, există:
- funcţii sintactice realizate prin nume (exprimate prin substantiv sau prin substitutele sale) Omul / El /
Primul / Tânărul…crede că…
- funcţii sintactice realizate prin adjective: Omul harnic / acela…Se crede puternic. Este inteligent.
- funcţii sintactice realizate prin adverbe: Locuieşte acolo. Vine mâine.
- funcţii sintactice realizate prin verbe: Învaţă. Poate veni. Are de scris. Învaţă repetând.
- funcţii sintactice realizate prin interjecţii: E vai şi-amar de el! Iată-l!
Funcţiile sintactice exprimate prin nume prezintă particularităţi de caz, în sensul că doar numele în
nominativ apar neînsoţite de prepoziţii, în timp ce numele în genitiv, dativ şi acuzativ pot apărea însoţite
sau neînsoţite de prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale. Cele realizate adjectival sau adverbial (cu excepţii)
pot prezenta particularităţi ale comparaţiei, în sensul că pot include şi auxiliare morfologice ale gradelor de
comparaţie. Cele de natură verbală prezintă particularităţi de mod, adică funcţionează ca predicate la
moduri personale şi cu orice altă funcţie la moduri neopersonale.
5. În funcţie de tipul de relaţie pe care îl stabilesc într-o propoziţie, există:
- părţi de propoziţie juxtapuse altor părţi de propoziţie;
- părţi de propoziţie prepoziţionale
Primele se juxtapun unor părţi de propoziţie cu care se acordă sau nu se acordă. În exemplul El este
o personalitate remarcabilă, numele predicativ se juxtapune copulei şi realizează un acord în număr şi caz
cu subiectul propoziţiei. Atributul remarcabilă este juxtapus termenului său regent, cu care se acordă în
gen, număr şi caz. În exemplele El cumpără o carte, Locuieşte departe, complementul direct şi
circumstanţialul de loc sunt juxtapuse predicatului, fără existenţa vreunui tip de acord al termenului
subordonat cu regentul.
Celelalte se leagă de regent printr-o prepoziţie sau printr-o locuţiune prepoziţională: Citesc o carte
de gramatică. Are o bluză de mătase. Se duce la munte. Vine de departe. În ciuda vremii urâte, au rămas
la cabană.
6. După structură, o parte de propoziţie poate fi:
- simplă, exprimată printr-o parte de vorbire simplă sau compusă cu sau fără ajutorul unui instrument
gramatical: Inima îi spunea că…; degradarea rapidă…; o să meditez îndelung…; se dovedise mai
inteligentă decât cealaltă; …îmi place floarea-soarelui etc.
- multiplă, exprimată prin două sau mai multe părţi de vorbire: E un om civilizat, dar nervos. Întrebarea e
literară şi precisă. I-a salutat pe copii şi pe părinţi.
-dezvoltată neanalizabilă, exprimată prin:
1. locuţiuni: L-au indispus aducerile-aminte. E în stare de orice. Cu siguranţă că vine. N-a
ţinut minte ce l-ai rugat. S-au întâlnit pe neaşteptate.
2. părţi de propoziţie precedate de semiadverbe: Chiar ea / şi ea / doar ea te-a deranjat. E
chiar copil, din moment ce nu înţelege. A mâncat cam mult. Numai azi poţi depune
contestaţie.

100
 3. construcţii prepoziţionale nedislocabile sintactic: Doarme cu faţa la perete. M-a salutat
cu zâmbetul pe buze. Plecase cu lacrimi în ochi.
4. construcţii care exprimă un interval nedislocabil: raportul dintre teorie şi practică…;
Autobuzul acela circulă între piaţă şi gară; Are audienţe între nouă şi douăsprezece; Alege
între engleză şi franceză.
5. construcţie formată dintr-un verb la imperativ precedat de una dintre interjecţiile : ia sau
hai: Ia vino!, Hai du-te mai repede!
-dezvoltată analizabilă, exprimată prin:
a. construcţii gerunziale: Fiindu-i sete, a cerut apă. Constatându-se lipsa banilor, a fost
anunţată poliţia.
b. construcţii participiale: O dată terminat cursul, studenţii au părăsit sala. Ajunsă
profesoară, Maria a decis să…
c. construcţii infinitivale relative : N-are cine îl aştepta deseară la gară. N-are unde sta /
când veni / cum se întoarce / ce face…
Într-un articol intitulat Propoziţia relativă infinitivală, Ion Diaconescu prezintă argumente în
favoarea considerării construcţiilor relative infinitivale drept propoziţii subordonate subiective sau
completive directe. “Segmentele de tipul n-are ce face, are cine-l îngriji, n-are unde sta etc., constituite
din verbul a avea, cu formă afirmativă sau negativă, + un pronume relativ (cine, ce) sau un adverb relativ
(unde, când, cum) + un verb la infinitiv, fără morfemul caracteristic a, cunoscute sub denumirea de
«construcţii infinitivale relative»” (Diaconescu, 1967: 143) au primit, de-a lungul timpului, trei interpretări,
în funcţie de acceptarea / respingerea valorii predicative a infinitivului component:
1. sunt propoziţii subordonate (subiectivă sau completivă directă);
2. sunt părţi de propoziţie complexe (subiect sau complement direct);
3. sunt predicate verbale compuse.
Facem câteva precizări despre structura acestor construcţii din româna actuală:
 apar după verbele a avea sau a fi (foarte rar) la moduri personale sau nepersonale, cu formă
frecvent negativă, rar afirmativă (N-are ce mânca / unde locui / când termina…Nu-i cine mă
ajuta…Am ce face. Să am ce face şi să nu fac e condamnabil! Ar avea ce face, dacă ar fi mai
harnic. Va fi avut ce face, dar…Neavând ce face…Înainte de a avea ce spune, gândeşte-te! De avut
ce lucra, ai, numai că nu-ţi prea place!)
 au componente obligatorii (relativul: pronume, adjectiv sau adverb) şi facultative (alte părţi de
vorbire, cu excepţia verbului la mod personal). În exemplul N-are cine îl aştepta deseară la gară cu
maşina, componentele obligatorii sunt: cine, aştepta, iar componentele facultative sunt: îl, deseară,
la gară, cu maşina.
 pronumele relative (cine, ce, care, cât-ă-i-e) / adjectivele relative (ce, care, cât-ă-i-e) apar la
diverse cazuri, precedate sau nu de prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale (N-are cine-l ajuta; N-am
cui spune; N-am în faţa cui mă aşeza; N-are care-l îngriji, căci toţi sunt ocupaţi; N-ai pe cine vota;

101
 N-are ce face; N-are la ce se aştepta; N-are ce funcţie ocupa; N-am cu ce toaletă mă îmbrăca; Are
despre ce subiect discuta; Are cu câte succese se lăuda)
 adverbele relative (unde, când, cum, cât) apar cu sau fără prepoziţii (N-are unde sta / când pleca /
cum veni / de unde cumpăra flori la ora asta / de când începe să…/ pe când trece pe la tine / cât
mai aştepta) se generalizează omiterea infinitivului şi a determinanţilor săi: construcţia păstrează
doar relativul şi se poate recupera din context: Iar preşedintele nu-şi poate permite, nici n-are
când, nici nu intră în obligaţiunile…(jurnal.md); ... Dacă cineva vrea să-L cunoască pe Dumnezeu
în amănunţime, nu-L poate cunoaşte, n-are cum!…(biserica.org); …dacă nu pleacă fără să-şi dea
o adresă, poliţia nu se amestecă, n-are de ce ... (desprecopii.com), - Unde stai? – N-am unde. –
Când te duci la cumpărături? – N-am când, sunt foarte ocupat. – Cu ce te vei îmbrăca? – N-am cu
ce. E sigur că secvenţa N-are încotro s-a creat prin elidarea infinitivului. În româna actuală însă
această secvenţă nu mai apare doar ca răspuns la o întrebare de genul - Are încotro se îndrepta? -
N-are încotro., ci apare şi în alte contexte, cu o semnificaţie total diferită: - Vine la nuntă? –
N-are încotro; - O să te ajute? –N-are încotro. (adică “trebuie, e obligat”)
d) construcţii formate din substantive care denumesc unităţi convenţionale de măsură cu determinări
numerice sau determinative: a aşteptat două zile / zile întregi, a mers doi kilometri, costă 200.000
de lei, preţul de 200.000 de lei
e) apoziţii dezvoltate: Maria, colega ta de bancă din clasa întâi,…
f) construcţii care exprimă un interval dislocabil : Deplasarea din centru până la muzeu…, Stă la
noi de luni până joi…, De la Craiova până la Bucureşti sunt cam 250 de kilometri.
g) construcţii formate din substantive care exprimă grade de rudenie şi adjective posesive legate
(construcţii populare): Soră-mii / Soru-mii nu i-a venit să creadă…
h) repetate (prin reluare sau anticipare): Căci este el tata mai bogat de la o vreme, dar nici chiar
aşa să arunce cu banii…(atelier.liternet.ro). ... Taică-meu era şi el foarte revoltat, nu-şi putea
imagina că singurul său fiu ar putea…(sens.md); Îl aştept pe Ion. Pe Ion îl aştept. I-am scris
colegului. Colegului i-am scris.
- incomplete, exprimate fragmentar. De exemplu, un predicat incomplet este exprimat printr-o formă
verbală compusă căreia îi lipseşte auxiliarul sau verbul însuşi: Succesul răsunător de ieri va fi lăsat de-o
parte./PP Pur şi simplu ignorat. /PP (EZ, 3204, 22.11.2002); Acea carte valoroasă a fost /PP şi este încă
citită de noi toţi…/PP La fel şi diferite părţi de propoziţie exprimate printr-un verb copulativ la un mod
nepersonal urmat de o predicativă, şi nu de un nume predicativ: A deveni /1 ce vrei /2 e o plăcere./1 Nu
părea a fi /1 ce este în realitate./2 Ajuns /1. ce şi-a dorit,/2 e mândru./1 Poate deveni /1 ce-şi doreşte./2 Mă
tem de a deveni /1 ce vor alţii./2 Înainte de ajunge /1 ce e acum,/2 a fost muncitor./1 Chiar devenind /1 ce-a
vrut, /2 tot nu e mulţumit./ 1 Numai ajungând /1 ce şi-a propus,/2 ar fi mulţumit./1 În gramaticile de tip
tradiţional sunt menţionate şi predicatele nominale incomplete: El va deveni /1 ce-şi doreşte./2
Propoziţia

102
 Unitate fundamentală a sintaxei, unanim recunoscută, definită în moduri variate, în funcţie de
orientarea lingvistică (peste 200 de definiţii). Cele mai multe dintre definiţiile date de gramatica
tradiţională românească sunt de orientare logico-semantică. În acestea se acordă prioritate următoarelor
caracteristici:
 propoziţia este o unitate sintactică;
 prin propoziţie se face o comunicare: o judecată, o idee afectivă sau voliţională;
 se identifică prin prezenţa unui singur predicat exprimat sau deductibil;
 e constituită, de regulă, dintr-o îmbinare de cuvinte;
 este o unitate sintactică superioară părţii de propoziţie, inferioară frazei.
De exemplu, Mioara Avram consideră propoziţia “cea mai mică unitate a sintaxei care poate apărea
de sine stătătoare sau, altfel spus, care poate constitui singură o comunicare…se caracterizează prin
predicaţie…” (Avram, 1997: 299)
Potrivit orientării structuraliste, propoziţia se caracterizează prin “autonomie fonetică, realizată prin
demarcatori prozodici (cele două pauze care delimitează propoziţia şi conturul intonaţional complet) şi
autonomie sintactică, manifestată prin faptul că în limitele propoziţiei se satisfac toate valenţele
elementelor componente, nici unul dintre constituenţi necontractând relaţii sintactice în afara propoziţiei”
(DSL, propoziţie)
În gramaticile generativ-transformaţionale, propoziţia este constituită, în structura de adâncime,
printr-o “combinare de funcţii, iar în structura de suprafaţă, printr-o combinare de cuvinte” (Diaconescu,
1995: 117)
În gramatica românească modernă, Sorin Stati propune enunţul ca unitate sintactică. Acesta
corespunde: propoziţiilor, frazelor şi structurilor nepropoziţionale. În acest fel, propoziţia “este un grup de
cuvinte organizat în jurul unui predicat (verbal sau nominal)” (Stati, 1972: 19) Acelaşi punct de vedere îl
găsim la Valeria Guţu Romalo şi la Iorgu Iordan, Vladimir Robu (Guţu Romalo, 1973: 29-34; Iodan,
Robu, 1978: 539-541, 558-572)
Acceptăm, în definirea propoziţiei, două puncte de vedere, şi anume cel logico-semantic şi cel
structuralist. Propoziţia este o unitate sintactică superioară sintagmei şi inferioară frazei, cu demarcatori
fonetici şi grafici, cu funcţii sintactice datorate organizării propoziţionale, a cărei trăsătură fundamentală o
constituie predicaţia.
1. Clasificarea propoziţiilor
1.1. În funcţie de predicaţie “actul…prin care se conferă unei secvenţe de semne putere
comunicativă"”(Dessaintes, apud Ion Diaconescu, 1995, p. 122), există:
- propoziţii cu predicaţie explicită (marcată de un predicat) şi
- propoziţii cu predicaţie implicită, care se realizează în următoarele situaţii:
 deşi există acelaşi predicat pentru două propoziţii coordonate, el apare doar în propoziţia (sau fraza)
antecedentă. Cele două propoziţii au, de regulă, subiecte diferite şi organizare simetrică: Mama a
plecat la Bucureşti,/1 tata, la Cluj./2 …Înţeleptul învaţă din păţania altora,/1 nesocotitul nici din a

103
 sa./2. În absenţa unui al doilea subiect, enunţul este o propoziţie: Prietenii noştri au fost mai întâi la
mare şi apoi la munte; „Omul priceput îşi face iarna car şi vara sanie” (apud Diaconescu, 1995:
136) există un element de relaţie care introduce o subordonată, al cărei predicat e reconstituibil:
Deşi operat de hernie de disc,/1 primarul Mediaşului nu a rămas în concediu medical…/2
(informatia.ro); Locurile, /1 cât de îndepărtate, /2 tot exercită asupra lui o atracţie deosebită./1
Spune-mi/1 unde /2 şi când pleci./3
 în dialog, răspunsurile ca şi întrebările sunt adeseori incomplete. Acestea reprezintă propoziţii cu
predicaţie implicită, deoarece predicatul e uşor de reconstituit, fiind acelaşi cu al propoziţiei
antecedente. Poate fi omis doar predicatul sau predicatul împreună cu unul sau mai mulţi
determinanţi ai săi: – Ce notă ai luat la examen? – Opt. – Numai atât? – Numai; - Vii deseară? –
Nu. – De ce? – De-aia.
 predicatul este eliptic, dar se poate reconstitui, fie contextual, fie situaţional: După muncă, şi
răsplată! Fapte, nu vorbe! Jos! Drepţi! Foc! „Brânză bună în burduf de câine. Vorba multă,
sărăcia omului.”
1.2. după “modul de comunicare instituit de locutor” (DSL, propoziţie) sau “scopul comunicării”
(Avram, 1976: 305): Autoarele DSL recunosc existenţa următoarelor tipuri de propoziţii care rezultă prin
aplicarea acestui criteriu: enunţiative / asertive, interogative, imperative, exclamative. Mioara Avram nu
recunoaşte decât primele două subtipuri: enunţiative şi interogative. Andra Şerbănescu subliniază că
“diferenţele ţin de criteriul de clasificare: clasificarea cu doi termeni (n.n a Mioarei Avram) acordă statut
preferenţial componentei semantice, în cadrul raportului formă – conţinut, în timp ce clasificarea cu patru
termeni (n.n. a autoarelor DSL) acordă prioritate mărcilor formale” (Şerbănescu, 2002: 12)
Propoziţia enunţiativă este un “tip de propoziţie prin care se comunică un eveniment din realitate,
verificabil prin raportarea la starea de fapt ca adevărat sau fals, deci care poate primi o valoare de adevăr,
sin. asertiv; declarativ.”(DSL, enunţiativ) “…neputând lua valoare de adevăr”, propoziţiile interogative şi
imperative se opun celor enunţiative. Nu mai trăiesc nimic cu adevărat…(Cărtărescu, Orbitor. Corpul: 9)
Propoziţiile enunţiative se subclasifică, în funcţie de conţinutul modal şi de realizarea acestuia prin
modul verbal, în:
 enunţiative reale (numite şi asertive, expozitive sau narative) “exprimă o acţiune prezentată ca reală
şi se construiesc cu modul indicativ” (Avram, 1997: 308)
Dar nu sunt doar înger, /1 sunt şi un demon îngrozitor şi grotesc, pândind ca o tarantulă păroasă sub
diafragmă./2 (Cărtărescu, Orbitor. Corpul, 12)
 enunţiative optative exprimă dorinţa de a se realiza o acţiune şi se construiesc de obicei cu modul
condiţional-optativ: M-aş duce/1 unde zboară atâtea rândunele,/2 Când viscolul începe,/3 când vin
vremile rele /4…(poezie.org), mai rar cu modul conjunctiv (cu valoare de condiţional), corelat cu
un condiţional-optativ: Să-l văd venind /1aş mai trăi o viaţă.” (Coşbuc, Poezii: 140) Să fi fost eu
acolo,/1 i-aş fi zis vreo câteva!/2

104
  enunţiative potenţiale comunică posibilitatea realizării unei acţiuni sau stări – realizabile în prezent
şi în viitor, ireale în trecut – şi se construiesc, de obicei, cu modul condiţional-optativ: Dacă ţi-ar fi
poruncit,/1 ai fi făcut acest lucru./2 N-aş fi mers.) sau cu indicativul imperfect, echivalent al
condiţionalului-optativ: Dacă ştiam,/1răspundeam./2. Într-o propoziţie subordonată, enunţiativă
potenţială, poate apărea şi conjunctivul, echivalent al condiţionalului: Nu ştiu ceva /1 care să-l
binedispună /2 Să fi mers în vizită, /1 l-ai fi întâlnit./2
 enunţiative dubitative exprimă “incertitudinea în legătură cu cele enunţate” (DSL, dubitativ) Se
construiesc fie cu prezumtivul: O fi fost plecat/1 şi de aceea nu ţi-a răspuns./2, fie cu forme verbale
cu sens de prezumtiv, şi anume cu conjunctivul: Să fi avut vreo 20 de ani /1 când s-a întâmplat
asta./2 sau cu viitorul popular: O veni, /1 dacă spui tu,/2 nu ştiu /3 ce să cred./4 Aşa s-o scrie,/1habar
n-am./2 Aşa o fi.
 enunţiative imperative “tip de propoziţie…, orientată spre interlocutor, exprimând un ordin, un
îndemn, o interdicţie” (DSL, imperativ). Se construiesc, de regulă, cu modul imperativ: Spune-mi
totul!, cu conjunctivul prezent cu valoare de imperativ: Să-mi spui totul!. Mai rar, pot apărea şi alte
moduri cu valoare de imperativ, cum ar fi indicativul viitor Te vei prezenta la examen!, indicativul
prezent Asculţi cu atenţie, /1cântăreşti situaţia /2 şi apoi, iei decizia!/3, infinitivul prezent: A se
consuma de preferinţă înainte de data expirării! sau supinul: De reţinut şi această idee!
Observaţii în legătură cu propoziţia imperativă: apare numai ca principală, spre deosebire de celelalte
subtipuri; poate fi asociată cu formule ale adresării.
Propoziţia interogativă “tip de propoziţie orientată spre interlocutor prin care se cer informaţii”
(DSL, interogativ). Potrivit criteriului “după conţinutul exprimat şi după modalitate” (Avram, 1997: 308),
şi propoziţiile interogative se clasifică în:
interogative reale cu ajutorul cărora se formulează o întrebare şi se construiesc cu modul indicativ: Pleci?
Ce ai cumpărat?
 interogative optative cu ajutorul cărora se formulează o întrebare asupra unei dorinţe. Se construiesc
cu modul condiţional-optativ: Ai merge la un film? Ai pleca în excursie?
 interogative potenţiale formulează întrebări în legătură cu acţiuni nerealizate, dar posibil de realizat.
Se folosesc modurile condiţional-optativ perfect, rar, indicativul imperfect sau conjunctivul, cu
valoare de condiţional perfect: Ai fi venit cu noi?, Veneai cu noi, /1 dacă…?, Cine să mă ajute?
 interogative dubitative exprimă o incertitudine sau o îndoială sub forma unei întrebări. Se folosesc
modurile prezumtiv şi conjunctiv sau indicativ viitor, cu valoare de prezumtiv: Cine o fi venit? Ce
o fi făcând ?; Să fie acesta răspunsul? Ce să fie? Cum s-o traduce?
 interogative indirecte (vs. interogative directe) sunt subordonatele necircumstanţiale: subiectivă,
predicativă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă „generate prin transpunerea
propoziţiilor interogative directe parţiale din vorbirea directă în vorbirea indirectă” (Diaconescu,
1988: 334) Nu se ştie până când va dura şedinţa. Întrebarea este dacă va accepta propunerea ta.

105
 Chestiunea dacă va candida îl priveşte. El m-a întrebat de când îl cunosc. Te miri de ce nu
răspunde.
 Interogative retorice (vs. interogative propriu-zise) sunt propoziţii “rostite într-un context adecvat şi
cu o intonaţie specifică”, în care “comunicarea se realizează fără să existe o concordanţă între
informaţia transmisă şi semnificaţia unităţilor constitutive ale enunţului” (Guţu Romalo, 1985: 404)
Are forma unei întrebări (care nu aşteaptă răspuns) şi sensul unei propoziţii exclamative: Cine nu
ştie că după iarnă vine primăvara?Cum să nu ştii că ai picat la examen? În fraza: Dar ce folos,/1
câtă vreme riscă /2 să semene cu o vacă lăptoasă, dar nărăvaşă /3 care, la sfârşit, răstoarnă oala cu
lapte./4(EZ, 3015, 16.05.2002), prima propoziţie este o interogativă retorică, eliptică, parţial
analizabilă.
Interogativele au două subtipuri: totale şi parţiale. Sunt totale când întrebarea “se referă la predicat
sau şi la predicat şi când se poate răspunde cu da sau nu: Vii mâine?” (Avram, 1997: 306) şi parţiale “când
întrebarea nu se referă la predicat, ci la altă parte de propoziţie şi când nu se poate răspunde cu da sau nu:
Când vii?; Cine vine?” (ibidem)
Clasificarea întrebărilor propusă de Andra Şerbănescu (Şerbănescu, 2002: 49-53) are în vedere
“aspectele multiple de structură şi de funcţionare a întrebării” şi a fost concepută “cu scopul de a sintetiza
şi sistematiza diversele propuneri din literatura problemei”. Ne vom referi numai la unele clase şi subclase
ce rezultă prin “implicarea” “variabilelor interne (interioare sistemului lingvistic -–planul enunţului)”
(ibidem) De exemplu, pe baza aplicării criteriului sintactic al “absenţei / prezenţei unui cuvânt specializat
pentru formularea întrebărilor” s-au stabilit două clase de întrebări: “întrebări fără cuvânt interogativ” şi
“întrebări cu cuvânt interogativ”. Inventarul cuvintelor interogative, stabilit de Andra Şerbănescu (op.cit,
174) include: pronumele / adjectivele pronominale interogative: cine?, ce?, care?, ce fel de?, al / a
câtelea / câta?, cât/-ă/-i/-e? şi adverbele interogative: unde?, încotro?, când?, cum?, cât?…precedate de
prepoziţii sau de locuţiuni prepoziţionale sau ca elemente componente ale unor “îmbinări cvasilocuţionale
(în ce loc?, pentru care motiv?, la ce oră? etc.)” (ibidem).
În Gramatica Academiei se face precizarea că “atât la interogativele totale, cât şi la cele parţiale”
pot apărea “adverbe şi locuţiuni adverbiale interogative: au, oare, nu cumva, oare nu cumva” (GA, II,
1966: 39). Nuanţăm această observaţie, în sensul că, în româna actuală, au e pe cale de dispariţie, oare
apare într-adevăr şi într-o interogativă totală şi într-una parţială, iar celelalte apar numai în interogative
totale. Propoziţiile: Oare vine? Nu cumva a minţit? Oare nu cumva ţi-am mai spus asta? sunt interogative
totale, iar Oare când vine? este interogativă parţială.
Dacă este interogat centrul verbal (singur sau împreună cu alt segment propoziţional care nu este
un cuvânt interogativ), propoziţia este numită “interogativă totală” (GA, II, 1966: 37; Avram, 1997: 306):
Pleacă? Pleacă acum? Pleacă fără Maria? Pleacă la şcoală? El a scris asta? Aşadar, interogativa totală
este o interogativă fără cuvânt interogativ. Identificarea acestui subtip de interogativă se poate face, potrivit
autorilor Gramaticii Academiei şi Mioarei Avram, şi prin posibilitatea de “a răspunde cu da sau nu”
(Avram, 1997: 306; GA, II, 1966: 37) Posibilităţile de a răspunde la o interogativă totală sunt cu mult mai

106
numeroase, dar numai răspunsul da / nu certifică statutul de interogativă totală. De exemplu, la
interogativele totale de mai sus, se poate răspunde şi cu: Nu ştiu. Nu cred. Poate. Nu sunt sigur.
Bineînţeles. Evident. Se mai gândeşte. Răspunde mai târziu etc. sau cu o altă întrebare: De ce mă întrebi?
Tu ce crezi? etc.
Adăugăm acestor criterii de clasificare a interogativelor şi pe acela al “cuprinderii sau necuprinderii
în structuri mai ample şi după tipul de relaţie sintactică în care se angajează” (DSL, propoziţie). Prin
aplicarea acestui criteriu, identificăm următoarele clase de interogative:
 interogative directe independente: Vine? Cine vine?
 interogative directe incidente: Am aflat că pleacă – oare cine mi-a spus asta? şi că nu se mai
întoarce.
 interogative directe sintactic legate, care pot fi: principale regente: Cine ţi-a spus că ai greşit? De
unde ai aflat că pleacă?, principale coordonate: Cine te-a aşteptat şi cu ce aţi venit? Pleacă sau
mai stă? Cine ce a spus? Care pe care l-a certat? (în ultimele două fraze, prezenţa succesivă a
două cuvinte interogative obligă la reconstituirea: Cine a spus şi ce a spus?, Care a certat pe care
a certat?)
 interogative indirecte sintactic legate, care pot fi: subordonate neregente: L-a întrebat unde
pleacă., subordonate coordonate L-am întrebat unde şi cu cine pleacă., subordonate regente L-am
întrebat unde pleacă să-şi petreacă vacanţa.
Observaţie: În unele interogative directe, cuvântul interogativ este doar marcă a interogaţiei. Nu are funcţie
sintactică în această propoziţie, ci în subordonată. În fraza: De cine crezi /1că se teme?, pronumele
interogativ apare în P1 ca marcă interogativă, fără să se subordoneze verbului crezi, ca efect al ridicării din
P2. Actualizează funcţia de complement indirect prepoziţional în P2., prin subordonare faţă de verbul se
teme. În gramatica tradiţională, fenomenul sintactic de dublă apartenenţă a unui constituent la regentă şi la
subordonata acesteia poartă numele de împletire a subordonatei cu regenta.
După aspectul predicatului, există:
- propoziţii afirmative / pozitive, în care există grade diferite ale afirmaţiei, de la afirmaţia sigură: Învaţă.
Da. Va pleca azi., la afirmaţia nesigură: Va fi trecut pe acolo. – Vine deseară?- Poate. A zis ceva? Parcă.
O propoziţie în care negaţia precedă altă parte de propoziţie decât predicatul este afirmativă: Nu puţine
universităţi private şi-au demonstrat valoarea /1 şi foarte mulţi absolvenţi ai acestora au avut timp / 2să
arate /3că sunt, uneori, chiar mai bine pregătiţi decât cei / 4care au absolvit la stat./5 (N, nr.1322, 3 oct.
2001)
- propoziţii negative, în care este negat predicatul (Nu învaţă.) “Dacă în celelalte limbi romanice se
respectă, ca şi în latină, regula logică: două negaţii au ca efect o afirmaţie, în limba română, dubla negaţie
are o valoare specială, aceea de accentuare a negării: Nici nu l-am văzut. Se vorbeşte chiar de o negaţie
multiplă: Nu, nimeni nu l-a văzut nicicând beat. (DSL, negaţie). Inventarul de mărci suplimentare ale
negaţiei cuprinde: adverbe negative (nu, deloc, niciodată, nicicând, niciunde, nicicum), pronume şi

107
adjective negative (nimeni, nimic, nici unul), prefixe negative (ne-), toate “în distribuţie complementară” cu
un predicat negat. (DSL, negativ)
În funcţie de apartenenţa / neapartenenţa la frază, există:
- propoziţii nelegate sintactic, care pot fi independente: Cursurile încep la întâi octombrie. sau incidente:
…sunt rechemaţi înainte de termen /1şi, /2 cum se întâmplă cu doamna E.Ş., /3nici măcar înlocuiţi./3
- propoziţii sintactic legate, care pot fi principale regente: Vrea /PP să doarmă./CD, subordonate regente:
Vrea /PP să ştie /CD când pleci./CD, principale coordonate: Doarme /PP şi visează /PP, subordonate coordonate:
Visează /PP că e la munte /CD şi că schiază./CD
În funcţie de înţeles, există:
 propoziţii principale sau propoziţii cu înţeles de sine stătător. Principalele regente pot fi: suficiente
sau insuficiente din punct de vedere semantic. În exemplul A venit la mine /1 să-mi ceară un
împrumut./2, P1 este o principală regentă suficientă să realizeze o comunicare; în exemplul
Ajunsă / 1unde ai trimis-o /2 ţi-a telefonat./1, P1 este o principală regentă insuficientă să realizeze o
comunicare.
 propoziţii secundare (realizarea lor depinde de o altă propoziţie: principală sau secundară): Omul
învaţă tot timpul.= PP; E bine ca omul să înveţe mereu. = PP+PS.
În funcţie de principiul corespondenţei propoziţiei cu o parte de propoziţie, există: propoziţii
necircumstanţiale (subiectivă, predicativă, atributivă, completivă directă, completivă indirectă, completivă
de agent, predicativă suplimentară, apozitivă) şi propoziţii circumstanţiale (de loc, de timp, de mod, de
cauză, de scop, condiţională, concesivă, consecutivă…)
După structură, există mai multe subtipuri:
a)propoziţii simple: Studenţii învaţă. Iarnă! şi propoziţii dezvoltate: În sesiune, studenţii îşi
pregătesc examenele;
b) propoziţii analizabile: A venit iarna, parţial analizabile: Oprirea interzisă. Trist azi, trist mâine.
Lume elegantă, mâncare bună. şi propoziţii neanalizabile: Nici tu apă, nici tu cafea, nimic. Ajutor!
Stop!;
c) propoziţii verbale: Ninge frumos! şi propoziţii nominale: …de luni, ne vom întoarce la muncă./ 1
Aceleaşi salarii. /2 Acelaşi frig în apartamente, /2 acelaşi cost ridicat al vieţii./3 (EZ, 3204, 22.11.2002)
Frig! Iarnă! Lume bună!
d) propoziţii monomembre, alcătuite numai dintr-o singură parte de propoziţie principală, fără ca
perechea ei principală să existe într-un fel: Plouă de câteva zile. Toamnă urâtă! Nu-mi pasă de tine. şi
propoziţii bimembre, care au şi subiect şi predicat, exprimate sau subînţelese: Soseşte la nouă;
e) propoziţii complete: Azi se duce la bibliotecă şi propoziţii incomplete / brahilogice, care sunt
fragmentare (reconstituirea părţilor absente este uşor de făcut cu ajutorul contextului, situaţiei de
comunicare sau al unui tipar de colocaţie): - Cine ţi-a scris? – Maria. …la Bucureşti, oamenii şi-au
manifestat entuziasmul prin adunări ad-hoc./1 În provincie, la fel. /2 (EZ, 3204, 22.11.2002) Ţăranii
aceia…a doua zi s-au întors la chinurile lor./ 1 Orăşenii, aşijderea./2 (EZ, 3204, 22.11.2002); Pentru a

108
l u c r a pământul /1 trebuie /2 să ai /1 şi cu ce /3 şi cu cine./4 (N, 1735, 27.11.2002) …să se doteze cu
avioane invizibile, cu elicotere teleghidate, cu mitraliere /1 care trag după colţ /2 – ce mai, /2întreg
arsenalul lui Rambo.1(Rlit, 19, 2002) şi eliptice (reconstituirea se poate face, dar nu se bazează pe
context): Noi, cuvânt cu cuvânt după el. El, pas cu pas în urma ta. Mama, cu poveştile ei. Drogurile par
a aduce sex, iubire, potenţă, insule fermecate / 1 şi asta cu preţul distrugerii celui /2care le consumă./3(N,
1525, 29.04.2002) Curaj,/1 vino-ţi în fire!/2
După corespondenţa dintre conţinut şi demarcarea grafico-fonetică, există:
 propoziţii sintactice, construite pe principiul corespondenţei dintre demarcarea grafico-fonetică şi
conţinut: Aseară a ajuns mai târziu ca de obicei.
 propoziţii grafico-fonetice, la care demarcatorii propoziţionali segmentează o propoziţie în
secvenţe: Aseară a ajuns. Mai târziu ca de obicei.
Fraza reprezintă „cea mai extinsă unitate sintactică, fiind alcătuită din minimum două propoziţii şi
având caracteristica autonomiei sintactice şi de comunicare, adică proprietatea de a exista de sine stătător;
altfel spus, reprezintă un enunţ în structura căruia se cuprind cel puţin două propoziţii” (DSL, frază).
Definesc o frază prin următoarele trăsături:

 este o unitate sintactică superioară propoziţiei;

 este formată din cel puţin două propoziţii legate sintactic;
 are autonomie sintactică;
 are autonomie de comunicare totală sau dependentă de context;
 poate constitui singură sau împreună cu alte unităţi: propoziţii sau / şi fraze un
paragraf, un enunţ, un text;
 este unitatea sintactică maximală în analiza sintactică;
 organizarea frastică este asemănătoare organizării propoziţionale, în sensul existenţei
aceloraşi funcţii şi relaţii sintactice la ambele niveluri.
 este o secvenţă care este cuprinsă între oricare dintre semnele de punctuaţie, cu
excepţia virgulei şi al cărei prim cuvânt are iniţială majusculă.
După structură, există:
 fraze simple, formate din două propoziţii, principale: A venit aseară/1 şi pleacă azi. /2 sau dintr-o
principală şi o subordonată: A venit /1 să-mi ceară ajutorul./2
 fraze complexe, formate din mai mult de două propoziţii: Ni se pare mult mai important /1 cine
ne reprezintă /2 şi cine ne susţine,/3 decât ce suntem de fapt,/4 ce au de reprezentat cei /5 care
ne reprezintă./6 (Pleşu, Obscenitatea publică: 217)
După tipul de relaţii dintre propoziţiile componente, există:
 fraze formate prin coordonare: Conversaţia e aproape un viciu, /1pasiunea istorisirii are o
lungă tradiţie./2 (Pleşu, Obscenitatea publică: 46)
 fraze formate prin subordonare: Mă uit /1 pentru că tocmai m-a sunat un amic / 2 să-mi spună /
3
că ar fi bine /4 să mă uit./5 (Pleşu, Obscenitatea publică: 67)
109
  fraze formate prin subordonare şi coordonare: Personajul /1 care ar trebui /2 să fie un
intermediar înţelept şi laconic, o prezenţă discretă, menită /3 să-şi pună în valoare invitaţii
sau tema /4 de care se ocupă, /5 alege /1 să se pună în valoare pe sine /6 să domine, pletoric,
scena, /7 să folosească orice prilej pentru a-şi exhiba opiniile proprii, hazul propriu,
fineţurile sale de băiat deştept (sau de fată deşteaptă)./ 8 (Pleşu, Obscenitatea publică: 62). În
această frază, P2 se subordonează lui P1, P3 lui P2, P4 lui P3, P5 lui P4, P6 , P7 şi P8 lui P1, iar P6, P7
şi P8 sunt coordonate.
 fraze incidente, care cuprind o propoziţie incidentă şi alta / altele legate sintactic de aceasta.
Propoziţia incidentă poate fi principală: „Politica trebuie lăsată pe seama diplomaţilor şi a
militarilor” – spunea Goethe, cu o radicalitate /1 căreia nu i-a fost întotdeauna credincios./ 2
(Pleşu, Obscenitatea publică: 100) (P1 este principală incidentă, iar P2 este subordonată
atributivă faţă de P1) sau secundară: Adaug – dacă mai e nevoie /1să vă lămuresc /2 – faptul
că…(P1 este incidentă, condiţională, iar P2 este o subordonată indirectă la P 1). Fraza care conţine
o propoziţie incidentă nu este o frază incidentă, pentru că celelalte propoziţii alcătuitoare nu
sunt incidente, ci au fie o regentă, fie o propoziţie cu care se află în relaţie de coordonare.
După corespondenţa dintre conţinut şi demarcarea grafico-fonetică, există:
 fraze sintactice, construite pe principiul corespondenţei dintre demarcarea grafico-fonetică şi
conţinut: Venise cu întârziere, se aşezase lângă tine şi apoi, deodată, plecase, pentru că nu
fusese băgat în seamă şi nu se simţise bine.
 fraze grafico-fonetice, la care demarcatorii propoziţionali segmentează o propoziţie în secvenţe:
Venise cu întârziere, se aşezase lângă tine şi apoi, deodată, plecase. Pentru că nu fusese băgat
în seamă şi nu se simţise bine.

Reguli de expansiune / extensie şi de contragere.

EXPANSIUNEA

Expansiunea - constă în transformarea unei părţi de propoziţie în propoziţie subordonată

corespunzătoare ( Sà SB, n.p. à PR, A à AT, C.d. à CD, ... ).

Mod de lucru:
 introducerea unui element de relaţie subordonator;
 introducerea unui predicat sau verb copulativ;
 păstrarea întelesului:

110
 vb.cop. n.p. PP PR
El a rămas neschimbat. El a rămas / cum l-am ştiut. /
C.d. PP CD
Doresc o carte de aventuri. Doresc / să cumpăr o carte de aventuri. /
( Expansiunea = dezvoltarea, extensia,... )

CONTRAGEREA

Contragerea - constă în transformarea unei propoziţii subordonate în parte de propoziţie

corespunzătoare ( SB à S, PR à n.p., AT à A, CD à C.d., ... ).

Mod de lucru:
 eliminarea elementului de relaţie subordonator;
 eliminarea predicatului / verbului copulativ;
 păstrarea înţelesului:

SB PP S
Cine câştigă / primeşte totul./ Câştigătorul primeşte totul.
AT PP
Satul / în care s-a născut Creangă / este Humuleşti. /
A
Satul natal al lui Creangă este Humuleşti.
( Contragerea = restrângerea, ... )

Propoziţia subordonată predicativă (PR)

Elemente definitorii
- PR se obţine prin extensia unui nume predicativ;
- Ea îndeplineşte funcţia de nume predicativ pe lângă un verb copulativ din regentă;
- Propoziţia regentă are un predicat nominal incomplet;
- Prin contragere, se obţine un nume predicativ;
- PR nu are element de relaţie specializat.
e.g. După terminarea şcolii, va ajunge ce doreşte.
ATENŢIE!
e.g. Prietenul meu este politicos, aşa cum îl ştii.
Dacă verbul copulativ are nume predicativ, subordonata nu mai poate fi PR.

111
Elemente regente
PR poate avea element regent un verb copulativ fără nume predicativ.
e.g. Se pare că e obosit.
Elemente de relaţie
- Conjuncţii subordonatoare: Călătoria părea că nu se mai termină.
- Prepoziţii: Problema este dacă va găsi drumul.
- Pronume relative: Întrebarea este cine se află acolo.
- Adverbe relative: Dificultatea va fi unde stăm la cabană.
- Adverbe nehotărâte: Meritul este al oricui se pregăteşte.
ATENŢIE!
Între două sau mai multe PR se poate stabili un raport:
- De juxtapunere: Datoria elevului este să înveţe, să ia notiţe, să fie atent.
- Adversativ: Şcoala pare că este mică, dar că e luminoasă.
- Conclusiv: Întrebarea este cine face referatul, aşadar, cine va fi autorul.
- Disjunctiv: Daniel a ajuns ce a vrut el sau ce au dorit părinţii.
- Copulativ: Problema este dacă a ajuns la cabană şi dacă s-a instalat.
Extensia numelui predicativ
Modificări:
- Apare un predicat;
- Apare un element de relaţie (ce, cum, dacă);
- Apare o propoziţie subordonată;
- Propoziţia este echivalentul numelui predicativ.
e.g. El a devenit blond.
El a devenit cum bănuiam.
Contragerea PR
Modificări:
- Dispare un predicat;
- Dispare elementul de relaţie;
- Dispare o propoziţie subordonată;
- Propoziţia regentă primeşte un nume predicativ, echivalent al PR.
e.g. Nu este pentru cine se pregăteşte. – Nu este pentru prieteni.
Topica
PR este aşezată aproape totdeauna după regentă.
e.g. Problema este pe cine vor pune comandant.
Punctuaţia
PR nu se desparte prin nici un semn de punctuaţie de regenta ei.
e.g. Copilul se făcea după cum sperau părinţii.

112
 Propoziţia subordonată subiectivă (SB)

Echivalentul minor al SB este un subiect. SB se obţine prin extensia unui subiect. Îndeplineşte
funcţia de subiect al unei propoziţii regente.
Elemente regente
- Verbe personale: A venit cine era de aşteptat.
- Verbe unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut: Trebuie să plec.
- Verbe reflexive impersonale: Se zice că va ninge.
- Verbe personale: E bine.
- Adverbe şi locuţiuni adverbiale predicative: Probabil că va sosi la timp.
- Forme impersonale ale unor verbe personale: Îmi convine că pleacă.
- Verbe pasive imperosnale: Este ştiut că va câştiga.
Extensia subiectului
- Un predicat potrivit;
- Pentru SB aşezată înaintea regentei, cuvintele de relaţie: cine, cel, ce;
- Pentru SB după regentă: că, să.
e.g. Bolnavul va pleca mâine din spital.
Cel ce este bolnav va pleca mâine din spital.
Contragerea SB
- Dispare elementul de relaţie;
- Dispare un predicat.
Anumite adverbe şi locuţiuni adverbiale, anumite verbe impersonale nu permit contragerea: fireşte,
pesemne, trebuie.
Topica
SB este aşezată, de obicei, după regentă.
e.g. Mă deranjează că nu are încredere.
Punctuaţia
SB nu se desparte, în general, prin nici un semn de punctuaţie de regenta ei.
e.g. Urmează să-l caut mai târziu.
SB se desparte prin virgulă de regenta ei când stă înaintea regentei.
e.g. Cine nu greşeşte, acela nu este om.
Tipare-model
Ce ... este că ... .
Ceea ce ... este că ... .
Dacă ... înseamnă că ... .
Dacă ... se cheamă că ... .
113
Dacă ... este ca să ... .
Când ... este ca şi cum ... .
Când ... este ca şi când ... .
Când ... este parcă ... .
Când ... este de parcă ... .
e.g. Când măriţi o fată, este ca şi când ţi-ai arde casa.

Propoziţia subordonată atributivă (AT)

Propoziţia subordonată atributivă (AT) corespunde atributului, determinând aceleaşi părţi de

vorbire, adică substantive şi substituitele lui.
Elemente regente
- Substantiv: Timpul care este pierdut nu se mai recuperează.
- Locuţiune substantivală: Luarea de mită, pe care legea o pedepseşte, este un act imoral.
- Pronume: Filmul este aceste pe care l-am văzut.
- Numeral: Primul care a vorbit, a susţinut ă e adevărat.
- Adjectiv substantivizat: Atributiva pe care o studiem nu e grea.
Elemente de relaţie
- Pronume relative: Propunerea pe care mi-ai făcut-o nu mă interesează.
- Conjuncţii subordonatoare: S-a emis presupunerea că teza se va amâna.
- Adverbe relative: Modul cum ai rezolvat exerciţiile m-a uimit.
- Pronume nehotărâte: Datoria oricui îl vede este să-l cheme.
Extensia atributului
e.g. Copilul cuminte este îndrăgit.
Copilul care este cuminte este îndrăgit.
Contragerea AT
e.g. Stiloul pe care l-am cumpărat este foarte frumos.
Stiloul cumpărat este frumos.
Punctuaţia
Când AT se află imediat după cuvântul regent, nu se desparte prin virgulă: Toţi elevii cunosc situaţiile când
se foloseşte virgulă.
Dacă AT este despărţită de unul sau mai multe cuvinte, atunci se separă prin virgulă: Toţi elevii cunosc
situaţiile tipice, când se foloseşte virgula.
Topica
AT stă totdeauna după regentă.

Propoziţia subordonată completivă directă (CD)

114
 Propoziţia subordonată completivă direct (CD) arată obiectul asupra căruia se exercită acţiunea din
propoziţia regentă sau rezultatul acestuia şi îi corespunde, în planul frazei, complementului direct.
Termen regent
- Verb tranzitiv: El a plecat spunând că va veni a doua zi.
- Locuţiune verbală tranzitivă: Profesorul a băgat de seamă că lipsesc doi elevi.
- Interjecţie predicativă: Iată ce ne-a explicat.
Elemente de relaţie
- Conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, ca ... să, dacă, de;
- Pronume relative: care, cine, ce, ceea ce, cât, câţi, câte;
- Pronume nehotărâte: oricine, oricare, orice, oricât;
- Adverbe relative: unde, cum, când.
Extensia complementului direct
e.g. Am pregătit ghiozdanul.
Am pregătit ce îmi trebuia.
Contragerea CD
e.g. Tu ai salutat pe cine cunoşti.
Tu ai salutat pe cunoscuţi.
Topica
Propoziţia CD poate sta înainte sau după regentă.
e.g. Că ai sosit, acum am aflat.
Am rezolvat ce trebuia.
Punctuaţia
CD, aşezată după regentă, nu se desparte de aceasta prin nici un semn de punctuaţie. Dacă este aşezată
înaintea regentei, ea poate fi despărţită prin virgulă, pentru a evidenţia un anumit aspect al comunicării.
ATENŢIE!
Unele CD pot fi reluate sau anticipate în regentă, prin formele neaccentuate ale pronumelui personal în
acuzativ.
e.g. Îl apreciez pe cine e serios.
Verbele “a întreba”, “a ruga”, “a învăţa”, “a anunţa”, “a asculta”, “a sfătui” se construiesc cu două CD sau
pot avea un complement direct şi o CD.
e.g. Te rog să mă asculţi.

Propoziţia subordonată completivă indirectă (CI)

Propoziţia subordonată completivă indirectă (CI) corespunde, în planul frazei, complementului indirect din
propoziţie.
115
Termen regent
- Verb tranzitiv sau intranzitiv: Mă bucur că ai înţeles.
- Locuţiune verbală: El îşi aducea aminte cum fusese odinioară satul.
- Adjectiv: Fata era mirată că mama ştia tot.
- Adverb: Este bine de cine are curaj.
- Interjecţie: Vai de cine n-ascultă de părinţi.
Elemente de relaţie
- Conjuncţii subordonatoare (că, să, ca ... să, de, dacă): Era convins că va reuşi.
- Pronume sau adjective relative/nehotărâte (care, cine, ce, ceea ce, cât): Cui învaţă bine i se dă un
premiu.
- Adverbe relative (unde, cum, când): Nu-şi dădea seama unde se afla.
Extensia complementului indirect
e.g. Am dat fratelui un telefon.
Am dat un telefon cui trebuia.
Contragerea CI
e.g. Am mulţumit cui m-am ajutat.
Am mulţumit prietenului.
Topica
CI poate sta înaintea regentei sau după această.
CI poate apărea intercalată.
Punctuaţia
Când CI este aşezată după regentă ea nu se desparte prin virgulă de regenta ei.
e.g. Mă tem că am greşit.
Când este aşezată înaintea regentei, se foloseşte virgula pentru a evidenţia un anumit element al
construcţiei.
e.g. Oricui doreşte, îi acord sprijin.
Când este intercalată, CI se desparte în mod obligatoriu de restul regentei prin virgule.
e.g. Convins că va reuşi, s-a prezentat la examen.
ATENŢIE!
CI poate fi reluată printr-un pronume, atunci când se intenţionează sublinierea ideii exprimate.
e.g. Că nu va reuşi, de asta nu mă tem.

5. FUNCTII SINTACTICE

DEFINIŢIE. CARACTERISTICI

116
 Relaţia sintactică reprezintă un factor de coeziune, asigurînd îmbinarea unităţilor sintactice
inferioare în unităţi sintactice superioare, şi anume îmbinarea părţilor de propoziţie în propoziţie şi a
propoziţiilor în frază.
Un enunţ, poate fi structurat în două modalităţi: prin adordonare, care se realizează între
constituenţi cu aceeaşi funcţie sintactică, dependenţi de acelaşi regent, situaţi în ordine lineară şi prin
subordonare, în care constituenţii se dispun ierarhic, unul dintre ei fiind regent (determinat, supraordonat),
iar celălalt, dependent (determinat, subordonat). Adordonarea se realizează în unităţi sintactice
homofuncţionale, iar subordonata, între unităţi sintactice heterofuncţionale.
Din cele de mai sus, observăm că relaţiile sintactice se pot stabili între unităţi de aceeaşi importanţă:
între două subiecte / propoziţii subiective, între douăatribute / propoziţii atributive etc. sau între unităţi de
importanţă inegală: verb – complement / propoziţie completivă etc.
În orice relaţie sintactică trebuie să participe cel puţin două unităţi sintactice: două părţi de
propoziţie sau două propoziţii. Relaţiile sintactice care implică prezenţa a numai două unităţi sînt relaţii
binare (relaţia dintre subiect şi predicat, dintre atribut şi numele regent, dintre complement şi verbul
regent), iar relaţiile în cadrul cărora o unitate sintactică implică prezenţa altor două unităţi sînt ternare
(atributul circumstanţial şi predicativul suplimentar reclamă atît un nume, cît şi un verb). Astfel, relaţia
ternară implică doi regenţi şi un determinant.
Relaţiile sintactice se caracterizează prin conţinut şi formă. Conţinutul relaţiilor sintactice se
defineşte: prin poziţia pe care o ocupă unităţile în cadrul conexiunii (poziţie de egalitate, cînd unităţile
sintactice au aceeaşi importanţă sau de inegalitate, cînd una dintre unităţi are o importanţă mai mare şi este
neomisibilă, cealaltă însă de o importanţă mai mică poate fi omisă); prin funcţia sintactică pe care o
îndeplineşte (în cazul relaţiei de interdependenţă sau de dependenţă).
Forma relaţiilor sintactice se defineşte prin mijloacele de manifestare a acestora în planul expresiei,
mijloace de natură fonetică (pauza şi intonaţia), de natură morfologică), de natură morfologică (flexiunea)
şi de natură sintactică (joncţiunea, juxtapunerea, topica).
De obicei, o singură relaţie sintactică poate fi redată prin mai multe mijloace şi, invers, o singură
marcă poate să apară la două sau mai multe relaţii. De exemplu, relaţia de dependenţă unilaterală se
realizează prin următoarele mijloace:
a) flexiunea (casa mamei, ii cumpără cărţile etc.)
b) joncţiunea (conjuncţii, cuvinte conjunctive): cartea care mă interesează; ştiu că pleci
c) juxtapunerea (Ştii multe, eşti deştept)
d) topica (mama dăruieşte feciorului; feciorul dăruieşte mamei)
După cum am menţionat, o singură marcă poate apărea la mai multe relaţii sintactice. De exemplu,
flexiunea poate să apară în cadrul relaţiei de interdependenţă (copilul citeşte, copiii citesc) şi în cadrul
relaţiei de dependenţă (Eşti nepoata mamei mele, cumpăr cadouri copiilor etc.).
TIPOLOGIA RELAŢIILOR SINTACTICE

117
În ce priveşte numărul de relaţii sintactice, nu există în literatura de specialitate o unitate de păreri; variind
de la unul pînă la şase tipuri. Gramaticile tradiţionale recunosc existenţa a două tipuri de relaţii sintactice:
coordonarea şi subordonarea. Subordonarea e considerată o relaţie care se stabileşte nu numai între părţile
secundare de propoziţie sau între propoziţiile subordonate şi regenţii lor, ci şi între subiect şi predicat.
Astfel, unii lingvişti sînt tentaţi să creadă că între subiect şi predicat se stabileşte o relaţie de
dependenţă unilaterală, alţii, dimpotrivă, stabilesc între subiect şi predicat o relaţie de inerenţă.
Astfel, s-a ajuns la admiterea a trei tipuri de relaţii: coordonare, subordonare şi inerenţă sau
nondependenţă, dependenţă unilaterală şi dependenţă bilaterală. La aceste relaţii unii lingvişti adaugă şi alte
tipuri: relaţia apoziţională, relaţia de dublă subordonare, relaţia de incidenţă numită şi relaţie zero şi
relaţia mixtă.
Pentru a ne convinge de cele spuse, vom trece în revistă diversele clasificări făcute de lingvişti.
Astfel, autorii Gramaticii limbii romane, 2005, ne propun următoarele tipuri de relaţii:
1. relaţia de dependenţă;
2. relaţia de nondependenţă sau de coordonare;
3. relaţia de echivalenţă sau apozitivă.
C. Dimitriu în Tratat de gramatică a limbii romane. Sintaxa, 2002 menţionează o nouă relaţie, şi
anume relaţia mixtă, un tip special de relaţie care se realizează prin coordonarea între o parte de propoziţie
cu o propoziţie (de exemplu,Năpădiră asupra lui şi-l loviră cu bolovani şi cu ce-au mai apucat).
Astfel, autorul deosebeşte:
1. relaţia de inerenţă
2. relaţia de subordonare
3. relaţia mixtă
4. relaţia explicativă
5. relaţia de dublare
6. relaţia de incidenţă
A. Merlan insistă asupra relaţiei intermediare explicativ-justificative tipul E frig, pentru că nu-i nimeni pe
stradă, A plouat, căci străzile sint ude)
Gh. Constantinescu-Dobridor deosebeşte, pe lîngă relaţia de coordonare, subordonare şi apozitivă,
şi relaţia predicativă (adică relaţia dintre subiect şi predicat)
Sintaxa tradiţională susţine existenţa a următoarelor tipuri de relaţii sintactice în limba română:
- relaţia de interdependenţă
- relaţia de coordonare
- relaţia de dependenţă sau de subordonare
- relaţia apozitivă
- relaţia de incidenţă
1. Relaţia de interdependenţă
Relaţia de interdependenţă este relaţia ce se stabileşte între termeni asocierea cărora atinge un grad
maxim de solidaritate: fiecare din cei doi termeni îl presupune pe celălalt, fiecare îi impune celuilalt o
118
anumită organizare. Relaţia de interdependenţă se întîlneşte atît în propoziţie, între subiect şi predicat, cît şi
în frază, între propoziţia subiectivă şi regenta ei. Sîntem de părere că între subiect şi predicat există o relaţie
de interdependenţă, pentru că, în privinţa formei, atît subiectul, cît şi predicatul impun unul celuilalt
respectarea anumitor restricţii formale, manifestate dinspre subiect spre predicat prin acordul gramatical şi
dinspre predicat spre subiect prin recţiunea cazuală (predicatul impune subiectului să stea, de obicei, în
cazul nominativ).
În ceea ce priveşte conţinutul raportului sintactic de interdependenţă dintre subiect şi predicat,
acesta se referă la importanţa subiectului şi predicatului în cadrul propoziţiei.
Subiectul şi predicatul sînt părţi principale de propoziţie şi, deci, răspund negativ la testul omisiunii,
nici subiectul şi nici predicatul neputîndu-se substitui cu zero, fără ca enunţul (mai precis, informaţia
semantică şi gramaticală transmisă de enunţ) să nu sufere. Drept urmare, considerăm că raportul sintactic
dintre subiect şi predicat nu este un raport de dependenţă unilaterală, ci un raport sintactic de dependenţă
bilaterală a celor două elemente intrate în relaţie. Spre deosebire de raportul sintactic dintre atribut şi
regentul său, care este unul de subordonare, manifestat prin aceea că numai atributul depinde de regentul
său, nu şi regentul de atribut, raportul dintre subiect şi predicat este unul de egală subordonare.
1.1. Modalităţi de realizare a relaţiei de interdependenţă
Mărcile relaţiei de interdependenţă sînt de natură morfologică, sintactică şi fonetică.
Flexiunea (mijloc morfologic) este principala modalitate de exprimare a relaţiei de interdependenţă.
Flexiunea se subordonează recţiunii şi acordului.
Recţiunea constă în aceea că verbul-predicat impune substantivului-subiect cazul nominativ.
Noi cunoaştem multe lucruri despre aceşti oameni.
Eu nu cunosc nimic despre viaţa ei.
Acordul predicatului cu subiectul se face în număr şi persoană, cînd predicatul este verbal şi e
exprimat printr-un verb la diateza activă, şi în număr, persoană şi gen cînd e exprimat prin verb la diateza
pasivă:
Copiii cumpără multe cărţi.
Cartea a fost cumpărată de fratele meu.
Cînd predicatul este nominal, verbul copulativ se acordă în număr şi persoană cu substantivul-
subiect, iar numele predicativ, dacă e exprimat prin adjectiv sau prin numeral cu valoare adjectivală, se
acordă cu subiectul în număr, gen şi caz:
Eşti vesel şi neastimpărat.
Mărcile sintactice care participă la exprimarea relaţiei de interdependenţă sînt topica şi joncţiunea.
Topica este marca principală a relaţiei de interdependenţă cînd flexiunea nu este relevantă nici prin
recţiune, nici prin acord.
Cuvintele sint mărgăritele sufletului.
Copiii sint podoabele unei femei.

119
 Joncţiunea se realizează cu ajutorul jonctivelor ce introduc subiectiva sau predicativa în frază
(conjuncţii, adverbe şi pronume relative):
Cine ştie carte are patru ochi.
Nu spune ceea ce nu ştie.
Problema e cind vom pleca.
Mărcile fonetice sînt intonaţia şi pauza. Intonaţia poate anula caracterul relevant al topicii, devenind
marcă a funcţiei de nume predicat (articolul hotărît devine marcă a subiectului).
Enigme sint femeile
Altul este al tău crez.
Pauza marchează relaţia de interdependenţă cînd verbul copulativ din componenţa predicatului
nominal nu este exprimat:
Buzele ei – vişine coapte, ochii ei – stele in noapte.
2. Relaţia de coordonare
Relaţia coordonare se stabileşte între unităţi sintactice de aceeaşi importanţă, care nu depind nici
semantic, nici structural una de cealaltă. De exemplu: zimbete şi flori; frumoasă, dar tristă; ba un vers, ba
un cintec etc.
Relaţia de coordonare se poate stabili:
a) la nivel propoziţional:
- între elementele constitutive ale părţilor de propoziţie multiple (subiecte multiple, nume predicative
multiple, atribute multiple):
Studenţii şi profesorii sint antrenaţi in procesul de instruire.
Fata impăratului era harnică, frumoasă şi inţeleaptă.
Vremea e frumoasă, dar rece.
Gutuia mirositoare şi galbenă răspindea un miros plăcut.
- între părţi de propoziţie secundare (complemente directe, indirecte şi circumstanţiale):
El studiază dreptul şi filozofia.
Le-au dăruit cadouri copiilor şi părinţilor.
Vorbea calm şi convingător.
b) la nivel frastic:
- între propoziţii principale care nu depind una de alta:
Am participat la conferinţa ştiinţifică şi am prezentat un referat.
Părinţii işi iubesc copiii, dar ii şi pedepsesc.
- între propoziţii interdependente (subiecte, predicative):
Ceea ce ştia şi ce văzuse ea era foarte important.
Omul acela era cum nu mai văzuse şi cum nu mai auzise nimeni.
- între propoziţii subordonate:
Ştim că va veni, dar va pleca repede.

120
 Inţelesese de ce nu vine pe la ea şi nu o deranjează.
În diferite lucrări de gramatică se menţionează că relaţia de coordonare se poate stabili nu numai
între părţi de propoziţie sau numai între propoziţii, ci şi între o parte de propoziţie şi o propoziţie, avînd
aceeaşi funcţie sintactică sau funcţii sintactice diferite. Astfel, coordonarea se poate realiza:
- între un subiect şi o propoziţie subiectivă:
Maria şi cine mai erau prezenţi au participat la concurs.
Cărţile şi ceea ce mai avea l-ea lăsat la rude.
- între complementul indirect şi propoziţia completivă indirectă.
Ii povestise despre copii şi despre ceea ce se intimplase.
Am mers in ospeţie la părinţi şi la cine ne invitase.
- între un complement circumstanţial şi o propoziţie circumstanţială:
Nu puteam s-o suport nu numai pentru obrăznicie, dar şi pentru că mă deranja permanent.
N-am venit la ore din cauza bolii şi pentru că nu m-am pregătit.
- între un circumstanţial instrumental şi o propoziţie circumstanţială instrumentală:
L-au lovit cu arma şi cu ce mai găsiseră pe acolo.
- între un complement circumstanţial de timp şi o circumstanţială modală:
Vor da ajutor la vreme şi cum se cuvine.
Pentru acest tip de relaţie, ce caracterizează o subordonată care contractează simultan relaţii de
subordonare şi de coordonare cu altă propoziţie, Gh. Trandafir propune denumirea de relaţie mixtă
bipropoziţională sau binară [Trandafir, 154] .
În acest sens, C. Dimitriu consideră că este vorba de o relaţie aparte, de un raport mixt, care se
deosebeşte şi de coordonare, şi de subordonare şi care poate fi identificată numai la nivelul frazei între
două propoziţii [Dimitriu, 1196].
Relaţia de coordonare se realizează prin două feluri de mijloace:
a) prin joncţiune care constă în îmbinarea unităţilor sintactice cu ajutorul conjuncţiilor coordonatoare
(copulative, adversative, disjunctive, concluzive).
Bolnava scinci acoperindu-şi ochii cu degetele subţiri, prelungi şi scheletice
In grădini, pe cimp, de dealuri, prin poiene şi prin vii
Ard movili buruienoase, scoţind fumuri cenuşii
b) prin juxtapunere (parataxă), aducă prin alăturarea unităţilor sintactice de acelaşi fel (omogene).
M-a privit veselă, ginditoare, tăcută. Vorbea calm, răspicat, convingător.
3. Relaţia de subordonare
Relaţia de subordonare se stabileşte între termeni de importanţă inegală: un regent sau determinat şi
un termen subordonat sau determinant.
Relaţia de subordonare se realizează ca relaţie:
a) bilaterală sau de interdependenţă , relaţie care reprezintă o formă specială de dependenţă între doi
termeni care se presupun reciproc. Acest tip de relaţie se stabileşte între subiect şi predicat.

121
b) unilaterală, relaţie care se realizează între doi termeni: unul care nu poate fi omis (regentul) şi unul care
poate fi omis fără să dezorganizeze comunicarea (subordonatul).
De exemplu: casă mare, vine repede etc.
La nivelul frazei, dependenţa unilaterală se stabileşte între un cuvînt din propoziţia regentă şi
propoziţia subordonată atributivă (casa care este ingrijită rezistă in timp); între un regent şi o completivă
directă ( Ea a spus că nu va pleca)
3.1. Modalităţi de realizare a relaţiei de subordonare
Relaţia de subordonare se realizează în mod parţial diferit la nivelul propoziţiei şi la nivelul frazei.
La nivelul propoziţiei relaţia de subordonare se realizează prin acord, recţiune şi aderare.
Acordul este legătura prin subordonare a cuvintelor în care cuvîntul determinativ ia forma de gen,
număr şi caz a cuvîntului determinat. Trebuie să menţionăm, în cazul acordului, că cuvîntul determinat
întotdeauna este un substantiv, iar cel determinativ poate fi un adjectiv (roman interesant), un pronume
demonstrativ, posesiv sau nehotărît (casa aceasta, casa mea, fiecare casă), un numeral ordinal (copacul al
doilea), un participiu sau gerunziu (luna răsărită, luna răsărindă).
Deosebim trei feluri de acord:
a) gramatical (total şi parţial),
b) semantic
c) prin atracţie.
Acordul gramatical este o astfel de relaţie sintactică cînd cuvîntul determinativ ia forma de gen,
număr şi caz a cuvîntului determinat.
Acordul gramatical total se stabileşte cînd cuvîntul determinativ se acordă în gen, număr şi caz cu
cuvîntul determinat. De exemplu, se acordă atributele adjectivale (Fata mindră intră in casă), se acordă, de
asemenea, atributele care-s exprimate prin pronume demonstrative, posesive, prin participii şi gerunzii cu
valoare adjectivală.
Cu buze tremurinde ea ii şopti ceva.
Crengile inflorite ale copacilor vesteau sosirea primăverii.
Poveştile acestea le ştiu de mic.
Acordul gramatical parţial se stabileşte între subiect şi predicat. Predicatul verbal se acordă cu
subiectul în număr şi persoană.
Iar copilaşii veseli cu pieptul dezgolit.
Aleargă-i sar in cale şi-i zic:
Bine-ai sosit!
Recţiunea este o astfel de relaţie sintactică, cînd un cuvînt cere de la determinantul său o anumită
formă de caz oblic cu sau fără prepoziţie. Cuvîntul care cere o anumită formă de caz se numeşte
determinat, iar cuvîntul de la care se cere o anumită formă de caz, se numeşte determinant (determinativ,
secundar). În structura a construi un zid verbul a construi este determinat, iar un zid este cuvîntul
determinativ, deoarece acesta depinde de verb.

122
 În dependenţă de categoria morfologică a cuvîntului determinat deosebim două feluri de recţiune:
a) verbală: cînd cuvîntul (determinat) este verb: a intra in casă, a rezolva o problemă.
b) Nominală: cînd cuvîntul (determinat) este un nume: pornirea trenului, o lecţie de
gramatică.
Din punct de vedere al gradului de subordonare dintre cuvîntul determinat şi determinativ deosebim
două feluri de recţiune:
a) puternică, cînd cuvîntul determinant se leagă de cel determinat numai cu
o anumită prepoziţie sau fără prepoziţie: a se imbrăţişa cu cineva, a da fratelui o scrisoare etc.
b) slabă, cînd cuvîntul determinant se leagă de cel determinat numai cu ajutorul prepoziţiilor. Rolul
principal în astfel de îmbinări în revine prepoziţiei, care nuanţează funcţia sintactică a cuvîntului
determinativ. De obicei, acestea introduc o circumstanţă: a cădea din, pe, de pe, peste ceva etc.
Datorită naturii morfologice a cuvîntului determinat recţiunea poate fi numit:
- substantivală: gindul mamei, viitorul copilului
- pronominală: nimeni din noi, fiecare dintre ei;
- adverbială: departe de tine, veşnic in mişcare;
- numeralică: nici unul din patru;
- verbală: povesteşte adevărul, scrie cărţi.
Din punct de vedere al formei elementului determinativ recţiunea poate fi:
a) neprepoziţională (casa vecinei)
b) prepoziţională (casă de piatră).
Raportul exprimat de prepoziţii depinde de sensul cuvîntului din grupul binar şi de cazul folosit.
Anume de atîta găsim în cadrul regimului o gamă de raporturi deosebite, exprimate chiar de una şi aceeaşi
prepoziţie. De exemplu: vine cu trenul (recţiune, raport instrumental) vine cu iarna (recţiune, raport
temporal) vine cu bucurie (recţiune, raport modal)
La recţiunea substantivală, elementul subordonat poate sta în genitiv, dativ, acuzativ şi fiecare din
ele exprimă diferite raporturi:
De exemplu: traversarea străzii (raport obiectiv )
traversez strada ordinul şefului (raport subiectiv) – şeful ordonează
Recţiune: Regent - verb - povesteşte mamei
- pronume - nimeni din ei
- substantiv - grija tatei
- adverb - veşnic in mişcare
- numeral - nici unul din noi
Subst. Subordonat (în c. G., D., A.)
Pronume
Numeral

123
 Aderarea este o astfel de legătură prin subordonare în care cuvîntul determinativ se leagă de cel
determinat numai după sens, fără a-şi modifica forma gramaticală.
În îmbinările construite prin aderare7 cuvîntul determinat poate fi un substantiv, un verb, un
adjectiv (uşor de zis; greu de făcut; maşină de spălat; plăcerea de a dormi etc.), iar determinativul este un
adverb (a umbla repede, a scrie frumos), un infinitiv (dorinţa de a învăţa), gerunziu (merge şchiopătind,
venea plingind), supin ( a terminat de scris) Piraiele umflate curg iute, şopotind (V. Alecsandri)
La nivelul frazei, relaţia de subordonare se realizează prin elemente joncţionale (conjuncţii,
pronume şi adverbe relative).
Conjuncţia leagă propoziţia de regentul ei. Selectarea conjuncţiei depinde de regimul verbului (Ea
ştie că a venit, S-a gindit să vină acasă) şi de organizarea sintactică Timpul e rece deşi au inverzit
ogoarele; Vorbea tare, incit işi lua auzul).
În calitate de elemente de relaţie mai apar şi pronumele şi adverbele relative (Mi-amintesc ce ai
cumpărat; N-a ales ceea ce doream; Vena cind avea timp liber etc.).
Relaţia de dependenţă (mai ales la nivelul frazei) se manifestă şi prin juxtapunere. În lipsa
conectorilor, subordonarea e marcată prin intonaţie şi prin pauză: Vrei să ia-i o notă bună, invaţă!
(condiţională); Fie cit de amar adevărul, il prefer mai degrabă decit minciuna (concesivă).
4. Relaţia de dublă subordonare
În literatura de specialitate, lingviştii au specificat la nivelul relaţiei de dependenţă două subtipuri:
- dependenţă simplă, în care sînt antrenaţi doi termeni, unul regent şi altul determinant;
- dependenţă dublă, în care sînt antrenaţi trei termeni, doi regenţi (unul verbal şi altul nominal) şi un
determinant.
În opinia lui D. Irimia relaţia de dependenţă poate fi simplă (determinantul depinde de un singur
regent) şi dublă (determinantul depinde de doi regenţi); V. Guţu Romalo evidenţiază, pe lîngă dependenţa
unilaterală şi bilaterală, şi dependenţa dublă .
Relaţia de dublă subordonare se realizează în cadrul unor structuri de tipul: am văzut-o fericită, ea
alerga veselă etc. Supunînd analizei transformaţionale enunţul am văzut-o fericită, vom obţine două
propoziţii Am văzut-o / că este fericită. Astfel, lexemul fericită se subordonează regentului verbal am văzut,
cît şi numelui ea (fericită). Compară: Fetiţa alerga voioasă. Băiatul venea cintind.
După cum observăm, aceste structuri generează funcţia de element predicativ suplimentar.
Relaţia de dublă subordonare se mai poate realiza şi în cadrul altor structuri ca: Găina bătrină face
zeama bună. Vom supune analizei transformaţionale prin expansiune segmentul bătrină: Găina, care e
bătrină = face zeamă bună.= deoarece e bătrină;= cind e bătrină.
E vorba de funcţia sintactică de atributivă circumstanţială . Observăm că regentul atributivei este
atît substantivul găină (care este bătrînă), cît şi verbulpredicat face (deoarece e bătrînă; cînd e bătrînă).
În concluzie, relaţia de dublă subordonare e constituită din doi regenţi (nominal şi verbal) şi un
determinant.
- de complement indirect:

124
 Le dădeam celor doi copii (Mariei şi lui Ion) daruri.
- de complement circumstanţial:
Acolo, la ţară, mă simt cel mai bine.
Atunci, vara, am intilnit-o pentru prima dată.
Al doilea element component al relaţiei apozitive este unitatea apozată (apoziţia).
Apoziţia poate fi simplă (El, vecinul, e pe ducă; Noi, studenţii, sintem tineri şi ingenioşi),
dezvoltată (Maria, profesoara de romană, e foarte inţeleaptă; Părinţii mei, profesori in satul natal, imi
sint cei mai scumpi); multiplă (M-am văzut cu familia lui: cu mama, cu tata, cu fratele şi cu sora) şi
propoziţională (Deocamdată numai atita vreau să ştiu: ce plănuieşte el asupra mea).
Mărcile raportului apozitiv sînt prozodice (intonaţia şi accentul), grafematice (virgula, două puncte,
linia de pauză etc.) şi semantice (adverbe şi perifraze adverbiale: anume, şi anume, adică).
În literatura de specialitate relaţia apozitivă e considerat sau de coordonare, sau de subordonare. O a
treia părere e că relaţia apozitivă e o relaţie distinctă atît de coordonare, cît şi cea de subordonare se reduc
la următoarele:
a) în cadrul relaţiei apozitive conexiunea între cei doi termeni este orizontală – ca expresie a
identităţii lor sintactice. Prin aceasta, relaţia apozitivă se aseamănă cu relaţia de coordonare şi se
deosebeşte de subordonare, unde cei doi termeni stau în conexiune verticală, ca expresie a unei
ierarhii impuse de recţiune.
b) în cazul relaţiei apozitive termenul al doilea intră în relaţie cu restul propoziţiei numai
prin intermediul primului termen. Prin aceasta relaţia apozitivă seamănă cu relaţia de subordonare şi
se deosebeşte de coordonare, unde cei doi termeni, participă direct simultan la relaţia cu restul
propoziţiei.
c) În cazul relaţiei apozitive cei doi termeni sînt sub condiţia păstrării identităţii comunicării,
comutabili atît unul cu altul, cît şi fiecare parte cu zero?
Prin aceasta relaţia apozitivă se deosebeşte atît de subordonare, unde termenii nu sînt comutabili
nici unul cu altul, nici fiecare cu zero, cît şi de coordonare, unde cei doi termeni sînt comutabili numai unul
cu altul, dar nu se pot comuta cu zero sub condiţia dată. Rezultă că relaţia apozitivă e diferită atît de
coordonare, cît şi de subordonare.
5. Relaţia apozitivă
Relaţia apozitivă se deosebeşte de relaţia de coordonare şi subordonare prin faptul că ea se
caracterizează prin coreferenţialitatea unităţilor sintactice. Orice relaţie apozitivă implică o unitate-bază,
numită bază apozitivă sau antecedent şi o unitate apozată sau o apoziţie.
Baza apozitivă poate fi o parte de propoziţie cu funcţie de:
- subiect:
Ea, Maria, era cea mai bună studentă.
Ion, profesorul, era in floarea virstei.
- nume predicativ:

125
 E Ana, fiica mătuşei mele.
E bătrinul, vecinul nostru.
- de predicativ suplimentar
L-au luat drept inginer, adică drept şeful lor.
- de complement direct:
A văzut cu ochii lui totul: oraşe, sate şi copii flăminzi.
Inţelegea totul: bucurii, necazuri şi lacrimi.
6. Relaţia de incidentă
Relaţia de incidenţă este o relaţie care operează cu unităţi neintegrate structural. De aceea, aceste
unităţi pot fi omise, fără ca acestea să afecteze integritatea planului comunicării.
A. Merlan precizează natura unităţilor incidente, enumerînd substantivele în vocativ (Cum dracu de
nu-l găsi?), adverbe şi perifraze adverbiale modale (poate, probabil, fără doar şi poate, desigur), o
propoziţie (Maria – nu m-am indoit şi nu mă indoiesc de asta – a fost bine intenţionată) etc.
Relaţia de incidenţă nu are mărci specifice. Ea poate fi marcată prin pauză şi intonaţie. În scris,
unitatea incidentă este delimitată prin virgule, prin linie de pauză sau prin paranteze: Cind şi cind Dana –
căci aşa o chema pe fată – privea discret in dreapta şi in stinga. I-am spus – e drept şi nu neg că a fost
aşa – că nu va lua examenul
UNELE CONCLUZII
Relaţia sintactică îmbină unităţile sintactice inferioare în unităţi sintactice superioare.
Enunţurile pot fi structurate prin ordonare (între unităţi sintactice homofuncţionale) şi prin
subordonare (între unităţi sintactice heterofuncţionale.
Relaţia de interdependenţă se bazează pe un grad maxim de solidaritate: fiecare din cei doi termeni
îl presupune pe celălalt.
Relaţia de interdependenţă se stabileşte între sub. şi predicat, cît şi între propoziţia subiectivă şi
regenta ei.
Relaţia de coordonare se realizează între unităţi sintactice care nu depind nici semantic, nici
structural una de cealaltă.
Relaţia de coordonare se realizează prin joncţiune şi juxtapunere.

SUBIECTUL

DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
În gramatica românească, subiectul este definit diferit. Astfel, în Gramatica academică se spune că
„subiectul este partea de propoziţie care arată cine săvîrşeşte acţiunea exprimată de predicatul verbal sau
cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ”; „cînd predicatul este un
verb la pasiv sau la reflexiv pasiv, subiectul arată pe cel care suferă acţiunea exprimată de predicat...

126
 Celelalte gramatici nu definesc subiectul, ci pun accentul pe unele caracteristici ale acestuia. În
această ordine de idei, I. Diaconescu consideră că „subiectul apare ca o expansiune a verbului, deci ca o
unitate sintactică dependentă, ca şi complementul direct”, dar ca „element” al relaţiei de „dependenţă
bilaterală”, „pe de o parte, suportă regimul cazual impus de verb (nominativul), iar, pe de altă parte,
impune, prin acord verbului trăsăturile sale de expresie (numărul şi persoana)” [Diaconescu, 260];
D. Irimia menţionează, în acest sens, că funcţie de subiect gramatical este aceea de „principal
complement semantic al verbelor personale şi al verbelor impersonale relativ” [Irimia, 385];
A. Merlan trece în revistă trăsăturile caracteristice ale subiectului precizînd că „subiectul impune
verbului predicat sau din structura predicatului mărcile sale de persoană, de număr şi... de gen despre el se
comunică ceva prin intermediul predicatului”, „este elementul cunoscut de interlocutor” şi „reprezintă
punctul de plecare (logico-semantic) al relaţiei de interdependenţă, precedînd predicatul” [Merlan, 37-38].
Analizînd cele expuse mai sus, putem afirma că Gramatica academică ne propune o definiţie
semantică a subiectului, care e inconsecventă (informaţia că subiectul arată „cine face acţiunea” e urmată
de afirmaţia că subiectul arată „pe cel care suferă acţiunea”; A. Merlan insistă asupra trăsăturilor formale
ale subiectului („impune predicatului mărcile de persoană, de număr şi de gen”, „reprezintă punctul de
plecare al relaţiei de interdependenţă”) şi a celor pragmatice („este elementul cunoscut de interlocutor”).
C. Dimitriu propune, credem, o definiţie mai precisă şi mai reuşită: „subiectul propoziţiei este
partea de propoziţie principală-imaginabilă numai în legătură cu predicatul (ceea ce înseamnă că există
doar în propoziţia bimembră) şi concretizabilă principial doar în „nume” – despre care se face o
comunicare prin predicat şi „cu” care (ca expresie a raportului de inerenţă) se acordă „predicatul” în
categoriile gramaticale comune părţilor de vorbire prin care se exprimă aceste două părţi principale ale
propoziţiei (subiectul şi predicatul) [Dimitriu, 1256].
Subiectul, după cum susţin lingviştii, există numai în propoziţia bimembră. Existenţa subiectului în
aceste propoziţii e în legătură cu valenţele obligatorii ale verbelor predicat. În acest sens, există clase de
verbe care nu pot contracta relaţii cu un subiect: verbele sintetice (fulguieşte, lapoviţează etc.), verbele
perifrastice (e soare, e lună, e Paştele etc.).
MIJLOACE DE EXPRIMARE
Subiectul gramatical se clasifică în simplu şi compus.
6. Subiectul simplu poate fi exprimat prin:
1. Substantive (comune sa proprii la cazul N):
Copiii sint cele mai scumpe podoabe ale unei femei.
Mihai Eminescu este poetul nostru naţional.
2. Substantiv la cazul G. sau A.
Ai casei credeau că toţi au plecat.
S-au adunat cu toţii in jurul mesei să-l cinstească cu o vorbă bună.
3. Pronume (personale, demonstrative, posesive, nehotărîte, negative la cazul N.)
Fiecare este făuritorul soartei sale.

127
 Acesta işi aminti că trebuie să plece.
Nimeni nu-ţi poate inlocui părinţii.
4. Adjective sau participii adjectivizate:
Tot păţitul este priceput.
Leneşul mai mult aleargă. Zgircitul mai mult păgubeşte.
5. Numerale substantivizate:
Şapte pe unul nu-l aşteaptă.
Şase este un număr par.
6. Verb la infinitiv:
A trăi inseamnă a lupta.
A iubi inseamnă viaţă.
7. Adverb substantivizat:
Binele nu se uită niciodată.
Răul se ţine minte.
8. Părţi de vorbire auxiliare substantivate (prepoziţie, conjuncţie, particulă,
interjecţie):
Ori e o conjuncţie coordonatoare disjunctivă.
Oful s-a auzit de undeva.
Hai este o interjecţie de aproape.
Subiecte simple trebuie considerate şi aşa-zisele subiecte pleonastice. E vorba de reluarea unui
pronume printr-un substantiv sau reluarea unui substantiv prin pronume:
Bate el Ivan la poartă cit bate..., dar nu au prins ei acum dracii la minte... (I. Creangă)
Ochilă se ia şi el după Harap-Alb (I. Creangă)
7. Subiectul compus poate fi exprimat prin:
a) Îmbinări din două sau mai multe substantive ce denumesc instituţii, organizaţii
obşteşti, asociaţii etc.:
Universitatea de Stat „Alecu Russo” joacă un rol important in
pregătirea cadrelor pedagogice din republică.
Romanul „Adela” l-am recitit de citeva ori.
b) Substantiv sau pronume la c. N. şi un alt substantiv sau pronume la cazul A. cu
prepoziţia cu (uneori înaintea prepoziţiei cu apare şi conjuncţia şi):
Eu şi cu Maria vom participa la olimpiadă.
Mama şi cu tata11 sint cele mai scumpe fiinţe din lume.
c) Numeral sau pronume la cazul nominativ şi un alt substantiv sau pronume la cazul
acuzativ cu prepoziţiile de, din, intre:
Mii de fluturi roiau in văzduh.
Fiecare dintre voi se gindeşte la ziua de miine.

128
TIPURI DE SUBIECT
În limba română, deosebim verbe cu valenţă obligatorie de nominativ (verbe tripersonale prin formă
şi personale prin conţinut de tipul a iubi, a cinta etc.; verbe unipersonale prin formă şi prin conţinut de
tipul: a mieuna, a necheza etc. şi verbe unipersonale prin formă şi impersonale prin conţinut, de tipul a
trebui, a durea etc.). Aceste verbe intră în relaţie cu un subiect, pentru a umple valenţa sau „golul”
semantic. Astfel, fiecare verb are o anumită configuraţie actanţială, fapt care ne obligă să revizuim tipurile
structurale prin care se realizează subiectul.
Subiectul se clasifică, după prezenţa sau absenţa expresiei sale lexicale, în două categorii: subiect
exprimat şi subiect neexprimat.
8. Subiectul exprimat poate fi:
 simplu (alcătuit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient):
Părinţii işi iubesc copiii.
Aceştia sint cei mai buni.
 multiplu (alcătuit din două sau mai multe părţi de vorbire cu sens lexical
suficient, aflate în raport de coordonare):
Copiii şi părinţii alcătuiesc o familie.
Fructele şi legumele conţin multe vitamine.
 complex (alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată
de un adverb de mod, de precizare, de întărire etc.):
Chiar Maria a plecat la olimpiadă.
Numai Maria a pregătit tema.
 dezvoltat (alcătuit dintr-o construcţie infinitivală, dintr-o construcţie de supin
nominală sau o construcţie alcătuită dintr-un substantiv precedat de un
numeral cardinal etc.):
A fi om e un lucru mare.
A fi inteligent nu-i de ajuns.
E greu de ajuns medic.
În cadrul acestui tip de subiect, A. Merlan mai include şi subiectul exprimat prin termeni coordonaţi
disjunctiv ori conclusiv:
Familia sau şcoala vor decide soarta copilului.
Profesorul acestei clase deci dirigintele trebuie să ştie totul.
După numărul expresiilor sale, subiectul poate fi cu expresie unică sau cu expresie dublă. Subiectul
cu dublă expresie este alcătuit dintr-o expresie de bază, reprezentată printr-un substantiv sau un pronume
demonstrativ şi o expresie accesorie, reprezentată prin pronume personal de persoana a treia, singular şi
plural, care anticipează sau reia conţinutul expresiei de bază:
Vine el tata acasă.
Ţi-a arăta ea mama ţie!.
129
 9. Subiectul neexprimat se caracterizează prin absenţa expresiei sale în propoziţie. El poate fi dedus
din forma verbului-predicat sau se conţine în propoziţia care-l anticipă. Subiectul neexprimat
poate fi clasificat în:
 inclus: Este subiectul forma căruia se conţine în desinenţele verbului-predicat. E vorba
de pronumele personale, care uneori sînt omise, fiind extrase din desinenţa verbelor. De
exemplu:
Zdrobiţi orinduiala cea crudă şi nedreaptă. (M. Eminescu)
De obicei, verbul-predicat în aceste propoziţii stă la persoana I-II singular şi plural (mai rar la
persoana a III-a). Dacă vorbitorul intenţionează să evidenţieze persoana, atunci ea se utilizează: Dacă voi
nu mă vreţi, atunci eu vă vreau (B. P. Hasdeu).
 subinţeles e subiectul forma căruia e cunoscută din propoziţiile anterioare şi reprezentat
prin pronumele personal de persoana a III-a singular şi plural. De exemplu:
Ana a invăţat bine tema. Este o elevă harnică.
 Nedeterminat. Unele propoziţii sînt astfel formulate încît acţiunea exprimată prin
predicat nu se referă precis la persoana-subiect, iar altele exprimă prin predicat o acţiune
care poate fi raportată la oricare persoană. În astfel de propoziţii subiectul neexprimat e
nedeterminat. Distingem două situaţii:
a) propoziţii cu subiect nedeterminat propriu-zis;
b) propoziţii cu subiect general.
Folosirea primului tip rezultă din imposibilitatea de a preciza autorul acţiunii sau din faptul că nu
interesează cine e autorul acţiunii. De exemplu: Scrie in ziare. Mi se bătu la uşă. În propoziţiile celui de-al
doilea tip, acţiunea poate fi atribuită oricărei persoane (proverbele, zicătorile). De exemplu: (tu) Bate fierul
cit e cald. (tu) Nu da pasărea din mină pe cea de pe gard.
 inexprimabil. E vorba de subiectul verbelor impersonale autentice, care exprimă o
acţiune ce nu se referă la un subiect. De exemplu:
Tună. Se desprimăvărează. Se inserează.
SUBIECTUL GRAMATICAL ŞI SUBIECTUL LOGIC
Subiectul poate fi gramatical şi logic:
10. Subiectul gramatical este partea principală de propoziţie, care arată despre cine sau despre ce se
vorbeşte în propoziţie. El se exprimă printr-un substantiv sau un substitut al acestuia la cazul
nominativ. Subiectul gramatical poate să indice:
a) agentul acţiunii: Elevul citeşte o carte;
b) subiectul gramatical e purtătorul unei însuşiri sau caracteristici, exprimate de
numele predicativ: Copila era veselă;
c) un obiect asupra căruia se răsfrînge acţiunea verbului-predicat dintr-o construcţie
pasivă: Cartea este citită de student etc.

130
 11. Subiectul logic este, de fapt, obiectul gîndirii noastre. De cele mai multe ori subiectul logic
corespunde cu cel gramatical Ion citeşte. Pasărea zboară etc. Există însă şi cazuri specifice de
utilizare a subiectului logic.
a) În construcţii cu verbul-predicat la diateza pasivă, subiectul logic (agentul acţiunii)
e reprezentat prin complementul de agent al propoziţiei, aflat la cazul acuzativ. La
transformarea construcţiei active fostul subiect logic devine subiect gramatical, iar
fostul subiect gramatical devine obiectul direct. De exemplu: Fata moşneagului era
horopsită de mama vitregă şi de sora cea de scoarţă (I. Creangă) Subiectul
gramatical e substantivul fata, iar subiectul logic substantivele de mamă şi de soră,
agenţii acţiunii.
b) Subiectul logic apare şi în propoziţii cu aspect impersonal, ce indică diferite stări
fiziologice (mi-e foame, mi-e sete, mi-i somn, ni-i a minca etc.). În aceste propoziţii
subiectul logic e redat prin pronumele personal în D (mi), care indică şi persoana
(mi-e foame = eu sint infometat).
c) Subiectul logic, redat prin pronumele personale în cazul dativ, se mai întîlneşte şi
în propoziţii de tipul: ii merge bine, le vine a ride, ii este frig, iţi vine a plinge etc.
UNELE MOMENTE DIFICILE LA DETERMINAREA SUBIECTULUI
a) Din motivul că în practica lingvistică nu e respectată topica fixă a subiectului, adică antepunerea
lui faţă de predicat, cît şi din motivul că desinenţele de N. şi de A. ale substantivelor sînt identice, pot să
apară unele dificultăţi la stabilirea justă a subiectului. Într-o propoziţie de tipul dar ispita a biruit voinţa e
greu să ne pronunţăm care din cele două substantive (ispita şi voinţa) e subiectul propoziţiei şi care e
obiectul direct. În asemenea situaţii pornim de la ideea că subiectul e independent în propoziţie şi arată de
la cine porneşte gîndirea care se îndreaptă spre predicat. Obiectul direct însă arată asupra cui se răsfrînge
acţiunea pornită de la predicat. În baza unui atare raţionament, vom putea stabili că subiectul e substantivul
voinţa.
b) În funcţie de subiect apar şi unele pronume relative, care în cadrul frazei introduc o subordonată
(de obicei, atributivă) şi îndeplinesc funcţie sintactică în propoziţie (de subiect, atribut, complement). De
exemplu: Am cumpărat cartea care mă interesează
c) Construcţiile de tipul Au venit la oameni!, prepoziţia la îşi pierde calitatea prepoziţională şi
devine un determinant cantitativ (= echivalent cu adjectivul mult). Astfel, prepoziţia la îndeplineşte funcţia
de atribut adjectival cu sens cantitativ nehotărît (Au venit mulţi oameni).
d) O situaţie analogă reprezintă construcţia Ce de-a oameni au venit!, unde de are aceeaşi valoare
cantitativă: Ce de-a oameni au venit! – valoare cantitativă; Ce oameni au venit! – valoare calitativă.
Elementul de nu are în contextul dat calitate prepoziţională. Se consideră că gruparea ce de ar comporta
valoarea unui numeral nehotărît.
e) Prepoziţia din şi dintre pot apărea, de asemenea, în realizarea poziţiei sintactice de subiect: Au
venit din(tre) participanţi! În acest caz, elementele din şi dintre pot fi omise: Au venit participanţi, ceea ce

131
ar însemna că ele nu au calitatea de prepoziţie. Conţinutal, aceste construcţii comportă o valoare
cantitativă.
f) O situaţie deosebită au structurile de tipul Au venit cu toţii, în care cu toţii poate fi analizat atît ca
subiect (Cu toţii au venit) sau şi ca un complement circumstanţial. Subiectul dat, mai degrabă, ar putea fi
considerat multiplu, deoarece la început subiectul adevărat ar fi fost noi, iar cu toţii avea funcţia de
precizare. Cu timpul, subiectul devine de prisos, iar precizarea cu toţii rămîne a fi importantă. E evidentă
lipsa acordului între verb şi cu toţii: am venit cu toţii; aţi venit cu toţii.
ELIPSA SUBIECTULUI
În limba română, prezenţa subiectului în propoziţie e facultativă. Subiectul poate fi omis, pentru că
vorbitorul îl are permanent în minte, iar interlocutorul îl intuieşte cu uşurinţă. Distingem:
a) propoziţii inapte de a avea subiect şi
b) propoziţii eliptice.
a) În limba română, există propoziţii care sînt lipsite de subiecte gramaticale. Predicatele acestor
propoziţii sînt exprimate prin verbe impersonale care se referă la fenomene atmosferice şi acţiunea lor nu
poate fi atribuită unor subiecte: Tună. Fulgeră. În limba vorbită, aceste propoziţii capătă uneori subiecte
interne: Ploaia plouă. Neaua ninge.
Tot propoziţii fără subiect gramatical sînt şi acelea în care apar vorbe folosite impersonal: Imi
merge bine sau expresii verbale impersonale: E bine de noi etc. Acestea sînt propoziţii a caror verb nu
poate deschide poziţii pentru subiect. E vorba de aşa-numitele verbe avalente.
b) Unele propoziţii sînt eliptice de subiect. Un aspect al elipsei subiectului ar fi includerea lui în forma
verbului predicat: Citim cărţi (noi), Eşti prea vesel (tu). Tot un aspect ale elipsei subiectului ar fi şi
subinţelegerea lui: N-am văzut-o pe Ana. Am auzit că a plecat acasă. Mirela scrie. Rotunjeşte cu
grijă fiecare literă.

TOPICA SUBIECTULUI
În limba română, subiectul poate sta:
- înaintea predicatului:
Primăvara a sosit cu mărţişoare şi flori.
Discipolii studiază cu plăcere limba latină.
- după predicat:
- atunci cînd se insistă asupra predicatului: Undeva, spre răsărit bat tunurile
- după verbele pronominale cu se: Se vede amestecul unei bătălii.
- pe lîngă verbele cu subiect logic în dativ sau acuzativ: Şi bătrinului ii plăcea
familia noastră.
- în propoziţii interogative sau relative: Unde sint fetele acelea?

132
 Trebuie să menţionăm că topica S + P este o topică logică, normală, obişnuită, iar topica P + S este
o topică afectivă.
Intr-o propoziţie dezvoltată, subiectul poate fi plasat:
- la început:
Cărţile trebuie păstrate cu sfinţenie.
Oamenii luptă pentru condiţii mai bune.
- la mijloc:
Osul gol ciinii nu-l mănincă.
Ceasul pierdut timpul nu-l intoarce.
- la sfîrşit:
Nu s-au prezentat la ore studenţii.
Nu poate să plece fiica.
Uneori, subiectul este echivalent cu NP şi numai topica permite stabilirea corectă a lui.
Temeile erau pasiunea lui cea mare.
Pasiunea lui cea mare erau femeile.
Minciuna şi adevărul sint totuşi lucruri foarte diferite.
Lucruri foarte diferite sint totuşi minciuna şi adevărul.
PUNCTUAŢIA
- Între subiect şi predicat nu se pune virgulă.
Părinţii işi ajută copiii.
Femeile sint cele mai gingaşe fiinţe.
- Între subiect şi predicat virgula poate să apară cînd se izolează
 un vocativ: (Tu, Ioane, să vii acasă),
 o apoziţie (Maria, vecina noastră, este medic),
 un gerunziu (El, lunecindu-se, căzu),
 un participiu (Femeia, obosită, se aşeză pe o bancă),
 o construcţie infinitivală (Maria, pentru a nu intirzia la şcoală, s-a trezit cu
noaptea-n cap),
 un cuvint incident sau o propoziţie incidentă (El, desigur, va veni; Maria (ea era
cea mai bună la romană) scria bine dictările)
 orice tip de propoziţie subordonată (atributivă: Cărţile, care era solicitate, nu le
găseai la bibliotecă; temporală: Maria, cind venea la şcoală, lua şi un buchet de
flori etc.).
INTERPRETAREA COMUNICATIV-PRAGMATICĂ A SUBIECTULUI
Sub aspect comunicativ-pragmatic, subiectul este purtătorul informaţiei tematice, adică al părţii de
informaţie cunoscută de locutori, avute în comun de aceştia, fie din contextul situaţional, fie din fondul
comun de cunoştinţe al comunităţii lingvistice.
133
 Dintre toate poziţiile sintactice cel mai înalt grad de tematicitate / topicalitate îl are subiectul. De
exemplu:
a) Am aflat că ai fost bolnavă.
b) Dar asta nu m-a impiedicat să mă pregătesc.
c) Asta au aflat-o deja toţi.
d) De bolnavă, am fost, dar asta nu mă impiedică să muncesc.
e) Dacă e vorba de boală, ştiu că e un subiect neplăcut pentru toţi.
Tema este acea informaţie nouă, determinată de o replică cu referire la subiect.
a) Cine a ciştigat alegerile?
b) Ion. Candidatul nostru.
c) Ion. Candidatul nostru este cel care a ciştigat alegerile.
d) Cel care a ciştigat alegerile este Ion, candidatul nostru.
UNELE CONCLUZII
Subiectul este partea de propoziţie principală care arată cine face acţiunea exprimată de verbul-
predicat sau cui i se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.
Subiectul are diverse mijloace de exprimare: nominală (substantiv, pronume, numerale etc.) şi
verbală (verbe la infinitiv, adverbe).
Subiectul poate fi expirmat (simplu, multiplu, complex, compus, dezvoltat) şi neexprimat (inclus,
subînţeles, nedeterminat, inexplicabil). Între subiect şi predicat nu se pune virgulă.
Subiectul, de obicei, este plasat înaintea predicatului.
În limba română, se deosebesc structuri inapte de subiect şi structuri eliptice de subiect.

SUBORDONATA SUBIECTIVA
DEFINIŢIE:
- este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de subiect al propoziţiei regente:
E uşor a scrie versuri. (subiect)
E uşor 1/(să) scrii versuri. 2/ (subiectivă)
ÎNTREBĂRI:
- cine?
- ce?

TERMENI REGENŢI:
- verb personal: Vine 1/ (cine) poate.2/
- verb impersonal: este, trebuie.
Trebuia 1/ (să) meargă.2/

- verb personal devenit impersonal: a rămâne, a ajunge, a păsa, a plăcea, a veni etc.
Ajunge 1/ (cât) ai alergat. 2/

134
 Rămâne 1/ (cine) vrea.2/
- expresie verbală impersonală: e bine, e rău, e uşor, e greu, e lesne, e dificil, e posibil, e drept,
e recomandabil, e cu putinţă, e de prisos, este de dorit, e de crezut, e culmea, e păcat, e un
adevăr, e un noroc, una e, alta e, e un fapt etc.
E bine 1/ (că) s-a întâmplat aşa. 2 /
- verbe reflexive şi impersonale: se cuvine, se cade, se întâmplă, se zice, se aude, se spune, se
pare, se poate, se vede etc.
Se zice 1/ (că) plouă. 2/
Se cuvine 1/ (să) fim civilizaţi. 2/
- verb impersonal cu pronume în dativ: a-i fi dat, a-i fi sortit, a-i fi hotărât, a-i fi scris, a-i
părea, a-i rămâne, a-i da prin gând, a-i trece prin minte, a-i plăcea, a-i veni etc.
I-a fost dat 1/ (să) ajungă acolo.2/
Mi-a convenit 1/ (ce) s-a propus la şedinţă.2/
- adverb sau locuţiune adverbială predicativă: desigur, fireşte, probabil, poate, negreşit,
pesemne, cu siguranţă, cu certitudine, fără îndoială, de bună seamă etc.
Desigur 1/ (că) vor veni şi ei. 2/

ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. pronume relative: cine, care ce, cât, cel ce - (Cine) se scoală de dimineaţă 1/ departe ajunge. 2/
b. adjective pronominale relative: Este susţinut 1/(care) elev învaţă. 2/
c. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât: (Oricine) munceşte 1/ are de toate. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: (Orice) om munceşte 1/ are de toate. 2/
e. adverbe relative: unde, cât, cum, când, încotro: Nu se ştie 1/ (când) a plecat. 2/
f. conjuncţii subordonatoare: că, să, ca să, dacă, de: E bine 1/ (că) a venit. 2/
Nu se ştie 1/ (dacă) vine. 2/
g. locuţiuni subordonatoare conjuncţionale: cum că, cum de, decât să:
E de mirare 1/ (cum de) a rezistat. 2/

ELEMENTE CORELATIVE: nu are elemente corelative, nici elemente de relaţie specifice.

TOPICĂ: - antepusă (când răspunde la întrebarea cine?): (Cine)- i harnic 1/are totul. 2/
- postpusă (când răspunde la întrebarea ce?): E rău 1/ (ce) face. 2/

PUNCTUAŢIE: de obicei nu de desparte de regentă prin virgulă indiferent de locul pe care îl ocupă. Când
stă înaintea regentei şi este reluată prin pronume demonstrativ, se desparte întotdeauna prin virgulă :
(Cine) aleargă mai repede, 1/ acela e câştigător. 2/

ATRIBUTUL
135
DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
Esenţa funcţiei sintactice de atribut constă în aceea că prin această funcţie sintactică se exprimă, la
nivel semantic, o caracteristică a unui regent de tip nominal (substantiv, pronume, numeral). Pornind de la
această particularitate semantică, funcţia sintactică de atribut se aseamănă cu unele funcţii / subfuncţii
sintactice, anume cu subfuncţia sintactică de nume predicativ, cu funcţia sintactică de atribut
circumstanţial / completiv şi cu funcţia sintactică de apoziţie.
Cu subfuncţia de nume predicativ, funcţia sintactică de atribut se aseamănă semantic prin
exprimarea unei caracteristici a unui nume; de subfuncţia sintactică de nume predicativ, însă, funcţia
sintactică de atribut se deosebeşte: şi prin faptul că, faţă de numele predicativ, prin care se exprimă o
caracteristică intrinsecă a numelui cu funcţia obligatorie de subiect, atributul exprimă o caracteristică
oarecare a unui nume cu indiferent ce funcţie sintactică; şi prin faptul că particularitatea semantică indicată
de numele predicativ pentru numele – subiect este mediată de verbul copulativ, care creează raportul de
inerenţă dintre numele predicativ şi numele-subiect, în timp ce particularitatea semantică indicată de atribut
pentru un nume cu oricare funcţie sintactică este nemediată şi plasată în planul subordonării (adică este
dependentă de numele la care se referă, compară: cartea bună se caută cu cartea este bună)
Semantic, funcţia sintactică de atribut se aseamănă şi cu funcţia sintactică de atribut
circumstanţial / completiv, în sensul că amîndouă aceste funcţii sintactice (atributul şi atributul
circumstanţial completiv) exprimă caracteristici oarecare ale unor nume. Referindu-ne la deosebirile dintre
atribut şi atributul circumstanţial / completiv , am putea menţiona că atributul exprimă o caracteristică a
unui regent numai de tip nominal, iar atributul circumstanţial / completiv exprimă simultan caracteristici şi
ale unui regent de tip nominal (substantiv, pronume, numeral), şi ale unui regent de tip verbal (compară:
tinărul se plimbă ginditor cu tinărul ginditor se plimbă).
Din punct de vedere semantic, funcţia sintactică de atribut se aseamănă şi cu funcţia sintactică de
apoziţie, în sensul că atît atributul, cît şi apoziţia conţin o informaţie privitoare la un nume. Deosebirea
dintre atribut şi apoziţie se referă la faptul că atributul conţine o informaţie întotdeauna în legătură cu un
nume, iar apoziţia conţine o informaţie care poate viza şi un nume, şi un verb (compară: mărul, un fruct,
este bun de mincat cu mărul roşu este bun de mincat).
Prin trecerea în revistă a asemănărilor semantice dintre atribut şi numele predicativ, atributul
circumstanţial / completiv, apoziţie am urmărit să individualizăm mai riguros atributul ca funcţie sintactică.
Atributul reprezintă componentul sintactic care face parte din grupul nominal, funcţionînd ca
adjunct al centrului nominal. Între atribut şi centrul său sintactic se stabileşte o relaţie de dependenţă.
Atributul restrînge sfera semantică a regentului, introducînd noi componente semantice.
Atributul, ca parte secundară de propoziţie, în dependenţă de un regent de tip
nominal (substantiv, pronume, numeral cu valoare pronominală), exprimă cele mai
variate caracteristici semantice ale regentului: locul (pădurea de acolo), timpul

136
(apoziţia curentă), modul (jocul rapid), cantitatea (vorba multă), mijlocul (deplasarea cu
maşina), agentul (activitatea studenţească), materia (obiectele de argint) .
La caracteristica semantică exprimată de atribut (căreia i se acordă o atenţie deosebită în gramaticile
româneşti curente) vom adăuga caracteristica gramaticală determinativă (ignorată în gramaticile
româneşti).
Unul din aspectele atributului care interesează în gramatică îl constituie partea de vorbire prin care
se exprimă. De obicei, se susţine că atributul se concretizează într-un adjectiv substantiv, pronume,
numeral, verb, adverb.
Considerăm că unele dintre aceste părţi de vorbire atunci cînd îndeplinesc funcţia sintactică de
atribut, nu mai au valoarea iniţială, ci au căpătat o altă valoare, cu menţiunea că unele părţi de vorbire pot
funcţiona ca atribute cu două valori.
Astfel, pron. poate îndeplini funcţia sintactică de atribut şi cu valoare de pron. (cînd nu se acordă cu
determinatul în una sau în mai multe din categoriile gramaticale comune), dar şi cu valoare de adjectiv
pronominal, cînd se acordă cu determinatul în toate categoriile gramaticale ( compară: cartea acestuia cu
cartea aceasta etc.). La fel cu pronumele se comportă numeralul care, îndeplinind funcţia sintactică de
atribut, poate fi întrebuinţat sau pronominal (cînd substituie un nume şi nu se acordă total sau parţial cu
regentul), sau adjectival (cînd nu mai substituie un nume şi se acordă cu regentul în toate categoriile
gramaticale comune (compară: avantajele primului constau in... cu primele avantaje constau in...).
TIPURI FORMALE DE ATRIBUT
Din punct de vedere al părţii de vorbire prin care se exprimă, atributul poate fi subcategorizat în mai
multe tipuri:
I. Atributul adjectival se exprimă prin
 adjectiv propriu-zis (casă frumoasă),
 adjectiv numeral (trei oameni),
 adjectiv pronominal (această carte),
 participiu adjectivizat (mere coapte),
 gerunziu adjectivizat (inimă arzindă).
 adjectivele provenite din alte părţi de vorbire prin conversiune:
 substantive (ciini mai bărbaţi),
 interjecţii (halal treabă!),
 adverbe (bărbaţi bine).
Caracteristica gramaticală a atributului adjectival exprimat printr-un adjectiv variabil este
obligativitatea acordului cu centrul său nominal. Fiind o clasă atît de eterogenă, diferite subclase din cadrul
ei au un comportament semanticogramatical diferit.

137
 1. Participiul în poziţie de atribut se comportă ca orice adjectiv variabil (vorba spusă, femeia
supărată) etc. Natura verbală a participiului cu funcţie de atribut se manifestă prin menţinerea unor
vecinătăţi proprii verbului (scrisoare trimisă mamei, analfabeţi invăţaţi carte etc.).
2. Gerunziul adjectivizat este o realizare a atributului adjectival mai rar întîlnită în limba română
actuală, apărînd în îmbinări cu un număr limitat de substantive: inimi arzinde, răni singerinde, oameni
suferinzi, miini tremurinde etc.
3. Atributul adjectival poate fi exprimat prin adjective pronominale posesive, relative, nehotărîte şi
demonstrative (fata asta, unele probleme, iubirea mea, care elev etc.).
4. Atributul adjectival poate fi exprimat prin numerale de diferite tipuri care au un comportament
gramatical specific. Funcţionează ca atribute adjectivale numeralul cardinal propriu-zis (cinci lei),
multiplicativ (forţe inzecite), distributiv (cite trei bucăţi), colectiv (amindouă fetele) şi ordinal (anul al
treilea).
Tot în clasa atributului adjectival, alături de tipul cinci lei, se încadrează şi numeralele cardinale de
la douăzeci în sus, construite cu prepoziţia de, în sintagme de tipul douăzeci de lei, considerate în unele
lucrări ca fiind formate dintr-un centru numeral însoţit de atribut substantival prepoziţional. Prepoziţia de
aparţine aici numeralului, nefiind generatoare de grup sintactic şi neimpunînd restricţie de caz
substantivului următor la fel ca în astfel de, destul de, extrem de etc., unde prepoziţia se grupează la stînga,
şi nu la dreapta centrului.
Tipul [cinzeci de] studenţi, unde cincizeci de are comportament adjectival este, din această cauză,
diferit de cincizeci [dintre ei] / de aici / de la munte, unde prepoziţia se grupează la dreapta centrului
exprimat prin numeral cu valoare „pronominală”, influenţînd atributul sub aspectul cazului (douăzeci de la
mine din oraş). Determinativul este atribut substantival, pronominal, adverbial construit cu prepoziţie.
Atributul adjectival exprimat prin numeralul ordinal (cu excepţia lui primul, prima), poate fi
precedat de cel urmat de prepoziţia de: A fost premiat cel de-al doilea copil al lor.
II. Atribut substantival se exprimă prin substantive (la genitiv, dativ, nominativ şi, în mod
excepţional, la acuzativ).
1. Atributul substantival genitival se realizează atît prin genitivul sintetic cazual (rochia mamei,
carte a studentului), cît şi prin construcţia analitică formată din prepoziţia a şi forma de acuzativ a
substantivului (notele a trei elevi, privirile a numeroşi oameni etc.).
Atributul substantival genitival exprimă în grupul nominal mai ales relaţia de posesie (posesor,
apartenenţă, dependenţă): casa mamei, sarea pămintului, sora lui Gheorghe etc. De exemplu: Intii a
răsărit colţul ierbii (Z. Stancu); Acestea sint cărţile a cinci elevi.
2. Atributul substantival prepoziţional este un adjunct realizat prin substantiv precedat de o
prepoziţie simplă sau de o locuţiune prepoziţională, care impun substantivului un anumit caz (studiile de
filozofie, acela din clasă etc.).

138
 3. Atributul substantival in dativ poate apărea sub două forme: una caracteristică limbii române
vechi, care determină substantive nearticulate ce denumesc funcţii sau grade de rudenie şi alta actuală,
utilizată pe lîngă un substantiv articulat hotărît de provenienţă verbală. Acest atribut poate fi însoţit şi
de prepoziţiile care cer cazul dativ (potrivit, conform, contrar). De exemplu:
Este domn Ţării Romaneşti
Este unchi Mariei
Acordarea premiilor elevilor.
4. Atributul substantival in acuzativ se exprimă prin substantive sau cuvinte cu valoare
substantivală precedate de prepoziţiile şi locuţiunile prepoziţiile specifice cazului acuzativ. De exemplu:
Oamenii oacheşi işi scoaseră de la briu pungile cu tutun şi lulelele negre de pămint ars.
III. Atributul pronominal poate fi exprimat prin pronume în genitiv, dativ sau acuzativ. Atributul
pronominal în genitiv şi dativ se utilizează, de regulă, fără prepoziţii, iar cel în acuzativ – cu
prepoziţie.
Este frecvent atributul exprimat prin formele neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive cu
valoare de dativ posesiv. De exemplu:
Datinile acestora sint diferite;
Şi de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? (M. Eminescu);
Lauda de sine nu miroase a bine (Folclor);
Pe ţol toarnă o movilă de galbeni, care străluceau la soare de-ţi luau
ochii (I. Creangă);
Pleacă-ţi urechea la durerea poporului.
Observăm că aceste pronume se ataşează pe lîngă un substantiv şi un verb. Ele, de asemenea, pot
apărea pe lîngă o conjuncţie, prepoziţie, numeral etc. (du-te de-ţi caută de treabă, ridea cu toată-i făptura;
du-te fiindcă-ţi plinge copilul, cel care-şi spală miinile etc.).
Astfel, pronumele atone postpuse pot îndeplini funcţii:
a) de atribut (mina-ţi tremurindă);
b) de complement direct (ea-mi spune să plec);
c) de atribut şi complement – funcţie ambiguă (urechile-ţi rup!)
IV. Atribut adverbial se exprimă printr-un adverb sau o locuţiune adverbială precedată de
prepoziţie (de, pe, in): venitul de acolo, pagina de sus, aruncatul in sus, mersul pe acolo etc. De exemplu:
Casa de alături era mai inaltă.
Cine se loveşte de pragul de sus, il vede şi pe cel de jos (Folclor)
V. Atributul verbal se exprimă prin formele nepersonale ale verbului: infinitiv, supin şi gerunziu
neacordat cu cuvîntul determinat. De exemplu:
Nu avem vreme de gindit;
Alţi agenţi veniră cu straiele mirosind a fum (M. Sadoveanu).

139
 1. Atributul verbal exprimat prin infinitiv poate fi subordonat exclusiv unor substantive abstracte
(modul de a incetini, dorinţa de a inţelege etc.).
2. Atributul verbal exprimat prin supin este subordonat unor nominale nonverbale şi verbale. Se
construieşte cu prepoziţia de: carte de citit, stare de plins, curaj de invidiat etc.
3. Calitatea de atribut verbal a gerunziului neacordat este clar marcată cînd regentul nominal
este la feminin sau la plural: Mă impresionează o fată plingind; Aud viţei mugind etc.
CLASIFICAREA ATRIBUTELOR DUPĂ GRADUL DE LEGĂTURĂ CU TERMENUL REGENT
După gradul de legătură cu termenul regent, distingem atribute izolate şi neizolate.
I. Atributul izolat este atributul care, aducînd o informaţie suplimentară utilă, dar nu
indispensabilă pentru comunicare, relevă o legătură mai laxă cu regentul. Asemenea atribute
apar, de cele mai multe ori, atunci cînd regentul este un nume propriu căruia îi urmează imediat,
cînd regentul este un pronume, mai ales personal, sau cînd regentul este un substantiv comun,
iar atributul care îl urmează are o determinare de tip completiv. Astfel, vom trece în revistă
cazurile de izolare a atributelor.
- Se izolează un atribut, exprimat prin adjectiv sau participiu, care stă înaintea cuvîntului determinat:
Uimită, femeia işi văzu de drum.
Obosit, bărbatul adormi.
- Se izolează un atribut exprimat prin două adjective, printr-un adjectiv şi un participiu sau prin două
participii legate cu conjuncţia şi:
Soarele, rotund şi palid, se prevede printre nori (V. Alecsandri);
Fata, luminoasă şi veselă, o zbughi afară.
- Se izolează atributele dezvoltate exprimate prin adjectivele plin, plină, plini, pline avînd cuvinte
lămuritoare, formînd aşa-zisele „construcţii adjectivale”, în caz că acestea sînt mult prea îndepărtate de
elementul determinat:
Omul bogat, plin de avere, nu-i crede pe cei săraci.
Trece copilul, neobservind nimic in jur, plin de griji copilăreşti.
- Se izolează un atribut neacordat desfăşurat, mai ales atunci cînd el urmează după un atribut acordat:
Am intrat intr-o casă mare, cu multe odăi spaţioase.
Am intilnit o fată frumoasă, cu o privire senină.
- Se izolează atributele neacordate, desfăşurate care urmează imediat după cuvîntul determinat, dacă lui i se
acordă o deosebită importanţă:
Satul, cu priveliştea şi frumuseţea dumnezeiască, mă ademenea mereu.
- Se izolează atributele neacordate dezvoltate, cînd ele se referă la pronume personale:
Cu inima zvicnindă şi cu obrajii palizi de spaimă, el alergă să le spună vestea
părinţilor.
- Se izolează atributul exprimat prin comparaţii (cu adverbul comparativ ca). Virgula va aparea înaintea
primului element comparativ:

140
 Moş Ion, iute ca un prinsel, a ieşit in intimpinarea noastră.
Ea a fugit din casă, ca lămiia.
Notă: Virgula poate să apară înaintea adverbului comparativ ca atunci cînd intenţionăm a accentua
în mod expres comparaţia, ea avînd o deosebită importanţă semantică şi comunicativă.
1) ce copil ca o păpuşă (comparaţia poate avea semnificaţie pozitivă, adică frumos;
poate avea semnificaţie depreciativă (ca o jucărie cu chip de om));
2) ce copil, ca o păpuşă (virgula anihilează conotaţia negativă a substantivului
păpuşă evidenţiind calităţile unei fetiţe sau femei frumoase).
- Se izolează atribute acordate introduse prin conjuncţii subordonate concesive (măcar, deşi) sau
coordonatoare adversative.
Fata era frumoasă, dar leneşă.
Fata frumoasă, deşi palidă se aşeză alături.
II. Atributul neizolat
Atributele neizolate, fiind mai strîns legate de regent, nu întrerup linearitatea discursului: Cobora
din larga şosea pietruită.
CLASIFICAREA ATRIBUTELOR DUPĂ STRUCTURĂ
După structură, deosebim două feluri de atribut: atributul simplu şi atributul multiplu.
I. Atributul simplu este atributul alcătuit dintr-o singură unitate. De exemplu:
Ades un zgomot surd mă face să tresar (L. Blaga).
Sublimul foc il mină spre abisuri (L. Blaga).
II. Atributul multiplu este atributul alcătuit din două sau mai multe unităţi. De exemplu:
Glasul acesta aspru şi ciudat ii imprăştie deodată orice teamă (L. Rebreanu);
Era o femeie durdulie şi sprintenă ... şi cu faţa albă ca laptele (M. Sadoveanu).
TOPICA ATRIBUTULUI
Atributul stă fie înaintea, fie în urma elementului regent. Stau numai înaintea elementului regent
următoarele categorii de atribute:
- atributele adjectivale exprimate prin adjective invariabile provenite de la adverbe (Asemenea om
n-am mai văzut. Aşa cadou mai zic şi eu. La o atare intrebare nu răspund).
- atributele adjectivale exprimate prin adjective pronominale interogative, relative, nehotărîte şi
negative (Ce veste mi-aduci? Unii oameni uită binele făcut. Nu se ştie care om va veni).
- atributele numerale exprimate prin numerale colective (Amindoi fraţii au venit acasă. Tustrei
copiii frecventează şcoala).
Stau numai după elementul regent următoarele categorii de adjective:
- atributele substantivale în N., Ac. şi D. (Bate vint de primăvară. Elevul Rusu se prezintă
miine).
- atributele numerale exprimate prin numerale distributive, fracţionare şi adverbiale
(valoarea unei doimi este in funcţie de intreg. Repetarea lecţiei de două ori l-a ajutat).
141
 - atributele pronominale în genitiv, exprimate prin pronume posesive, demonstrative,
nehotărîte şi negative (M-au trezit strigătele alor mei. Cintecele acestora impresionează.
Apreciem contribuţia fiecăruia).
- atributele verbale: Modul lui de a se comporta trădează. Am o bluză lucrată de soţia mea.
Aceasta e o haină de purtat).
UNELE CONCLUZII
Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau substitut al lui
indicînd diferite caracteristici ale obiectului.
Atributul răspunde la întrebările care? ce fel de? a cui? cîţi? cîte? al cîtelea? a cîta? şi exprimă cele
mai variate caracteristici ale regentului: cantitatea, mijlocul, apartenenţa, materia, locul.
În funcţie de partea de vorbire prin care se exprimă, se delimitează mai multe tipuri de atribute:
atributul adjectival, atributul substantival, atributul pronominal, atributul verbal, atributul adverbial.
După gradul de legătură cu termenul regent, distingem atribute izolate şi neizolate.
După structură, deosebim două feluri de atribut: atributul simplu şi atributul multiplu.

SUBORDONATA ATRIBUTIVĂ
Limba latină a cunoscut propoziţia relativă-atributivă. Acest tip de propoziţie se introducea în frază
prin pronumele relativ qui, quae, quod (= care), care se acordă cu antecedentul (cuvîntul din propoziţia
regentă la care se referă pronumele relativ) în număr şi gen, iar cazul i se impunea de funcţia lui în
propoziţie. De exemplu:
Pericula timidus etiam quae non sunt videt = fricosul vede chiar şi primejdiile care nu există.
În acest exemplu pronumele quae s-a acordat cu antecedentul pericula în număr şi gen (plural,
neutru), dar cazul este nominativ, avînd rol de subiect.
Bonux rex utilitati eorum quibus praeest, servit = un rege bun este devotat interesului
acelor, in fruntea cărora se află.
În acest exemplu pronumele quibus s-a acordat cu antecedentul eorum în număr şi gen (plural,
masculin), dar cazul e dativ, fiind complement indirect praeest.
În acest sens, trebuie să menţionăm că acest tip de subordonată s-a păstrat şi în limba română,
îndeplinind aceeaşi funcţie sintactică.
Astfel, propoziţia subordonată care determină un substantiv sau un alt cuvînt cu
valoare substantivală din regentă, îndeplinind funcţia sintactică de atribut şi
răspunzînd la întrebarea care? ce fel de? a (al, ai, ale) cui? cîţi? cîte?, se numeşte
atributivă (SA).
Reieşind din definiţia propusă, constatăm că subordonata atributivă îndeplineşte la nivelul frazei,
aceeaşi funcţie sintactică pe care o îndeplineşte atributul la nivelul propoziţiei. În acest sens, invocăm
părerea M. Avram, care, dezminţînd afirmaţiile GA, vol. II („propoziţiile subordonate cunosc categorii pe

142
care nu le aflăm printre părţile de propoziţie”), susţine că între propoziţiile subordonate şi părţile de
propoziţie există o anumită corespondenţă.
Pentru a ne convinge de acest lucru, vom folosi metoda analizei transformaţionale şi anume cea prin
contragere (comprimare). A se compara: Studenţii care sint harnici au rezultate bune – Studenţii harnici
au rezultate bune.
Observăm că corespondenţa dintre subordonata atributivă şi atribut este aproape totală şi ea se
reflectă nu numai în conţinut (ideea de atribuire a unei însuşiri sau calităţi) şi în denumirile lor
asemănătoare, ci şi în folosirea aceloraşi întrebări şi a aceleiaşi topici. În acelaşi timp, subordonata
atributivă se deosebeşte de atribut prin mijloace specifice de introducere în frază (pronume relative şi
anumite conjuncţii), cît şi prin faptul că în frază regentul subordonatei atributive, spre deosebire de cel al
atributului, se găseşte în altă unitate sintactică şi el (regentul) conferă calitatea de regent propoziţiei în care
se află.
REGENTUL SUBORDONATEI ATRIBUTIVE
În continuare, ne vom referi la regentul (antecedentul) subordonatei atributive. Regentul SA este
situat în propoziţia principală şi poate fi clasificat conform următoarelor criterii:
A) După valoarea morfologică. Potrivit acestui criteriu, regentul poate fi nominal, adică poate fi:
- un substantiv:
Frumoasă zi a fost aceea cind de la balconul casei părinteşti am declarat ţiganilor
adunaţi că sint liberi
- un pronume (personal, demonstrativ, posesiv, nehotărît şi negativ):
Mi-a povestit ceva (= o intimplare) ce m-a impresionat.
I-am văzut pe ai noştri ( = pe oamenii (persoanele)) care se pregăteau de plecare.
N-a fost nimeni (= nici o persoană) care să mă susţină.
-un numeral (cardinal, ordinal sau colectiv).
Cinci, care au luat nota 10, sint absolvenţii noştri.
Al doilea, care se intorcea acasă, a fost martorul celor intimplate.
Ambilor, pe care-i cunoaştem, le-am dat cite o carte.
Suntem de părere însă că, în acest caz, subordonatele atributive nu sînt regentate de numeralele
evidenţiate, ci de substantivele care uşor se subînţeleg (cinci (oameni)), al doilea (bărbat), ambilor
(studeni)
B) După structură. Conform acestui criteriu, regentul subordonatei atributive poate fi:
- simplu (adică exprimat printr-o singură parte de vorbire care poartă această calitate):
Mi-am amintit de vorbele bunicului care trăia pe malul Nistrului…
- compus (exprimat, de cele mai dese ori, prin două substantive):
Gindindu-se mereu la nedreptatea lumii, ajunse la bănuiala şi apoi la convingerea
că Ion a omorit-o pe Ana, inadins ca să-i rămiie moşia .
ELEMENTE INTRODUCTIVE (JONCTIVELE)
143
 Subordonata atributivă poate fi introdusă în frază prin următoarele categorii de mijloace:
a) prin pronume relative: (care, cine, ce). Aceste pronume se transformă în jonctive, şi
anume în cuvinte conjunctive. Cuvintele conjunctive sînt părţi de vorbire semnificative, care
îşi păstrează sensul lor lexical, propriu părţilor de vorbire, de la care provin. Datorită acestui
fapt, cuvintele conjunctive îndeplinesc funcţii sintactice în propoziţie, adică sînt părţi ale ei.
Astfel, pronumele relativ cu funcţii de cuvinte conjunctive, modificîndu-se după gen, număr
şi caz, îndeplinesc funcţii sintactice. Pentru a stabili funcţia sintactică a cuvîntului
conjunctiv, trebuie să stabilim cuvîntul din propoziţia regentă, locul căruia îl ţine cuvîntul
conjunctiv în propoziţia subordonată şi să înlocuim cuvîntul conjunctiv cu acest cuvînt.
Specificul dat se referă, în primul rînd, la pronumele:
- care
- la c. N( avînd funcţie de subiect):
Am pierdut in zilele trecute un tovarăş de copilărie, care purta un nume mai
mult de şatră decit de salon, căci se numea Porojan (V. Alecsandri).
- la c. G (avînd funcţie de atribut):
Din căruţă a coborit un tinăr elegant, al cărui costum era după moda curţii.
Nota nr. 2: La cazul genitiv, pronumele relativ e însoţit de articolul pronominal a, al, ai, ale. Şi
ceea ce ne interesează e faptul cum trebuie acordat articolul pronominal şi pronumele relativ într-o
subordonată atributivă.
Pronumele relativ care în cazul genitiv cu articolul pronominal al, a, ai, ale, introducînd o
secundară atributivă, trebuie să se acorde în gen şi număr cu substantivul din regentă, iar articolul
pronominal se va acorda cu substantivul respectiv din propoziţia secundară. De exemplu:
oamenii a căror măiestri
o mamă a cărei fiică
un copil al cărui tată
Relativul care în cazul genitiv, introducînd o subordonată atributivă, poate sta atat înaintea
substantivului determinat, cît şi după acesta, dacă substantivul e însoţit de o prepoziţie. Se admit două
variante:
casa in ale cărei odăi
casa in odăile căreia
- la c. D (avînd funcţie de complement indirect):
Ipate se mai prinde in joc lingă un puişor de fată, căreia (= fetei) ochii ii jucau in
cap ca la o şerpoaică .
- la c. Ac. (avînd funcţie de complement direct):
Dorul pe care (= pe dor) l-ai pierdut
Nu-l mai căuta-n trecut (Creaţia populară).
- Ce:
144
 Limba noastră-i foc ce arde… (A. Mateevici)
- cine:
Indiferent de faptul cine era vinovat au fost pedepsiţi toţi.
b) prin adverbe relative (unde, cind). Cuvintele conjunctive unde, cind exprimă sensuri locative şi
temporale, întrucît ele sînt adverbe de loc şi de timp, şi deci vor îndeplini funcţia de complemente
circumstanţiale de loc şi de timp.
- unde:
Ne-am intilnit la locul unde (= acolo, aici etc.) drumurile se intretăiau.
- cind:
A venit ziua cind (= azi, ieri etc.) trebuia să plecăm la studii.
c) prin conjuncţii:
- că:
Am impresia că totul se duce de ripă.
- de:
Era imbrăcat intr-un surtuc lung de-i ajungea la călciie.
- elemente corelative: Subordonata atributivă introdusă prin pronumele relativ care are
ca elemente corelative pronumele demonstrative, care apar cu formă accentuată în propoziţia
regentă (acel care, acea care, acei care etc.). De exemplu:
Era vai şi amar de pielea celui care ar fi incercat să nu-l salute.
Notă nr. 3: În lingvistica românească se fac tentative de a considera unităţile de tipul cel care,
unităţi nedezmembrabile sintactic, fără a se demonstra de ce primul component al structurii în cauză este de
multe ori la alt caz decît ultimul: pe acele care, acela căruia, acelora care, celui pe care etc.20
Faptul că primul component e la un caz, iar al doilea – la altul ne demonstrează mai degrabă că ele
fac parte din propoziţii diferite, în care au funcţii sintactice diferite. De exemplu, în fraza Am trimis celui
care m-a rugat, cuvîntul celui e la cazul dativ şi are funcţie de complement indirect în prima propoziţie, iar
care este la cazul nominativ şi are funcţie sintactică de subiect în propoziţia a doua.
CLASIFICAREA SUBORDONATEI ATRIBUTIVE
Subordonata atributivă se clasifică în două grupe mari: atributive determinative şi atributive
explicative.
I. Atributiva determinativă e absolut necesară pentru integrarea înţelesului propoziţiei
principale (altfel zis, dacă principala sau regenta este sinsemantică, atunci atributiva va fi
determinativă). Atributiva determinativă nu se izolează. De exemplu:
Omul / care nu-şi iubeşte neamul / este un fariseu
Ochii / care nu se văd / se uită.
Ţăranul / care nu lucrează / n-are ce minca.

145
 Pentru a nu confunda subordonata atributivă determinativă cu cea explicativă, lingviştii au stabilit
anumite criterii lexico-gramaticale de delimitare a subordonatei determinative:
a) Atributiva determinativă se referă de cele mai multe ori la un substantiv articulat, cu articolul
hotărît, din regentă. (Faptul e explicabil, dacă ne gîndim, că orişice substantiv articulat cere întotdeauna un
determinant).
Va veni ziua cind ţiganilor adunaţi li se va declara că sint liberi.
Nota nr. 4: Criteriul articulării substantivului din regentă însă nu e întotdeauna valabil. Există situaţii cînd
subordonatele atributive, fiind regentate de substantive nearticulate, sînt totuşi determinative.
Sint oameni care ştiu preţul adevărat al păcii.
Trăim intr-o perioadă cind părinţii au nevoie de susţinerea noastră.
b) Un criteriu veritabil de delimitare a atributivei determinative ar fi şi prezenţa corelativelor (acel
…ce, acei…care, acea…unde; acele…ce etc.).
Cuvîntul corelativ din regentă (exprimat de obicei printr-un pronume demonstrativ) are o
determinare şi aceasta urmează printr-o secundară atributivă introdusă prin pronume relative sau prin
adverbe.
Ii preţuiesc pe acei / care ştiu să invingă greutăţile.
Nu vei uita ziua ceea / cind te-am văzut prima oară.
c) Se consideră determinative şi subordonatele atributive introduse în frază
direct prin modul conjunctiv. Cuvîntul regent în acest caz poate fi atît un substantiv articulat, cît şi un
substantiv nearticulat.
N-am găsit nici un loc să nu fie ademenitor.
Nu-mi povestea lucruri să nu-mi fi fost de folos.
Nota nr. 5: Uneori, substantivele ce regentează o subordonată atributivă (introdusă direct prin conjunctiv)
fac parte din cadrul unor structuri care pot intra în relaţie cu un echivalent. De exemplu: S-a gindit că-i
vremea (= trebuie) să plece acasă; Urmărea scopul (= vroia) să atragă mulţimea de partea sa. În baza
transformărilor efectuate, ne convingem că subordonatele date, deşi urmează în imediata apropiere a
substantivelor (vremea, scopul) nu sînt subordonate atributive, ci sînt parte componentă a predicatului din
propoziţia subordonată.
d) Subordonatele atributive determinative sînt şi cele care lămuresc substantive din regentă ce
denumesc acte de cugetare, diferite noţiuni abstracte (gind, idee, veste, fapt). De exemplu:
E imbucurător faptul că toţi au susţinut examenele cu succes.
Vom porni de la ideea că nimic nu e veşnic pe pămint.
În concluzie, trebuie să spunem că totuşi cel mai important criteriu la determinarea subordonatelor
determinative este criteriul semantic. Celelalte criterii sînt numite formale:
a) articularea substantivului determinat din regentă
b) prezenţa cuplurilor corelative
c) introducerea atributivei direct prin modul conjunctiv

146
 d) cuvîntul regent e un substantiv abstract etc.
II. Atributiva explicativă nu este absolut necesară pentru integrarea înţelesului propoziţiei
principale (altfel zis, dacă principala sau regenta este autosemantică, atunci atributiva va fi
explicativă). Atributiva explicativă se izolează. De exemplu:
Baba,/ care se culcase o dată cu găinile,/ se sculă cu noaptea-n cap…(I. Creangă);
Am intilnit-o pe colega mea, cu care am locuit impreună.
Conform calităţii conectorilor, atributivele se clasifică în relative şi conjuncţionale.
I. Atributiva relativă este subordonata care se leagă de regentă prin:
a) adjective pronominale relative şi nehotărîte:
Călătoria in orice ţară străină te-ai duce e scumpă.
Niciuna din cite cărţi am citit nu m-a impresionat aşa.
b) pronume şi adjective relativ-interogative:
Intrebarea ce colegi să invit m-a obsedat mult timp.
Problema de ciţi oameni va fi cumpărată cartea nu mă interesează.
c) adverbe relative sau hotărîte (unde, cum, cit, cind, oriunde, oricind)
Locul de unde a venit era cunoscut.
Era impresionat de felul cum a fost primit.
Ne interesează perioada de cind funcţionează şcoala.
Frumoasă a fost ziua cind ne-am intilnit.
d) adverbe relativ-interogative:
Intrebarea cind se duce il interesa.
Intrebarea unde se duce il interesa.
Intrebarea cum se duce il interesa.
II. Atributiva conjuncţională este subordonata care se leagă de regentă prin conjuncţii. De
exemplu:
El apăra ideea că operele de artă aparţin pictorului.
Teama dacă nu ajung la timp nu mă părăsea.
A venit timpul să mă despart de ea.

OMONIMIA SUB. ATRIBUTIVE CU ALTE TIPURI DE SUB.

Subordonatele atributive pot fi confundate cu:
A. subordonata predicativă
Într-o frază de tipul: Ei sint acei ce-n timpuri grele au luptat impotriva duşmanului, propoziţia
subordonată are în regentă corelativul acei. El are funcţie sintactică de nume predicativ al predicatului

147
nominal acei. Dacă ar fi să ţinem cont de funcţia lui sintactică ar trebui să considerăm că şi subordonata
este tot un nume predicativ pe lîngă copulativul a fi din regentă, adică subordonata predicativă.
În realitate însă considerăm că subordonata determină un nume, substitut al substantivului, şi este
subordonată atributivă. Numai în situaţia în care cei ce ar fi considerat un pronume relativ compus (ceea ce
nimeni încă n-a demonstrat) cu rol de cuvînt conjunctiv în subordonată, propoziţia subordonată ar fi
predicativă pe lîngă verbul copulativ din regentă.
B. subordonata completivă indirectă
Subordonata din fraza Pentru mine insă numai două merţe de orz şi două de ovăs a dat tata cui i se
cuvine (I. Creangă) nu e exclus că ar deriva din fraze avînd în regentă substantive de tipul omul, persoana,
urmate de subordonate atributive. Altfel zis, fraza în urma unor transformări, ar avea următorul aspect:
Pentru mine insă numai două merţe de orz şi două de ovăs a dat tata omului (persoanei) căruia (căreia)
se cuvine).
Totuşi subordonata din această frază este interpretată ca o propoziţie completivă indirectă şi nici
într-un caz atributivă. Situaţia n-ar trebui să pară atît de surprinzătoare, dacă ne gîndim că atributiva
lămureşte un cuvînt determinat şi, ca orice determinativ, atunci cînd determinativul este omis, ea îi ia
locul, cît şi funcţia sintactică.
C. subordonata completivă directă
În fraza El distrugea in cale totul ce găsea, subordonata tot ce găsea e considerată de unii lingvişti
completivă directă, fiind pusă în relaţie cu verbul distrugea, alţii, dimpotrivă, consideră această
subordonată atributivă. În acest caz, pronumele nehotărît ţin locul unor substantive cu un conţinut
generalizat şi nu pot fi luate niciodată împreună cu pronumele relative ce şi ceea ce.
TOPICA SUBORDONATEI ATRIBUTIVE
Propoziţia atributivă este postpusă termenului determinat, fie imediat după acesta, intercalîndu-se în
propoziţia regentă, fie la distanţă. De exemplu:
Plimbarea oriunde vezi cu ochii nu te tentează.
Intrebarea la cine merge n-a primit nici un răspuns.
Se uita la ei ca la un străin, a cărui viaţă nu te doare.
Am scris pentru a mă elibera de o iubire nefericită, in care am fost iubit fiind totodată
respins.

UNELE CONCLUZII
Subordonata atributivă determină un substantiv (sau un alt cuvînt cu valoare substantivală) din
regentă, îndeplinind funcţia sintactică de atribut şi răspunzînd la întrebările care? ce fel de ? a(al, ai, ale)
cui? ciţi? cite?

148
 Din punct de vedere morfologic, regentul subordonatei atributive poate fi nominal (substantiv,
pronume, numeral), iar, din punct de vedere structural, poate fi simplu (exprimat printr-o singură parte de
vorbire) şi compus (exprimat prin două părţi de vorbire).
Subordonata atributivă poate fi introdusă în frază prin pronume şi adverbe relative (care, cine, ce,
unde, cind), jonctive (că, de etc.) şi prin elemente corelative (acel care, acea care etc.).
Subordonatele atributive se clasifică în atributive determinative (necesare pentru integrarea sensului
propoziţiei principale) şi explicative (inutile pentru integrarea sensului propoziţiei principale).
Subordonata atributivă determinativă poate fi delimitată în baza unor criterii (articularea
substantivului determinat din regentă, prezenţa cuplurilor corelative, introducerea atributivei direct prin
conjunctiv etc.).

APOZITIA

Noţiunea apoziţie, care provine din latinescul appositio, înseamnă punere alături, adică apoziţia a
luat naştere din necesitatea de a reda un anume fel de legătură a cuvintelor în propoziţie, dar nu pentru a
denumi raportul semantic dintre unităţile lexicale ale îmbinării. Cu toate acestea definiţia apoziţiei diferă de
la un autor la altul.
Unii lingvişti pun la baza formulării definiţiei caracteristicile gramaticale ce se stabilesc între
elementele componente ale relaţiei apozitive, alţii, dimpotrivă, mizează pe cele semantice. Astfel, apoziţia
este atributul substantival pus în cazul nominativ, indiferent de cazul termenului determinat ; apoziţia

este partea de propoziţie izolată care reia, lămureşte, explicitează şi precizează

conţinutul termenului la care se referă sau care califică, clasează obiectul denumit de
acest termen, indiferent de clasa lexico-gramaticală şi de cazul acesteia, şi cu care,
logic, este pe acelaşi plan. Cu alte cuvinte, apoziţia este o parte de propoziţie care
exprimă o identitate de înţeles cu termenul de referinţă explicat sau o calificare, o
clasare a obiectului denumit de acesta .
Din acest punct de vedere, apoziţia seamănă cu părţile de propoziţie reluate (subiectul,
complementul direct şi complementul indirect). Se deosebeşte însă de subiectul reluat prin conţinut şi prin
faptul că acesta este exprimat numai prin formele accentuate de persoana a III-a ale pronumelui personal în
N. şi printr-o topică diferită. Se deosebeşte de complementul reluat tot prin conţinut şi prin faptul că acesta
este exprimat exclusiv prin formele neaccentuate de acuzativ şi de dativ ale persoanei a III-a ale
pronumelui personal sau reflexiv
UNITĂŢILE RELAŢIEI APOZITIVE: BAZA APOZITIVĂ ŞI UNITATEA APOZATĂ
(APOZIŢIA). COREFERENŢIALITATEA TERMENILOR

149
 Relaţia apozitivă este un tip special de relaţie, de echivalenţă discursivă, care se constituie între
două secvenţe lingvistice coreferenţiale – baza apozitivă sau antecedentul şi o unitate apozată, adică o
apoziţie.
Baza apozitivă
Calitatea de bază într-o relaţie apozitivă poate fi satisfăcută de o parte de
propoziţie, propoziţie, frază ori substitut de propoziţie sau frază.
1. exprimarea bazei apozitive
Baza apozitivă poate fi exprimată prin:
a) substantive:
E tanti, sora mamei, explică Maria colegilor.
Lucrarea studentei, a Mariei, era cea mai reuşită
Cintăreaţa, Maria, e prietena mea.
b) numerale (colective, ordinale, cardinale):
Amindoi, Ion şi Gheorghe sint studenţi buni.
Prima, Ana, nu va veni acasă.
Doi, Ion şi Maria, au luat note mari la examen.
c) pronume (personale, demonstrative, nehotărîte):
Ea, Ana, e prietena mea fidelă.
Aceasta, studenta, nu s-a pregătit de ore.
Altul, Ion, n-a reuşit să vină acasă.
Unitatea apozată (apoziţia)
Unitatea apozată oferă o interpretare lingvistică mai explicită. Orice apoziţie este un semn al
evaluării sau reevaluării de către locutor a unei formulări, a unei informaţii imediat precedente. Locutorul
îşi analizează discursul punîndu-se în ipostaza interlocutorului, pentru care discursul poate fi ambiguu sau
insuficient din punctul de vedere al informaţiei. Pentru a evita posibilele confuzii, locutorul propune o
infomaţie amplă, făcînd precizările necesare:
Domnul ministru, Radu Vasile, ne va propune o informaţie amplă in ce priveşte
studiile studenţilor peste hotare.
1. exprimarea apoziţiei
Apoziţia poate fi exprimată prin:
a) substantive:
Cel mare, Mihai, era tehnician.
A fost făcut de pictor, de Ion.
L-am văzut pe Dan, ziaristul.
b) adjective calificative:
Copiii, bieţii, nu ştiau nimic.
Ochii ii erau impăienjeniţi, adică obosiţi.

150
 c) numerale cardinale, ordinale sau colective:
Ion şi Maria, doi, vor pleca la olimpiadă.
Maria, a treia, nu va pleca.
Pe Ion şi pe Maria, pe amindoi, ii vor exmatricula.
d) pronume personale, demonstrative sau nehotărîte:
Maria, ea, nu e vinovată.
Colegul lui, acela, a fost la noi.
O păsărică, alta, s-a aşezat pe pervaz.
e) prin verbe la infinitiv, gerunziu, participiu sau supin:
A inceput a defalca, adică a repartiza sumele.
Muncind mereu, adică trudind, viaţa va fi mai bună.
Pachetul expediat, adică trimis, l-am primit.
Avem de aranjat, adică de pus la punct nişte lucruri.
f) prin adverbe de loc, de timp sau de mod:
In grădină, aici, vin mulţi copii.
La ora 1700, astăzi, va veni mama.
Ca un copil, uşor, alerga inaintea mea.
CLASIFICAREA APOZIŢIILOR
Apoziţia poate fi clasificată conform următoarelor criterii:
- din punct de vedere morfologic (după partea de vorbire prin care este exprimată):
a. apoziţie substantivală,
b. apoziţie adjectivală,
c. apoziţie numerală,
d. apoziţie pronominală,
e. apoziţie verbală,
f. apoziţie adverbială.
Realizarea prototipică a apoziţiei este cea nominală. Se diferenţiază două tipuri de apoziţii
nominale: ecuative şi atributive, ambele fiind determinative nominale de tip nonrestrictiv, detaşate de bază
printr-o pauză, marcată, de obicei, prin virgulă, dar cu trăsături sintactice şi semantice diferite.
Deosebim următoarele tipuri de apoziţii nominale:
a) Apoziţia ecuativă
Apoziţia ecuativă este un predicat secundar postpus bazei, care poate prelua rolul acesteia prin
intervertirea topicii.
Baza apoziţiei ecuative este un grup nominal care are drept centru:
- un substantiv comun (Apartamentul cel vechi, o ruină, a fost vindut.),
- un substantiv propriu (Paul, un prieten al Mariei, a reuşit să ne ajute),
- un pronume (Am găsit-o pe ea, pe colega ta, Ne-am obişnuit cu ele, cu aparatele cele noi)

151
 - un numeral substitut (Au venit doi, Ana şi Mihai).
Apoziţia ecuativă se poate realiza, ca şi baza, prin:
- substantiv comun (Andrei, colegul lui, lipsea azi, Ei, mamei, ii datora totul)
- Substantiv propriu (Fratele meu, Mircea, pleacă astăzi),
- prin pronume (Prietenul meu, adică el, va suporta consecinţele)
- numeral-substitut (Dintre concurenţi, Andrei, al treilea, va primi medalia de bronz).
Acordul în caz dintre apoziţia ecuativă şi bază este facultativ. Apoziţia poate relua cazul primului
termen sau poate rămîne cu o formă de nominativ:
S-a adresat Mariei, colega sa. / S-a adresat Mariei, colegei sale.;
A ajuns la Bucureşti, oraşul copilăriei sale. / A ajuns la Bucureşti, in oraşul copilăriei
sale.
Dacă baza se află în poziţia sintactică de subiect şi apoziţia are un gen diferit de al acesteia, pot
apărea probleme de acord cu numele predicativ sau cu participiul pasiv:
Rectorul Universităţii, doamna profesor, este invitat;
Doamna profesor, rectorul Universităţii, este invitată.
Dată fiind simetria de construcţie a celor două unităţi lingvistice aflate în raport apozitiv şi deci
faptul că doar topica delimitează rolul referenţial (baza) de cel predicativ apozitiv, acordul se face cu
primul termen, care are statutul de bază.
Uzul permite, în aceste situaţii, o variantă de acord prin atracţie cu apoziţia: Rectorul Universităţii,
doamna profesor, este invitată.
b) Apoziţia atributivă
Apoziţia atributivă este un tip special de predicat secundar apozitiv, obligatoriu postpus bazei, dar
nesubstituibil acesteia decît cu suprimarea relaţiei apozitive iniţiale.
Baza apoziţiei atributive este un GN care are drept centru:
- un substantiv comun (Vi-l prezint pe prietenul meu, jurnalist),
- un substantiv propriu (L-am prezentat pe Vasile Alecsandri, scriitor paşoptist),
- un pronume (Pe secţia intii am stat de vorbă cu Anatolie Haji-Beca: el, macedonean şi
legionar, eu, evreu botezat şi naţionalist roman, ne imprietenim imediat)
- un numeral (Cei doi, bărbat sobru, ferm şi femeie sensibilă, blindă, inaintau repede).
Apoziţia atributivă este realizată ca un grup nominal al cărui centru poate fi numai un substantiv
comun fără articol, dar care, atunci cînd face parte dintr-un enunţ, este însoţit, de obicei, de determinative:
Mircea Ene, scriitor celebru, era invitat la emisiune; Prietenul meu, roman de origine, era preşedintele
unei companii multinaţionale.
Apoziţia atributivă nu permite acordul în caz cu baza, aşa cum se întîmplă facultativ în cazul
apoziţiei ecuative şi păstrează o formă fixă de nominativ:
Trofeul i s-a inminat lui Ion Popescu, director al clubului sportiv.
Trofeul i s-a inminat lui Ion Popescu, directorului clubului sportiv.

152
 Apoziţia atributivă nu poate fi precedată de apozeme:
Personajul, adică fire boemă, işi dezvăluie identitatea la sfirşitul capitolului.
Acesta este Victor, mai bine zis compozitor şi interpret reputat.
Ea rămîne marcată numai la nivel prozodic şi grafic, fiind o secvenţă izolată.
2. din punct de vedere structural:
După gradul de complexitate a structurii apozitive, se pot descrie două tipuri de structuri – apoziţia
simplă (a) şi apoziţia complexă sau înlănţuită (b):
a) Structura cu apoziţie simplă este cea prototipică, binară, în care cele două componente implicate
în relaţia de echivalenţă, compatibile cu calitatea de centru de grup, sînt opţional însoţite de determinanţi
sau determinative:
Sighişoara, oraş medieval, organiza festivalul de toamnă;
Mi-am adus aminte de vacanţa de anul trecut, veritabilă recompensă pentru tot efortul
depus la concurs.
Baza este, de fapt, explicată printr-o structură dezvoltată, parafrazată sau specificată:
Prietenul ei, un tinăr la medicină in anul al treilea, o insoţea.
Filmul de care ţi-am vorbit, cel pe care l-am revăzut ieri, este preferatul mamei mele.
b) În cadrul structurii cu apoziţie complexă sau înlănţuită, baza are o interpretare de tip listă; printr-
un mecanism de identificare, specific relaţiei apozitive, se extrag, dintr-o sumă de variabile, elementele
definitorii pentru entitatea prezentă în discurs.
Bătrinul, vedetă de televiziune, fost luptător in Golf, era vecinul meu.
Ioana, fiica Rodicăi, elevă a liceului „M. Eminescu”, studiază cu plăcere engleza şi
romana.
După capacitatea apoziţiei de a sintetiza sau de a explica conţinutul informaţional al bazei, se
disting apoziţia rezumativă (a) şi apoziţia multiplă sau analitică (b):
a) Apoziţia rezumativă reia, de obicei printr-un singur termen, o succesiune de unităţi coordonate
care reprezintă baza. Acest termen poate fi generic cu valoare asociativă (totul, orice, oricine) sau privativă
(nimic):
Familia despre care se vorbea in emisiune pierduse in incediul devastator mobila, hainele,
banii, totul;
Copiii aveau nevoie de ajutor de la şcoală, de la părinţi, de la oricine i-ar fi sprijinit;
N-avea casă, masă, nimic.
I-a oferit o casă, o maşină, bani, orice, numai să-i rămină alături;
b) Relaţia dintre bază şi apoziţia multiplă sau analitică este inversul celei în care este implicată o
apoziţie rezumativă; baza este reprezentată ca un întreg descompus prin apoziţie în unităţi componente,
autonome, eterogene, legate între ele printr-un raport de coordonare:
Intreaga familie: mama, tata şi cei doi copii priveau neliniştiţi;
Dac-am muri deodată (noi) impreună

153
 Ucigaş fiecare şi victimă,
Salvator şi salvat,
Privindu-ne fără-ncetare-n ochi (A. Blandiana).
3. din punct de vedere semantic
După relaţia semantică de echivalenţă se delimitează trei tipuri apozitive: de identificare, de
desemnare şi de reformulare.
a) Apoziţia de identificare relevă identitatea realităţii extralingvistice, exprimată de bază, al cărei
conţinut semantic este, cel mai adesea, nedeterminat:
Ne-am obişnuit cu ele, cu aparatele cele noi;
Avea cinci trandafiri: doi albi şi trei roşii.
b) Apoziţia de desemnare este inversul apoziţiei de identificare; apoziţia este mai puţin specifică
decît baza pe care o modifică sau realizează o prezentare a realităţii exprimate lexical anterior:
Petre, prietenul meu cel mai bun, era de faţă;
Am găsit in sfirşit soluţia, ceea ce căutam de atita vreme.
c) Apoziţia de reformulare este o simplă reinterpretare lexicală a bazei, ambele componente ale
relaţiei fiind determinate în acelaşi grad:
O cunosc şi eu pe vecina ta, ciştigătoarea premiului;
Aici, la tine, e foarte cald;
La inceput trebuie să mergi pe bicicletă incet, fără grabă.
MĂRCILE RELAŢIEI APOZITIVE
Apoziţia poate fi semnalată într-un enunţ printr-o serie de mărci lexicosemantice prozodice sau
grafice.
1. Apozemele adverbiale
La nivel lexico-semantic apoziţia poate fi marcată prin apozeme (adverbe cu funcţie metalingvistică
al căror rol este de a explicita relaţia apozitivă): cu alte cuvinte, altfel spus, mai bine zis, mai exact,
respectiv, şi anume, adică, sau:
Neparticiparea ta, mai bine zis absenţa nemotivată, l-a supărat;
Fraţii, adică verişorii mei, au venit cu intirziere;
Prietena mea, sau salvatoarea mea, se numeşte Mirela.
Unele din adverbele enumerate au topică fixă, precedînd întotdeauna unitatea apozată (anume, şi
anume, precum, ca, respectiv, sau), altele au topica relativ liberă, putînd preceda unitatea apozată sau
putînd sta după aceasta. De exemplu:
Mătuşa-mea, adică sora mamei, locuia singură;
Mătuşa-mea, sora mamei adică, locuia singură.
Utilizarea uneia sau a alteia dintre aceste apozeme este în funcţie de raportul semantic dintre
unitatea apozată şi bază. Astfel, adică serveşte la marcarea apoziţiei de identificare şi de precizare; anume,
şi anume preced apoziţiei prin care se identifică o persoană sau un obiect (Avea un singur copil, şi anume

154
pe Mirela); ca, precum, de exemplu, bunăoară anunţă apoziţia analitică care indică explicit părţile unui
întreg (Substantivele comune denumesc obiecte de acelaşi fel, de exemplu, casă, copil, riu).
2. Apozemele propoziţionale sînt caracteristice limbii vorbite populare şi familiare şi sînt reprezentate de
un anumit tip de propoziţii: aş zice, aş fi zis, aş spune, aş fi spus, cum se zice, cum s-ar zice, cum se spune,
ca să zic aşa, cum ar fi etc.
Unele calităţi, cum ar fi bunătatea, omenia sint foarte preţuite.
3. Apozemele frastice, caracteristice de asemenea limbii vorbite populare şi familiare, sînt reprezentate de
anumite tipuri de fraze incidente: vreau să spun, vreau să zic, mai bine ar trebui să spun, s-ar cuveni să
spun, s-ar fi cuvenit să spun:
Tema, mai bine ar trebui să spun groaza de ce avea să urmeze, l-a făcut să se
manifeste aşa.
IZOLAREA APOZIŢIEI
1. Se izolează apoziţiile simple ce se referă la un pronume sau la un nume propriu (uneori comun):
Ea, Maria, e prietena mea de şcoală.
A venit Ion, colegul meu.
2. Se izolează apoziţia desfăşurată, indiferent la ce parte de vorbire se referă şi ce loc ocupă în
propoziţie:
Eminescu, Marele nostru poet naţional, ne-a lăsat o operă nemuritoare.
Ceva mai tirziu coboară spre pod lelea Artina, o femeie zdravănă, cu furca
de smuls paie subsuoară (I. Druţă).
Nota 1. Uneori apoziţiile dezvoltate se lămuresc una pe alta, înlănţuindu-se în propoziţie. În acest caz ele
se izolează.
Maria, fiica directorului, o fată frumoasă şi harnică, se imbolnăvise.
Mama Dochiţa, baba lui moş Gavrilă, o femeie incă frumoasă şi
grăsuleană, nu bea vin deloc (A. Mateevici)
Nota 2. Apoziţiile se pot referi şi la un vocativ. În acest caz ele stau după vocative şi se izolează:
Ei cu grăbire ii sar in cale
Zicind: „Rodică, floare de crin,
In plin să-ţi meargă vrerile tale...”
(V. Alecsandri)
Lună tu, stăpin-a mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gindirilor dind viaţă, suferinţele intuneci

3. Se izolează apoziţiile introduse cu ajutorul cuvintelor: adică, sau, ori, anume, poreclit, zis,
numit:
M-am intilnit cu Ion, poreclit bilbiitul.
A indrăgit o fată, numită Ana.

155
 Maria, adică profesoara, işi continuă gindul.
Nota 3. Uneori elementul adică nu deschide, ci închide construcţia apozitivă:
O să rămină singură, vădană adică.
UNELE CONCLUZII
Apoziţia este partea de propoziţie izolată care reia, lămureşte, explicitează şi precizează conţinutul
termenului la care se referă.
Relaţia apozitivă se constituie dintr-o bază apozitivă şi o unitate apozată (apoziţie).
Apoziţia poate fi semnalată într-un enunţ printr-o serie de mărci lexicosemantice, prozodice sau
grafice (adverbe, propoziţii, fraze incidente).
Apoziţiile nominale se clasifică în apoziţii ecuative şi atributive.
Din punct de vedere semantic, apoziţiile se clasifică în apoziţii: de identificare, de desemnare şi de
reformulare.

PROPOZIŢIA APOZITIVĂ
E propoziţia care îndeplineşte funcţia sintactică de apoziţie pe lîngă un termen, un grup de cuvinte,
o parte de propoziţie sau chiar o propoziţie la care se referă în cadrul frazei.
Acum vine al treilea: cel ce ne-a vizitat ieri (pe al treilea) lîngă numeralul ordinal-subiect
Situaţia este asta: (anume) că nu putem merge cu ei. ( pe lîngă pronumele demonstrativ –
nume predicativ de identificare asta).
Era un om harnic, ceea ce ii bucura pe toţi (pe lîngă adjectivul – atribut harnic).
Ne gindim mereu la ei, adică la cei ce plecaseră (pe lîngă pronumele pers. – complement
indirect la ei).
Se potriveşte unul cu celălalt: amindoi sint inalţi (pe lîngă o propoziţie).
Propoziţia apozitivă este propoziţia izolată care reia, lămureşte, explicitează şi precizează conţinutul
termenului, al grupului de termeni sau conţinutul unei propoziţii întregi, la care se referă şi cu care logic şi
semantic se află pe acelaşi plan. Cu alte cuvinte, ea exprimă o identitate de înţeles cu termenul de referinţă
explicat, reprezentînd a doua expresia a aceluiaşi conţinut.
Propoziţia apozitivă îndeplineşte în frază o funcţie identică cu aceea a unei părţi de propoziţie cu
statut special - apoziţia, diferit de al părţilor principale sau secundare de propoziţie.
Propoziţia apozitivă nu se află cu ajutorul întrebărilor, valoarea ei fiind dedusă din referirea pe care
o face, din conţinutul ei logico-semantic, din topica şi punctuaţia acesteia.

ELEMENTE DE REFERINŢĂ

156
 Întrucît relaţia apozitivă nu este o relaţie de subordonare şi nici de coordonare, ci o relaţie cu totul
specifică, nu putem vorbi aici de „elemente regente” sau de „elemente determinate”. Elementele de
referinţă ale propoziţiei apozitive, al căror conţinut este reluat explicat şi precizat de către aceasta, sînt de
diferite valori morfologice:
1. substantive comune sau proprii:
Să-l pui neapărat pe masă unde se afla şi mai inainte.
Se prezentase aici ca specialist: cum de fapt şi era.
N-a uitat un lucru: că timpul nu se mai intoarce.
2. adjective:
Masa este bună, ceea ce corespunde cerinţei noastre.
Il consideră leneş, ceea ce chiar era.
3. numerale:
S-a prezentat şi al doilea, cel ce scrisese romanul.
O păstrez pentru cei doi, pentru cei ce au dat dovadă de inţelegere.
S-au aşezat cite doi: cum se aşează soldaţii.
4. pronume:
Veniseră şi ei: cei ce nu prea-l iubeau.
Adevărul e acesta: că nu s-a mai prezentat.
5. adverbe şi locuţiuni adverbiale:
Au venit toţi aici: unde are loc schimbul de experienţă.
Inţelegerea a fost astfel: să mai aştepte o zi.
ELEMENTE „INTRODUCTIVE”
Propoziţia apozitivă poate apărea faţă de elementele sale de referinţă, pe care le explicitează, în 2 ipostaze
distincte:
a) juxtapusă (mai rar);
b) „legată” (frecvent).
Propoziţiile apozitive au aspectul unor propoziţii principale, construite în mod obişnuit cu
indicativul:
A apărut de undeva un stol de rindunele: zbura in evantai spre apus.
Au adus hainele: sint destul de bine lucrate.
Propoziţiile apozitive „legate” au aspectul unor subordonate introduse prin:
- conjuncţii subordonătoare (că, să, ca...să),
- pronume relative (ce, care, cine, ceea ce, cel ce),
- adverbe relative (unde, cum, cind, cit).
Ele sînt izolate şi acoperă toate tipurile fundamentale de subordonate cunoscute în gramatica limbii
române (subiective, predicative, atributive, completive directe, completive indirecte, completive
circumstanţiale).

157
 Vine singur Ion: cel ce are şanse mai mari.
Mi-a destăinuit un fapt: că examenul se amină (prop. apozitivă acoperă o sub. atributivă).
Rămine totuşi aici: unde se simte ca acasă (acoperă o subordonată circumstanţială de loc).
Nu-i pasă de asta, adică de ce vorbeau.
Ne intilnim miine, anume cind se dă pauza de prinz (propoziţia apozitivă acoperă o
subordonată temporală).
Ţinînd cont de echivalenţa de conţinut logico-semantic dintre subordonate şi apozitive, putem vorbi
de propoziţii apozitive de tip subiectiv (cele care seamănă sau sînt echivalente logico-semantice cu
subiectivele), de tip predicativ (care se aseamănă sau sînt echivalent logico-semantic cu predicativele), de
tip atributiv (care se aseamănă cu atributivele), de tip completiv (care se aseamănă sau sînt echivalente
logico-semantice cu complemente directe, indirecte, de agent, circumstanţiale). Această asemănare ar putea
constitui un criteriu de clasificare a propoziţiilor apozitive în limba română.
CLASIFICAREA PROPOZIŢIILOR APOZITIVE
Propoziţia apozitivă se poate clasifica după 2 criterii:
a) după echivalenţa de conţinut logico-semantic şi asemănarea lor cu subordonatele (în virtutea
căruia distingem tipurile amintite mai sus: tipul subiectiv, predicativ, atributiv, completiv şi predicativ
suplimentar de apozitivă);
b) după gradul de individualizare a obiectului denumit de substantivul sau indicat de conţinutul
pronumelui, sau al numeralului, pe care acesta îl reia şi-l precizează: apozitive de identificare; apozitive de
calificare.
Apozitivele de identificare identifică, definesc, individualizează prin note distincte obiectul, arătînd
care este:
A venit prietenul meu: cel ce mi-a trimis telegrama.
Problema este aceasta: (anume) că nu avem bani.
Au fost făcute de unii: de cei ce cunoşteau terenul.
Apozitivele de calificare califică obiectul, arată una din caracteristicile sale (comună şi altor obiecte
sau distinctă de acestea) ce fel de obiect este sau în ce clasă este încadrat.
Te văd mereu ingindurat: cum nu este felul tău.
Ei se potrivesc unul cu altul: amindoi sint harnici.
Este un băiat stăruitor, ceea ce stirneşte preţuirea unanimă.
TOPICA
Propoziţia apozitivă stă numai după propoziţia de referinţă. În mod excepţional poate fi plasată şi
înaintea ei, izolată de aceasta.
M-a primit ieri şi, ceea ce nu e in obişnuinţa lui, mi-a vorbit urit.

PUNCTUAŢIA

158
 Propoziţia apozitivă se desparte de propoziţia la care se referă prin virgulă, două puncte, linie de
pauză, paranteze. Ea este deci o propoziţie izolată.
CONTRAGEREA
Propoziţia apozitivă se poate transforma, prin contragere, în echivalentul ei sintactic din planul propoziţiei
– apoziţia.
Am un singur gind: să merg pină la ei.
Am un singur gind: drumul pină la ei.
I-am văzut pe cei doi: erau intr-adevăr frumoşi.
I-am văzut pe cei doi: frumoşi.

PREDICATUL

Predicatul semantic „reprezintă componentul propoziţiei care asociază unei entităţi o proprietate
sau care stabileşte o relaţie determinată între două sau trei entităţi” (GALR II:238).
Exemple de predicate semantice prin care subiectului i se atribuie diferite proprietăţi / calităţi :
Există / este un vinovat.
El este Ion.
El este inteligent.
El este profesor. / ziarist.
Sportivul aleargă. / înoată.
Copilul cade. / se împiedică.
El se îmbogăţeşte.
Fântânile seacă.
Exemple de predicate semantice care implică argumentele (subiect, complement direct,
complement indirect, complement prepoziţional ş.a.) în diferite relaţii (din GALR II:238- 239):
Ion e vecin / asemănător / frate cu Gheorghe.
Ion e supărat / invidios pe Gheorghe.
Ion (îl) laudă / (îl) ajută pe Gheorghe.
Ion (îi) vorbeşte lui Gheorghe.
Pot fi predicate semantice:
- verbul: Ion aleargă.
- adjectivul – nume predicativ: El e inteligent.
- substantivul – nume predicativ / predicativ suplimentar / apoziţie izolată: El este
profesor. Îl ştiam politician. Replica, armă sigură, a avut efect.
- adverbul: Fiul se comportă asemenea tatălui.
- prepoziţia: A plecat cu tine.
159
 Predicatul sintactic este acelaşi cu cel semantic, numai că rolul acestuia este acela de a impune
complementelor sale restricţii de rol tematic şi de formă. În exemplul Ion îmi dă o carte, predicatul
sintactic dă atribuie rolurile de agent (Ion), obiect (carte) şi destinatar (îmi) şi le restricţionează forma
cazuală: nominativul – agentului-subiect, acuzativul neprepoziţional, obiectului direct şi dativul,
destinatarului - obiect indirect.
Predicatul enunţării este marcat de „morfemele predicativităţii (MP)” de mod, timp, persoană şi
număr ale unui verb. Orice verb însoţit de MP este predicat al enunţării. MP se pot ataşa direct
verbului, şi atunci predicatul este simplu sau se pot ataşa unui „component exterior verbului principal”
(ibidem, 241), şi atunci predicatul este complex. Acest predicat al enunţării nu se dezvoltă într-o
subordonată echivalentă, nu poate fi suprimat fără consecinţe asupra enunţului, este întotdeauna termen
regent, niciodată subordonat, aduce informaţia nouă – rema – despre tema enunţului.
- Predicatul simplu are ca mărci obligatorii morfemele de predicativitate (Ion învaţă / a
învăţat / învăţase / o să înveţe / ar învăţa…) şi mărci facultative: clitice reflexive /
personale, negaţia, semiadverbele (Ion se gândeşte / nu mănâncă / doar a ieşit pe uşă.
- Un caz special este predicatul interjecţional, la care sunt înlocuite MP prin intonaţie
imperativă, prin aceleaşi posibilităţi combinatorii cu ale unui predicat verbal (Na!,
Poftim! Telefonul ţârr! o dată.).
- Alt caz special este predicatul adverbial, exprimat prin adverbe şi locuţiuni adverbiale
„de atitudine”: fireşte / negreşit / bineînţeles / de bună seamă / fără doar şi poate că…
Autoarele GALR includ în tipul predicatului adverbial şi adverbele care admit copulă:
sigur / posibil / probabil / cert / evident că (să)
- Predicatul locuţional are MP ataşate verbului component: El îşi aduce aminte / şi-a adus
aminte / îşi va aduce aminte de…)
- Predicatul complex este format dintr-un operator şi un suport semantic. Operatorii sunt:
- pasiv: Cartea este citită de toţi.
- copulativ: El este / devine / rămâne şeful nostru.
- aspectual: El începe / termină să scrie.
- modal: El vrea / poate să răspundă.
- Suportul semantic este un verb la conjunctiv (El trebuie să citească.), la infinitiv (El
poate citi.), la supin (El termină de citit.), la participiu (El este invitat de tine.), un
adjectiv (El este inteligent.), un substantiv (El este profesor.).

PROPOZIŢIA PREDICATIVĂ
DEFINIŢIE. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE PREDICATIVEI
160
 Predicative sînt considerate propoziţiile care servesc drept nume predicativ pe
lîngă verbul copulativ a fi sau un verb semicopulativ din propoziţia regentă.
Ca şi subiectiva, propoziţia predicativă nu este o subordonată veritabilă din următoarele
considerente:
a) ea nu se subordonează propoziţiei regente, deci nu e o subordonată propriu-zisă;
b) regenta fără predicativă se dovedeşte a fi insuficientă semantic, neputînd funcţiona de sine
stătător;
c) predicativa se află în raport de inerenţă faţă de regentă, pentru că ea, în principiu, nu este
altceva decît un nume predicativ.
De exemplu: Bărbatul meu ii cum e piinea cea caldă (I. Creangă)
Propoziţia cum e piinea cea caldă nu e altceva decît un calificativ al subiectului bărbatul din
propoziţia regentă (cum e piinea cea caldă = bun).
Propoziţiile predicative răspund la întrebările cum este? cum ii? ce este? subiectul. Propoziţia
predicativă are în frază un rol identic cu acela pe care-l are partea componentă a predicatului nominal –
numele predicativ. Valoarea ei este dictată, ca şi la numele predicativ, de natura relaţiei sale speciale cu
termenul – subiect (substantiv, numeral, pronume, verb la infinitiv, gerunziu şi supin) din propoziţia
regentă, prin intermediul verbului copulativ, şi de conţinutul semantic al întregii subordonate.
Corespondenţa dintre propoziţia predicativă şi numele predicativ se reflectă nu numai în conţinut
(ideea de nume predicativ) şi în denumirile lor asemănătoare, ci şi în trimiterea la subiectul din regentă prin
intermediul aceluiaşi verb copulativ, în folosirea aceleiaşi topici şi punctuaţii, în absenţa elementelor
determinate şi a elementelor corelative.
Propoziţia predicativă nu răspunde la întrebări, întocmai ca numele predicativ, ea reprezentînd
numai o parte a predicatului nominal. Propoziţia predicativă se recunoaşte după conţinut şi locul ocupat de
ea imediat după verbul copulativ din regentă:
Problema este / că nu poate veni. Ea va deveni / ce işi doreşte etc.
Între numele predicativ şi propoziţia predicativă există o distincţie care ţine de importanţa celor
două unităţi cu funcţii sintactice: numele predicativ este o componentă a unei funcţii principale, predicatul,
pe cînd propoziţia predicativă aparţine categoriei propoziţiilor secundare.
Unii lingvişti consideră că între predicativă şi regentă se stabileşte un raport de inerenţă, alţii însă
stabilind între ele un raport de subordonare. Subordonarea predicativei este motivată numai din punct de
vedere formal, fiind pusă în lumină de jonctivele ce introduc predicativa în frază.
REGENTUL PROPOZIŢIEI PREDICATIVE
În gramaticile tradiţionale, regent al propoziţiei predicative este considerat verbul copulativ sau
semicopulativ. În acest sens, una din probleme ar fi stabilirea inventarului verbelor copulative. Delimitarea
propriu-zisă a verbelor copulative presupune mai întîi, stabilirea prealabilă a unor trăsături specifice ale
acestora.
Astfel, trebuie să menţionăm că verbele copulative sînt cele care guvernează două
161
nume în nominativ; al doilea nume care intră în relaţie cu verbul copulativ este neomisibil; verbele
copulative sînt intranzitive. Aşadar, părerile lingviştilor în ceea ce priveşte verbele copulative – regenţi ai
subordonatelor diferă de la o lucrare la alta. Unii lingvişti reduc categoria verbelor copulative la a fi, a
ajunge, a deveni, a se face, a ieşi, alţii completează clasa lor cu a se naşte, a se chema, a se numi, a se
crede, a se simţi .
În această ordine de idei, Gh. Constantinescu-Dobridor consideră că „subordonata predicativă nu
are elemente determinate în propoziţia regentă ca celelalte subordonate, ea trimite prin conţinutul ei, la
subiectul propoziţiei regente, prin mijlocirea verbelor copulative din această propoziţie, folosite la un mod
personal...” .
Selecţia elementelor de relaţie se face, pe de o parte, în raport cu semnificaţia fiecărui copulativ, iar,
pe de altă parte, în raport cu conţinutul predicativei. Evantaiul cel mai larg şi mai variat al relaţiei de
determinare predicativă îl prezintă verbul copulativ a fi, în cazul căruia structurarea propoziţiei
predicative este condiţionată şi de trăsăturile semantice ale numelui cu funcţie de subiect (Datoria noastră
este să invăţăm; Convingerea lui este că va reuşi; El este cine este; Problema este cum va veni etc.).
Celelalte verbe copulative, datorită restricţiilor de ordin semantic pe care le impun, selectează doar
o parte din inventarul de elemente de relaţie, cele care se adecvează conţinutului determinării predicative.
Astfel, verbul a rămine acceptă predicative marcate prin ce, cit, cum; verbul a insemna acceptă predicate
marcate prin că, să; iar a se face, a ajunge, a deveni acceptă predicative marcate prin ce, cit, cum, ceea ce.
Din partea tatei puteam să rămin / cum era mai bine (I. Creangă); Dacă vrea să mă pedepsească
inseamnă / că nu era indiferent (C. Petrescu).
Calitatea copulativă a unui verb este pusă în valoare de prezenţa numelui predicativ sau a unei
propoziţii predicative (El este profesor / El este ce eşti şi tu). În această ordine de idei, unii lingvişti susţin
că „clasa verbelor copulative este, sub aspect semantic, sintactic şi ca uz stilistic, destul de eterogenă,
singurul element comun constituindu-l caracteristica de a cere poziţia sintactico-semantică de nume
predicativ...” [G.A., vol. II 2005: 280].
ELEMENTE INTRODUCTIVE
Propoziţia predicativă poate fi introdusă în frază prin următoarele categorii
de mijloace:
a) prin conjuncţii subordonatoare: că, să, dacă, de.
Problema este / să-i ajutăm pe părinţi.
Problema30 este / dacă vine degrabă.
Problema este / de vine degrabă.
Problema este / că nu ştiu adevărul.
Propoziţia predicativă introdusă prin conjuncţiile subordonatoare că, să şi de corespunde unui nume
predicativ exprimat prin - verb la infinitiv: Problema este / de vine degrabă (venirea)
- pronume: Părerea mea este / că ai procedat corect (aceasta).
b) prin locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: ca şi cum, ca şi cind, de parcă, după cum.

162
 Aceasta este / ca şi cind (ca şi cum, de parcă) ai visa.
Norocul este / după cum şi-l face omul.
Subordonata predicativă introdusă prin locuţiuni conjuncţionale subordonatoare corespunde unui
nume predicativ exprimat prin substantiv în acuzativ cu prepoziţia ca sau după.
Aceasta este / ca şi cind ai visa (ca visul)
Norocul este / după cum şi-l face omul (după om).
c) prin pronume relative sau adjective pronominale relative: cine, care, ce.
Problema e / cine va pleca acasă.
Problema e / care va pleca acasă.
Problema e / ce vei spune
A ajuns / ce a dorit.
d) adverbe relative: cum, precum, oricum, parcă
A rămas / cum il ştiam şi anul trecut.
A rămas / precum il ştiam.

!!! Cînd subordonata predicativă depinde de o propoziţie regentă, al cărei subiect este exprimat
printr-un substantiv ce solicită o informaţie (intrebarea, problema, chestiunea), şi este introdusă prin
conjuncţia subordonatoare dacă (Intrebarea este / dacă vom reuşi; Chestiunea este / dacă ne vom intilni
etc.) sau prin pronume şi adjective pronominale interogative (Intrebarea e / cine bate la uşă; Problema e /
ce mincăm azi), ea, predicativa, este o propoziţie interogativă indirectă.
CLASIFICAREA PROPOZIŢIEI PREDICATIVE
Propoziţiile predicative se clasifică după conţinutul pe care-l exprimă în raport cu subiectul
regentei, în două categorii: predicative de calificare şi predicative de identificare.
I. Predicativele de calificare atribuie subiectului din regentă o notă sau o însuşire, o calitate, o
calificare propriu-zisă. Ele stau, de obicei, după următoarele copulative: a rămine, a părea, a
deveni, a ajunge, a se face, a se preface şi mai rar după verbul copulativ a fi:
Casa a rămas / cum a fost (= bună, frumoasă)
Ei ajung / ce-şi doresc (= medici)
El este / ce vrei (= bun) / şi / ce nu vrei (= rău).
II. Predicativele de identificare atribuie subiectului din regentă o noţiune singulară, a cărei sferă
se suprapune sferei acestui subiect. Ele stau, de obicei, după următoarele verbe copulative: a fi,
a insemna, a constitui, a reprezenta, a intruchipa.
Adevărul e / că nu-şi pregăteşte temele.
Intrebarea e / cu cine vorbim.
Eu aş vrea să mă fac / ce-ai fost tu.
Plecările ei constituie pentru el / ceea ce constituie absenţele lui pentru ea.
III. Predicativele conjuncţionale sînt condiţionate, pe de o parte, de tipul de subiect, iar, pe de altă
parte de tipul de copulativ. Cît priveşte subiectul, el trebuie să fie un nume abstract:
163
 Ideea este / să obţinem totul,
Inţelepciunea naturii e / că a sădit in sufletul omului nemulţumirea.
În ce priveşte copulativul, propoziţia predicativă conjuncţională este selectată de regenţii copulativi
a fi şi a insemna.
Bucuria este / că te intilneşte.
Aceasta inseamnă că te iubeşte.
IV. Predicativele comparative care se introduc în frază cu ajutorul conectorilor ca şi cum, ca şi
cind, de parcă. În această situaţie comparaţia ce se conţine în subordonată este ireală.
A lăsa fiului tău o moştenire e / ca şi cum l-ai ţinea pe umeri... (N. Iorga).
Eram / ca şi cind aş fi vrut să devorez pe cineva.
Privea doar in jos /, era / de parcă ochii ei ar fi fost numai gene (M. Cărtărescu).
V. Predicativele relative sînt introduse în frază cu ajutorul pronumelor şi adverbelor relative.
Predicativele relative se clasifică în relative interogative.
a. Relativele interogative sînt condiţionate de prezenţa unui substantiv
abstract în funcţie de subiect.
Intrebările noastre sint cine şi cum va pleca.
Curiozitatea mea este pentru cine se pregăteşte mama
şi ce pregăteşte.
b. Relativele neinterogative îndeplinesc în frază funcţia de nume
predicativ, exprimînd o valoare de identificare, calificare sau
categorizare.
Ea va deveni / cine dorim noi.
Viaţa este / cum este: nici bună, nici rea.
Nu e deprins de a fi / ce a ajuns.

!!! Pronumele şi adverbele relative care introduc propoziţia predicativă în frază îndeplinesc anumite
funcţii sintactice:
- cine pleacă (subiect)
- a cui e fata (nume predicativ)
- cui să spunem adevărul (compl.ind.)
- Întrebarea este pentru cine votezi (compl.id.)
- pe cine vei propune (compl. direct)
- cum rezolvăm (compl. circ. de mod)
- unde aşteptăm (compl. circ. de loc)
- cind ne vedem (compl. circ. de timp)
În dependenţă de lipsa sau prezenţa cuvîntului corelativ, unii lingvişti clasifică predicativele în:
a) propriu-zise (fără corelativ) : Florile is / cum doreşte mama
b) determinative (cu corelativ): Florile is aşa / cum doreşte mama.
164
 În ultimul exemplu, credem că avem de-a face cu o limită între subordonata circumstanţială de mod
şi subordonata predicativă, pentru că dacă adăugăm regentei adverbul de mod aşa, cu funcţie corelativă şi
de nume predicativ, subordonata devine modală
c) predicative conjuncţionale şi relative
TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA PROPOZIŢIEI PREDICATIVE
1. Propoziţia predicativă stă după propoziţia regentă:
Problema e / dacă va veni.
Aceasta inseamnă / că n-ai obraz.
2. Propoziţia predicativă poate sta şi înaintea regentei (atunci cînd are ca element corelativ un
adverb):
Profesorul este / cum il ştii.
Cum il ştii / este profesorul.
Problema este / cind urcăm pe munte.
Cind urcăm pe munte / este problema.
3. Propoziţia predicativă nu se desparte prin virgulă de regentul ei, indiferent de topică, întocmai
ca numele predicativ de verbul copulativ:
Intrebarea este/ dacă el doreşte acest lucru.
El este / cum mi l-am imaginat.
Ce facem / este problema
Unde mergem / este intrebarea.
CONTRAGEREA
Propoziţia predicativă se poate reduce, prin contragere, la echivalentul ei sintactic – numele
predicativ.
El este / cum il ştii.
El este neschimbat.
Ei vor ajunge / ce şi-au dorit.
Ei vor ajunge medici.
El este / cum mi l-am imaginat.
El este inţelept.
Aceasta inseamnă / că n-ai ruşine.
Aceasta inseamnă obrăznicie.

SUBSTITUTUL DE PROPOZIŢIE PREDICATIVĂ

Substitutul de propoziţie predicativă – care are o frecvenţă foarte redusă – este echivalentul
semantic de la nivelul frazei al unei propoziţii predicative, aceasta din urmă fiind corespondentul semantic
al numelui predicativ de la nivelul propoziţiei. Din acest punct de vedere, substitutul de propoziţie

165
predicativă este echivalentul indirect al numelui predicativ din propoziţie. Astfel, propoziţia Intrebarea
este aceasta, propoziţia cu nume predicativ prin analiză transformaţională poate deveni Intrebarea este / că
nu plecăm (frază cu propoziţie predicativă) poziţie predicativă care substitut ar putea fi înlocuit cu că nu
plecăm). E cazul să precizăm că substitutul de propoziţie predicativă se concretizează în cîteva adverbe de
afirmaţie şi de negaţie de tipul da, ba, ba da, nici intr-un caz. etc.
UNELE CONCLUZII
În baza celor analizate mai sus, conchidem: Propoziţia predicativă este propoziţia care îndeplineşte
funcţia de nume predicativ pe lîngă un verb copulativ din propoziţia regentă.
Propoziţia predicativă nu are regent (element determinat), ci trimite prin conţinutul ei la subiectul
propoziţiei regente.
Propoziţia predicativă apare pe lîngă verbul a fi, a ajunge, a se face, a deveni etc.
Propoziţia predicativă califică subiectul regentei, funcţionînd drept nume predicativ desfăşurat pe
lîngă un verb de relaţie.
Propoziţia predicativă se clasifică în:
a) de calificare;
b) de identificare;
c) conjuncţională;
d) relativă.
Propoziţia predicativă, de obicei, e plasată după propoziţia regentă.
Propoziţia predicativă nu necesită a fi despărţită prin virgulă de regentă.
Substitutul de propoziţie predicativă este echivalentul semantic al propoziţiei predicative la nivelul
frazei.

NUMELE PREDICATIV

Este un component obligatoriu impus de un verb copulativ într-o structură ternară şi „reprezintă o
clasă de substituţie […] având ca termeni prototipici adjectivul şi nominalul în nominativ” .
Caracteristicile NP sunt:
- este component obligatoriu, deci nu poate fi omis, indiferent de forma personală sau
nepersonală a verbului copulativ: El este / fiind inteligent. / profesor. / Ion.
- admite multiplicarea : El este inteligent şi serios.
- admite dezvoltarea într-o subordonată predicativă: El va deveni ce şi-a dorit.
- are o clasă de substituţie complexă: nume, adjectiv, verb, adverb, interjecţie,
propoziţii relative şi conjuncţionale.
Inventarul verbelor copulative include verbe copulative primare (a fi, a deveni, a însemna
„a semnifica”, a se face, a ieşi „a se face”, a rămâne), verbe copulative derivate din modale, aspectuale

166
şi alte verbe (a părea, a ajunge; a se erija în, a arăta), verbe copulative denominative (a se chema, a
se numi), verbe copulative din registrul popular ( El îţi vine frate după mamă. El se ţine mare şi tare. Ei
se prind prieteni. Face pe prostul. Se dă mare. Trece drept şef.)
Clasa de substituţie a NP:
- adjectiv propriu-zis, participial, gerunzial, locuţiune adjectivală: El e capabil /
tulburat / suferind / în stare
- nume: substantiv şi substitute: El e profesor / Ion / acela / primul / contra minciunii
/ pentru adevăr / al vecinului.
- adverb: E aşa / atât / altfel. E bine / greu să…
- interjecţie, locuţiune interjecţională: E vai (şi-amar) de el!
- verb la infinitiv, supin , participiu: Plăcerea mea e de a citi. Cartea e de colorat.
Prăjitura e arsă / necoaptă.
- propoziţie conjuncţională: Dorinţa mea e să termine. Întrebarea este dacă va mai
concura. Opinia generală este că a greşit. Asta e ca şi cum nu ţi-ar păsa de nimic.
Gestul lui era de parcă nu-i convenea. Asta era ca şi cum ar fi asistat la cele
întâmplate.
- propoziţie relativă: Întrebarea ta e cine va câştiga / cu cine va pleca / ce face / unde
stă / până când stă / ce carte citeşte…

COMPLEMENTUL PREDICATIV AL OBIECTULUI (CPO)

Este un component obligatoriu într-o structură ternară, alături de un verb regent şi un complement
direct, rar indirect: L-am botezat Iustin. Îi zicem Ana.
Verbele regente sunt:
- denominative: a-l boteza / chema / denumi / intitula / numi / porecli; a-i spune / zice;
- categorizante: a-l alege / angaja / desemna / unge;
- contrafactiv şi prepoziţional: a-l lua drept…
Clasa de substituţie:
- substantiv propriu: L-au botezat Ion. L-au poreclit Ceapă.
- substantiv comun: L-au numit ministru. L-au angajat drept consilier / ca inspector.
- pronume: L-au luat drept tine / altul.
- adverb substitut al numelui: Cum l-au botezat? L-au intitulat altfel / aşa.
- propoziţie relativă: L-au luat drept ce nu era. L-au numit cum le-a plăcut.

PREDICATIVUL SUPLIMENTAR (PS)

167
 Este un component facultativ într-o structură sintactică derivată, şi nu primară, care se
subordonează unui termen verbal şi unui termen nominal: L-am considerat inteligent. derivă din fraza
Eu am considerat că el este inteligent., prin depredicativizarea subordonatei, transformarea subiectului
din subordonată în complement direct şi avansarea acestuia, suprimarea conjuncţiei subordonatoare.
Din clasa regenţilor de natură verbală fac parte, teoretic, toate verbele la moduri personale şi
nepersonale. Selectăm din noua gramatică academică câteva:
- verbe de percepţie: a auzi, a simţi , a vedea
- verbe de cunoaştere: a şti, a cunoaşte, a recunoaşte
- verbe de voinţă: a vrea, a dori, a prefera
- verbe dubitative: a bănui, a presupune, a suspecta
- verbe de apreciere: a considera, a socoti, a crede, a caracteriza, a analiza, a aprecia
(ibidem, 297).
Adaug, datorită frecvenţei mari, verbele de mişcare al căror PS nu exprimă felul mişcării, ci fie o
acţiune, fie o însuşire care se desfăşoară simultan cu aceea a verbului regent: El intră / iese / merge /
vine / pleacă…râzând / vesel.
Regenţii de natură nominală sunt substantive şi substitute cu diferite funcţii sintactice, dintre care
cele mai frecvente sunt de complement direct (Pe Ion / pe el / pe primul îl consider i n t e l i g e n t. ),
subiect (Ion / el / primul a plecat s u p ă r a t.)
Clasa de substituţie include:
- substantive şi substitute cu sau fără prepoziţie: O consideră drept / ca pe o
obligaţie / alta / una dintre priorităţi. Îl ştiam consilier / al tău / primul.
- verbe la moduri nepersonale: L-am văzut intrând. O credeam de neînvins / de
neclintit. Îl socoteam a fi cel mai bun. Se crezuse înşelat.
- adverbe: Îl ştiam aşa / altfel / cumva / acolo / departe
- interjecţii: L-au făcut paf / tra-la-la.
- propoziţia conjuncţională: Îl simţeam că minte. Nu-l bănuia c-o trădează.
- propoziţia relativă: L-am văzut cine e / ce hram poartă / cum se manifestă.

PROPOZITIA PREDICATIVA SUPLIMENTARA

Este propozitia subordonata care îndeplineste functia de element predicativ
suplimentar pe lânga un verb din regenta.
Ea exprima o actiune simultana cu o regenta, rar posterioara, referitoare:
– la subiectul regentei: „Se aud t r o m p e t e l e cum suna”;
– la complementul ei direct: „L e aud cum suna”;
– la un complement indirect: „Priveam l a v o i cum erati de fericiti”.
168
 COMPLEMENTUL

NOŢIUNI GENERALE. CRITERII DE CLASIFICARE

Complementul e o parte secundară de propoziţie care determină un verb predicativ sau
nepredicativ, o locuţiune verbală, un adverb, o interjecţie cu funcţie de predicat, iar uneori chiar şi un
substantiv.
El dădu bici cailor;
Am un coş plin cu fructe;
Merge paralel cu drumul;
Hai mai repede;
Iată cartea;
Ea este vinzătoare in cartier
Complementul se clasifică în funcţie de trei criterii fundamentale:
1) după conţinut, după ceea ce exprimă fiecare complement în raport cu termenul determinat:
complemente necircumstanţiale şi complemente circumstanţiale.

169
 a. Sunt necircumstanţiale complementele care nu exprimă circumstanţe, împrejurări, ci fac
referire la acţiuni, însuşiri, caracteristici. Din această categorie fac parte: complementul
direct, complementul indirect şi complementul de agent.
b. Circumstanţiale sînt complementele, care exprimă circumstanţe, împrejurări. Deosebim
circumstanţiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, de condiţie, de concesie, de
asociere, de relaţie, de opoziţie, de cumul, de excepţie, de instrument.
2) după structura expresiei sale deosebim:
a) complement simplu,
b) complement complex,
c) complement multiplu,
d) complement dezvoltat.
Complementul simplu e alcătuit numai dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, însoţită sau
nu de prepoziţie: citesc o carte, o văd pe Maria, scriu mamei etc.
Complementul complex este alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de
un adverb de precizare, de întărire, de restricţie, de exclusivitate sau de aproximaţie: Pleacă tocmai joi; L-a
pus chiar aici; A urcat aproape in virf etc.
Complementul multiplu e alcătuit din două sau mai multe părţi de vorbire cu sens lexical suficient,
aflate în raport de coordonare: A adus cărţi, caiete şi reviste; Mă gindeam la tine şi la copii.
Complementul dezvoltat e alcătuit din mai multe cuvinte.
A sunat acum două ore.
De azi inainte nu mai intirzie.
De mâine in trei luni va fi ziua mamei.
3) după numărul expresiilor sale deosebim:
- complement cu expresie unică (fie simplă, fie complexă, fie multiplă, fie dezvoltată (vezi
exemplele de mai sus);
- complement cu două expresii (diferite): O expresie de bază exprimată prin substantiv, pronume
sau numeral în cazul Ac. sau D., şi o expresie accesorie, reprezentată prin pronume personal sau reflexiv
de pers. III, singular sau plural, care anticipează sau reia conţinutul expresiei de bază.
Pe aceasta n-o văd.
Le-am trimis celor doi.

I. COMPLEMENTUL DIRECT

170
DEFINIŢIE CARACTERISTICI
Partea de propoziţie ce determină, de regulă, un verb tranzitiv şi arată obiectul
asupra căruia se răsfrînge nemijlocit o acţiune (sau care este rezultatul unei acţiuni) se
numeşte complement direct. Complementul direct răspunde la întrebările pe cine? ce?
Caracteristicile gramaticale care deosebesc complementul direct de alte poziţii sintactice sînt:
a) realizarea printr-o formă neaccentuată (clitică) de pronume personal în acuzativ: Măninc fructe
→ Le măninc, Ascult elevul → Il ascult, Intreb pe elev → Il intreb etc.
b) dubla exprimare, prin clitic (care reia sau anticipă nominalul) şi printr-o formă pronominală
personală prepoziţională accentuată sau prin forma substantivală / pronominală de pronume nepersonal cu
prepoziţie:
Te văd pe tine,
Pe el il strig, O văd pe Maria (pe profesoară).
c) ocurenţa în structuri pasivizabile, cu schimbarea calităţii de complement direct în subiect:
Profesorul a scris o carte→ Cartea a fost scrisă de profesor.
Caracteristicile semantice ale complementului direct sînt:
a) complementului direct i se atribuie anumite roluri tematice: de tip agentiv, iar rolul prototipic
fiind Pacientul (Deschide uşa. Citesc o carte. Aranjează cărţile).
b) complementului direct i se atribuie şi rolul tematic de Beneficiar (Maria ajută pe cineva / pe
copil), de Experimentator (Mă ustură ochii), de Ţintă (El ne ajunge din urmă), de Locativ (Copiii colindă
satele) etc.
Caracteristicile in plan comunicativ-pragmatic se reliefează prin capacitatea complementului direct de a
face parte dintre complinirile obligatorii ale verbului prototipic şi de a aparţine părţii rematice a enunţului,
atribuind o informaţie nouă. În funcţie de intenţiile de comunicare, locutorul poate plasa complementul
direct în poziţie preverbală.
REGENTUL COMPLEMENTULUI DIRECT
Complementul direct este regentat, de cele mai dese ori, de un verb tranzitiv la diateza activă.
Aceste verbe sînt de două categorii:
a) verbe care cer compliniri: a vrea, a spune, a zări, a declara, a anunţa, a permite, a obţine, a
ridica, a repeta, a chema.
Gerul biruia flăcările fierbinţi ale focului (L. Rebreanu)
Il intrebară adevărul despre el (M. Preda)
b) verbe care pot funcţiona cu şi fără compliniri: a vedea, a auzi, a cinta, a minca, a bea, a coase,
a găti, a vorbi, a picta etc. De exemplu:
Radu bea Pepsi, mănincă friptură şi fumează ţigări Kent.
Radu bea, fumează şi mănincă mult.
Mama coase o rochie.
Mama coase (mama e croitoreasă)
171
 După cum observăm, omiterea complementului direct regentat de verbele în discuţie implică
schimbarea de sens a acestora, transformînd modelul trimembru într-un alt model, bimembru. Astfel,
complementul direct este un membru constituent obligatoriu pentru plenitudinea conţinutului propoziţiei
din care face parte.
În calitate de regent al complementului direct mai poate apărea:
- un verb intranzitiv:
El dormea pină tirziu somn adînc.
El şi-a trăit traiul şi şi-a mincat mălaiul (Folclor)
- o interjecţie (cu valoare predicativă):
Şi nici una nici două, haţ! Pe ied de git (I. Creangă).
Moş Nistor... harşti! de aici un măr, harşti! de colo o prună şi tiva inapoi (V. Roşca)
MĂRCILE COMPLEMENTULUI DIRECT
a. O marcă a complementului direct este prepoziţia pe. Construcţia cu pe a complementului direct s-a
bucurat de o atenţie deosebită, în lingvistica românească. În studiile recente, lingviştii insistă asupra
asocierii caracteristicilor personal şi determinat ale obiectului în utilizarea construcţiilor
prepoziţionale. E vorba de situaţiile cînd prin mijlocirea prepoziţiei pe se deosebeşte obiectul
acţiunii de agentul ei, cînd atît primul cît şi cel de al doilea sînt exprimate prin nume proprii (de
persoană) antroponime, sau prin substantive ce numesc persoane, în anumite condiţii, prin pronume
(Ion il vede pe Vasile, Profesorul il ascultă pe elev etc.). Proteza pronumelui aton care este
suficientă în unele situaţii pentru a deosebi diferitele funcţii a două nume în rol de actanţi ai
verbului (Caietul acesta l-a cumpărat Vasile; Cartea a luat-o Maria) se dovedeşte a fi insuficientă
cînd subiectul şi obiectul sînt antroponime, de acelaşi gen şi număr. Astfel, nu sunt reperabile în
limba română enunţuri de tipul Gheorghe il vede Ion. Mirela o cuprinde Anna. Prepoziţia pe, ca
indice al obiectului pentru a-l deosebi pe acesta de agent / subiect, se extinde şi asupra altor situaţii,
cînd agentul şi obiectul sînt nume care numesc persoane după profesii, relaţii familiale, loc în
societate, precum şi atunci cînd obiectul este notat printr-un pronume (Cf.: Pe profesor l-au felicitat
elevii. Pe tine te-au criticat la adunare colegii).
b. D. Irimia susţine că „topica este modalitatea prin care se marchează identitatea funcţională a
complementului direct realizat prin pronume nepersonal sau substantiv, cînd opoziţia
nominativ/acuzativ se neutralizează; complementul direct urmează verbul-predicat, în timp ce
subiectul îl precede” [Irimia, 414].
c. Dubla realizare a funcţiilor sintactice distinge frecvent complementul direct de subiect sau de
complementul indirect. De exemplu: În fraza De aceea le-am lăsat şi eu pe fete să ridă pină li s-a
duce gura la urechi (I. Creangă), substantivul fete este anticipat de pronumele personal le, marcă a
complementului direct.
EXPRIMAREA COMPLEMENTULUI DIRECT. RESTRICŢII DE SELECTARE

172
 Poziţia sintactică de complement direct este susceptibilă de diferite realizări. Ea poate fi exprimată
prin:
a) substantiv în acuzativ:
Moldova are şi ea analele sale, scrise pe frunzele codrilor (Al. Russo).
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii (L. Blaga).
Pe bădiţa Vasile il prinsese la oaste cu arcanul (I. Creangă).
Domnul nostru-ar vrea să vază pe măritul impărat (M. Eminescu)
b) pronume (personale, posesive, negative, nehotărîte, demonstrative):
O să nu-i prăpădească pe ai noştri (L. Blaga)
Lacul codrilor albaştri / Nuferi galbeni il incarcă (M. Eminescu)
Nu văd pe nimeni. Notez pe fiecare.
Aştept pe cineva. Pe acela nu l-am mai văzut.
c) numerale:
Sbierea ii vinduse pe citeştrei fie turcilor, fie polonilor (V. Eftimiu)
Ii mai sărută de citeva ori pe amindoi (I. Creangă)
Catrina ii crescuse cu trudă pe cei trei (M. Preda)
Pe primul l-am felicitat. Pe mulţi /toţi / puţini i-am invitat la mine.
Clasa de substituţie complement direct cuprinde o mare varietate de realizări. Nu întotdeauna însă o
anumită poziţie complement direct este susceptibilă de a fi realizată prin oricare dintre componentele
acestei clase de substituţie. De multe ori intervin restricţii care impun selectarea unei sau unor modalităţi de
exprimare a poziţiei complement direct. Restricţiile pot fi determinate de verbul regent sau se pot datora
construcţiei în care se încadrează verbul regent.
Restricţiile privesc selectarea unor clase de substantive caracterizate prin prezenţa anumitor
trăsături semantice: verbe ca a adnota, a amenaja, a ara acceptă numai compliniri caracterizate prin
trăsătura „nonanimat” (Adnotează un text, dar nu şi Adnotează o pasăre).
O altă categorie de verbe (a căuta, a combate, a critica) admite ca realizare a poziţiei sintactice de
complement direct substantive caracterizate atît prin trăsătura animat (caut un om), cît şi prin trăsătura
„nonanimat” (caut o casă).
În cazul verbelor care selectează substantive implicînd trăsături „animat”, restricţiile pot avea în
vedere prezenţa sau lipsa trăsăturii semantice „uman” în conţinutul lexical al substantivului: dacă a chinui,
a răni, a ucide acceptă orice substantiv avînd trăsătura „animat” (A ucis un om; A ucis un lup), verbele a
admonesta, a alfabetiza selectează numai substantive caracterizate prin „uman” (Alfabetizează pe copii, dar
nu şi Alfabetizează lupii).
Cu verbele de tipul a ruga, a permite, a obliga, a sfătui, a porunci se construieşte obiectul direct
infinitival (am hotărit a pleca, rog a mi se permite etc.). Se obţin două modele infinitivale: tautoproscopice
(cînd ambele verbe au acelaşi subiect: făgăduiesc a veni) şi eteroproscopice (cînd verbele au subiecte
diferite: iţi poruncesc a veni).

173
!!! Poziţia sintactică a complementului direct poate fi exprimată atît prin acuzativul neprepoziţional, cît
şi prepoziţional (pe).
În funcţie de complement direct pot să apară şi pronumele relative care, ce cu formă
neprepoziţională. Funcţionarea lui ce neprepoziţional e admisibilă (am cumpărat cărţile, ce mi le-ai
recomandat), pe cînd utilizarea relativului care fără prepoziţia pe nu este recomandabilă (discutăm cu
colegul care l-au premiat (corect: pe care l-au premiat)).
DUBLA REALIZARE A COMPLEMENTULUI DIRECT. RELUAREA ŞI ANTICIPAREA
Prin dubla exprimare a poziţiei sintactice de complement direct înţelegem realizarea aceleiaşi poziţii
sintactice în cazul unui enunţ prin două cuvinte, două unităţi lexicale care au în vedere acelaşi referent.
Dintre cele două componente care reprezintă poziţia sintactică complement direct în cadrul unui
enunţ, unul este obligatoriu (pronumele personal aton), iar cel de-al doilea poate fi substantiv, pronume etc.
În funcţie de poziţia faţă de verbul regent, dublarea complementului direct se realizează fie prin
reluare, fie prin anticipare. Astfel, reluarea complementului direct se realizează în trei ipostaze:
1. Reluare obligatorie
Dubla exprimare este obligatorie cînd cea de-a doua realizare a complementului direct este reprezentată
prin:
- substantiv comun articulat definit sau determinat de un adjectiv demonstrativ aşezat înaintea
verbului regent:
Solistul l-au ascultat cu atenţie;
Oraşul l-au vizitat;
Mincarea au mincat-o;
Viaţa au trăit-o etc.
- substantiv propriu precedînd verbul regent:
Chişinăul il ştiu. Bălţiul il cunosc.
- un substantiv, comun sau propriu, sau un pronume, precedat de pe şi plasat înaintea regentului:
Pe om l-au invitat in casă.
Pe Maria o cunosc.
Pe acesta l-am mai văzut.
Pe altul l-am ales.
- un pronume personal sau de politeţe precedat de pe, indiferent de topică.
Te-au intrebat pe tine (Pe tine te-au intrebat)
L-au adus pe el. (Pe el l-au adus)

2. Reluare exclusivă
Dubla exprimare nu se admite cînd a doua realizare este exprimată prin:
- substantiv comun sau propriu (fără prepoziţie), plasat după regent:
- substantiv comun nearticulat, plasat înaintea verbului:

174
 Piine cere.
Copii educă.
Mincare cumpără.
- Pronumele negative nimeni, nimic, pronumele relative cine, ce (şi compusele lor), pronumele
nehotărîte ceva, cineva:
Pe nimeni nu aude / Nimic nu cunoaşte / Nimic nu ştie / Pe oricine
primeşte/ Ceva am aflat / Pe cineva am văzut etc.
3. Reluare facultativă
Dubla exprimare este facultativă cînd a doua realizare a complementului direct este reprezentată prin:
- substantiv determinat nehotărît (fără prepoziţia pe), plasat înaintea regentului:
O problemă (o) impune rezolvarea situaţiei
O dificultate (o) constituie plecarea ei.
- substantiv sau pronume precedat de pe şi plasat după verbul regent:
Ii ascultă pe părinţi
Il vede pe Dumitru.
Il ascultă pe fiecare.
Plasat în urma verbului regent, complementul direct poate fi anticipat cînd cel ce formulează
propoziţia vrea să atragă atenţia, să precizeze sau să insiste asupra obiectului acţiunii. Posibilitatea de
anticipare a complementului direct se realizează, de asemenea, în trei ipostaze:
4. Anticipare obligatorie:
- dacă plasat în urma regentului, complementul direct este exprimat prin forma accentuată de
acuzativ a pronumelui personal, prin pronume posesive sau demonstrative:
Intii am văzut-o pe ea (E. Gîrleanu)
Ascultă-mă pe mine, domnule, păstrăvul nu e de mincat de viu (C. Petrescu)
„... eu te sfătuiesc să n-o iei pe asta” (I. Creangă)
5. Anticipare facultativă
- dacă este exprimat prin substantiv (propriu sau comun) nume de persoană, cu sau fără articol, dar
cu prepoziţia pe:
Şi cu toate astea o iubeam pe ţărăncuţa aceea nurlie, care, cu minecile
suflecate, imi gătise intiile jumări (Ciprian)
A trimis pe Ioniţă Zbierea cel tinăr şi pe Costăchel Turcea să urmărească
oştimea... (M. Sadoveanu).
- dacă este exprimat prin pronume nehotărît:
Cinsteşte pe fiecare după vrednicia lui (I. Slavici).
Il apreciază pe fiecare după munca depusă.
Aştepta pe altul.
Il aştepta pe altul.

175
6. Anticipare exclusivă
- dacă, plasat după verb, complementul direct este exprimat prin substantiv articulat (enclitic sau
proclitic) şi nearticulat, construit fără prepoziţia pe:
Astăzi n-o să mai cert nici o fiinţă, nici pietrele, nici oamenii... (L. Blaga)
S-a năpustit in tirguri şi sate prăvălind imprejurimi şi descoperind case (M.
Sadoveanu)
- dacă este exprimat prin pronumele ceva, cineva, nimeni, nimic:
Cind il intreb ceva cuconul Vichentie işi pune ochelarii rotunzi (M. Sadoveanu)
Dar nu vedeam nimic, nici intr-o parte (E. Gîrleanu)
COMPLEMENTUL DIRECT INTERN
Autorii Gramaticii Academiei susţin că „unele verbe, deşi intranzitive, pot primi un complement
direct, din aceeaşi rădăcină cu verbul, de obicei, însoţit de un determinativ: a trăi un trai fericit.
În volumul al doilea al aceleiaşi gramatici se fac unele precizări: „În mod obişnuit numai acţiunea
verbelor tranzitive trece direct asupra complementului direct... În unele cazuri, şi verbele intranzitive pot
avea un complement direct exprimat printr-un cuvînt avînd aceeaşi rădăcină cu verbul respectiv sau numai
un sens asemănător cu acesta. În aceste cazuri, complementul direct are lîngă el în mod obligatoriu un
determinativ: Aţi luptat luptă deşartă [GA, vol. II, 1963].
În articolul său Complementul intern, P. Creţia precizează conţinutul acestor structuri: „în sfera
noţiunii de complement direct se pot distinge, pe de o parte complemente externe (tai un copac),
complemente rezultative (produc mărfuri) şi complemente interne (cint un cintec frumos), menţionînd, de
asemenea, că „prin analogie cu verbele tranzitive care au complement intern, unele verbe intranzitive au
putut fi şi ele construite cu un astfel de complement, care exprimă în cazul acesta conţinutul acţiunii
verbului intranzitiv: Să trăiesc traiul cu drag; Un vis am mai visat etc. De asemenea, autorul insistă şi
asupra trăsăturilor specifice ale complementului intern:
a) substantivul care exprimă complementul intern este întotdeauna nearticulat;
b) substantivul e însoţit întotdeauna de un atribut care-l califică;
c) grupul substantiv nearticulat + atribut poate fi întotdeauna înlocuit cu un complement circumstanţial care
se referă la verbul respectiv şi este în aproape toate cazurile un circumstanţial de mod:
Vom trăi viaţă dulce [= bine, plăcut]
Am trăit trai rău [= rău]
În cele din urmă, unii lingvişti au constatat că „complementul direct şi complementul intern se
constituie într-o singură funcţie sintactică, pe care o numim convenţional complement direct, cu precizarea
că în cadrul acestei funcţii realizăm o subcategorizare, în complement direct propriu-zis şi complement
direct intern” .
Deci, complementul direct-intern, se exprimă prin acuzativul fără prepoziţia pe al substantivelor
comune articulate şi nearticulate ce nu trimit la persoane, avînd fie acelaşi radical cu verbul, fie un radical
înrudit semantic cu verbul, fie un radical apropiat semantic de verb.

176
UNELE CONCLUZII
Complementele se clasifică după conţinut în complemente necircumstanţiale şi circumstanţiale.
Complementele necircumstanţiale sînt: complementul direct, complementul indirect şi de agent.
Regentul complementului direct poate fi un verb tranzitiv sau intranzitiv şi o interjecţie cu valoare
predicativă.
Mărcile complementului direct sînt: prepoziţia pe, topica şi dubla lui realizare.
Complementul direct poate fi exprimat prin substantiv, pronume şi numerale.
Complementul direct se exprimă dublu: prin pronume personale, forma accentuată şi neaccentuată.

SUBORDONATA COMPLETIVĂ DIRECTĂ

DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
Subordonata completivă directă este subordonata care îndeplineşte funcţia sintactică de complement
direct pe lîngă un verb tranzitiv, o locuţiune verbală tranzitivă sau o interjecţie predicativă.
Am văzut că a primit o scrisoare.
Are de gind să vină in ospeţie.
Iată ce am găsit eu.
Altfel spus, subordonata completivă directă arată fie obiectul asupra căruia se exercită direct
acţiunea unui verb tranzitiv a unei locuţiuni verbale tranzitive sau conţinutul tranzitiv al unei interjecţii
predicative din propoziţia regentă, fie rezultatul unei asemenea acţiuni.
Subordonata completivă directă îndeplineşte în frază o funcţie identică cu cea a unei părţi secundare
de propoziţie (complementul direct), la care se poate reduce prin contragere. Valoarea ei este dictată de
natura elementelor determinate din propoziţia regentă, de relaţia cu acestea, de conţinutul semantic al
întregii propoziţii subordonate.
Corespondenţa dintre subordonata completivă directă şi complementul direct este aproape totală şi
ea se reflectă nu numai în conţinut şi în denumirile lor asemănătoare, cît şi în folosirea aceloraşi întrebări, a
aceloraşi elemente determinate, a aceluiaşi procedeu de anticipare şi reluare, a aceleiaşi topici şi punctuaţii,
în absenţa elementelor corelative. De asemenea, ea se reflectă şi în faptul că această subordonată e
reprezentată tot atît de bine din punct de vedere cantitativ, în planul frazei, ca şi complementul direct în
planul propoziţiei.
Subordonata completivă directă are însă alte mijloace de introducere în frază decît complementul
direct în propoziţie. Subordonata completivă directă răspunde la aceleaşi întrebări la care răspunde şi
complementul direct (pe cine? ce?).
REGENTUL SUBORDONATEI COMPLETIVE DIRECTE
Subordonata completivă directă are ca elemente determinate, în propoziţia regentă, următoarele
părţi de vorbire:
- un verb tranzitiv:
Nimeni nu ştia / ce se intimplase.

177
 I-am spus / să vină cit mai repede.
- un verb dublu tranzitiv:
L-am rugat să mă ia şi pe mine
I-a anunţat că nu mai soseşte.
- un verb reflexiv tranzitiv:
Şi-a zis / că nu mai poate aştepta.
Se intrebau ce să povestească celor veniţi.
- o locuţiune verbală (cu sens tranzitiv):
Il dădea de gol / pe cine minţea.
Am băgat de seamă / că drumul era străjuit de meri.
- o interjecţie predicativă:
Poftim / ce ţi-ai dorit.
Uite / ce zice ea.
Iată / cum stau lucrurile
Verbul tranzitiv poate fi la un mod personal sau la un mod nepersonal, ceea ce nu trebuie să-i
lipsească este referinţa explicită sau implicită la persoana subiect. Selecţia elementelor de relaţie se face fie
în funcţie de verbul determinat, fie de modalitatea propoziţiei subordonate. Astfel, sînt verbe care acceptă
expansiunea completivă numai prin anumiţi relatori (de exemplu, verbele care exprimă aspectul,
posibilitatea, dorinţa, în calitate de regent, acceptă o completivă directă introdusă prin conjuncţia să, dacă
complinirea se face printr-o acţiune: imi cere să-l aduc acasă sau printr-un pronume relativ dacă
complinirea se face printr-un obiect: a continuat / ce-a inceput; doreşte (ce-i place), alte verbe ca a aduce,
a bea, a cumpăra, a da acceptă numai pronumele relative (de exemplu, a adus / ce i-am cerut) un alt grup
că sau cu un relator pronominal sau adverbial (de exemplu, am văzut / că plouă / cum plouă), darn u
acceptă expansiunea cu să .
ELEMENTE INTRODUCTIVE
Subordonata completivă directă poate fi introdusă în frază prin următoarele categorii de mijloace:
a) prin conjuncţii subordonatoare: că, să, ca...să, dacă (mai rar).
Şi dumneata vrei să spui / că nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor?
Deodată simţi / cum că pe marginea patului său şede cineva...
Şi Scoroambă povesti popii cum şi-a luat măsurile.
Imi cere / să-l mai aştept citeva zile. I-a spus / ca să aibă grijă de el. Am hotărit cu
toţii / ca fiecare să facă cite ceva. Află / dacă se vor intoarce pină miine.
Nu ştie / de-i vis.
b) prin pronume şi adjective pronominale relative propriu-zise sau relativ interogative
(cine, ce, care, cit, cel ce, ceea ce):
El excludea / ceea ce s-a intimplat mai tirziu. Apreciez / pe cel ce spune
adevărul. Eu singur n-am / cui spune nebunul meu amor (M. Eminescu).

178
 El cunoaşte / ce are de făcut. Uite / cite necazuri imi faci. El cunoaşte / care
este adevărul.
c) prin adverbe relative propriu-zise sau relativ-interogative (cind, unde, cum).
Ştie / unde se găseşte magazinul central. Ştie / cum trebuie să se comporte
un student. Ştie / cind trebuie să vină la lecţii.
d) prin locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: cum că, precum că:
Nu ştia / cum că trebuie să plece urgent. Au aflat / cum că duşmanul era pe
aproape. Aflase / precum că copilul ei nu e vinovat. Zicea supărat / precum
că n-au mai dat nici astăzi pe la dinsul.
În continuare ne propunem să analizăm mai detaliat conectorii care poate intra în relaţie verbul
tranzitiv al propoziţiei regente.
Astfel, relaţia verb tranzitiv ← că se constituie prin transpunerea, din vorbirea directă, a
propoziţiilor enunţiative propriu-zise, optative şi exclamative în vorbirea indirectă:
Plec, a zis el > El a zic / că pleacă. Aş pleca in concediu, a zis el > El a zis /că ar
pleca in concediu.
Relaţia verb tranzitiv ← să reprezintă modelul de transpunere a propoziţiilor imperative din
vorbirea directă în cea indirectă:
Du-te acasă, a zis el > El a zis / să plec acasă. Lasă-mă in pace, m-a rugat el > El
m-a rugat /să-l las in pace.
Relaţia verb tranzitiv ←dacă (de) transpune din vorbirea directă în vorbirea indirectă propoziţii
interogative, formulate fără elemente interogative:
Vii miine? M-a intrebat el > El m-a intrebat / dacă vin miine.
Relaţia verb tranzitiv ← cine / care / ce / cit / unde / cind / cum/... constituie modelul pe baza
căruia se transpun, din vorbirea directă în vorbirea indirectă, propoziţiile interogative, adică cele formulate
cu ajutorul pronumelor, adjectivelor pronominale şi al adverbelor interogative:
Cine a venit? A intrebat el? > El a intrebat / cine a venit. Cind te-ai intors? M-a
intrebat > M-a intrebat / cind m-am intors.
CLASIFICAREA SUBORDONATEI COMPLETIVE DIRECTE
După natura conectorului, completivele directe sînt relative sau conjuncţionale.
I. Completivele relative pot fi propriu-zise sau interogative.
1. Completivele relative propriu-zise au un inventar bogat de conectori: pronume relativ sau
adjectiv pronominal relativ, pronume nehotărît (compus cu relativele care, cine, ce, cit), relativul compus
ceea ce şi adverb relativ (cind, unde, cum, incotro). De exemplu:
Nu inţeleg / ce a spus. Am văzut / pe care (elev) l-a ales. Cumpără / ceea ce doreşte. Vinde /
oricite cărţi vrea. Anunţă /cind / unde vine. Admiră / cum dansează.
Caracteristica acestui tipar de relative este folosirea conectorului fie la forma cerută de verbul din
regentă (Opreşte pe oricine ii iese in cale), uneori ocupînd şi în subordonată poziţia de complement direct

179
(Opreşte pe oricine cunoaşte), fie la forma cerută de poziţia sintactică din subordonată: Nu inţelege / cui i
se adresează / a cui este această lucrare / de cine (de ce) se teme.
2. Completivele relative interogative se caracterizează prin subordonarea faţă de un verb regent
din sfera verbelor de informare (comunicare şi primire de informaţii): a cerceta, a ghici, a intreba, a
povesti, a spune, a şti, a verifica. Drept conectori păstrează toate mărcile interogativei parţiale
(pronominale, adjectival-pronominale, adverbiale) care se folosesc şi la relativele propriu-zise,
neadmiţîndu-se relativul compus ceea ce şi pronumele nehotărîte.
Forma relativului este determinată (exclusiv de restricţiile cazuale şi prepoziţionale rezultate din
organizarea sintactică a subordonatei. De exemplu:
Maria intreabă / cine/ cu cine/ de ce / pentru ce a venit. Cercetează a cui este cartea / cui i-
a dat lucrarea / despre care carte e vorba / cit (timp) a lipsit. Spune / de cind, de unde, incotro a
plecat. Nu şeit / intreabă ce să facă / cum (unde) să meargă.
Regentul verbal are capacitatea de a se combina cu o propoziţie relativă propriu-zisă, al cărei
conector e caracterizat prin anumite trăsături semantice.
Astfel, unele verbe selectează numai pronume relative inanimate (Adnotează ce / ceea ce/ orice
citeşte; Mănincă ce/ orice vrea), altele, numai pronume animate şi personale (Insultă pe oricine / oricare
se află in sală; Supără pe oricine / ciţi ii iese(e) in cale; există verbe care selectează pronume atît cu
trăsătura [+Uman], cît şi [- Uman] (Vede / pe cine a venit /ce a făcut; Aude ce / pe cine ii convine).
II. Propoziţia completivă conjuncţională are un inventar bogat de conectori conjuncţionali, unii
fiind determinaţi de clasa de regenţi, iar alţii permiţînd o alegere sintactic liberă, în funcţie şi de
valorile semantice. Conectorii pentru completivele directe sînt că, să, dacă, de (= dacă)¸ ca...
să, locuţiunile conjuncţionale cum că, precum că, cum de.
Conectorul – tip că este marca unei propoziţii descriptiv factuale. E selectat de predicate factive ( a
afirma, a afla, a aprecia, a cunoaşte, a spune, a şti, a zice): Spune / afirmă / că a plecat. Povesteşte / că nu
l-a văzut, cît şi de predicate nonfactive (a presupune, a considera, a crede): El crede / presupune / că
Maria a plecat; Ea consideră / că are dreptate.
Conectorul să este marca unei completive directe nonasertive, fiind selectat de predicate nonfactive
cu sens modal exprimînd posibilitatea, dorinţa, voinţa (a accepta, a binevoi, a ezita, a merita, a permite):
Acceptă / să plece. Merită / să participe.
Conectorul ca...să, variantă contextuală a lui să, este selectat în condiţiile în care elementele din
subordonată cu diverse funcţii sintactice apar în antepunere faţă de verbul din subordonată: Am jurat / ca
peste dinşii să trec falnic, fără păs (M. Eminescu). Aş fi dorit / ca oamenii din sat să mă intilnească
bucuroşi.
Conectorul dacă este semnul interogaţiei totale transpuse în vorbire indirectă: Nu spune / dacă
vine; Verifică / dacă a rezolvat corect.
Conectorul de are o utilizare limitată: apare în registrul popular ca sinonim al lui dacă semn al
interogaţiei totale. Eu pe-un fir de lămiiţă / Voi cerca / de mă iubeşti (M. Eminescu)

180
TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA
Ca determinativă obligatorie a verbului, topica sintactică (nemarcată) a completivei directe este de a
fu plasată imediat după regentul său: El intreabă / cine a scris scrisoarea; El spune / că a scris o carte.
Trebuie să menţionăm însă că nu întotdeauna subordonata completivă directă urmează imediat după
verbul regent, ea fiind despărţită de regent de alte poziţii sintactice: Ofişerul a ordonat soldaţilor / să
respecte programul; Mama lea spus dragilor ei copii / să fie cuminţi.
Subordonata completivă postpusă nu se izolează. Subordonatele completive directe introduse prin
pronume şi adverbe relativ interogative pot preceda uneori propoziţia regentă: Unde se dusese, nimeni nu
ştia; Cind/cum/unde pleacă, nu mi-a spus.
Subordonatele completive directe antepuse prepoziţiei regente se izolează.
RELUAREA ŞI ANTICIPAREA COMPLETIVEI DIRECTE
Posibilitatea reluării sau anticipării unei propoziţii completive directe este mult mai redusă decît cea
a părţi de propoziţie echivalentă.
Pentru producerea reluării trebuie să fie îndeplinite două condiţii:
a) completiva directă să fie antepusă regentei,
b) subordonata să fie introdusă prin unul dintre pronumele: care, cit, oricare, oricine, oricit,
precedate de prepoziţia pe:
Pe oricare il vedea, il
invita la el. Pe căţi i-au găsit,
i-au minat spre curtea casei.
O propoziţie completivă directă antepusă poate fi reluată şi prin forma conjunctă a pronumelui de
persoana a III-a, feminin, cu valoare neutră (o):
Că n-am făcut totul, o ştiu prea bine.
Cînd propoziţia completivă directă este postpusă şi e introdusă prin aceleaşi jonctive ca şi în cazul
reluării, poate fi anticipată prin pronume conjunct.
I-au trimis / pe ciţi erau de faţă. Au trimis / pe ciţi erau de faţă.
DELIMITAREA COMPLETIVEI DIRECTE DE ALTE TIPURI DE SUBORDONATE
Subordonata completivă directă poate fi confundată cu propoziţia subiectivă. Aspectul semantic şi
gramatical de impersonal al unui verb sau al unei expresii verbale constituie un indice de definire a
propoziţiilor subordonate subiective, în opoziţie cu completivele directe, cu care, din anumite punct de
vedere, se aseamănă:
El zice / că totul a mers foarte bine (completivă directă) / Se zice / că totul a mers foarte bine
(subiectivă).
Opoziţia verb regent personal / impersonal stă la baza distincţiei dintre subordonatele completive
directe şi propoziţiile subordonate subiective.

181
 De asemenea, trebuie evitată confuzia dintre subordonata completivă directă şi subordonata
atributivă atunci cînd ambele sînt introduse prin aceleaşi pronume relative. Cînd subordonata nu are
elemente corelative, este completivă directă, iar cînd are, este atributivă. De exemplu:
L-am ales / pe care l-ai ales şi tu (subordonată completivă directă)
L-am ales pe acesta pe care l-ai ales şi tu (subordonată atributivă).
Subordonata completivă directă introdusă printr-o mulţime foarte variată de conjuncţii şi adverbe
relativ-interogative specializate pentru circumstanţialele: dacă, unde, cum, cit etc. poate fi confundată cu
subordonatele circumstanţiale.
Ştii / cit mi-i de drag / şi/ ce suflet are. Intii să ştim /unde vei fi dat. Cum se vor fi
imbinind aceste două lucruri intr-aceeaşi sclipire de judecată, / nu ştim.
Deşi cit ne-ar putea duce la ideea unei modale de măsură, unde, la o circumstanţă locală, cum, la o
modală propriu-zisă, iar dacă, la o condiţională, toate propoziţiile aici în discuţie sînt completive directe,
pentru că prezintă acţiunile lor ca nişte obiecte ale verbelor regente, care sînt tranzitive.
Toate propoziţiile subordonate răspund la întrebarea ce?

!!! Pentru a deosebi subiectiva de completiva directă, vom proceda în felul următor:
1) identificăm subiectul regentei. Dacă este prezent sau subînţeles şi e determinat de un
verb tranzitiv, subordonata e completivă directă; dacă nu e şi nici nu poate fi subînţeels
în regentă, subordonata e subiectivă;
2) substituim subordonata printr-un pronume sau un substantiv – nume de obiect inanimat
şi aflăm funcţia sintactică a acestuia. Dacă acest cuvînt e subiect, la schimbarea
numărului lui se va schimba şi numărul verbului-predicat (ii trece prin gind aceasta,
acest lucru; ii trec prin gind acestea, aceste lucruri), prin urmare şi subordonata e
subiectivă; dacă acest cuvînt e complement direct, la schimbarea numărului lui
predicatul rămîne neschimbat (ar fi crezut aceasta, acest lucru; ar fi crezut acestea,
aceste lucruri), deci, şi subordonata e completivă directă
CONTRAGEREA
Subordonata completivă directă se poate reduce, prin contragere, la echivalentul ei sintactic din
planul propoziţiei – complementul direct:
L-am intilnit / pe cine-mi este drag > L-am intilnit pe Ion; Ţi-am adus / ce mi-ai
cerut > Ţi-am adus caietele; A băgat de seamă / că are o defecţiune > A băgat de seamă
defecţiunea; A ţinut minte / cind aţi plecat > A ţinut minte ora plecării etc.
Este adevărat că cele mai multe propoziţii completive directe pot fi aflate punînd întrebarea ce? la
verbele regente. Dar, în general, întrebarea nu trebuie să fie principalul procedeu de identificare în analiza
sintactică, ci numai un asociat al altor criterii. Cu ajutorul întrebării ce? pot fi identificate: unele subiective,
cele mai multe completive directe, predicativele.

182
 Ce-i care folosesc întrebarea ce? confundă subiectiva cu completive directă. De aceea se recomandă
să se analizeze verbul regent, privind: tranzitivitatea sau intranzitivitatea, caracterul personal sau
impersonal, copulativ sau semicopulativ.
Dacă verbul regent este tranzitiv şi personal, propoziţia care răspunde la întrebarea ce? este sigur
completivă directă.
Dacă verbul este intranzitiv şi personal, atunci întrebarea a fost pusă greşit, deoarece intranzitivele
nu pot avea complement direct.
Dacă verbul este fie tranzitiv, fie intranzitiv, dar şi într-un caz şi în altul este impersonal, atunci
propoziţia care răspunde la întrebarea ce? este sigur subiectivă.
Dacă verbul este copulativ sau semicopulativ, propoziţia nu poate fi completivă directă, ci
predicativă.
UNELE CONCLUZII
Subordonata completivă directă este subordonata care îndeplineşte funcţia sintactică de complement
direct pe lîngă un verb tranzitiv, o locuţiune verbală tranzitivă sau o interjecţie predicativă.
Regentul subordonatei completive directe poate fi :
- un verb tranzitiv,
- o locuţiune verbală
- o interjecţie predicativă.
Subordonata completivă directă poate fi introdusă în frază prin:
- conjuncţii subordonatoare (că, să, ca...să, dacă),
- pronume şi adjective pronominale relative (cine, ce, care, cit, cel ce, ceea ce),
- prin adverbe relative (cind, unde, cum),
- prin locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: cum că, precum că.
Completivele relative pot fi propriu-zise sau interogative.
Completiva directă poate fi confundată cu propoziţia subordonată subiectivă, atributivă,
circumstanţială.
COMPLEMENTUL SECUNDAR

E un component al unei structuri ternare, din care face parte obligatoriu un complement direct,
subordonat aceluiaşi verb tranzitiv: Mă roagă ceva. Profesorul îl ascultă conjugarea verbelor neregulate.
Dacă nu apare complementul direct în astfel de enunţuri, componentul dependent de verbul tranzitiv
este complement direct: Profesorul ascultă conjugarea verbelor. A învăţat poezia.
Verbe regente: a ruga, a întreba, a anunţa, a asculta, a învăţa, a examina, a trece, a vesti, a sfătui pe
cineva ceva.
Clasa de substituţie include:
- substantive inanimate în acuzativ neprepoziţional:

183
 M-a învăţat poezia.
Te-a ascultat lecţia.
L-a trecut clasa / strada.
- pronume ca substitut al substantivului nonanimat:
M-a învăţat asta / ceva.
Nu l-a rugat nimic / altceva.
- propoziţii relative:
Mă învaţă ce să fac / ceea ce ştie / orice vrea / cum să procedez / unde să mă opresc.
- propoziţii conjuncţionale:
Îl anunţă că va pleca / cum că nu vine la întâlnire.
I-a învăţat să vorbească engleza.

COMPLEMENTUL INDIRECT

DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
Complementul indirect reprezintă partea de propoziţie în tratarea căreia se constată cele mai mari
deosebiri între gramatici. Diferenţele ţin atît de definiţie, cît şi de tipurile de construcţii încadrate în clasa
complementului indirect.
Astfel, în Limba romană contemporană, acad. I. Iordan, numind acest component al propoziţiei
obiect indirect, îl defineşte ca „partea secundară a propoziţiei care determină un verb spre a arăta cui i se dă
sau i se ia ceva, în folosul sau în paguba cui se săvîrşeşte o acţiune, cine (în afară de subiect) este interesat
în acţiunea ei” [Iordan, 641].
Autorii Gramaticii limbii romane definesc complementul indirect prin aceleaşi elemente specifice:
„partea de propoziţie asupra căreia se răsfrînge în chip indirect acţiunea verbului, în sensul că din acţiune
rezultă de obicei un folos sau o pagubă pentru fiinţa sau lucrul denumit de complementul indirect; într-o
altă ediţie autorii aceleiaşi gramatici definesc complementul indirect ca „partea de propoziţie care
determină un verb, o locuţiune verbală, un adverb, un adjectiv, o locuţiune adjectivală sau o interjecţie,
indicînd obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire, o caracteristică”, apoi intervine o precizare: „De
multe ori rezultă un folos sau o pagubă pentru obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire sau o
caracteristică [CA, 1963, 159].
În această ordine de idei, V. Guţu Romalo susţine că „noua definiţie detaliază particularităţile
regentului, dar are defectul de a utiliza pentru indicarea caracteristicii distinctive în interiorul clasei
complementelor, verbul – insuficient de precis, în acest context – a atribui („obiectul căruia i se
atribuie...”). Lipsa de claritate se agravează dacă ţinem seama de faptul că acelaşi verb apare şi în definiţia
predicatului. Predicatul este partea principală de propoziţie care atribuie subiectului o acţiune, o stare sau o
însuşire...”

184
 Autorii Gramaticii limbii romane (2005) propun o definiţie mai laconică şi mai precisă:
„Complementul (obiectul) indirect, în forma sa prototipică, este un component actanţial al grupului verbal
reprezentînd destinatarul / beneficiarul procesului codificat de verb [GA, 2005: 397].
În acelaşi timp, lingviştii încearcă să stabilească cauzele dificultăţilor de definire: „Complementul
indirect comportă dificultăţi de definire cauzate de elementele sale regente, de părţile de vorbire în care se
concretizează şi de informaţia sa semantică în raport cu informaţia semantică a regentului.
Trebuie să precizăm că informaţia semantică a complementului direct e generată de relaţia lui cu
subiectul şi predicatul şi, datorită acestei relaţii, complementul indirect poate exprima mai multe tipuri de
raporturi semantice:
a) Raporturi realizate in favoarea sau defavoarea cuiva. Particularitatea structurii semantice a
enunţului Răzeşii s-au vindut bogătanilor (M. Sadoveanu), reprezintă reflectarea unor asemenea raporturi
de intercondiţionare, care sunt exprimate cu ajutorul verbului a (se) vinde, menţionîndu-se astfel că
acţiunea realizată de subiect se efectuează în favoarea sau defavoarea obiectului.
b) Raporturi care indică apartenenţa sau dependenţa persoanelor (obiectelor, fenomenelor).
Raporturile semantice de apartenenţă sau dependenţă se prezintă gramatical cu ajutorul verbelor: a
aparţine, a se atribui, a atirna.
Structura semantică a enunţurilor se fondează, în acest caz, pe interacţiunea subiectului static, a
predicatului cu sens de apartenenţă / dependenţă şi a complementului indirect, care condiţionează această
apartenenţă sau dependenţă. De exemplu:
Toţi aparţineau clasei nobile (C. Stamati-Ciurea).
c) Raporturi care indică direcţia. Particularitatea structurii semantice a enunţurilor de tipul
Amploiatul se uita la mine (C. Stamati-Ciurea), O armă inamică se ridică asupra viteazului boier (B. P.
Hasdeu) constă în faptul că raporturile semantice care se găsesc la baza formării lor au un caracter de
orientare, indicînd direcţia acţiunii, punctul final al acţiunii, realizate de primul obiect. (Curs practic de
sintaxă a limbii romane, Bucureşti, 1964, p. 154: „Complementul indirect este obiectul gramatical cu
existenţă independentă faţă de acţiune, dar interesat de ea, spre care se îndreaptă sau căruia i se atribuie
acţiunea sau rezultatul ei”). Caracteristica principală a acestor raporturi semantice constă în caracterul
direcţionat al acestei acţiunii.
d) Raporturi reciproce dintre obiecte. Aceste raporturi între subiect şi obiectul indirect sînt
indicate cu ajutorul verbelor: a se bate, a se uni etc. În semantica acestor verbe se conţine explicit indicarea
obiectului cu care primul obiect intră într-un raport reciproc. De exemplu: Elementele se uniră cu
trădătorii (B. P. Hasdeu), Muntenii se băteau cu moldovenii (B. P. Hasdeu).
c) Raporturi care reflectă acţiuni senzoriale. Aceste raporturi sunt exprimate din punct de vedere
gramatical cu ajutorul verbelor care denumesc diferite sentimente: a se mira, a se bucura. Semantica
acestor enunţuri indică în subiect prezenţa proceselor emoţionale şi morale ca rezultat al raportului său cu
obiectul semantic. De exemplu: Mişeii se vor bucura [...] de bunurile acestei vieţi (M. Sadoveanu).

185
 e) Raporturi in care acţiunea realizată de un obiect se răsfringe asupra lui sau altui obiect
fără a-i produce vreo modificare. Raportul sintactic dintre subiect, predicat şi complement indirect, este
exprimat cu ajutorul verbelor reflexive de tipul: a se despărţi, a se sătura. De exemplu: [...] eu mă despart
[...] de domnia ta (M. Sadoveanu).
f) Raporturi care indică asemănarea sau deosebirea dintre persoane (obiecte, fenomene).
Aceste raporturi sînt exprimate din punct de vedere gramatical cu ajutorul verbelor care indică asemănarea
sau deosebirea dintre persoane (obiecte, fenomene): a diferi, a semăna. De exemplu: Totul semăna
sunetului limpede al unui clopoţel (C. Stamati-Ciurea).
INVENTARUL CONSTRUCŢIILOR CU FUNCŢIE DE COMPLEMENT INDIRECT
Majoritatea lingviştilor afirmă că structurile care îndeplinesc funcţia de complement indirect sînt
variate şi pot fi interpretate în mod diferit. Astfel, Gh. Constantinescu-Dobridor susţine că „structurile de
tipul aproape de noi (departe de noi), impreună cu el şi potrivit cu prevederile din propoziţiile: S-a aşezat
aproape de noi, A plecat impreună cu el. Acţionează potrivit cu prevederile tratatului pot fi interpretate în
două feluri. După unii cercetători, ele ar reprezenta nişte complemente – primul circusmtanţial de loc, al
doilea, circumstanţial sociativ, al treilea circumstanţial de mod – exprimate prin pronume personale
(primele două) şi prin substantiv (ultimul) în Ac., precedate de locuţiunile prepoziţionale aproape de,
departe de, impreună cu şi potrivit cu (alcătuite din adverb + prepoziţie).
După alţi cercetători, aici ar fi vorba de nişte complemente indirecte (de noi, cu el, cu prevederile)
care determină adverbele precedente (aproape, departe, impreună şi potrivit). Dacă iniţial ele au fost într-
adevăr nişte complemente indirecte ale unor adverbe, cu timpul structurile aproape de, departe de,
impreună cu şi potrivit cu s-au transformat, prin gramaticalizare, în nişte locuţiuni prepoziţionale ce preced
complementele circumstanţiale amintite mai sus” .
Astfel, în Gramatica limbii romane (1966), se menţionează ca regente posibile ale complementului
indirect verbul, adjectivul, o locuţiune verbală, un adverb sau o interjecţie.
O substanţială reducere a inventarului complementului indirect derivă din considerarea ca părţi de
propoziţie distincte a complementelor sociativ şi de agent, instrumental şi de relaţie.
„Definirea poziţiei sintactice complement indirect prin dativ (fără prepoziţie), susţine V. Guţu
Romalo, exclude din discuţie, de la început, numeroase şi variate construcţii prepoziţionale cu despre,
pentru etc., considerate de diverse gramatici ca reprezentînd complementul indirect” [Guţu Romalo, 175].
Mai mult decît atît: Gramatica limbii romane (2005), evidenţiază un tip de complement care ar
include aceste structuri – complementul prepoziţional [GA, 416]. Nu aparţin clasei de substituţie
construcţiile cu despre (vorbeşte despre artă) cu de (Iţi aduci aminte de copilărie), cu la43 (Se gindeşte la
viitor). Nici una din aceste construcţii nu admit substituţia cu dativul (*Se gindeşte viitorului nu e un enunţ
reperat pentru limba română) .
REGENTUL COMPLEMENTULUI INDIRECT

186
 În privinţa elementelor regente ale complementului indirect nu există unitate de vederi. Astfel, unii
lingvişti vorbesc de patru regenţi: verbul, adverbul, adjectivul şi interjecţia ; la aceşti patru regenţi, unii
specialişti adaugă un al cincilea, substantivul.
Indicînd substantivele ca regente ale complementului indirect, motivează acest lucru prin faptul că
substantivele respective „au temă verbală... sau aparţin unei familii în care intră un verb” [ibidem].
Convingătoare, în acest sens, e părerea lui C. Dimitriu, care susţine că „opinia exprimată... ignoră
convenţia gramaticală cvasiuniversală, impusă şi prin tradiţie, potrivit căreia ceea ce determină un regent
de tip nominal este atribut, iar ceea ce determină un regent de tip verbal este complement...”.
În această ordine de idei, trebuie să menţionăm că interjecţiile apar destul de rar ca regente ale
complementului indirect (interjecţii onomatopee: pleosc, buf şi interjecţii propriu-zise: bravo, halal, vai).
De asemenea rar apare şi adverbul în calitate de regent al complementului indirect, putînd menţiona aici
adverbe de felul aproape, departe etc.
Privitor la adjectivul regent al complementului indirect, notăm că adjectivele pronominale şi
adjectivele numerale nu sînt niciodată regente ale complementelor indirecte. Nici adjectivele calificative nu
sînt acceptate toate şi de toţi lingviştii ca regente ale complementului indirect. I. Iordan consideră că
„adjectivele formate sau nu pe terenul limbii române, de felul nepăsător, supus, necesar, pot guverna
complemente indirecte, întrucît au sensul... înrudit cu al verbului...” ; pe cînd C. Dimitriu consideră că „aici
importanţă are nu provenienţa adjectivelor, ci funcţionarea lor în limba română, găsind că pot avea în
subordine complemente indirecte atît adjectivale – formaţii româneşti (deschis, inrobit, recunoscător), cît
şi adjectivele-moştenite sau împrumutate (bun, rău, beteag, necesar) etc .
Deci, termenul regent poate fi:
a) un verb sau o locuţiune verbală (a da, a oferi, a mulţumi, a se adresa, a şi aduce aminte):
Niciodată ... nu mi-a fost dor de vreo idee (N. Stănescu);
Ne-am bătut capul cu lucrarea asta;
Am trimis copiilor un cadou; El a dat citire lucrării.
b) un adjectiv de tipul apt, avid, predispus, ferice etc.:
Ferice de părinţii care l-au născut (I. Creangă);
Era un lucru asemănător cu acesta.
c) un adverb de tipul departe, aproape etc.:
Departe sint de tine şi singur lingă foc (M. Eminescu);
Zbura paralel cu maşina.
d) O interjecţie predicativă de tipul na, bravo, hai etc.:
Na-vă de cheltuială, ghiavoli ce sinteţi (I. Creangă);
Vai ţie, omule!
În Gramatica Academiei, vol. II, 163 se susţine că grupul aproape de poate fi considerat locuţiune
prepoziţională (potrivit cu stăruinţele ei). În acest caz, credem, nu se poate vorbi de un complement
indirect, întrucît adverbul potrivit şi prepoziţia cu şi-au pierdut individualitatea. Cualte cuvinte, în

187
propoziţia de mai sus îmbinarea potrivit cu stăruinţele ei se constituie într-osingură funcţie sintactică de
circumstanţial, această funcţie concretizîndu-se într-un substantiv în cazul acuzativ precedat de perifraza
propoziţională potrivit cu.
Dacă un obiect indirect se referă la o locuţiune verbală ce echivalează semantic cu un verb
predicativ, el (obiectul indirect) se pretează uneori la transformare în obiect direct (am dat de ştire la
părinţi – am inştiinţat părinţii; el a dat citire scrisorii – el a citit scrisoarea).
EXPRIMAREA COMPLEMENTULUI INDIRECT
Complementul indirect se exprimă, în mod curent, prin:
- substantiv în cazul dativ:
Plingerea a fost inaintată Ministerului Mediului;
I-a procurat Mariei bilete la concert;
Firescul pe care il dă unei intilniri este indelunga ei aşteptare;
Am dat la copii multe cărţi.
- pronume personale sau reflexive neaccentuate în cazul dativ:
Dumnezeu nu ni se comunică pentru a rămine inabordabil.
Mă chemase să-i ţin tovărăşie.
Şi-a pus in lăzi tot ce era personal.
Ei işi sint simpatici unul altuia.
- pronume (de diverse tipuri):
Spuneam odată cuiva că ţărăncile imbătrinesc repede.
A povestit tuturor cele intimplate.
A povestit alor mei de mizeria de acolo.
Această simplă sfidare nu face rău nimănui.
- numerale (cardinale, ordinale, colective etc.):
Amindurora le place literatura.
Se poate oferi bursă numai unuia.
Are două fete, dar numai primei i-a mers bine in viaţă.
DUBLA EXPRIMARE A COMPLEMENTULUI INDIRECT
Ca şi în cazul complementului direct, dublarea complementului indirect se realizează prin formele
neaccentuate ale pronumelui personal, dar pentru cazul dativ.
Cînd un complement indirect este exprimat prin pronume personale neaccentuate plasate înaintea
verbului, atunci are loc fenomenul de reluare, iar cînd este exprimat în urma verbului, are loc anticiparea.
Plasat înaintea verbului regent, complementul indirect are două situaţii în privinţa reluării:
Reluarea obligatorie se realizează:
- dacă este exprimat prin substantive în cazul dativ:
Copilei ii plăcea să-l vadă in preajma ei (M. Sadoveanu);
Lui Nicoară i s-a zbătut inima in piept (M. Sadoveanu)

188
 - dacă este exprimat prin pronume personale, demonstrative sau relativ interogative (cu
excepţia lui cine):
Mie, unuia, imi este cu neputinţă să cuget la aşa ceva.
Acelora le-am comunicat chiar eu.
Molima, căreia nu i se cunoştea numele, bintuia ţara.
Reluarea facultativă se realizează:
- dacă complementul indirect este exprimat prin dativul pronumelor nehotărîte, negative şi al
relativ-interogativului cine:
Altora le cintă-n cring ciocirlia.
Nimănui nu i se permite să tulbure liniştea in sala de citire.
Grija noastră n-aib-o nime
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag? (M. Eminescu).
V. Şerban susţine că „anticiparea nu este decît reversul reluării, pe de altă parte ea are caracter
popular, fiind o precizare stilistică provenită din vorbirea curentă” [Şerban, 232]. Anticiparea
complementului indirect se prezintă ca obligatorie şi facultativă.
Anticiparea obligatorie se realizează:
- dacă este exprimat prin formele accentuate de dativ ale pronumelui personal sau prin
pronume demonstrativ, plasate în postpoziţia verbului:
Spune-mi acuma tu mie, dacă ai uitat datoria şi jurămintul care ne leagă (M.
Eminescu);
Le-a dat acestora sfatul cel mai bun;
I-a spus celeilalte să nu mai aştepte.
Anticiparea facultativă se realizează:
- dacă este exprimat prin substantive, nume de persoană (proprii sau comune):
Dar acest lucru nu i se putea intimpla Mariei; de atunci li s-a tăiat pofta
oamenilor să mai vină aici.
- dacă este exprimat prin pronume nehotărît sau negativ:
Le-am spus unora să aştepte;
Nu i-am spus nimănui secretul.
CLASIFICAREA COMPLEMENTULUI INDIRECT
Din punct de vedere structural, complementul indirect poate fi:
a. simplu (sintetic) exprimat prin:
- substantive, pronume sau numerale în cazul dativ cu sau fără prepoziţie în genitiv, în acuzativ
însoţit de prepoziţie:
Imbătrinea, e adevărat, dar modificarea sa era asemănătoare frunzelor toamna (Al.
Ivasiuc);
Ea este ciştigătoare a medaliei de aur;

189
 Ne ameninţă un nou război şi sintem dezarmaţi impotriva lui.
- adjective propriu-zise şi adjective pronominale posesive însoţite de o prepoziţie:
Zorile, din viorii, deveniseră albicioase (C. Peterscu);
Şi pe voi contra voastră la luptă ei vă min (M. Eminescu)
- prin verbe la infinitiv, rar la gerunziu ori la supin:
Mă gindesc a-mi incerca norocul in altă parte;
M-am săturat ascultindu-ţi văicărelele;
Nu te-ai săturat de citit?
b. dezvoltat, constituit din termeni coordonaţi disjunctiv, adversativ, conclusiv sau realizat prin sintagme
cu prepoziţia intre:
Visează la o casă sau la o vilă.
Intre oraş şi sat există o diferenţă mare.
c. multiplu, constituit din termeni coordonaţi copulativ:
In lumea de mizerii şi lacrimi nu e loc
Pentru atita milă şi pentru-atit noroc... (M. Eminescu)
Unii lingvişti sînt de părere că complementul indirect exprimat prin adjective pronominale posesive
precedate de prepoziţii ca asupra, contra, inaintea, impotriva, in faţa (care în general cer genitivul) stă în
cazul acuzativ. Situarea în acuzativ, susţine A. Merlan, se datorează acordului (în caz, gen, număr) cu
substantivul din perifraza prepoziţională (in faţa mea, in spatele meu) .
DELIMITAREA CI DE ALTE PĂRŢI SECUNDARE DE PROPOZIŢIE
Posibilitatea construirii complementului indirect cu numeroase prepoziţii, cît şi faptul că prin el sînt
complinite multe părţi de vorbire (verbe, adjective şi interjecţii), duce, de multe ori, la dubiu în privinţa
delimitării complementului indirect de alte complemente (de agent şi sociativ) şi de unele circumstanţiale
(instrumental şi de relaţie).
De aceea considerăm că e necesar să insistăm asupra unor elemente specifice ale complementului
indirect, paralel cu cele menţionate.
Complementul indirect şi cel de agent
Deosebirea dintre aceste complemente este următoarea: complementului indirect i se atribuie, i se
ataşează o acţiune, iar complementul de agent este autor al acţiunii verbelor la diateza pasivă sau reflexivă
cu înţeles pasiv.
Şi-a amintit de ei (complement indirect)
Lucrarea e scrisă de ei (complement de agent)
Complementul indirect şi cel sociativ
Îndoieli în distingerea acestor două feluri de complem. se nasc din folosirea aceleiaşi prep. (cu):
Se poartă atent cu bătrinii (complement indirect)
Cu moşul nu-i chip să discuţi liniştit (L. Rebreanu) (complement sociativ)

190
 În primul exemplu, e vorba de ataşarea acţiunii unui obiect, iar în al doilea, e evidentă însoţirea
subiectului în desfăşurarea acţiunii.
În literatura de specialitate s-au emis două opinii: unii consideră că în cazul dualităţii de întrebări (a
circumstanţialului şi a complementului indirect) preferinţa trebuie dată circumstanţialului. Alţii socot că în
asemeena situaţii fluctuante e nevoie să ne conducem de criterii logico-semantice, contextuale şi
transformaţionale (am scos căldarea din casă – complement circumstanţial de loc, dar am scos batista din
poşetă – complement indirect).
Complementul indirect şi circumstanţialul instrumental
Dificultăţi în delimitarea complementului indirect de circumstanţialul instrumental se ivesc mai ales
cînd e vorba de materie:
Intii i-am hrănit cu malaiul meu şi cu peştele meu (M. Sadoveanu)
Lampa ce atirnă din tavan peste mescioara incărcată cu cuie de lemn, şi calapoade, şi
scule lăsa restul odăiţei intr-o obscuritate (L. Rebreanu)
La delimitarea justă a tipului complementului, ne ajută sensul lexical al cuvintelor regente. Astfel, i-
am hrănit are sensul de atribuire, de ataşare, deci cu mălaiul, cu peştele sînt complemente indirecte.
Această interpretare este susţinută şi de posibilitatea corelării lor cu complemente directe: le-am dat să
mănince mălaiul meu şi peştele meu.
Lexemele cu cuie, (cu) calapoade şi (cu) scule reprezintă clar instrumentele (materia) care au
contribuit la realizarea acţiunii.
Complementul indirect şi circumstanţialul de relaţie
Construite cu aceleaşi prepoziţii, complementul indirect şi circumstanţialul de relaţie pot fi
confundate. Am amintit în acest sens, că verbele de declaraţie, de cunoaştere, de cugetare se construiesc cu
un complement indirect (a vorbi, a spune, a zice; a inţelege, a pricepe; a şti, a gindi, a aminti etc.)
Nu atit despre asta voiam să grăiesc, cit despre vicleşugurile muierilor, care sînt nesfîrşite şi
minunate (M. Sadoveanu)
Referirea la obiect, prin limitarea acţiunii la el sau la o parte a lui, se face cu ajutorul
circumstanţialului de relaţie: Despre Nadina (= referitor la Nadina, în privinţa Nadinei) n-are nici o grijă.
UNELE CONCLUZII
Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care determină un verb şi indică
obiectul căruia i se atribuie o acţiune, o însuşire, o caracteristică.
Regentul complementului indirect poate fi un verb sau o locuţiune verbală, un adjectiv, un adverb şi
o interjecţie predicativă.
Complementul indirect poate fi exprimat prin substantive, pronume şi numerale.
Complementul indirect poate fi reluat sau anticipat prin formele neaccentuate ale pronumelor
personale.

SUBORDONATA COMPLETIVĂ INDIRECTĂ

191
 Subordonata completivă indirectă este subordonata care îndeplineşte funcţia
sintactică de complement indirect pe lîngă un verb tranzitiv, o locuţiune verbală, un
adjectiv sau o interjecţie predicativă din propoziţia regentă. De exemplu:
Scriu şi eu / cui mi-a scris.
A avut grijă / să-l scoale mai devreme.
E un om ingăduitor / faţă de cine greşeşte.
Vai / de cine nu munceşte.
Altfel spus, subordonata completivă indirectă arată obiectul asupra căruia se răsfrînge indirect
acţiunea unui verb, a unei locuţiuni verbale sau conţinutul unei interjecţii predicative din propoziţia
regentă, sau căruia i se atribuie o acţiune, o insuşire sau o caracteristică.
Subordonata completivă indirectă îndeplineşte în frază o funcţie identică cu aceea a unei părţi
secundare de propoziţie (complementul indirect), la care se poate reduce prin contragere.
Corespondenţa dintre subordonata completivă indirectă şi complementul indirect este aproape totală
şi ea se reflectă nu numai în conţinut (ideea de obiect indirect) şi în denumirile lor asemănătoare, ci şi în
folosirea aceloraşi întrebări, a aceloraşi elemente determinate, a aceluiaşi procedeu de anticipare şi reluare,
a aceleiaşi topici şi punctuaţii, în absenţa elementelor corelative.
Subordonata completivă indirectă are însă alte mijloace de introducere în frază decît complementul
indirect în propoziţie, singurele lor elemente comune, din acest punct de vedere, fiind numai unele
prepoziţii, folosite în propoziţie pentru legarea complementelor indirecte de elementele lor regente, iar în
frază, înaintea unor elemente introductive, pentru asigurarea unor nuanţe de sens sau a unorfuncţii
sintactice ale acestora.
REGENTUL SUBORDONATEI COMPLETIVE INDIRECTE
Subordonata completivă indirectă are ca elemente determinate, în propoziţia regentă, următoarele
părţi de vorbire:
- un verb tranzitiv sau intranzitiv:
Ca să văd un chip se uită
Cum aleargă apa-n cercuri (M. Eminescu).
I-a dat / cui i-a cerut
A rămas acolo / pentru cine venise.
- un verb la diateza pasivă:
Sint convins / că nu vine.
Au fost ajutaţi / să culeagă fructe.
- un verb copulativ + un nume predicativ (= predicat nominal):
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate (M. Eminescu)
Cui ii place / cafeaua ii pare un deliciu.
Eşti liber / să acţionezi.
192
 - o locuţiune verbală (tranzitivă sau intranzitivă):
A adus elogii /cui le merită.
N-are habar / de ce facem noi.
Nu are idee / unde locuim noi.
- un adjectiv calificativ:
Doritor / să facă excursii
Este o comisie / favorabilă / celor ce s-au pregătit.
- o interjecţie (predicativă):
Na / pentru cine te-a trimis.
Vai / celor ce ne fac rău.
Şi pe neaşteptate pleosc una / cui spuse asta.
ELEMENTE INTRODUCTIVE
Subordonata completivă indirectă poate fi introdusă în frază prin următoarele categorii de mijloace:
a) prin conjuncţii subordonatoare: că, să, ca...să, dacă, de.
Nu s-a gindit / că-l va deranja.
Era bucuroasă / să-l primească.
Se teme / ca lucrurile să nu ia o altă intorsătură.
S-a gindit serios / dacă procedează corect.
b) prin locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: cum că, ca nu cumva să:
Nu mă indoiesc deloc / cum că au luat-o pe alt drum;
Ii era teamă / ca nu cumva să-l piardă.
c) prin pronume şi adjective relative (de obicei în D. sau în Ac.): care, cine, ce, cite, cel ce,
ceea ce, cei ce, cele ce:
Nu s-a sinchisit / de oricite observaţii a primit.
d) prin adverbe relative: unde, cind, cum, incotro, cit.
Nu-mi aduc aminte / cind s-a intimplat.
Se mira / cum a reuşit să scrie poezii.
Nu are idee / incotro a plecat.
Nu-mi dau seama / unde mă aflu.
Te uită / cum ninge decembrie (G. Bacovia).
Subordonatele introduse prin conjuncţia subordonatoare că, după verbe care exprimă stări sufleteşti,
emoţii, ca a se mira, a se minuna sau teama, ca a se teme, a se infricoşa sînt la graniţa dintre completivele
indirecte şi completivele circumstanţiale de cauză:
Se mira / că nu ştie asta;
S-a temut / că-l vor vedea prietenii.
Cînd subordonatele completive indirecte sînt introduse prin să, ele sînt completive indirecte:
Mă tem / să vin acasă;

193
 Se sperie / să nu piardă cursa.
Totuşi, în aceste exemple, ele se apropie de subordonatele circumstanţiale de condiţie (... dacă vin
acasă, ... dacă pierde cursa).
Nuanţa condiţională este şi mai pregnantă, dacă verbul din regentă este la condiţionalul optativ:
S-ar mira / să-l vadă tată;
S-ar minuna / să-i găsească acolo.
Părţile de propoziţie intercalate între componentele conjuncţiei subordonatoare compuse ca...să,
care introduce completiva indirectă, sînt:
- subiectul, singur sau însoţit de atribute
Mereu se gindeşte / ca aceste experienţe să fie pentru totdeauna abandonate.
- complementul
Nu mă aşteptam / ca aici, peste zi, să intilnesc atiţia cunoscuţi.
Uneori se poate intercala chiar o propoziţie subordonată completivei indirecte:
M-aş mira / ca, după ce pune mina pe bani, să-ţi mai dea ceva.
Subordonata completivă indirectă introdusă prin locuţiunea conjuncţională pentru că este (chiar
după verbele sau locuţiunile verbale care exprimă o mulţumire, ca a se bucura, a se inveseli, a se distra, a
se amuza, sau un regret, ca a regreta, a se căi, a avea păreri de rău) o completivă circumstanţială cauzală,
nu o completivă indirectă. Locuţiunea pentru că poate fi uşor substituită prin sinonime ca fiindcă,
deoarece, intrucit, din cauză că, din pricină că etc. De exemplu:
Se bucura / pentru că venea primăvara (... deoarece, din cauză că vine primăvara);
Regreta / pentru că n-a fost şi el (... deoarece, din cauză că n-a fost şi el) etc.
Gh. Constantinescu- Dobridor, susţine că subordonatele introduse prin către cine şi spre cine (de
tipul: M-am adresat / către cine venise; M-am adresat / spre cine-mi vorbise) pot fi uşor confundate cu
subordonatele circumstanţiale de lor.
TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA COMPLETIVEI INDIRECTE
Subordonata completivă indirectă stă, de obicei, în postpoziţia verbului regent:
Mă gindesc / să plec la studii in străinătate
Nimeni nu se interesa / cum mergea cu şcoala lui (M. Sadoveanu)
Uneori, în anumite interese stilistice, completiva indirectă precedă propoziţia regentă:
De ce m-am temut, n-am scăpat (M. Sadoveanu)
Propoziţia completivă indirectă se izolează de regentă numai în următoarele cazuri:
- Dacă propoziţia subordonată indirectă este antepusă regentei, se poate aplica un semn de
punctuaţie, preponderent, virgula:
Dacă va exista o altă şansă, / voi mai medita.
- Dacă propoziţia subordonată indirectă este juxtapusă:
Incerc să meditez: vor mai exista şi alte şanse.
RELUAREA ŞI ANTICIPAREA COMPLETIVEI INDIRECTE

194
 Subordonata completivă indirectă, ca şi complementul indirect, poate fi reluată şi anticipată prin
formele neaccentuate de dativ persoana a III-a singular, ale pronumelui personal. Se reia propoziţia
completivă indirectă dacă este plasată înaintea regente. Atît reluarea, cît şi anticiparea se pot produce dacă
subordonata respectivă este introdusă printr-un pronume relativ sau nehotărît.
Cui nu-i trebuie / nu-i dă.
Oricui a avut nevoie de ele / le-a imprumutat.
Nu-i dă / cui nu-i trebuie.
I le-a imprumutat / oricui a avut nevoie de ele.
DELIMITAREA COMPLETIVEI INDIRECTE DE ALTE TIPURI DE SUBORDONATE
Diversitatea jonctivelor introductive şi a regenţilor subordonatei completive indirecte, fac ca această
subordonată să prezinte dificultăţi în identificarea ei faţă de alte tipuri de subordonate.
- Propoziţia subordonată indirectă poate fi confundată cu o subordonată circumstanţială finală:
Adevăraţii binefăcători sint acei care-l ajută pe omul muncitor să se
elibereze treptat de sclavie.
Se străduieşte / să-l aducă acasă.
Se chinuieşte / să-l crească.
- Propoziţia subordonată indirectă poate fi confundată cu o subordonată circumstanţială cauzală:
El se mira / de ce a văzut.
Imi pare rău / pentru că nu a aflat la timp.
Ii mulţumeşte / pentru că a fost atent cu el.
CONTRAGEREA
Subordonata completivă indirectă se poate reduce, prin contragere, la echivalentul ei sintactic din
planul propoziţiei – complementul indirect.
Ii răspund / cui intreabă.
Ii răspund lui Ion.
Se gindeşte / cum ar reacţiona.
Se gindeşte la reacţia lui.
Ii este teamă / că refuză.
Ii este teamă de refuzul lui.
UNELE CONCLUZII
Subordonata completivă indirectă îndeplineşte funcţia sintactică de complement indirect pe lîngă un
verb, o locuţiune verbală, un adjectiv sau o interjecţie predicativă din propoziţia regentă.
Regentul subordonatei completive indirecte este un verb (tranzitiv sau intranzitiv), o locuţiune
verbală, un adjectiv, o interjecţie predicativă.

COMPLEMENTUL PREPOZIŢIONAL

195
 „Este un component actanţial al grupului verbal. În vechea gramatică academică, a fost tratat drept
complement indirect. Din cauza deosebirilor dintre complementul indirect şi cel prepoziţional, referitoare
la regimul sintactic (dativ pentru complement indirect şi acuzativ prepoziţional pentru complementul
prepoziţional) şi la dublarea / nedublarea prin clitic a celor două poziţii sintactice, a fost necesară
delimitarea lor. În enunţuri ca Îi povesteşte de tine. Îţi place de el. Ne vorbeşte de tine. Vă amintesc de
plecare., există ambele poziţii sintactice. Faptul că sunt diferite face imposibilă coordonarea lor:
*Povesteşte lui şi de tine. *Place ţie şi de el. *Ne şi de tine vorbeşte. *Amintesc vă şi de plecare.
Clasa de substituţie a complementului prepoziţional are ca termen reprezentativ numele în acuzativ
prepoziţional: Mă gândesc la Ion / la tine / la amândoi.
Termenii regenţi sunt:
- verbe prepoziţionale: a depinde de, a se preta la, a apela la, a consta în , a rezulta din, a
proveni din / de la, a conta pe, a se îndrăgosti de, a se bizui / a miza pe, a atenta la ş.a.
- adjective şi locuţiuni adjectivale:
E apt / în stare de orice.
E plin de noroi.
E capabil de sacrificiu.
- adverbe:
Acţionează conform cu normele UE.
Locuieşte aproape / departe de centru.
Lucrează concomitent / simultan cu tine.
- interjecţii şi locuţiuni interjecţionale:
Vai (şi-amar) de tine!
Halal de el!
Clasa de substituţie include:
- grup nominal prepoziţional în acuzativ:
Se gândeşte la vacanţă / la tine / la amândoi / la bătrânii aceia.
- grup nominal prepoziţional în genitiv:
Pledează împotriva Mariei / ei / celor doi / bătrânului.
- grup verbal prepoziţional:
S-a săturat de aşteptat / de a-l aştepta.
Soluţia constă în a ceda.
- propoziţie relativă prepoziţională:
S-a pretat la ceea ce era mai urât.
Contează pe oricine / pe oricare persoană vrea.
Luptă împotriva cui n-ar trebui.
- propoziţie relativă neprepoziţională:

196
 Nu-i pasă cine va pierde / ce va face / ce premiu câştigă.
- propoziţie conjuncţională:
Se gândeşte să renunţe.
Se teme că va pierde.
Nu-şi dă seama dacă teoria lui e bună.

COMPLEMENTUL POSESIV

Este un component al unei construcţii ternare (ceilalţi termeni ai acestei construcţii sunt un verb şi
un substantiv care denumeşte „obiectul posedat”), care exprimă posesorul prin intermediul unui clitic
pronominal în dativ: Eu îmi şterg lacrimile. Este mai des întâlnit decât echivalentul său atributiv exprimat
printr-un adjectiv posesiv:
Îţi iei copilul de la şcoală = Iei copilul tău de la şcoală.
Îşi aprinde o ţigară. = Aprinde ţigara sa.
Termenii regenţi sunt:
- verbe:
Îi cunosc defectele.
Vă ştiu preferinţele.
Îţi recunoşti greşelile.
- interjecţii:
Uite-ţi prietenii!
Iată-mi opinia!
Clasa de substituţie include:
- clitice reflexive şi personale în dativ, echivalente ale unor adjective posesive:
Îmi cunosc posibilităţile.
Îşi neglijează prietena.
Îi admite cererea.
Îi admir grădina.
Îmi tremură glasul.
Îşi şterge fruntea.
- pronume relativ dublat de clitic personal în dativ:
Are un calculator căruia nu-i funcţionează toate componentele.
E străbătut de o peşteră, căreia nu i s-a dat de capăt.
- substantiv în dativ în poziţie iniţială, dublat de clitic în dativ:
Fratelui tău i-a albit părul.
Bunicului i-au căzut dinţii.

197
 Profesorului nu i se aude vocea.
Mamei i s-au împăienjenit ochii de lacrimi.

COMPLEMENTUL COMPARATIV

Este un adjunct facultativ al unui adjectiv sau adverb la comparativ sau la superlativ relativ; e
component al unei construcţii ternare, din care mai fac parte adjectivul / adverbul regent şi termenul
comparat: Ion e mai înalt decât Vasile. Ion aleargă mai repede decât Vasile. Ion e cel mai bun din grupă.
Realizarea prototipică e un nume precedat de una dintre prepoziţiile ca, decât sau o propoziţie introdusă prin
conjuncţia decât.
Termenii regenţi sunt:
- adjective, locuţiuni adjectivale şi adverbe la comparativ (de egalitate / inferioritate /
superioritate şi la superlativ relative de inferioritate / superioritate):
Maria e mai inteligentă decât Ioana.
Laptopurile se vor vinde mai bine decât desktopurile.
Adjectivul sau adverbul la comparativ de egalitate poate apărea fără mărcile specifice acestui grad
de comparaţie:
E o persoană inteligentă ca şi tine.
Nu poţi fugi repede ca ursul.
Clasa de substituţie include:
- nume în acuzativ precedat de prepoziţia decât / ca / precum / cât/ din / dintre / în comparaţie
cu / în raport cu / faţă de:
E mai bun decât / ca Ion. / decât / ca tine. / decât / ca primul.
E cel mai bun din grupă / dintre colegi;
E mai bun în comparaţie cu tine / faţă de tine.
- nume în acuzativ precedat de prepoziţia decât / ca şi de altă prepoziţie: pe / la / cu…:
Îl văd mai des decât pe tine.
Mă cert mai frecvent cu el decât cu tine.
Apelez mai des la el decât la tine
- nume în dativ precedat de prepoziţia decât / ca / precum / cât:
I-a dat mai mult lui decât / ca mie.
Nu-i sunt la fel de folositoare cât ţie.
-adverbe precedate de una dintre prepoziţiile de mai sus:
Azi e mai cald decât / ca ieri.
Azi e la fel de cald ca / precum ieri.
- adjectiv precedat de una dintre prepoziţiile decât / ca:

198
 Îl vrea mai degrabă inteligent decât frumos.
E mai mult arogant decât inteligent.
- verb la mod nepersonal precedat de una dintre prepoziţiile decât / ca:
E cu mult mai simplu a promite decât a te ţine de cuvânt.
Nu există ceva mai riscant decât a te pronunţa dinainte.
Tăcând poţi fi mai creativ decât vorbind.
Oare este ceva care să fie mai uşor de făcut decât de spus?
- propoziţie conjuncţională introdusă prin conjuncţia decât / decât să:
Mai mult stă decât învaţă.
Mai uşor e să spui decât să faci.
Mai mult a primit decât a oferit.
Dansează ca şi cum nu s-ar uita nimeni la tine.
Te comporţi de parcă nu ţi-ar păsa.
- propoziţie relativă:
E la fel de violent (pre)cum eşti tu.
E mai importat ce faci decât cine eşti.
Are un trecut pe cât de bogat, pe atât de captivant.
Cu cât mai mare este preţul, cu atât mai mică este cererea.
Moise a fost cel mai mare profet dintre câţi au fost.
Tipuri de complement comparativ:
- de inegalitate:
Ion e mai bun decât / ca tine /decât oricare încearcă.
Ion e cel mai bun dintre toţi / din grupă / dintre câţi participă la concurs.
- de egalitate:
Ion e la fel de bun ca tine / ca oricare.
Azi e la fel de rece ca ieri.
- comparaţie între calităţi:
Pe cât de şocant e titlul, pe atât de cuminte e conţinutul.
Cu cât mai mult înveţi, cu atât mai mult ştii.
- comparaţia ireală:
Trăieşte fiecare zi ca şi când ar fi ultima.
- comparativul partitiv:
Ion e cel mai bun din grupă / dintre colegi / dintre care sunt prezenţi.

COMPLEMENTUL DE AGENT

199
DEFINIŢIE. CARACTERISTICI
În ce priveşte complementul de agent, gramaticile limbii române reduc observaţiile la explicarea
termenului şi la precizarea mijloacelor de exprimare a acestuia. Cercetările demonstrează însă că sfera de
întrebuinţare a complementului de agent este în practică mult mai largă decît rezultă din definiţie.
Astfel, autorii Gramaticii limbii române ne propun următoarea definiţie: „complementul de agent
determină un verb la diateza pasivă (construcţia cu a fi, modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă),
arătînd de cine este făcută acţiunea alţii lărgesc sfera informaţională a definiţiei: „complementul de agent
este partea secundară de propoziţie care determină un verb la diateza pasivă, un adjectiv sau chiar un
adverb provenit dintr-un „verb la supin”... şi indică elementul activ („autorul”) în legătură cu „acţiunea”
sau „caracteristica” regentă”; o a treia categorie de lingvişti insistă asupra planului semantic al definiţiei:
„complementul de agent este expresia sintactică a autorului acţiunii verbale, din planul extralingvistic al
enunţului, atunci cînd subiectul gramatical (sau alte funcţii sintactice) reprezintă expresia lingvistică
a obiectului pasiv al aceleiaşi acţiuni”.
Din cele relatate mai sus, observăm că, complementul de agent este pus, prin definiţie, în legătură
numai cu un verb la diateza pasivă (construcţie cu a fi, modul participiu sau reflexivul cu valoare pasivă).
De fapt, ceea ce reprezintă specificul acestui complement este dependenţa lui de sensul pasiv al
determinatului. Trebuie să spunem însă că sensul pasiv al determinatului este totuşi un sens, exprimat
printr-un mod verbal în anumite construcţii sau prin afixe derivative (E o problemă uşor de constatat de
către toţi; Ideea nu mai este contestabilă de nimeni).
Complementul de agent nu poate fi antrenat de o simplă „idee” pasivă, nu poate apărea niciodată pe
lîngă formele personale ale verbelor active de tipul a suferi, a indura, a suporta, a răbda, a căpăta, cărora
unii cercetători le găsesc o valoare semantică de pasiv .
Autorii Gramaticii limbii romane analizează rolurile tematice (configuraţia semantică pe care o
comportă complementul de agent [GLR, 2005, 435]). Astfel, din punct de vedere semantic, complementul
de agent desemnează, fireşte, Agentul care iniţiază şi controlează acţiunea verbului din construcţia activă,
respectiv acţiunea verbului de la care provine participiul sau supinul ori de la care este derivat adjectivul cu
sufixul –abil /-ibil. De aceea, regente ale unor complemente de agent, vor fi, în primul rînd, verbele
tranzitive de acţiune, la diateza pasivă (uneori la participiu sau la supin), precum şi unele adjective derivate
de la asemenea verbe.
În contextul unor verbe psihologice (nonagentive), rolul complementului de agent este acela de
Experimentator (Ion este iubit / stimat / urit de toţi
Stimul(Nu o credeam influenţabilă de către oricine),
Beneficiar (Cartea aceasta a fost găsită / pierdută de Maria).

REGENTUL COMPLEMENTULUI DE AGENT

200
 Complementul de agent are ca agent:
a) verbe (locuţiuni verbale) tranzitive la diateza pasivă:
De atunci şi pină astăzi colonii de lumi pierdute
Sunt atrase in viaţă de un dor nemărginit (M. Eminescu).
Această ambasadă fu vesel primită de mărirea sa (N. Bălcescu)
Şi incetul cu incetul satul fu cuprins de indignare şi minie (L. Rebreanu).
Atunci fu cuprins de remuşcări (L. Rebreanu)
Memoriul trimis de către Cuza lui Costache Negri fusese arătat de acesta
ambasadorului Franţei... (C. Giurescu)
b) - adjective cu sens pasiv: În rol de agent al complementului de agent pot apărea: a fi +
adjectivele derivate cu sufixul –abil/-ibil:
Casa este netransmisibilă de către proprietarul repus in drepturi.
Lucrările sint intraductibile de către elevi.
Contradicţia este identificabilă de către orice specialist.
Este contestabil de către oricine meritul acestui regizor.
Nu il credeam coruptibil de către putere
- participiicu valoare adjectivală:
A dispărut copilul devastat de tata.
Lucrarea a devenit foarte cunoscută de publicul meloman.
Nu mi-l inchipuiam atit de iubit de toţi colegii.
c) un verb la supin:
Valoarea cărţii este uşor de remarcat de către oricine.
Tabloul acesta este greu de furat de către oricine.
Greşelile sint uşor de constatat de fiecare.
I. Iordan vorbeşte despre existenţa unui complement de agent în construcţii ca trimit cărţile prin
prietenul meu „chiar dacă verbul propoziţiei nu stă la pasiv” . Avem de a face cu o concepţie diferită
asupra acestui complement. Credem că structura prin prietenul meu este mai degrabă un compliment
instrumental, în timp ce autorul e de părerea că nu poate fi vorba de un circumstanţial instrumental dacă
„acţiunea verbului se săvîrşeşte prin intermediul unei fiinţe”
Tot în contextul unor verbe de acţiune, complementul de agent poate exprima şi Forţa care
provoacă acţiunea, dar nu o controlează: Zona a fost devastată de incendiu; Conversaţia e curmată de
vorba scurtă a mecanicului; Plantele sint distruse de grindină.
EXPRIMAREA COMPLEMENTULUI DE AGENT
Complementul de agent poate fi exprimat prin:
- substantivşi părţi de vorbire cu valoare de substantiv în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de
şi de către):
Partea răsăriteană a Italiei de nord este locuită de veneţi.

201
 Pădurile sint atacate de diferite insecte dăunătoare.
Semnele care ne stau la dispoziţie pentru a nota sunetele unei limbi ne sint impuse
de societate.
Vocea umană e provocată de inflexiuni ale nervului recurent transmise laringelui
(Al. Rosetti).
- pronume în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de către):
Religia – o frază de dinşii inventată (M. Eminescu).
Păsări, fiare şi lighioane trăiau de el oropsite.
Poetul era cunoscut de toţi.
Aceste scrisori nu ajunseră pină la ei, fiind prinse de ai noştri.
Trebuia să fie bătut de cineva.
Au fost insoţiţi la hotel de aceştia.
Neindrumată de nimeni, mulţimea.
- numerale cu valoare substantivală în cazul acuzativ (precedat de prepoziţiile de şi de către):
Romanul a fost citit de ambii.
A fost apreciat de puţini.
Răspunsul a fost trimis numai de ciţiva.
Textul a fost interpretat de doi dintre actori.
Premiul i se va inmina de (către) primul dintre sponsorii concursului.
CLASIFICAREA COMPLEMENTULUI DE AGENT
Complementul de agent, ca parte de propoziţie, poate fi din punct de vedere structural: Autorii
Gramaticii limbii romane (2005) clasifică complementul de agent în:
a) simplu, exclusiv sintetic, exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (în cazul
acuzativ cu prepoziţia de sau de către):
Un rănit e sprijinit pe genunchi de către un soldat (C. Petrescu)
Fusese lovit de el, era clar acum.
Fiind hipnotizată de ochii şarpelui, căzu (V. Voiculescu).
b) coordonat (constituit din termeni coordonaţi copulativ, disjunctiv şi adversativ):
Vine insoţit de părinţi şi de prieteni.
E răsfăţată deopotrivă de bunici şi de noi.
Era favorizat ba de director, ba de secretară.
Era strivit de ginduri şi de emoţii negative.
Era tachinat nu de profesor, ci de colegi.
MĂRCILE COMPLEMENTULUI DE AGENT
Complementul de agent îşi marchează identitatea sa specifică prin:
a) prepoziţii de şi de către:
Ajungind seara acasă, am fost intimpinat de ai mei.

202
 Inginat de glas de ape.
Cint-un corn cu-nduioşare (M. Eminescu).
b) regentul exprimat, de cele mai dese ori, prin verb la diateza pasivă (pasivul
participial sau pronominal):
Romanul este citit de către studenţi.
Romanul se citeşte de către studenţi.
c) regentul un verb la supin:
Lucrul acesta e uşor de observat de către toţi.
Problema este uşor de rezolvat de către copii.
DELIMITAREA COMPLEMENTULUI DE AGENT DE ALTE POZIŢII SINTACTICE
Cînd se construieşte cu prepoziţia de, complementul de agent poate fi confundat cu alte tipuri de
complemente.
Complementul de agent poate fi confundat cu complementul indirect. De exemplu:
S-au spus multe de ei (= de către ei) - complement de agent
S-au spus multe de ei (= despre ei) – complement indirect
În baza exemplelor de mai sus, putem confirma că atunci cînd prepoziţia poate fi substituită prin de
către vom avea un complement de agent, iar cînd ea echivalează cu despre vom avea un complement
indirect.
Complementul de agent poate fi confundat şi cu complementul circumstanţial cauzal.
El a fost supărat de intirzierea mea.
Astfel, distincţia se poate face după sens sau prin reconstrucţia propoziţiei cu verbul la diateza
activă:
Intirzierea mea l-a supărat.
Evident, vom avea un complement de agent şi nu unul cauzal.
Complementul de agent poate fi confundat cu complementul circumstanţial instrumental. Între
ambele complemente este o apreciere din punct de vedere semantic, dar formal ele pot fi diferenţiate.
Am cartea obţinută de Ionescu (= de către Ionescu - complement de agent)
Am cartea obţinută prin Ionescu (complement circumstanţial instrumental).
Un criteriu sigur de identificare al complementului de agent ar fi să-l supunem analizei
transformaţionale prin expansiune, transformîndu-l într-o subordonată completivă de agent. De exemplu:
S-au spus multe / de cine ştia adevărul.
El a fost supărat / de ce făcusem eu.
Am cartea obţinută / de cine voia s-o procure.
Acest tip de complement este numit de A. Merlan dezvoltat, incluzînd aici structurile coordonate
disjunctiv, adversativ sau conclusiv, iar pe cele coordonate copulativ încadrîndu-le într-o clasă aparte de
complemente de agent multiple [Merlan, 115];
D. Irimia evidenţiază şi tipul propoziţional (prepoziţia completivă de agent) şi tipul analitic.

203
UNELE CONCLUZII
Complementul de agent este partea secundară de propoziţie care determină un verb la diateza
pasivă, un adjectiv sau un adverb provenit dintr-un verb la supin şi indică autorul acţiunii verbale.
Regentul complementului de agent poate fi:
1. un verb la diateza pasivă,
2. un adjectiv cu sens pasiv,
3. un verb la supin.
Complementul de agent poate fi exprimat prin:
- substantiv,
- pronume
- numeral (în cazul acuzativ).
Complementul de agent conform structurii sale, se clasifică în:
a) simplu;
b) coordonat sau multiplu.
Complementul de agent îşi marchează caracterul său individual prin: prepoziţii (de şi de către),
regent exprimat prin verb la diateza pasivă sau la supin.

SUBORDONATA COMPLETIVĂ DE AGENT

Conform principiului corespondenţei dintre părţile de propoziţie şi tipurile de subordonate,
subordonata completivă de agent este propoziţia care îndeplineşte funcţia sintactică de complement de
agent pe lîngă un verb sau o locuţiune verbală la diateza pasivă, un verb reflexiv cu sens pasiv sau verb la
participiu cu sens pasiv.
Propunînd definiţia completivei de agent, C. Dimitriu face unele precizări necesare: „propoziţia
completivă de agent... determină frecvent un verb la diateza pasivă şi rar un element adjectival sau
adverbial „cu sens pasiv”, indicind pe autorul acţiunii” sau „caracteristicii determinate”, „verbul
determinat e de cele mai multe ori la diateza pasivă cu a fi...”, „diateza pasivă cu se, s- dominind
propoziţia completivă de agent doar in contexte „căutate” (viaţa ni s-a dat / de către cei ce ne-au
precedat)” [Dimitriu, 1395]. De exemplu:
Studenţii sint audiaţi / de către cei ce le-au predat.
Am ascultat o melodie interpretată / de cine a compus-o.
Lucrul acesta este uşor de admis / de către cei ce au putere.
Asta-i apă băubilă / de către cei ce o preferă.
Subordonata completivă de agent îndeplineşte în frază aceeaşi funcţie pe care o îndeplineşte
complementul de agent la nivelul propoziţiei.
Corespondenţa dintre subordonata completivă de agent şi complementul de agent este aproape
totală, fiind reflectată în denumirile lor asemănătoare, în folosirea aceloraşi elemente introductive, aceloraşi
elemente determinate, aceleiaşi topici şi punctuaţii. În acelaşi timp, trebuie să semnalăm că între
204
complementul de agent şi subordonata completivă de agent există şi deosebiri: subordonata completivă de
agent se leagă de regentă prin mijloace relaţionale mult mai variate decît complementul de agent, care se
leagă de cuvîntul determinat numai prin prepoziţiile de şi de către.
REGENTUL SUBORDONATEI COMPLETIVE DE AGENT
Subordonata completivă de agent are în calitate de regent structuri verbale:
- verb (la diateza pasivă):
Propunerea a fost făcută / de care au muncit in acest domeniu.
Geamul a fost spart / de cine a aruncat piatra.
Studenţii sint indrumaţi / de cei ce ii invaţă.
Extemporalul e scris / de cine a invăţat.
- o locuţiune verbală (la diateza pasivă):
Ordinele sint aduse la indeplinire / de cei care le primesc.
Obligaţiile sint aduse la cunoştinţă / de cei care-s responsabili
- un verb reflexiv (cu sens pasiv):
Lucrările se scriu / de cei care invaţă.
Cărţile se citesc / de către oricine iubeşte cartea.
Ogoarele se lucrează / de către cei ce ştiu gustul piinii.
- un verb la participiu (cu valoare adjectivală):
Abonamentele făcute / de oricare lucrează in şcoală / sint aduse de poştaş.
Lucrările scrise / de cine ştie carte / se păstrează şi azi.
- un verb la supin:
Aceasta e uşor de făcut / de către cei care au surse.
Problema pare de nerezolvat / de cine nu s-a pregătit suficient.
- adjective derivate cu sufixul –bil:
Creditele rambursabile / de cine a imprumutat bani / sint mari.
Faptele lăudabile / de cine au fost săvirşite / nu pot fi uitate.
ELEMENTE INTRODUCTIVE
Subordonata completivă de agent nu are conective specifice şi, dacă celelalte subordonate
necircumstanţiale se introduc în frază prin cele trei clase de jonctive subordonatoare (pronume relative64,
adverbe relative şi conjuncţii subordonatoare), atunci completiva de agent este prezentată totuşi ca o
excepţie recunoscîndu-i-se o realizare exclusiv pronominală: de / de către + pronume relativ (cine, cel ce,
cei ce, ceea ce etc.) sau (oricine, orice, oricare etc.).
Tablourile expuse / de către cel ce le adusese / au uimit pe vizitatori.
Este ajutat / de cine ii este apropiat.
Sălile sint vizitate / de către oricine iubeşte arta.

205
 Unii lingvişti totuşi încearcă să demonstreze că o subordonată completivă de agent poate fi
introdusă în frază prin mijloace nepronominale. Astfel, completiva de agent poate fi introdusă în frază şi
prin:
- conjuncţii (să, dacă):
Am fost surprins / să aud asemenea vorbe de la el.
Era frămintat / dacă poate sau nu accepta acest lucru.
Am fost surprins / să aud asemenea vorbe de la el [de vorbe].
Am fost surprins de vorbe /Vorbele m-au surprins.
Era frămintat / dacă poate sau nu accepta acest lucru [= de problemă].
Era frămintat de problemă / Problema il frăminta.
Subordonata completivă de agent poate fi introdusă şi prin adverbe relative, însoţite de prepoziţia
de: de cum, de cit, de unde.
Am fost surprins / de cum şi-a organizat munca [= de organizare].
Am fost surprins de organizare / Organizarea m-a surprins.
Am fost surprins / de cit a vorbit [= de vorbăraie].
Am fost surprins de vorbăraie / Vorbăraia m-a surprins.
Am fost surprins / de unde avea el aceste informaţii [ = de informaţii].
Am fost surprins de informaţii / Informaţiile m-au surprins.
Din cele relatate mai sus, conchidem că nu mai putem considera propoziţia completivă de agent o
excepţie, în ce priveşte mijloacele introductive, căci ea dispune de toate cele trei variante de jonctive care o
introduc în frază. În acelaşi timp, deşi dispune de aceste mijloace, subordonata completivă de agent se
întîlneşte foarte rar, vorbitorii preferînd să exprime ideea de agent la nivelul propoziţiei.
TOPICA ŞI PUNCTUAŢIA
Subordonata completivă de agent stă, de obicei, după propoziţia regentă:
A fost ingrijit foarte bine / de cine ştia s-o facă
De unde cunoaşte atitea / am fost uimită.
Ea poate sta însă şi înaintea propoziţiei regente: Subordonata completivă de agent nu se desparte
prin virgulă, indiferent de locul pe care-l ocupă faţă de regentă.
Cărţile au fost luate / de cine avea nevoie de ele.
De către cei care cunosc engleza / au fost traduse textele.
CONTRAGEREA
Subordonata completivă de agent poate fi redusă, prin contragere, la echivalentul ei propoziţional-
complementul de agent. De exemplu:
Lucrările au fost scrise bine / de către cine a invăţat materialul teoretic.
Lucrările au fost scrise bine de către studenţi.
Am fost uimit / de unde cunoştea adevărul.
Am fost uimit de adevăr.

206
CONCLUZII
Subordonata completivă de agent este propoziţia care îndeplineşte funcţia sintactică de complement
de agent pe lîngă un verb sau o locuţiune verbală la diateza pasivă, un verb la supin sau un adjectiv.
Subordonata completivă de agent poate fi introdusă în frază prin pronume relative (de / de către +
cine, cel ce, cei ce etc., prin conjuncţii (să, dacă) şi prin adverbe relative.
Subordonata completivă de agent poate fi antepusă, cît şi postpusă propoziţiei regente.
Subordonata completivă de agent nu se izolează.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANTIAL DE LOC

„Este un constituent al enunţului, care indică reperele spaţiale ale situaţiei de comunicare sau ale
situaţiei comunicate, având ca realizare definitorie adverbul interogativ unde.” (GALR II: 487).
Semantic, se referă la localizare sau situare spaţială, la direcţia sau orientarea spaţială. Deşi este
suprimabil în cele mai multe cazuri, există câteva verbe care impun exprimarea lui: a amplasa, a locui, a
plasa, a se refugia, a proveni, a izvorî ş.a.
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale
A ajuns /ajungând a c a s ă…
A luat-o la sănătoasa / luând-o la sănătoasa p e s t r a d ă…
- interjecţie predicativă
Hai acasă! Marş de – aici !
- adjectiv, locuţiune adjectivală
plin până sus… pus la punct î n s a l a plină de oameni
Clasa de substituţie include:
- adverbe cu sau fără prepoziţii şi locuţiuni adverbiale de loc
Vino aici / până aici !
Pe dedesubt trece branşamentul electric.
Peste tot e întuneric.
Stă în faţă.
- substantive sau substitute în acuzativ, precedate de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale
Se duce la bibliotecă.
Locuieşte alături de hotel.
Merge în vizită la el / la dvs / la acela / la al tău / la oricare …
Se îndreaptă spre primul / cei doi / amândoi.
- substantive sau substitute în genitiv, precedate de prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale
Au montat un bec deasupra patului.
Împrejurul casei au plantat flori.
207
 S-a aşezat în faţa lui / dvs / aceluia / alor tăi / altora.
S-a ascuns îndărătul celor doi / primului / amândurora.
- substantive în dativ fără prepoziţii ( aşa-numitul “dativ locativ”)
Stai / Rămâi locului!
Aşterne-te drumului!
Se duce dracului / naibii …
Să observăm că aceste construcţii sunt învechite şi sunt concurate în
limba română actuală de:
Stai / Rămâi pe loc; Aşterne-te la drum!
- verbe la supin
Se întoarce de la scăldat / de la arat / de la cules.
- propoziţii relative cu conectorii: unde, de / până / pe unde, încotro, dincotro, oriîncotro,
orişiunde, oriunde şi pronume / adjective pronominale relative şi nehotărâte compuse cu
ori- precedate de una din prepoziţiile / locuţiunile prepoziţionale spre, înspre, către, la, în,
sub, în faţa, în spatele, în jurul, înaintea, înapoia
Vine de unde l-ai trimis.
Ne îndreptăm încotro ne duc paşii.
Merge unde are treabă.
Se duce spre ce îi place.
Se îndreaptă înspre orice constituie o atracţie.

SUBORDONATA DE LOC
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de loc şi arată
locul în care se desfăşoară o acţiune sau se manifestă o însuşire:
Pretutindeni vezi locuri minunate. (complement circumstanţial de loc)
(Oriunde) priveşti,1/ vezi locuri minunate.2/ (circumstanţială de loc)
ÎNTREBĂRI:
- unde?, de unde?, până unde?, încotro?

TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine 1/ (de unde) a fost trimis.2/
- locuţiune verbală: Stă de vorbă cu mine1/ (oriunde) mă întâlneşte. 2 /
- interjecţie: Hai 1/ (unde) vrei. 2/
- adjectiv: Victorioasă 1/ (oriunde) joacă, 2/ echipa a câştigat campionatul. 1/
- locuţiune adjectivală: De treabă 1/(oriunde) l-ai întâlni, 2/ te ajută la nevoie. 1/
- adverb: Acolo, 1/ (unde) ai fost tu, 2/ n-a ajuns încă nimeni. 1/
- locuţiune adverbială: În mijloc, 1/ (unde) a stat el, 2/ a fost multă lume. 1/

208
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. pronume relative: cine, care ce, cât + prep. - Merg 1/ (la cine) mă cheamă. 2/
b. adjective pronominale relative: Ne îndreptăm 1/(spre care) coleg ne cheamă. 2/
c. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice, oricât + prep.: Se duce 1/ (câtre oricine) vrea. 2/
d. adjective pronominale nehotărâte: Mergea 1/ (spre oricare) clădire dorea. 2/
e. pronume interogative: Mergi 1/ (la cine) am stabilit? 2/
f. adjectiv pronominal interogativ: Vii1/ (de la ce) coleg ai fost? 2/
c. adverbe relative: unde, încotro, cât: Nu merge 1/ (unde) au stabilit. 2/
A umblat 1/ (cât) e lumea de mare. 2/
d. adverbe nehotărâte: oriunde, oriîncotro: (Oriîncotro) priveşti1/ vei vedea locuri minunate.2/

ELEMENTE CORELATIVE: adverbul acolo cu sau fără prepoziţie; nu are elemente de relaţie
specifice.
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (de unde) am fost. 2/
- antepusă: (Unde) a fost, 1/ a aflat adevărul. 2/
- intercalată: Acolo, 1/ (unde) ai fost tu, 2/ n-a ajuns încă nimeni. 1
PUNCTUAŢIE: când stă după regentă nu de desparte de obicei prin virgulă. Când stă înaintea regentei
poate fi despărţită, despărţirea fiind obligatorie dacă are element corelativ. Dacă este intercalată şi aşezată
înaintea predicatului regentei, se izolează între virgule.

CIRCUMSTANŢIALUL DE TIMP

„Este un constituent al enunţului care fixează coordonatele temporale ale actului enunţării sau ale
situaţiei comunicate, având ca realizare definitorie adverbul când.” (GALR II: 470). Semantic, exprimă
situarea în timp a procesului, succesiunea / anterioritatea / coincidenţa temporală, intervalul, durata,
frecvenţa proceselor enunţate.
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale:
Vine azi.
Venind azi, mă poate întâlni.
- adjective , locuţiuni adjectivale, adjective participiale
Bucuros atunci de rezultat, Ion s-a purtat altfel.
- interjecţii predicative
Hai acum!
Clasa de substituţie include:
- adverbe (cu sau fără prepoziţii)

209
 A plecat de ieri. Soseşte îndată.
Ziua doarme, iar noaptea se uită la televizor. (adverbe provenite din
substantive)
- substantive şi substitute în acuzativ cu prepoziţie sau locuţiune prepoziţională
În vacanţă ne ducem la munte.
A ajuns acasă o dată cu mine.
Din martie a reînceput lucrul
A răspuns la examen după tine / dvs / acela / al tău / unul din altă grupă.
A rămas acolo câteva ore / zile / luni.
Pe parcursul / în timpul şedinţei a dormit.
- substantive şi substitute în genitiv, cu prepoziţii sau locuţiuni prepoziţionale
A ajuns înaintea profesorului / lui / dvs / acelora / unora…celor doi / celui
de-al doilea… / amândurora cu câteva minute.
- pronume personale (neaccentuate) în dativ, precedate de prepoziţii sau locuţiuni

prepoziţionale (care cer, în mod normal, genitivul)

A sosit cu câteva minute înainte-ţi / în urmă-ţi.

- verbe la infinitiv (precedate de prepoziţiile până, până la sau de locuţiunea prepoziţională
înainte de)
Până a veni tu, el a şi plecat.
Mai e ceva timp până la a înţelege şi el /1 că aşa nu se mai poate./2
Înainte de a răspunde la vreo întrebare, gândeşte-te bine!
- verbe la gerunziu
Auzind soneria, s-a dus la uşă.
- construcţii gerunziale sau participiale (care au subiect şi / sau nume predicativ propriu)

Intrând profesorul, elevii s-au ridicat în picioare.

Odată terminat cursul, studenţii au plecat acasă.
- adjective “referitoare la vârstă însoţite de prepoziţia de” (Avram, 1997: 382).
De când era mică /CT era talentată la desen./PP>
De mică era talentată la desen.
- subordonate relative:
Vin când vreau.
Munceşte de când a venit.
- subordonate conjuncţionale:
Până vii tu, eu termin treaba

210
Tipuri semantice de circumstanţial de timp:
- circumstanţialul de simultaneitate plasează temporal acţiunea în concordanţă cu un reper
temporal. La nivel propoziţional e exprimat prin adverbe sau îmbinări libere cu semnificaţia „acum”:
acum, azi, (în) seara / noaptea / dimineaţa / ziua asta, în acest timp / moment / an / deceniu /secol…, în
această seară / noapte / zi / săptămână / lună / clipă…La nivel frastic, acţiunea din subordonata temporală
e simultană cu cea din regentă. Conectorii sunt locuţiuni conjuncţionale: în timp ce, în vreme ce, pe când,
câtă vreme, cât timp, adverbe relative: când, cât:
În timp ce se uită la televizor, mănâncă.
Câtă vreme dormi, eu citesc o carte.
Pe când traversa strada, şi-a amintit de tine.
Când am intrat, mi-am amintit că…
- circumstanţialul de anterioritate plasează acţiunea înaintea reperului temporal. La nivel
propoziţional, se exprimă prin adverbe de timp sau prin îmbinări colocaţionale: odinioară, demult, odată,
pe vremuri, ieri, alaltăieri, răsalaltăieri, aseară, azi-noapte, azi-dimineaţă, seara / noaptea / săptămâna
trecută, anul trecut, în urmă cu o oră / o zi…La nivel frastic, acţiunea din temporală se desfăşoară înaintea
celei din regentă. Conectivele sunt: după ce, imediat ce, (de) îndată ce, cum, cât ce, de când, de cum:
Un câine-lup a fost împuşcat, după ce a atacat un copil.
Imediat ce s-a trezit, te-a sunat.
Cum a intrat, s-a şi repezit la frigider.
Au trecut şaptesprezece ani, de când revoluţia română a învins regimul totalitar.
(varadinum.com).
- circumstanţialul de posterioritate plasează acţiunea verbului regent după reperul temporal. La
nivel propoziţional, se exprimă prin adverbe şi colocaţii referitoare la acest moment: mâine, poimâine,
răspoimâine, mâine-dimineaţă / seară / noapte, în câteva / două clipe / ore / zile…, peste un minut / an / o
zi / o săptămână / două ore…La nivel frastic, acţiunea din temporală e ulterioară celei din regentă.
Conectorii sunt: înainte (ca) să, până (să), când să:
Îţi recunosc paşii, înainte să intri pe uşă.
Ne-am sfătuit înainte ca tu să concurezi.
Am citit mult până să ajung la subiect.
- circumstanţialul de proximitate plasează acţiunea regentă în apropierea reperului temporal. La
nivel propoziţional, prin adverbe şi colocaţii: acum, imediat, într-o clipă, îndată, recent, tocmai, de-abia,
de curând. La nivel frastic, prin temporale introduse prin: (de) îndată ce, imediat ce, cum sau prin când, că
cu un corelativ: acolo, deodată, dintr-o dată, numai ce ş.a.
Cum intră, cum se aşază la masă / se şi aşază la masă / îndată se aşază la masă.
Privea marea, când deodată l-ai întrerupt.

211
SUBORDONATA TEMPORALA( DE TIMP)
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de timp şi arată
timpul când se desfăşoară acţiunea din regentă sau se manifestă o însuşire.
- temporala poate exprima:
 anterioritatea: Am ajuns la gară1/ (înainte ca) trenul (să) sosească.2/
 posterioritatea: M-a căutat 1/ (după ce) plecasem.2/
 simultaneitatea: A venit 1/ (în timp ce) învăţam la geografie.2/
ÎNTREBĂRI:
- când?, de când?, până când?, cât timp?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine 1/ (când) poate.2/
- locuţiune verbală: Stă de vorbă cu mine1/ (când) mă întâlneşte. 2 /
- interjecţie: Hai 1/ (când) vrei. 2/
- adjectiv: Biruitoare 1/ (când) a luptat la Oituz, 2/ armata română a câştigat şi alte bătălii. 1/
- locuţiune adjectivală: Din topor, 1/(când) a crescut,2/ băiatul a dat de necaz. 1/
- adverb: Azi, 1/ (când) te-am căutat, 2/ nu erai acasă. 1/
- locuţiune adverbială: Din vreme în vreme,1/(când) te întâlnesc,2/ mă bucur.1/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. adverbe relative: când, cât (cât timp), cum (îndată ce), unde (îndată ce):
(Când) a venit, 1/ nu l-a găsit. 2/
(Cât) a stat aici, 1/ n-a scos o vorbă. 2/
(Cum) îl văzu, 1/ îl şi recunoscu. 2/
b. adverbe nehotărâte: oricând, orişicând, oricât: (Oricând) vrei,1/ îl poţi vedea.2/
Poţi sta 1/ (oricât) vrei. 2/
c. conjuncţii: până (nu), dacă, de, că: A stat 1/ (până) s-a întunecat. 2/
(Dacă) a văzut aşa, 1/ nora împăratului s-a mai domolit. 2/
d. locuţiuni conjuncţionale: înainte (ca…) să, îndată ce, imediat ce, după ce, pe dată ce, în timp ce, câtă
vreme, cât timp, oro de câte ori etc.
(După ce) i-a întâlnit, 1/s-a întors. 2/
(Ori de câte ori) plouă ,1/ îşi ia umbrela. 2/
e. pronume relative: cine, care, cât : Au sosit 1/ (înaintea cui) doreau. 2/
f. adjective pronominale relative: Ajungem 1/(înaintea cărui) coleg ne cheamă. 2/
g. pronume nehotărâte: oricare, oricine: Se duce 1/ (înaintea oricui) vrea. 2/
h. adjective pronominale nehotărâte: Mergea 1/ (înaintea oricărui) om dorea. 2/
e. pronume interogative: Vii 1/ (înaintea cui) am stabilit? 2/
f. adjectiv pronominal interogativ: Ajungi1/ (înaintea cărui) coleg ţi-ai propus? 2/
212
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: şi, imediat, îndată, deodată, cum,
atunci, numai ce, pe urmă, de atâtea ori etc. Locuţiunile adverbiale menţionate sunt specifice temporalei.
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (înaintea cui) vreau. 2/
- antepusă: (Când) va veni, 1/ va fi târziu. 2/
- intercalată: Azi, 1/ (când) ai venit tu, 2/ nu era nimeni acolo. 1/
PUNCTUAŢIE: se desparte prin virgulă când nu exprimă o circumstanţă esenţială, când este antepusă şi
are un corelativ, sau când este intercalată şi se aşează înaintea predicatului regentei.

CIRCUMSTANŢIALUL DE MOD

„Exprimă caracterizarea calitativă a felului de desfăşurare a unui proces sau evaluarea enunţiativă a
unei propoziţii” (GALR II: 496). Ex.: Procedează bine. Fireşte, i-am mulţumit printr-o scrisoare.
Tipuri ale circumstanţialului de mod:
1. Circumstanţialul de mod propriu-zis „indică o caracterizare a procesului” (ibidem: 497) şi clasa sa de
substituţie are ca termen reprezentativ adverbul aşa / cumva.
Termenii regenţi sunt:
- verbe care denumesc procese şi care cer complinire modală: a citi, a învăţa, a
alerga, a lucra, a compune, a vorbi, a acţiona, a mânca, a răspunde, a merge ş.a.:
Răspunde / acţionează promt.
Vorbeşte / aleargă / merge repede.
Citeşte corect..
Mănâncă încet.
- interjecţie: Hai repede!
- adjective: total acceptabil; (texte) uşor previzibile; prost crescut.
Clasa de substituţie include:
- adverbe (primare, demonstrative, relativ-interogative, nehotărâte, negative) şi
locuţiuni adverbiale:
Merge repede / agale / alene.
Se comportă aşa / astfel / altfel / cumva / altcumva.
Cum cântă?
Nu se poartă nicicum.
A venit pe nepusă masă / pe neaşteptate.
Munceşte pe apucate.
- adverbe derivate cu sufixul –eşte: bărbăteşte, vitejeşte, bătrâneşte, prosteşte,
nebuneşte, nebuneşte, ştrengăreşte, prieteneşte, şcolăreşte, milităreşte,
şmechereşte, tinereşte, băieţeşte (cu excepţia celor de tipul româneşte,

213
 englezeşte, franţuzeşte, nemţeşte, latineşte etc. care, după verbe tranzitive ca a
vorbi, a şti, a răspunde sunt complemente directe, înlocuind sintagmele limba
română / engleză…):
Ne însuşim bărbăteşte greşelile.
- adverbe derivate cu sufixele –iş / -âş: furiş, morţiş, cruciş, pieptiş, făţiş, târâş,
chiorâş:
Ţine morţiş să se împotrivească oricui.
Se uită chiorâş la tine.
- grup prepoziţional (prepoziţiile: cu, fără, în, după, conform + substantiv, rar,
substitut):
Face afirmaţii cu grijă / cu atenţie / fără ezitare / fără grabă / în
linişte /într-un mod categoric / în mod neglijent / într-un fel
natural / în chip logic / după voia sa / după bunul plac / conform
teroriei…
- unele grupuri sunt interpretate drept locuţiuni adverbiale: cu greu, cu drag, cu
grijă, cu nerăbdare, cu teamă, cu sfială, cu îndreptăţire, fără greş, fără ezitare,
fără tăgadă, după plac, după bunul plac, pe plac, pe merit, pe voie, la
întâmplare, în voia sorţii, la voia întâmplării
- locuţiuni adverbiale (tiparul pe + supin / participiu cu sau fără formă negativă):
pe furate / apucate /alese / dibuite / negândite / nemâncate / neaşteptate /
nepregătite / neştiute / nevăzute / neobservate / nesimţite ş.a.
A apărut pe neaşteptate.
- verb la gerunziu:
Vine fugind.
Mănâncă înfulecând.
Vorbeşte mormăind.
- propoziţii relative şi conjuncţionale:
Vorbeşte cum a învăţat / cum gândeşte / cum poate / după cum se
cuvine / precum vrea.
În exemplul Face aşa cum vrea., subordonata este apozitiva
adverbului demonstrativ aşa.
3. Circumstanţialul de modalitate „indică o evaluare epistemică sau o apreciere afectivă (o
modalizare epistemică sau apreciativă) a unei predicaţii semantice […] poate fi aparent integrat
sintactic grupului verbal (Pleacă desigur la mare.) sau izolat (prin pauză şi intonaţie):
topicalizat (Desigur, pleacă la mare.) sau parantetic (Pleacă, desigur, la mare. ; Pleacă la
mare, desigur.)” (ibidem, 497). „…în enunţul Ion pleacă probabil mâine la mare. sunt posibile

214
 mai multe interpretări ale domeniului modalizării”: probabil Ion, nu Gheorghe; probabil mâine,
nu azi; probabil pleacă, dacă nu, rămâne acasă.

Clasa de substituţie a circumstanţialului de modalitate

- adverbe (primare sau provenite din adjective) şi locuţiuni adverbiale care exprimă
certitudinea sau incertitudinea, caracter obligatoriu, necesar sau aprecieri
subiective: desigur, fireşte, bineînţeles, negreşit, evident, sigur, cert, cu
siguranţă, fără (nicio) îndoială, fără doar şi poate, de bună seamă, poate,
probabil, pesemne, cică, eventual, în mod cert / sigur / obligatoriu / evident, din
fericire, din păcate, din nefericire
- propoziţii relative introduse prin adverbul relativ cum (aceste propoziţii sunt
interpretate şi ca incidente modale): Ion este - cum se ştie- inteligent.

SUBORDONATA MODALA(DE MOD)

- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de mod şi arată
cum se desfăşoară acţiunea din regentă sau se manifestă o însuşire.
- modala poate fi de mai multe feluri:
 propriu-zisă: A procedat1/ (cum) l-ai sfătuit.2/
 comparativă: - de egalitate: Munceşte1/ (cum) muncesc toţi.2/
- de inegalitate: Învaţă mai bine1/ (decât) mă aşteptam.2/
- de condiţie: Se clătina1/ (ca şi cum) ar fi fost beat.2/
 de măsură progresivă: (Cu cât) creşte1/ cu atât se face mai deştept.2/
ÎNTREBĂRI:
- cum?, în ce fel?, în ce mod?, în ce chip?, cât?, cât de?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine 1/ (cum) poate.2/
- locuţiune verbală: Şi-a bătut joc de el1/ (cum) n-o făcuse nimeni. 2 /
- interjecţie: Hai 1/ (cât) poţi de repede. 2/
- adverb: Învaţă mai bine 1/ (decât) înveţi tu. 2/
- locuţiune adverbială: De-a boaza,1/(cum) merge el,2/ merg toţi copiii.1/
- adjectiv: Este mai bun 1/ (decât) eşti tu.2/
- locuţiune adjectivală: De treabă, 1/(cum) erau şi ai lui,2/ băiatul a ajuns cunoscut. 1/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. adverbe relative: cum, precum, cât, decât, parcă, cât etc. precedate sau nu de alt element:
Învaţă 1/ (cum) poate. 2/
Munceşte1/ (cât) poate.2/
A procedat 1/ (cum) a putut.2/
215
b. locuţiuni conjuncţionale: după cum, cât ce, ca şi cum, ca şi când, de parcă, de ce, de aceea, cu
atât(a) (mai), pe lângă ce etc.
A procedat, 1/(după cum) l-ai învăţat. 2/
S-a comportat 1/ (ca şi cum) nu m-ar fi cunoscut . 2/
c. pronume relative: ce, cine, care, cât : De harnic 1/ (ce) este 2/ nu are astâmpăr 1/
d. adjective pronominale relative: Citeşte la fel de mult 1/ ( ca ce) om e interesat. 2/
e. pronume nehotărâte: oricare, oricine, orice: Studiază 1/ (ca oricare) vrea. 2/
f. adjective pronominale nehotărâte: Învaţă 1/ (ca orice) elev doreşte. 2/
g. pronume interogative: Faci 1/ (ca cine) am stabilit? 2/
h. adjectiv pronominal interogativ: Ajungi1/ (ca cine)- ţi doreşti? 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: aşa, astfel, asemenea, atât(a), la fel,
pe atâta, de ce, de aceea, cu atât(a)(mai)
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (cum) vreau. 2/
- antepusă: (După câte) ştiu, 1/ este un timid. 2/
- intercalată: Aşa, 1/ (cum) ai venit tu, 2/ au venit şi ei. 1/
PUNCTUAŢIE: - modala aşezată după regentă se desparte dacă nu este esenţială în frază, se termină cu
un complement circumstanţial, sau apare ca o explicaţie a unui complement circumstanţial de mod.
- antepusă, se desparte obligatoriu dacă are un corelativ în regentă.
- cea intercalată se izolează dacă stă înaintea predicatului sau mai departe de termenul regent

CIRCUMSTANŢIALUL INSTRUMENTAL

„Este un constituent facultativ al enunţului care indică mijlocul prin care se realizează sau se poate
realiza un proces. Prototipic, este exprimat printr-un grup prepoziţional având drept centru prepoziţia cu.”
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale
Merge / mergând cu maşina ;
Îşi aduce aminte / aducându-şi aminte recitind.
- interjecţii predicative
Zvârr cu piatra în geam!
- adjective propriu-zise, locuţiuni adjectivale, adjective participiale
Sănătoasă datorită îngrijirii; Slefuită prin poli zare.
Clasa de substituţie include:
- substantive şi substitute precedate de prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale în acuzativ, genitiv şi dativ
(cu, prin, din, la, în, graţie, mulţumită, datorită, cu ajutorul, prin intermediul, prin mijlocirea, prin
bunăvoinţa…):
Tu scrii cu o mână, /1ea – cu două / cu amândouă./2
216
 Maria a venit cu tramvaiul,/1 Ioana – cu autobuzul,/2 tu – cu ambele / cu cele
două./3
Cu ajutorul cuvintelor ne exprimăm ideile.
Cuvintele /1 cu ajutorul cărora ne exprimăm ideile /2trebuie /3să fie potrivite.1
Substantivele şi locuţiunile substantivale au diverse funcţii sintactice;/cu amândouă / cu cele două
se actualizează frecvent funcţia de subiect.
Datorită ţie a ajuns o vedetă.
Datorită celei de-a doua / ambelor ai putut înţelege totul./
- verbe şi locuţiuni verbale la gerunziu, supin şi infinitiv precedat de prepoziţie
L-a chemat fredonând o melodie cunoscută.
Au strâns ceva bani din săpat şi din arat.
- subordonate relative
Scriu cu ce am / cu ce pix am / cu orice am / cu orice pix am.
A reuşit datorită cui l-a ajutat.
A devenit şef cu ajutorul cui ştii.

SUBORDONATA INSTRUMENTALA

CIRCUMSTANŢIALUL SOCIATIV

„Este un constituent facultativ al enunţului care indică asocierea cu subiectul, realizat prototipic
printr-un grup prepoziţional având drept centru prepoziţia cu (Merge la mare cu prietenii.)” .
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale:
Pleacă / Plecând impreuna cu el…
- interjecţii predicative:
Hai cu mine!

217
 - adjective postverbale:
casă vândută cu teren cu tot / fara teren… hoţul prins impreuna cu
complicele său…
Clasa de substituţie include:
- substantive şi substitute în acuzativ, precedate de prepoziţiile cu, fără şi de locuţiunile
prepoziţionale: împreună cu, laolaltă cu, la un loc cu, cu…cu tot, cu tot cu, şi cu, cot la cot cu, dimpreună
cu (înv.)
A venit cu / fără / împreună cu / laolaltă cu Maria.
A cumpărat casa cu teren cu tot / cu tot cu teren / şi cu teren.
A plecat împreună cu ea / aceea / alta…prima / cei doi / amândoi…bătrânul acela / un
bătrân…
- subordonată relativă
A plecat cu (fără, împreună cu,laolaltă cu, cot la cot cu) cine a venit.
A plecat cu oricare dorise / oricare persoană dorise acelaşi lucru.
A cumpărat casa cu ce (ce lucruri) era(u) în ea.
Vino cu cât (cu oricât) poţi să-mi dai.

SUBORDONATA SOCIATIVA

CIRCUMSTANŢIALUL CANTITATIV

„Exprimă o cuantificare, o caracterizare cantitativă a unei predicaţii semantice.

Componentul cuantificat exprimă o calitate sau un proces înzestrate cu trăsătura
gradualităţii (a scalarităţii). Circumstanţialul cantitativ se realizează ca un cantitativ propriu-zis,
când exprimă variaţii cantitative în mod relativ şi nediferenţiat (Cântăreşte enorm.), şi ca un cantitativ de
măsură, când le exprimă prin raportarea la unităţi de măsură obiective (Cântăreşte 200 de grame.)”

218
 Se consideră că toate mijloacele de expresie ale gradaţiei adjectivale şi adverbiale, cu excepţia celor
gramaticale intră în clasa de substituţie a circumstanţialului cantitativ (de ex. prea, prea puţin, enorm de,
exagerat de, destul de, oarecum, extraordinar de, puţin, cât de, atât de, aşa de, suficient de…).
Termenii regenţi sunt:
- verbe : Vorbeşte m u l t.
- adjective: E n o r m de multe piedici…
- adverbe: Se potrivesc d e s t u l de bine.
Clasa de substituţie include:
- adverbe: mult, puţin, oricât, cât, atât, destul, suficient, enorm, niţel, oleacă, multişor,
puţintel, cât mai mult, mai mult sau mai puţin, de ajuns ş.a.
Mănâncă mult / puţin / atâta / enorm.
- adverbe urmate de prepoziţia de: cât de, atât de, destul de, suficient de, enorm de
Bea enorm de / exagerat de / destul de mult.
- adverbe provenite din substantive: beat criţă / tun / pulbere / mangă / turtă; deştept foc;
- locuţiuni adverbiale: deştept nevoie mare / din cale-afară.
- numerale multiplicative: Câştigă dublu / triplu. Munceşte înzecit
- grup nominal format din substantiv care denumeşte o unitate convenţională de măsură cu
determinant (numeric sau nonnumeric), precedat sau nu de prepoziţie:
Valorează un milion de lei / câteva milioane / multe milioane.
Măsoară 500 de metri pătraţi. Are o lungime de 50 de metri.
- numeral cardinal adverbial: E de două ori mai rapid ca tine.
- prepoziţia cu (rar, alte prepoziţii) + numeral cardinal propriu-zis:
E cu 10 kilograme mai gras ca tine.
Se înalţă până la 2 metri de la sol.
- subordonată relativă:
Doarme cât poate / oricât doreşte / câte ore e liber.

CIRCUMSTANŢIALUL DE RELAŢIE

„Este un constituent al enunţului” (GALR II: 521) care exprimă domeniul care se limitează o acţiune,
o stare, o calitate sau punctul de vedere asupra faptelor enunţate: Ezită cu privire la simultaneitatea sau
decalarea alegerilor. Se poate lăuda în materie de gropi. Strict profesional, mijloacele lor sunt
remarcabile.
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale:
L-a depăşit in viteza pe celălalt concurent.

219
 Tehnic vorbind, asta se numeşte…
- adjective propriu-zise şi participiale:
bun de munca;
soluţie depăşită din punct de vedere tehnic;
- adverbe:
sună bine pentru tine;
acţionează prompt in privinta drepturilor sale sale.
- propoziţie:
România se situează pe ultimul loc în privinţa igienei orale.
Clasa de substituţie include:
- substantive şi substitute în acuzativ precedate de: în (ceea) ce priveşte, cât priveşte, cu privire la,
apropo de, în legătură cu, în materie de, legat de, la, în, cu şi în genitiv precedate de loc. prep. în privinţa
În ceea ce priveşte presa străină, ar merita poate de menţionat că…
Cât priveşte procedura, nu putem fi de acord.
Se va pronunţa cu privire la voi / aceia / ceilalţi / primul / amândoi.
Facilitează aplicarea legii în materie de comerţ. …aşa-numiţii şefi de galerie excelau
la ambele capitole.
În privinţa presei, se poate afirma că…
- adjective precedate de locuţiunile prepoziţionale din punct de vedere, sub aspect şi de prepoziţia de:
Din punct de vedere financiar, stăm rău.
Există persoane care au suferit sub aspect politic în comunism.
De inteligent, e inteligent.
- forme verbale nepersonale:
De citit, am citit, dar…
E priceput în a manipula oamenii.
- adverbe:
Se comportă corect moralmente.
Teoretic, e bine, practic, nu funcţionează.
- propoziţii relative introduse prin pron. adj. relative şi nehotărâte compuse cu ori- precedate de o
locuţiune prepoziţională / prepoziţie:
Cât despre ceea ce se cheamă cu un termen general „opinia publică”,
…atitudinile sunt confuze…
Pentru cine frecventează cursul, lucrurile sunt clare.
- propoziţii conjuncţionale (rar) ca dezvoltare a circumstanţialului de relaţie exprimat prin supin
(model: de văzut, am văzut) sau prin adjectiv / adverb (model: de frumoasă, e frumoasă): Să vină, nu
vine!

220
 SUBORDONATA DE RELATIE

CIRCUMSTANŢIALUL DE CAUZĂ

„Este un component al enunţului prin care se specifică motivul (cauza) care

antrenează desfăşurarea unui proces şi prezintă ca realizare definitorie propoziţia
conjuncţională introdusă prin întrucât (şi sinonimele sale, fiindcă, pentru că etc.)”
N-am venit, pentru că mi-a fost ruşine. = N-am venit de ruşine.
Termenii regenţi sunt:
- construcţii cu centru verbal:
A greşit / greşind din neatentie..
- construcţii cu centru interjecţional:
Pasărea zvârr! fiindcă s-a speriat.
- construcţii cu centru adjectival:
Inabordabil din cauza firii sale, nu s-a căsătorit.
Clasa de substituţie include:
- cauzale conjuncţionale introduse prin conjuncţii şi locuţiuni conjuncţionale specifice: întrucât, căci,
deoarece, fiindcă, pentru că, din cauză că, din pricină că, din moment ce, de vreme ce, odată ce, pe motiv
că şi nespecifice: că, cum, dacă, pentru ce, de bine ce, din ce, unde, atâta timp cât, câtă vreme:
S-a învoit, pe motiv că nu se simte bine.
A plecat fiindcă l-ai jignit.
Cei ce-l folosesc preferă produsul oral din moment ce este la fel de efectiv ca şi cel
injectabil.
Cum alimentele s-au dovedit insuficiente, /1 preţurile au urcat astronomic./2
Unde am fost prea obosit, de-aceea n-am reacţionat
Cu ce–l încălzeşte pe cetăţeanul român imaginea îmbunătăţită în exterior, câtă
vreme el o duce mai greu?

221
 De vreme ce / din moment ce / odată ce / dacă n-a învăţat, de ce s-a mai dus la
examen?
Cum eram obosit, am preferat să rămân acasă.
De bine ce le era, au rămas acolo toată noaptea.
- cauzale relative:
Ne doare capul de câte lucruri s-au zvonit / de ce-am auzit / pentru ce probleme au
unii.
- cauzale juxtapuse:
A plecat, îl durea capul.
A încetat să scrie, nu mai avea nimic de ascuns.
E foarte supărat pe tine.
Nu i-ai răspuns la salut.
Nu vin, mă deranjează zgomotul.
- forme verbale nepersonale:
Neînvăţând / nemailucrând, nu se va descurca.
Îmbolnăvindu-se, nu s-a prezentat la examen.
Fusese certat pentru a nu fi fost atent.
- locuţiuni adverbiale:
De aceea n-a venit / de-aia n-a plecat / de-asta n-a răspuns, fiindcă se simţea rău.
De ce nu mergi în excursie?
- adjective precedate sau nu de prepoziţia de:
(De) supărat că a fost respins, s-a izolat. (S-a izolat, de supărat că a fost respins.).
(De) neatent, a confundat subiectele. (A confundat subiectele, de neatent.).
- substantive precedate de prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale: de, din, pentru, datorită (greşit
folosită în locul conectorului din cauza), din cauză / pricină de, de dragul / răul:
S-a ascuns de frică.
Din neatenţie a pierdut cheia.
N-a reuşit datorită neglijenţei.
A pătimit de dragul copiilor.
- pronume şi numerale precedate de aceleaşi prepoziţii / locuţiuni prepoziţionale:
A pătimit de dragul lor / acelora / celor doi /amândurora.

SUBOORDONATA CAUZALA ( DE CAUZA)

- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de cauză şi arată
cauza acţiunii sau o însuşire din regentă.
- cauzala poate fi de mai multe feluri:
 propriu-zisă care exprimă o cauză directă sau indirectă:
222
 S-a supărat1/ (pentru că) nu l-ai aşteptat.2/
 argumentativă: (Dacă) n-ai învăţat,1/ cum o să promovezi.2/
ÎNTREBĂRI:
- din ce cauză?, din ce pricină?
TERMENI REGENŢI:
- verb : N-a venit 1/ (pentru că) a fost reţinut.2/
- locuţiune verbală: N-a băgat de seamă nimic 1/ (că) a fost neatent. 2 /
- interjecţie: Geamul tronc1/ (din cauză că) s-a făcut curent. 2/
- adjectiv: Este gârbovă 1/ (din cauză că) este bătrână .2/
- locuţiune adjectivală: Este din topor, 1/(din cauză că) nu-i educat. 2/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. conjuncţii subordonatoare: deoarece, fiindcă, întrucât, căci, dacă, de, că.
Nu ştie 1/ (fiindcă) n-a învăţat. 2/
Lipseşte1/ (că) e bolnav.2/
b. locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: din cauză că, din pricină că, din moment ce, de vreme ce,
o dată ce, de bine că, pentru că, câtă vreme etc.
N-a venit la mine 1/ (din cauză că) a fost plecat în oraş.2/
(De vreme ce) nu înveţi, 1/ nu ştii.2/
c. adverbe relative cu valoarea unor conjuncţii: cum, când, unde:
(Cum) nu cunoaşteţi drumul 1/ vă puteţi rătăci. 2/
(Când) nu studiază, 1/ cum o să ştie? 2/
d. pronume relative precedate de prepoziţii: ce, cât : Nu refuz oferta 1/ ( de ce) crezi tu. 2/
Nu-şi revine1/ (de câte) a suferit. 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: apoi, atunci, pentru aceea, de aia, de
aceasta. Conjuncţiile menţionate, în afara ultimelor trei, sunt specifice. Specifice sunt şi locuţiunile
conjuncţionale menţionate, cu excepţia ultimelor trei.
TOPICĂ: - postpusă: Vin,1/ (că) vreau. 2/ (cele introduse prin că şi căci)
- antepusă: (Cum) n-ai învăţat, 1/ n-ai ştiut. 2/ (cele introduse prin cum)
- intercalată: De aceea, 1/ (că) -i bolnav , 2/ n-a venit. 1/
PUNCTUAŢIE: - indiferent de topică, cauzala se desparte, în general, de regenta ei prin
virgulă.

CIRCUMSTANŢIALUL DE SCOP (final)

„Este componentul enunţului prin care se exprimă finalitatea, ţinta desfăşurării unui proces şi are ca
realizare definitorie propoziţia conjuncţională introdusă prin ca să.” (GALR II: 540).

223
Termenii regenţi sunt:
- grup cu centru verbal:
Învaţă pentru a sti.
Învăţând pentru a sti , vei avea satisfacţii.
- grup cu centru interjecţional:
Hai la plimbare !
- grup verbal cu adjectiv:
Era elegantă pentru a atrage privirile.
- grup verbal cu adverb:
Se străduieşte enorm ca sa castige bursa.
Clasa de substituţie include:
- finale conjuncţionale:
Vorbele erau rele, spuse anume (pentru) ca să doară.
Spre deosebire de starurile cu sclipici veritabil, din alte ţări ale lumii, vedetuţele noastre nu
ştiu cum să facă doar, doar să calce mai des în lumina flash-urilor.
Strecoară-te în vârful picioarelor, pentru ca nu care cumva să-l trezeşti / ca nu cumva să-
l…/ să nu cumva să-l…/ să nu-l…
Hai de povesteşte ce-a fost!
- finale relative:
Se pregăteşte în vederea a ceea ce îl aşteaptă.
- finale juxtapuse:
Claxonau disperaţi, doar-doar se va face loc.
- forme verbale nepersonale:
Se duce la scăldat / după cerşit / în peţit.
Repetă pentru a şti / spre a înţelege / pentru a ţine minte.
- adverbe şi locuţiuni adverbiale:
Anume / dinadins / înadins / de aceea / de-aia / de asta / pentru asta / pentru aia a venit
ca să te certe.
- substantive (rar, substitute( în acuzativ (precedate de pentru, spre, întru, la, cu: cu scopul, în ideea, cu
intenţia, în speranţa ş.a.) şi în genitiv (în vederea,în favoarea, în folosul, în beneficiul, în detrimentul)
Merge la / după cumpărături.
A venit cu acest scop / pentru un anumit scop / în scopul aderării sale…
S-au pronunţat şi acţionează în favoarea aderării la NATO
A muncit mult în vederea obţinerii acestu titlu.
A concertat în folosul acelora.
…acţiuni dictate de aceştia în detrimentul ţării şi în favoarea intereselor străine…

224
SUBORDONATA FINALA ( DE SCOP)
- este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui complement circumstanţial de scop, arătând
scopul acţiunii din regentă.
ÎNTREBĂRI:
- în ce scop?, cu ce scop?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Vine la bibliotecă 1/ (să) împrumute cărţi .2/
- locuţiune verbală: A luat parte la concurs 1/ (ca să) câştige. 2 /
- interjecţie: Hai în clasa 1/ (ca să) repetăm lecţia. 2/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. conjuncţii subordonatoare: să, ca să, de.
Vine adesea 1/ (ca să)-i vadă.2/
Mergea la mare 1/ (de) se trata de reumatism.2/
b. locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: pentru ca să, că doar (- doar), că doar de, doar de.
Învaţă 1/ (pentru ca să) reuşească.2/
Insistă 1/ (că doar-doar) l-o lămuri. 2/
c. adverbul doar (doar):
Îl vizita des, 1/ (doar-doar) l-o convinge de adevăr. 2/
d. pronume relativ precedat de prepoziţie: S-a dus 1/ (după ce) avea de cumpărat. 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele şi locuţiunile adverbiale: anume, dinadins, de asta, într-adins,
de aceea, pentru aceea, pentru asta etc. elementele subordonatoare populare sunt specifice.
TOPICĂ: - postpusă: Vin,1/ (ca să) te văd. 2/
- antepusă: (Pentru ca să)-l văd, 1/ am venit mai devreme. 2/
- intercalată: Anume, 1/ (ca să) mă supere , 2/ n-a venit. 1/
PUNCTUAŢIE: - finala introdusă prin de nu se desparte prin virgulă de regentă. Se despart cele cu
element corelativ în regentă, care sunt antepuse şi nu sunt considerate esenţiale în frază.

CIRCUMSTANŢIALUL CONDIŢIONAL

„Este un component al enunţului prin care se exprimă condiţia de a cărei îndeplinire depinde
desfăşurarea unui proces. Realizarea definitorie a circumstanţialului condiţional este propoziţia
conjuncţională introdusă prin dacă (sau prin sinonimul său de)” (GALR II: 550).
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale (condiţional, indicativ imperfect, viitor sau
prezent, imperativ, prezumtiv) şi nepersonale:

225
 Invatand temeinic, ar înţelege / ar fi înţeles / înţelegea / va înţelege /
înţelege / va fi înţelegând mai uşor lucrurile.
- adjective, locuţiuni adjectivale şi orice părţi de vorbire cu comportament adjectival:
E un adăpost folositor / utilizabil numai în caz de atac aerian.
- interjecţie predicativă
În caz de pericol, hai!
Clasa de substituţie include:
- condiţionale conjuncţionale:
Te-ar ajuta dacă (de) l-ai ruga.
Când ar afla cu ce-ţi pierzi timpul apoi s-ar supăra rău de tot.
Să am eu timpul tău, ce n-aş face!
În caz că te caută, anunţă-mă!
- condiţionale relative
În locul cui a vorbit, eu n-aş fi spus asta.
- condiţionale juxtapuse
Ai carte, ai parte. Vrei, nu vrei, te duci.
- condiţionale subînţelese:
Du-te, dacă nu√, se va supăra.
Spune-i, că de nu √, se va supăra.
- condiţionale fără regentă:
De-ai şti ce mult mă doare!
De-aş fi fost acolo!
- verbe la gerunziu (cu sau fără semiadverbul numai / doar)
Numai / doar repetând zilnic, ai putea reţine totul.
- adjective şi participii
…nu suntem capabili de progres decât împinşi de la spate.
Singură, n-ar îndrăzni.
- adverbe şi locuţiuni adverbiale
Vino, altfel / altminteri mă supăr.
La o adică, nu i-ar strica o săpuneală!
Vino după amiază, în caz contrar, nu-ţi mai primesc lucrarea!
- substantive (de regulă, abstracte: caz, condiţie, eventualitate, ipoteză ş.a., dar şi care denumesc
persoane precedate de locuţiunea prepoziţionale în locul) precedate de prepoziţii: cu, fără, în )
O boală, oricât de cumplită, e suportabil ă, cu condiţia să nu-i dai un nume.
În cazul, în care PSD reuşeşte, să vedeţi ce ne aşteaptă.
Anunţă-mă în eventualitatea / în ipoteza că lipseşti mai mult!
În caz de cutremur, nu intraţi în panică!
226
 În locul profesorului / lui / aceluia / primului, aş fi părăsit sala.

SUBORDONATA CONDITIONALA
- este subordonata care exprimă condiţia sau ipoteza de a cărei îndeplinire depinde realizarea unei
acţiuni sau a unei însuşiri din regentă.
ÎNTREBĂRI:
- cu ce condiţie?
TERMENI REGENŢI:
- verb : (Dacă) doreşti 1/ vino la mine.2/
- locuţiune verbală: (Dacă) ai timp 1/ să iei şi tu parte la adunare. 2 /
- interjecţie: Hai în clasa 1/ (dacă) vrei! 2/
- adjectiv: Acest echipament este recomandabil 1/ (în caz de) mergi pe munte.2/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. conjuncţii subordonatoare: dacă, de, să.
Vine 1/ (de)-l vede.2/
(Dacă) doreşti 1/ vino la mine.2/
(Să) fi învăţat, 1/ reuşea. 2/
b. locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: în caz de, în caz că, de unde.
(În caz că) plouă, 1/ îmi voi lua umbrela.2/
c. pronume relativ în genitiv + locuţiunea prepoziţională în locul:
(În locul cui) a vorbit 1/ eu n-aş fi spus asta. 2/
d. prin juxtapunere: Ai carte, 1/ ai parte.2/
e. adverbul relativ când:
(Când) m-aş potrivi lui, 1/ de mult aş fi ajuns la sapă de lemn. 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele apoi şi atunci. Element introductiv specific este locuţiunea
conjuncţională în caz că.
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (dacă) te văd. 2/
- antepusă: (Dacă) mă chemi 1/ voi veni. 2/
- intercalată: Apoi, 1/ (dacă) mă superi , 2/ plec. 1/
PUNCTUAŢIE: - se despart prin virgulă cea juxtapusă şi cea intercalată. Când e socotită esenţială în
frază, nu se desparte prin virgulă.

CIRCUMSTANŢIALUL CONCESIV

227
 „Este un component al enunţului prin care se exprimă contrazicerea / excluderea unui raport de
condiţionare (de inferenţă) între două procese comunicate. Realizarea definitorie a circumstanţialului
concesiv este propoziţia conjuncţională introdusă prin deşi (sau echivalentul chiar dacă).” (GALR II: 559).
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale
În ciuda varstei înaintate, munceşte enorm.
Muncind enorm, în ciuda varstei înaintate, se bucură de aprecierea tuturor.
Clasa de substituţie include:
- concesive conjuncţionale: deşi, chiar dacă, chiar de, cu toate că, măcar să / că, chit că, de bine
ce, că, dacă, de, fără să, când, cum, indiferent dacă / că / de
Se duce, deşi n-are chef / chit că nu poate / cu toate că e ocupat / chiar dacă nu-i
face plăcere.
El este cel care dă sfaturi, de cele mai multe ori fără să i se ceară.
Popa, că e popă, şi tot minte.
- concesive relative:
Cât e de ocupat, tot îşi găseşte timp pentru lectură.
Oricât de plictisiţi suntem, tot ne mai uităm la televizor.
Orice ar fi, trebuie să mergi înainte.
- concesive juxtapuse
Ai, n-ai, tot îi dai.
Vrei, nu vrei, te duci.
Mănânci, nu mănânci, te îngraşi.
- concesive cu predicat eliptic:
Deşi frig, a plecat.
Deşi bolnav, tot s-a dus.
Cât de scumpă, o cumpără.
- verbe la gerunziu şi infinitiv
Nici (chiar) spunându-i adevărul, tot nu l-a convins.
Chiar (şi) fără a mă strădui prea tare, tot m-am descurcat.
- participii, adjective, adverbe
Chiar neterminat / chiar aşa, articolul părea bun.
Nici lăudat, n-ar accepta funcţia.
Nici în ruptul capului, n-ar recunoaşte că a greşit.
Oricum, nu m-am supărat.
Vrând-nevrând, tot se vor pensiona.

228
 - substantive în acuzativ precedate de locuţiunea prepoziţională cu tot / cu toată…
Cu tot efortul, n-a izbutit să te convingă.
- substantive (rar, substitute) în genitiv, precedate de loc. prep. în ciuda, în pofida, sau de prep.
împotriva, contrar (adverb + dativ)
În ciuda / în pofida opiniei tale, voi accepta.
Contrar părerii lui Pascal, există în “divertisment” mai multă înţelepciune decât
credem, cu condiţia să fie deliberat, voit.

SUBORDONATA CONCESIVA
- este subordonata care arată o împrejurare care ar putea împiedica realizarea acţiunii sau
existenţa însuşirii din regentă, dar nu o împiedică.
- este de mai multe feluri:
 propriu-zisă: (Deşi) este bolnav, 1/ a venit la şcoală.2/
 ipotetică sau condiţională: (Orice) s-ar întâmpla, 1/ nu plec acolo.2/
ÎNTREBĂRI:
- în ciuda cărui fapt?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Învaţă , 1/ (chiar dacă) este obosit.2/
- locuţiune verbală: (Deşi) era supărat, 1/ a stat totuşi de vorbă cu mine. 2 /
- interjecţie: (Deşi) eşti ocupat 1/ hai totuşi până acolo. 2/
- adjectiv: El a ieşit învingător, 1/ (deşi) a jucat slab.2/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
a. conjuncţii subordonatoare: că, dacă, de, să, deşi, batăr, măcar.
Calul, 1/ (că)-i cal, 2/ şi tot oboseşte. 1/
Fierul, 1/ (de)-i fier, 2/ şi tot rugineşte. 1/
(Să)-l omori în bătaie, 1/ şi tot nu recunoaşte. 2/
b. locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: cu toate că, chit că, măcar că, chiar dacă, chiar că, chiar
de, chiar să, măcar de, şi dacă, şi de, fără (ca) să etc.
(Cu toate că) s-a grăbit, 1/ n-a ajuns la timp .2/
Învaţă , 1/ (chiar dacă) este obosit.2/
c. pronume relativ + adj. indiferent:
(Indiferent ce) i-ai spune, 1/ tot nu se conformează. 2/
d. adjectiv pronominal relativ + adj. indiferent:
(Indiferent ce) măsuri ai lua, 1/ tot nu se potoleşte. 2/
e. pronume nehotărâte: orice, oricât, oricine:
(Orice) s-ar întâmpla, 1/ tot mă duc acolo. 2/
f. adjectiv pronominal nehotărât:

229
 (Oricâţi) bani ai avea, 1/ tot nu-ţi ajung. 2/
g. adverbe relative: cât, cum, unde.
(Cât) de bogat ar fi, 1/ tot zgârcit rămâne. 2/
(Cum) o dai, 1/ tot n-o nimereşti. 2/
(Unde) l-ai pune, 1/ tot îl găseşte. 2/
h. adverb nehotărât: oricât, oricum, oriunde.
(Oricât) te-ai strădui, 1/ tot nu reuşeşti. 2/
i. prin juxtapunere: Plece ei, 1/ eu nu plec.2/
Bate-l, 1/ şi tot nu se duce.2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele (şi) tot, (şi) totuşi, şi locuţiunea adverbială cu toate acestea.
Conjuncţiile deşi, batăr, măcar, şi locuţiunile conjuncţionale menţionate (cu excepţia lui fără ca să) sunt
specifice.
TOPICĂ: - postpusă: Vin1/ (deşi) n-am timp. 2/
- antepusă: (Deşi) plouă 1/ tot voi veni. 2/
- intercalată: Totuşi, 1/ (deşi) a plouat, 2/ tot am plecat în excursie. 1/
PUNCTUAŢIE: - se desparte de obicei prin virgulă de regenta ei.

CIRCUMSTANŢIALUL CONSECUTIV

„Este un component al enunţului care exprimă rezultatul, urmarea desfăşurării unei acţiuni, a unui
eveniment sau a existenţei unei stări, care presupun un anume grad de intensitate. Realizarea definitorie a
circumstanţialului consecutiv este propoziţia conjuncţională introdusă prin conectorul specializat încât.
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale sau nepersonale
Şi-a amintit / şi-a adus aminte spre uimirera tuturor ce s-a întâmplat.
Amintindu-şi / Aducându-şi aminte spre uimirea tuturor…
- adjective, participii
Dezgustat de viaţă pana la disperare, şi-a pus capăt zilelor.
- adverbe
Vorbea aşa de repede că nu-l puteam urmari.
Clasa de substituţie include:
- subordonate conjuncţionale, introduse prin încât, de, că, să, (pentru) ca…să, cât să, încât să
Am o percepţie atât de directă a dezastrelor / pe care ni le rezervă viitorul,/ încât
mă-ntreb /CNS unde mai găsesc forţa de-a înfrunta prezentul./
Nici un subiect nu-mi pare destul de important / Pca să merite / CNSsă vorbesc despre
el. /

230
 La noi, e musai /Pca mai întâi să se producă dezastrul / pentru ca înaltele minţi
politice să se gândească la prevenirea lui./CNS
- substantive în acuzativ, precedate de una dintre prepoziţiile spre, până la, de
…buzunarele românilor se vor subţia până la desfiinţare.
A intrat primul la facultate spre surpriza tuturor.
- verbe la supin
S-a schimbat de nerecunoscut.
A întinerit de neimaginat.
- verbe la infinitiv, precedate de prepoziţii ca: pentru, spre, până la
E prea inteligent pentru a nu înţelege asta.
E destul de şmecher spre a nu se putea descurca.
- verbe la gerunziu
Atâta au discutat, ajungând să se înţeleagă.
Atâta l-au căutat, reuşind într-un târziu să-l găsească.
- locuţiuni adverbiale: de minune, de mai mare dragul, de tot dragul, de moarte…
S-au speriat de moarte, nu alta!
E frumoasă de mai mare dragul!
Corelativele consecutivei sunt variate ca exprimare. Ele nu au aceeaşi funcţie sintactică ca a
propoziţiei pe care o însoţesc în regentă. Ele sunt:
- adverbe
Atât(a) a muncit, încât…
E prea / destul de / suficient de / îndeajuns de mult, încât să…
- locuţiuni adverbiale: în aşa fel / chip, într-un asemenea hal / fel / chip, până-ntr-atîta, până
acolo, într-atâta, în aşa măsură
Se exprimă în aşa fel, încât nu-l înţelege nimeni.

SUBORDONATA CONSECUTIVA
- este subordonata care arată urmarea unei acţiunii, a unei însuşirii sau a unei caracteristici, ori
urmarea unei cantităţi.
ÎNTREBARE:
- care este urmarea faptului că?
TERMENI REGENŢI:
- verb : Mănâncă, 1/ (de) te sperie.2/
- adjectiv: Era frumoasă, 1/ (încât) nu te puteai uita la ea.2/
- locuţiune adjectivală: Era de treabă, 1/ (încât) îi ajuta pe toţi.2/
- adverb: Experimentase destul, 1/ (încât să) nu poată aduce noi argumente.2/
ELEMENTE DE RELAŢIE:
231
a. conjuncţii subordonatoare: încât, că, de, să, ca să.
Tipa, 1/ (de) te asurzea. 2/
E slabă, 1/ (să-i) plângi de milă.2/
E prea diplomată, 1/ (ca să )-l contrazică. 2/
b. locuţiuni conjuncţionale subordonatoare: încât să, pentru ca să, cât să, de să.
Proceda de aşa natură, 1/ (încât să) fie observat.2/
E prea comod , 1/ (pentru ca să) facă un asemenea efort.2/
c. adverbe relative: cât, decât.
Ţipa aşa se tare, 1/ (cât) ţi-era milă de el. 2/
ELEMENTE CORELATIVE: adverbele aşa (de), astfel (de), atât (de), destul (de), prea, locuţiunile
adverbiale în aşa fel, până într-atât, până acolo, adjectivele pronominale atât, atare. Conjuncţia încât şi
locuţiunile conjuncţionale încât să şi de să sunt specifice.
TOPICĂ: - întotdeauna postpusă: Vorbeşte atât de tare, 1/ (încât) îl aud toţi. 2/
PUNCTUAŢIE: - se desparte prin virgulă de regenta ei cu excepţia celei introduse prin să şi cu
corelativul prea şi a celor introduse prin de aşezate imediat lângă predicatul regentei.

CIRCUMSTANŢIALUL OPOZIŢIONAL

„Indică ceea ce este contrar (sau prezentat ca fiind contrar) celor exprimate de alt component al
enunţului […]” (GALR II: 575). Circumstanţialul opoziţional apare în structuri ternare de tipul: Vrea /
cumpără / vinde / bea / mănâncă / citeşte / scrie X în loc de Y; Doarme / stă / leneveşte / lucrează…în loc
să… Este echivalentul unei construcţii adversative, frecvent realizate prin nu…,ci… sau x, şi nu y: A
băut apă în loc de ceai. = Nu ceai a băut, ci apă. = Apă, şi nu ceai a băut.
Circumstanţial opoziţional arată obiectul, acţiunea sau însuşirea care se opune
celor exprimate prin:
o subiect: Au fost răsplătiţi alţii în loc de cei merituoşi.
o predicat A răspuns în loc de a se mai gândi.
o nume predicativ Răspunsul a fost altul în locul celui aşteptat.
o complement direct A băut apă în loc de ceai.
o complement prepoziţional M-am referit la subiect în loc de predicat.
o complement de agent Proiectul a fost executat de altul în locul tău.
o complement circumstanţial de loc În loc de parc, a preferat să se plimbe pe străzi.
o complement circumstanţial de timp În loc de azi, parcă văd c-o să vină mâine.
o complement predicativ al obiectului: În loc de şef, l-au ales secretar al acelei comisii.
o atribut În loc de neagră, mi-a cumpărat o bluză verde.

232
Termenii regenţi sunt:
o verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale:
Bea vin în loc de apă.
Bând vin în loc de apă, s-a îmbătat.
A ţinut minte altceva în loc de poezie.
o interjecţii predicative:
Hai tu în locul lui!
o adjective:
Incomplet în loc de exhaustiv, studiul cu această temă nu poate fi publicat.
o adverbe
A venit ieri în loc de azi.
Clasa de substituţie include:
- grupuri prepoziţionale formate din locuţiunile prepoziţionale specifice în locul, în loc de şi nume /
adverbe / forme verbale nepersonale:
În locul lui Ion / în loc de Ion / în locul tău / în locul aceluia / în loc de doi
au venit alţii / trei.
În loc de azi, va veni mâine.
În loc de a spune adevărul, el minte cu neruşinare.
Nu puţini vor prefera ştreangul în loc de cerşit.
- opoziţionale relative introduse printr-un pronume / adjectiv relativ precedat de una dintre cele două
locuţiuni prepoziţionale:
În loc de cine fusese invitat / în locul cui fusese invitat, au venit alţii.
- opoziţionale conjuncţionale introduse prin locuţiunea conjuncţională specifică în loc să, dar şi prin
conectori nespecifici: câtă vreme, în timp ce, pe când, când (opoziţionale aparent temporale), dacă (aparent
condiţionale), (de) unde (aparent locale), (pentru) ca…să (aparent finale)
În timp ce / Câtă vreme / Pe când unii doar se prefac a munci, eu muncesc
de-adevăratelea.
Dacă / De unde ieri susţinea asta, azi susţine contrariul.
O credeam serioasă, pentru ca să aflu că nu e deloc aşa.
În opoziţionalele aparent condiţionale, adverbele dimpotrivă, în schimb „au rol dezambiguizator,
subliniind raportul semantic opoziţional” (ibidem, 579).
Dacă ieri infirma zvonul, azi în schimb / dimpotrivă îl confirmă.

SUBORDONATA OPOZITIONALA

233
 CIRCUMSTANŢIALUL CUMULATIV

Exprimă cumulul printr-un obiect / situaţie adăugat(ă) celor exprimate prin diferite funcţii
sintactice. Apare în construcţii ternare, alături de regent şi de subiect (În afară de Ion, a mai venit şi
Vasile.), nume predicativ (A devenit şi altceva decât o teorie lingvistică), complement predicativ al
obiectului (L-au ales şi directorul centrului, în afară de prodecan.), complement direct (În afară de mere,
ce-a mai cumpărat?), complement secundar (În afară de asta, ce te-a mai rugat?) şi de alte poziţii
sintactice.
Cred că cea mai potrivită echivalare se face cu ajutorul perechii locuţionale: nu numai…, ci şi… /
dar şi... / cât şi…: A venit şi Mihai pe lângă musafirul tău = A venit nu numai musafirul tău, ci şi Mihai.
Tot pentru identificare, trebuie precizat că acest complement nu se poate realiza în absenţa acelei
părţi de propoziţie faţă de care indică un cumul (În afară de Ion, a vorbit şi Mihai. * În afară de Ion, a
vorbit. Pe lângă mere, a mai cumpărat şi pere. *Pe lângă mere, a cumpărat.)
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale:
A cumpărat şi fructe p e l â n g ă l e g u m e.
Cumpărând şi fructe p e l â n g ă l e g u m e, a terminat banii.
A ţinut minte şi multe amănunte p e l â n g ă l u c r u r i l e esenţiale.
- interjecţii predicative
Poftim şi o cafea p e l â n g ă d u l c i u r i.
- adjective postverbale

234
 …invidiată şi pentru minte p e l â n g ă f r u m u s e ţ e, Ana încerca să…
Clasa de substituţie include:
- grup prepoziţional format dintr-una din locuţiunile prepoziţionale / prepoziţiile: (în) afară de, în afara,
dincolo de; pe lângă, peste, decât şi substantiv / substitut, adjectiv / adverb / formă verbală nepersonală
În afară de Ion / tine / cei doi, au mai venit trei.
În afară de nesimţit, mai e şi leneş.
Pe lângă învăţat, se ocupă şi cu alte lucruri.
În afară de azi, a venit şi ieri.
I-am explicat şi altcuiva decât lui Ion / decât ţie. I-am explicat şi altădată decât ieri.
- cumulative conjuncţionale introduse prin: după ce (că), pe lângă că, (în) afară că, plus că, las(ă)
că, necum să
După ce că / pe lângă că / în afară că e proastă, mai e şi obraznică.
Textul e plin de greşeli, plus că e prost.
- cumulative relative cu relativul precedat de prepoziţia decât sau de o locuţiune prepoziţională
Vrea să poarte şi altceva decât ce i-ai dat.
Se gândeşte şi la altcineva decât la cine crezi.
Pe lângă ce i-ai oferit, s-a servit şi cu cafea.
Altădată ne dădeau şi altceva, în afară de ce ne dau acum.
„Corelativele circumstanţialului cumulativ sunt adverbele: şi, mai (…), şi, încă şi, nici, apoi”
Medicamentele acelea, pe lângă că nu ne slăbesc, ne mai şi îmbolnăvesc.

SUBORDONATA CUMULATIV

CIRCUMSTANŢIALUL DE EXCEPŢIE

235
 Exprimă o excepţie în raport cu diferite funcţii sintactice: subiect (Toţi veniseră, cu excepţia
Mariei.), nume predicativ (Ambalajul nu era altceva decât o fantasmă a obiectului şi un surogat al
prosperităţii.), complement direct (Nu vrea altceva decât linişte.), complement indirect (nu s-a destăinuit
altcuiva decât ţie.) ş.a. În general, această poziţie sintactică, la care se raportează circumstanţialul de
excepţie, e exprimată prin combinaţii ca: nimeni altcineva, nimic altceva, nimeni altul, nimănui altcuiva,
nicăieri altundeva ş.a.
Provine din două propoziţii, una pozitivă (Toţi / mulţi / unii / ei / studenţii învaţă.) şi alta negativă
(Tu nu înveţi.): Toţi învaţă, în afară de tine.
Termenii regenţi sunt:
- verbe şi locuţiuni verbale la moduri personale şi nepersonale
Toţi veniseră, î n a f a r ă d e M a r i a. .
Venind toţi, î n a f a r ă d e M a r i a, gazda i-a poftit la masă.
Nu-şi aducea nimic aminte, î n a f a r ă d e n u m e l e tău
- interjecţii predicative
Iată-le pe toate, î n a f a r ă d e M a r i a, că se îndreaptă spre noi.
Clasa de substituţie include:
- grup prepoziţional format din loc.prep. (în) afară de, în afara / prep. decât şi substantiv / substitut /
adverb / adjectiv / formă verbală nepersonală
Nu văzuse nimic altceva decât o carte / decât pe tine / decât pe primul.
A mers în fiecare zi la stomatolog, (în) afară de alaltăieri.

A cumpărat bluze divers colorate, (în) afară de roşii.

Nu se pricepe la nimic altceva, (în) afară de a studia / decât a studia / decât de studiat.
- circumstanţiale de excepţie relative cu elementul de relaţie precedat de una dintre loc.prep. / prep.
amintite
N-a venit nimeni în afară de cine fusese invitat.
Nu se teme de nimic altceva decât de ce a auzit.
- circumstanţiale de excepţie conjuncţionale introduse prin loc. conj. în afară că
În afară că e mincinoasă, femeia nu e bună de nimic.

SUBORDONATA DE EXCEPTIE

236
237