Limba Română -sinteză

1. Lexicul

Vocabularul fundamental şi masa vocabularului

Cuvântul. Sensul cuvintelor în context. Tipuri de sens (de bază,

secundar, figurat)

şi rolul contextului în realizarea fiecăruia. Dubletele etimologice.

Cuvinte

polisemantice.

Mijloace interne de îmbogăţire a vocabularului. Derivarea.

Compunerea.

Schimbarea valorii gramaticale (conversiunea). Familia lexicală.

Mijloace externe de îmbogăţire a vocabularului. Împrumuturile

lexicale (vechi şi

noi).Neologismele. Regionalisme. Arhaisme.

Pronunţarea corectă a neologismelor. Greşeli de pronunţie.

Sinonime. Antonime. Omonime. Paronime. Pleonasmul. Tautologia.

Unităţi frazeologice (locuţiuni, expresii)

2. Noţiuni de fonetică

Vocale. Consoane. Semivocale. Diftongul. Triftongul. Hiatul.

Silaba. Despărţirea cuvintelor în silabe.

Accentul; accentuarea corectă în limba română.

3. Morfosintaxa

Părţile de vorbire flexibile. Clasificare/fel (verb, substantiv,

articol, pronume,

numeral, adjectiv). Locuţiunile. Categorii morfologice (diateză,

conjugare, mod,

timp, persoană, număr, gen, caz, grad de comparaţie). Funcţii

sintactice.
Părţile de vorbire neflexibile. Clasificare/fel (adverb, prepoziţie, conjuncţie,

interjecţie). Locuţiunile. Funcţii sintactice (adverb, interjecţie).

4. Noţiuni de sintaxă; sintaxa propoziţiei şi a frazei

Relaţii sintactice. Mijloace de realizare a relaţiilor sintactice în

propoziţie şi în

frază.

Fraza. Propoziţia principală şi cea secundară/subordonată.

Elemente de relaţie în

frază. Propoziţia regentă şi cea subordonată. Elementul regent.

Propoziţia şi părţile de propoziţie. Tipuri de propoziţii şi de părţi

de propoziţie.

Subiectul şi propoziţia subiectivă. Predicatul şi propoziţia subordonată

predicativă.

Atributul şi propoziţia subordonată atributivă. Complementul direct si

propoziţia

subordonată completivă directă. Complementul indirect si propoziţia

subordonată

completivă indirectă. Complementele circumstanţiale de loc, de timp, de

mod

(actualizare), de cauză, de scop. Propoziţiile circumstanţiale de loc, de

timp, de

mod, de cauză, de scop. Propoziţiile subordonate circumstanţiale

condiţionale,

concesive, consecutive.

Acordul gramatical; acordul prin atracţie, acordul logic.

Anacolutul.

VOCABULARUL

Vocabularul sau lexicul constituie totalitatea cuvintelor unei limbi, formând un sistem în care
cuvintele se află în anumite relaţii şi în care sunt ordonate în funcţie de mai mulţi factori.

Vocabularul limbii române cuprinde aproximativ 120 000 de cuvinte.

Vocabularul limbii române se împarte în:

1. vocabularul fundamental

2. masa vocabularului

I Vocabularul fundamental conţine aproximativ 1000-1500 de cuvinte din numarul total al

cuvintelor din limbă; aproximativ 60% din cuvintele vocabularului fundamental sunt de
origine latină, restul de 40% fiind de alte origini.

1)Cuvintele din vocabularul fundamental au următoarele caracteristici:

a)sunt cunoscute şi folosite de toţi vorbitorii, fiind cele mai uzuale;

b)au cea mai mare circulaţie şi frecvenţă şi circulaţie în vorbire;

c)au cea mai mare stabilitate şi vechime;

d)au mare capacitate de compunere şi derivare, caracterizându-se şi prin polisemantism;

e)intră în numeroase locuţini şi expresii;

f)constituie partea mai conservatoare, se schimba mai încet, în legatură cu evoluţia societăţii;

2)În vocabularul fundamental intră următoarele categorii de cuvinte:

a)cuvinte ce denumesc obiecte sau acţiuni foarte importante: face, merge, arde etc.

b)cuvinte ce denumesc băuturi sau alimente de primă necesitate: apa, lapte, pâine etc.

c)cuvinte ce denumesc părţi ale corpului omenesc: cap , mână, picior etc.

d)cuvinte ce denumesc fiinţe, animale sau păsări foarte bine cunoscute: băiat, femeie, câine,
pisică etc.

e)cuvinte ce denumesc arbori, fructe sau flori: frunză, măr, pom etc.

f)cuvinte ce denumesc culori mai importante : alb, negru, roşu, albastru etc.

g)cuvinte ce denumesc membrii unei familii şi gradele de rudenie: tată, fiu, soacră, mamă etc.

h)cuvinte ce denumesc zilele săptămânii sau diviziuni ale timpului: an, ceas, ieri, seară, zi etc.

i)cuvinte care denumesc obiecte casnice sau unelte diverse: ac, cuptor, lingură etc.

j)cuvinte care denumesc defecte sau calităţi: blând, deştept, gras, frumos etc.

k)cuvinte referitoare la mediul înconjurător: cer, zăpadă, ploaie, vânt etc.

l)cuvinte referitoare la locul sau la modul de desfăşurare al unei acţiuni: acolo, departe,
repede, sus etc.
m)unele părţi de vorbire cum sunt articolele, pronumele, prepoziţiile, conjuncţiile, numeralele
până la zece, verbele auziliare şi cele neregulate: al, cel, eu, daca, iar, doi, cinci,a avea, sta,
vrea etc.

II. Masa vocabularului cuprinde circa 90% din totalul cuvintelor limbii şi are în
componenţă:

-arhaisme(cuvinte, expresii, fonetisme, sensuri, forme gramaticale şi construcţii sintactice

care au dispărut din limba comună ori au încetat sa mai fie uzuale)

-regionalisme(cuvinte şi fapte din limbă, de natură fonetică şi gramaticală, specifice vorbirii

dintr-o anumită regiune)

-elemente de jargon(cuvinte sau expresii din alte limbi, întrebuinţate de reprezentanţii

anumitor grupuri sau clase sociale cu intenţia de a evita exprimarea simplă, proprie oamenilor
de rând, de a impresiona şi de a se deosebi de aceştia, evidenţiind astfel o pretinsa
superioritate culturală)

-elemente de argou(cuvinte sau expresii folosite de vorbitorii unor grupuri sociale restrânse
din lumea socială interlopă sau de alte grupuri sociale ca: elevi, studenţi, militari etc)

-neologisme(sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi şi tot în categoria neologismelor
intră şi cuvintele create în interiorul limbii prin derivare sau compunere, având obligatoriu un
componente neologic)

-termeni din limbajul tehnic(cuvinte şi expresii folosite în anumite domenii ale tehnicii)

-termeni din limbajul ştiinţific(cuvinte şi expresii folosite în diferite domenii ale

ştiinţei:lingvistice, biologie, matemátică, medicină, chimie etc)

Cuvintele din masa vocabularului au urmatoarele trăsături:

a)formează partea cea mai mobilă;

b)cuvintele aparţin unor domenii diverse, unele de strictă specializare;

c)utilizarea lor este limitată la:

-o anumită clasă, grup social sau profesional;

-un anumit teritoriu;

-un anumit timp(o anumită epoca).

Cuvântul este o insiruire de sunete care au un înţeles şi care capătă în procesul comunicării
diferite întrebuinţări gramaticale.
Orice cuvânt are două laturi: forma(prin care se înţelege totalitatea sunetelor din care este
alcătuit) şi conţinutul(prin care se înţelege imaginea mentală pe care vorbitorul şi-o formează
şi o păstrează în memorie, referitoare la un obiect.

Cuvântul , considerat izolat, poate avea unul sau mai multe sensuri, dar într-un context
anumit nu poate avea decât o singură semnificaţie care rezultă din relaţiile pe care cuvântul le
stabileşte cu celelalte unităţi lexicale din context.

După legătura dintre sensul lor şi obiectele pe care le denumesc, cuvintele pot avea:

-sens propriu;

-sens figurat;

SENSUL PROPRIU este sensul obişnuit, folosit în mod curent, care trezeşte în mintea
vorbitorului imaginea obişnuită a unui obiect, a unei însuşiri sau a unei acţiuni.

După importanţa funcţională a lui, la sensul propriu deosebim:

-sensul propriu de bază, denotativ

-sensul propriu secundar, derivat

1. Sensul propriu de bază este cel mai vechi şi cel mai obişnuit şi constituie punctul de
plecare al celorlalte sensuri, care sunt secundare.

2. Sensul propriu secundar rezultă din nişte asemănări sau analogii stabilite între anumite
obiecte şi altele care se aseamănă cu ele.

SENSUL FIGURAT este sensul mai puţin obişnuit al cuvintelor, care trezeşte în mintea
vorbitorului o altă imagine, acţiune sau însuşire decât cea obişnuită, dând naştere figurilor de
stil: epitet, metaforă, hiperbolă, metonimie, sinecdocă etc.

DUBLETELE ETIMOLOGICE

După numarul de sensuri, cuvintele se calsifică în :monosemantice şi polisemantice.

1. Cuvintele monosemantice au un singur sens şi se întalnesc în special în domeniul

ştiinţelor şi al tehnicii, tot monosemantice fiind şi majoritatea regionalismelor şi a
arhaismelor.
2. Cuvintele polisemantice sunt cuvintele care au două sau mai multe sensuri, din care:
-unul este sensul primar sau etimologic
-celelalte sunt sensuri derivate, care păstrează în mare şi sensul iniţial.

Exemplu: masă:-“obiect de mobilă”(sensul primar)

-“mâncare”(sens derivat)
-“ospăţ, petrecere”(sens derivat)

Cuvintele polisemantice au şi :
 Sensuri active(sensuri care se folosesc frecvent)

Sensuri pasive(sensuri care nu mai sunt folosite sau care pot sa apară numai în
expresii): carte - “scrisoare”

casă – “gospodărie”

Polisemia are ca surse:

a) Deplasările de sens;
b) Figurile de stil;
c) Calcul lingvistic.

Mijloacele interne de îmbogăţire a vocabularului:

-derivarea

-compunerea

-conversiunea sau schimbarea valorii gramaticale

I. Derivarea este un procedeu intern de îmbogăţire a vocabularului cu ajutorul prefixelor

şi/sau al sufixelor ori prin înlăturarea unor sunete sau grupuri de sunete. Există derivare
progresivă şi derivare regresivă.

1. Derivarea progresivă constă în formarea de cuvinte noi prin adăugarea prefixelor

sau/şi sufixelor şi este de trei feluri:

prin prefixare(cu ajutorul prefixelor); de exemplu verbul a coase+ prefixul des=> a descoase

prin sufixare (cu ajutorul sufixelor); de exemplu: tufa+sufixul “is” => tufis

derivare parasintétică(atât cu ajutorul sufixelor cât şi al prefixelor) de exemplu: dulce= (a)

îndulci.

Cuvintele formate astfel se numesc derivate.

2. Derivarea regresivă constă în înlăturarea unui sunet sau a unui grup de sunete
asimilate de vorbitor unor sufixe, pentru a forma cuvinte noi:

Ex: alint (<alinta), zbucium (<zbuciuma) etc.

II. Compunerea este procedeul intern de îmbogăţire a vocabularului care constă în unirea ori
alăturarea a două sau mai multe cuvinte de acelaşi fel sau diferite din punct de vedere
morfologic pentru a forma o unitate lexicală nouă.

1.Compunerea prin contopire se realizează între cuvinte întregi, existente şi independent în

vorbire, care se scriu împreună şi se comportă formal ca o singură unitate lexicală, întrucât la
cuvinte cu forme flexionare se articulează şi felxionează ultima parte componentă:
bunăvoinţa(bunăvoinţa, bunăvoinţei) etc. Fac excepţie de la acest mod de flexiune cuvintele
compuse care au ca ultim element o partículă invariabilă: câteva(câtorva) etc.

2. Compunerea prin alaturare se realizează tot între cuvinte întregi, existente şi independente
în vorbire, dar acestea se scriu cu cratimă sau în cuvinte separate, nefiind încă sudate din
punct de vedere formal şi de aceea la formele de vorbire cu forme flexionare se articulează
numai prima parte componentă şi îşi schimbă forma numai primul termen sau ambii termeni:
câine-lup(câinele-lup, câinelui-lup), Marea Neagră( Mării Negre) etc. Fac excepţie de la
acest mod de flexiune cuvintele compuse prin alăturare care au ca prim element component
un adverb: nou-născut(nou-născutul, nou-născutului) etc.

3. Compunerea cu elemente de compunere se realizează între cuvintele întregi cu o existenţă

independentă în vorbire şi elemente de compunere care nu există independent în
vorbire(prefixoide sau pseudoprefixe şi sufixoide sau pseudosufixe: autobiografie,
electromotor etc.

4. Compunerea prin abreviere sau prescurtare:

a) reunirea unor fragmente de cuvânt: Agrosem, aprozar etc.

b)alăturarea literelor iniţiale: ONU, SNCFR etc.

c)reunirea unor fragmente de cuvânt şi a unor iniţiale: TAROM, CONEL etc.

d)reunirea unor fragmente de cuvânt şi a unor cuvinte întregi: Pronosport, Romarta etc.

e)reunirea unor litere şi a unor cuvinte întregi: F. C. Braşov etc.

Pot să fie compuse urmatoarele cuvinte: substantivele, adjectivele, pronumele, numeralele,

verbele.

III. Conversiunea constă în formarea unui cuvânt nou prin trecerea de la o parte de vorbire la
alta.

Această trecere se face fără a modifică forma cuvântului, fără a adăuga vreun element
derivativ sau componente, ca la derivare sau compunere. Cuvintele pot primi însă articol
hotărât, nehotărât sau demonstrativ.

Prin conversiune, cuvântul capătă caracteristicile gramaticale ale părţii de vorbire în care s-a
transformat.

Substantivul- adverb

Ex: Toamna a venit. (substantiv)

Toamna se numără bobocii. (adverb)

Devin adverbe substantivele care denumesc: anotimpuri, zile ale săptămânii, momente ale
zilei.
Substantivul poate deveni şi interjecţie: Gura!, Fuga!

Adjectivul- substantiv prin articulare

Ex: Frumosul cantă.

Pronumele- adjectiv pronominal(lângă substantiv), substantiv prin articulare.

Ex:Vorbea despre sine (pronume)

Nu-şi cunoştea sinele (substantiv)

Numeralul- substantiv prin articulare, adjectiv(când stă pe lângă substantiv)

Ex: opt-optul (substantiv)

Doi băieţi (adjectiv)

Verbul

-infinitivul lung- substantiv

Ex: a mânca- mâncare

-participiul- substantiv prin articulare, adjectiv, adverb

Ex: scris-scrisul(substantiv)

Carte scrisă(adjectiv)

I-a vorbit deschis(adverb)

-gerunziul-adjectiv(dacă se acordă)

Ex:coşuri fumegânde

Adverbul- substantiv prin articulare, prepoziţie

Ex: bine- binele(substantiv)

Norii stau deasupra(adverb)- Deasupra satului sunt nori(prepoziţie)

Familia lexicală reprezintă totalitatea cuvintelor înrudite ca sens, formate de la acelaşi

cuvânt de bază şi având aceeaşi rădăcina. Ea este alcatuită din cuvântul de bază, cuvintele
formate prin derivare, prin compnere, prin schimbarea valorii morfologice. Cuvântul de bază
este cuvântul de la care se porneşte în alcătuirea unei familii lexicale . Rădăcina este
elementul comun întâlnit la cuvintele care formează o familie lexical.

Ex: om

omenie

neom
 omuleţ

omenos

omenire

omenesc

Mijloacele externe de îmbogăţire a vocabularului

1. Împrumuturile lexicale constituie un mijloc extern de îmbogăţire a vocabularului care

este determinat de contactul dintre limbi şi se realizează de-a lungul timpului , având
caracter permanent.
Împrumururile sunt determinate de vecinătatea geografică a diferitelor popoare, de
amestecul de populaţii şi de relaţiile politice , economice şi culturale care se pot
stabili între diverse popoare. Împrumuturile se pot realiza pe cale directă(contactul
nemijlocit dintre populaţii), şi pe cale indirectă(prin intermediul scrisului , al culturii
şi al cărţii) şi sunt de două feluri: împrumuturi mai vechi şi împrumuturi neologice,
mai noi.

Împrumuturile mai vechi pot avea următoarele origini: slavă(apostol, drag, vesel),
maghiară(beteag, chin, chip, viclean), turcească(balama, basma, cafea, halva, iaurt),
grecească(agonisi, folos, cort, políticos) etc.

Împrumuturile neologice au şi ele origini diferite: latină(pictor, rege, tezaur), italiană(acont,

bariton, reumatism), germană(rucsac, cocs), rusească(exponat, combinat, instructaj),
franceză(antet, bacalauteat, automobil), engleză(handicap, show, week-end) etc.

2. Calcul lingvistic este procedeul extern de îmbogăţire a vocabularului care constă în

imitarea modului de organizare a unui cuvânt străin cu ajutorul materialului lingvistic
existent în română şi este de două feluri: lexical(se creează cuvinte compuse şi
derivate după modele străine) :cal-putere, semifinală; şi semantic(se dă un nou sens
unui cuvânt existent în limba română): nebun-piesa de la jocul de şah.

Arhaismele sunt cuvinte, expresii, fonetisme, sensuri, forme gramaticale şi construcţii

sintactice care au dispărut din limba comună ori au încetat să mai fie uzuale :ienicer, vornic,
hitlea, rumpe, s-a fost dus, nepot Mariei, etc.

Neologismele sunt cuvinte împrumutate recent din alte limbi sau create în interiorul ţării prin
derivare sau compunere, având obligatoriu un component neologic. Ex: ştiinţă, cotidian,
monument.

Regionalismele sunt cuvintele şi faptele din limbă, de natură fonetică şi gramaticală,

specifice vorbirii dintr-o anumită regiune : lexicale-bai(“supărare”), barabulă(“cartof”),
curechi(“varză”); fonetice-bage(“bade”), frace(“frate”), gios(“jos”); gramaticale- am
plătitără, a mele, ei scrie, e toţi etc.
Sinonimele sunt cuvinte cu forme diferite şi înteles identic sau foarte asemănător. Un cuvânt
poate avea mai multe sinonime care constituie o serie sinonímică sau un grup sinonimic.

Ex: adevărat=real=veritabil; amor=dragoste=iubire

Antonimele sunt cuvinte cu formă diferită şi sens opus.

Ex: bun=rău; frumos=urât; repede=încet;

Paronimele sunt cuvinte foarte asemănătoare sau aproape identice ca formă, însă deosebite
ca înţeles, într-o măsură mai mică sau mai mare.

Ex: familial/falimiar, anuar/anual, cazual/cauzal;

Omonimele sunt cuvinte cu formă identică şi înteles total diferit, acelaşi corp fonetic
trimiţând la doi referenţi diferiţi. Omonimele sunt: omofone(se pronunţă la fel, fiind alcătuie
din aceleaşi sunete şi nu diferă prin accent) şi omografe(se scriu la fel).

Ex: leu=ban

=animal

Păr=pom

=fire subţiri de origine epidermică.

Pleonasmul constă în folosirea mai multor elemente de expresie decât ar fi strict necesare
pentru redarea unui anumit conţinut ori în alăturarea unor elemente care au înţeles identic sau
asemănător, oricare dintre ele cuprinzându-se în celălalt.

Ex: principalele priorităţi, reia din nou, tricicletă cu trei roţi etc.

Tautologia greseală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiaşi idei, formulată cu
alte cuvinte.

Ex: prietenul tot prieten rămâne; legea este lege.

Vocalele sunt sunete continue care se pot rosti fără ajutorul altor sunete şi pot alcătui şi
singure silabe. În limba româna există şapte vocale: a, ă, â(î), e, i, o, u.

Semivocalele sunete care se aseamănă cu vocalele, dar care nu pot alcatui singure silabe şi se
pronunţă la jumătatea intensităţii unei vocale. Ele intră în alcătuirea diftongilor şi a
triftongilor şi sunt în număr de patru: e, i, o, u. Astfel observam ca e, i, o, u, pot fi atât vocale,
cât şi semivocale, pe când a, ă, â(î), sunt numai vocale.

Consoanele sunt sunete care se rostesc cu ajutorul altor sunete(al unor vocale) şi nu pot
alcătui singure silabe. În limba română există 22 de consoane: b, c, d, f, g, h, j, l, m, n, p, r, s,
ş, t, ţ, v, z.
Diftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi o semivocală alaturate, pronunşate
într-o silabă.

Ex: fierbe, iarbă, leafa.

Triftongul este grupul de sunete alcătuit dintr-o vocală şi două semivocale alăturate,
pronunţate într-o silabă.

Ex: leoaică, creioane.

Hiatul constă în rostirea consecutivă(în silabe diferite) a două vocale alăturate.

Ex: cooperator, aer, cereale.

Silaba este sunetul(vocala) sau grupul se sunete care cuprinde în mod obligatoriu o vocală şi
numai una, şi care se pronunţă cu un singur efort respirator, adică printr-o singură
deschidere a gurii.

Despărţirea cuvintelor în silabe se face la sfârşit de rând, când spaţiul nu permite scrierea
lor întreagă, sau se face cu inţentii afective, când se transcrie rostirea lor răspicată, în ambele
situaţii folosindu-se cratima. Cratima se foloseşte numai la sfârşitul rândului, nu şi la
începutul rândului următor; nu se despart la capăt de rând cuvintele compuse din abrevieri
literare: UNICEF, UNESCO etc., abrevierile unor forme curente: ş. a. m. d. etc., numeralele
ordinale notate prin cifre urmate de formatul specific: al VI-lea;

Accentul- este intensitatea mai mare cu care se pronunţă o silabă a unui cuvânt. Accentul
cade pe vocala silabei respective şi atât vocala, cât şi silaba aflate sub accent se numesc
accentuate. Accentul, în limba română, nu are un loc fix, este liber, putând să stea:

a) Pe ultima silabă(oxiton): macara

b) Pe penúltima silabă(paroxiton): albina
c) Pe antepenúltima silabă(proparoxiton): vizita
d) Pe a patra silabă(numarate de la sfârşit): veveriţa
e) Pe a cincea silabă(numărate de la sfârşit): şaptesprezece

Nu se accentuează: articolele, forme neaccentuate ale pronumelor personale şi reflexive în

acuzativ şi dativ, verbele auxiliare, prepoziţiile, conjuncţiile.

Rolul accentului este de a diferenţia două cuvinte: veselă(“fericita”)/veselă(“vase”); de a

diferenţia două forme gramaticale: aduna(prezent)/aduna(perfect simplu); de a diferenţia
două tipuri de conjugare: să bătem(conjugarea a II-a)/ să batem(conjugarea a III-a).

Partile de vorbire flexibile sunt: substantivul, articolul, adjectivul, peonumele, numeralul şi

verbul.

SUBSTANTIVUL:

Partea de vorbire flexibilă care denumeşte fiinţe, lucruri fenomene ale naturii etc.

Pot exista substantive comune: casă, carte şi proprii: Maria, Braşov etc.
Locuţiunile substantivale sunt grupuri de cuvinte cu valoare de substantive: aducere-aminte,
băgare de seamă etc.

Genurile substantivelor: masculin(un-doi), feminine(o-două), neutru(un-două)

Numărul substantivelor: singular(carte) şi plural(cărţi), dar există şi substantive defective de

număr, care au numai formă de plural(icre, tăiţei) sau numai formă de singular(aur, miere,
nea).

Cazurile şi funcţiile substantivului în propoziţie:

a) Nominativ
-Subiect-cine?ce?
-Nume predicativ-ce este?cine este?(subiectul)
-Apoziţie- care anume?

b) Genitiv

-atribut substantival genitival:al, ai, a, ale cui?

-Nume predicativ

-Complement circumstanţial de loc

-Complement circumstanţial de timp

-Complement circumstanţial de cauză

-Complement circumstanţial de scop

-Complement circumstanţial concesiv

-Complement indirect

-Atribut substantival prepoziţional

c) Dativ

-Complement indirect : cui?

-Complement circumstanţial instrumental(dupa: mulţumită, graţie, datorită)

-Complement circumstanţial de loc(dativul locativ)

-Complement de mod

-Complement circumstanţial concesiv

-Nume predicativ

-Atribut substantival prepoziţional

-Atribut substantival
d) Acuzativ

-Toate funcţiile, în afară de predicat şi subiect.

-Complement direct: Pe cine? Ce?

-Complement indirect: cu cine? Cu ce? La cine? La ce?

-Complemente circumstanţiale

De loc:unde?

De timp:când?

De mod:cum?

De cauză:din ce cauză?

De scop:în ce scop?

-Atribut substantival prepoziţional:care?ce fel de?

-Nume predicativ

e)Vocativ

-Nu are funcţie sintactică; exprimă o chemare adresată cuiva.

ARTICOLUL:

Parte de vorbire flexibilă care arată în ce măsură obiectul este cunoscut vorbitorilor.

Felurile articolului: hotărât si nehotărât

Articolul hotărât:

a) Articolul hotărât propriu-zis indică un obiect cunoscut vorbitorilor: elevul,

cartea, omul

Sunt situaţii când stă înaintea substantivului: lui Carmen.

b) Articolul posesi-genitival se foloseşte pentru a lega numele posesorului de numele

obiectului posedat: acest prieten al meu.Forme: a, ale, al, ai.
c) Articolul demonstrative-genitival este folosit la legarea unui adjectiv de substantivul
determinat : fata cea harnică. Forme: cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor.

Articolul nehotarat

Indică un obiect mai puţin cunoscut vorbitorilor(stă întotdeauna înaintea substantivului):

un elev, o elevă, nişte elevi, nişte eleve, unui elev, unei eleve, unor elevi, unor eleve.

Ex: O elevă a ieşit la tablă.

ADJECTIVUL

Partea de vorbire flexibilă care indică însuşiri ale obiectelor.

Felurile adjecvtivelor:

1.) Dupa terminaţie

Variabile: cu o terminaţie: mare, limpede, rece verde etc. Şi cu două terminaţii: bun-bună,
rea-rău etc.

Imvariabile: nume de culori provenite din limbi străine: maro, bej etc. ; adjective neologisme:
feroce, precoce, eficace etc. ; adjective provenite din adverbe: aşa, asemenea etc.

2.) După alcătuire

Simple: bun, rău, frumos etc.

Compuse: cumsecade, galben-auriu etc.

3.) După prvenienţă:

Propriu-zise:mic, mare, uşor, frumos etc.

Pronominale(când pronumele stau pe lângă substantive, devin adjective pronominale)

Participiale(din verbe la participiu):carte citită, tema scrisă etc.

Gerunziale(din verbe la gerunziu):coşuri fumegânde etc.

Numerale adjectivale(când numeralul determină un substantiv, se acordă cu acesta în gen,

număr şi caz):clasa a doua, locul al doilea

Din adverbe: aşa om, aşa oameni etc.

Locuţiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte cu valoare de adjective.

Ex: om cu judecată(înţelept), om de nimic(josnic), om cu dare de mână(darnic)

Cazurile şi funcţiile adjectivului în propoziţie.

Adjectivul se acordă în gen, număr şi caz cu substantivul, deci are aceleaşi caracteristici. Nu
poate fi apoziţie.

Adjectivul are funcţia de:

Atribut adjectival: “Carte frumoasă, cinste cui te-a scris...”

Nume predicativ: Tu eşti harnic.

Element predicative suplimentar: Şi azi o văd tot frumoasa...

Complement circumstanţial de timp: A învăţat de mic să fie harnic.

Complement indirect: Din galben s-a facut alb.

Complement circumstanţial de cauză: De flămând îl durea capul.

Gradele de comparaţie:

1.) Pozitiv: bun

2.) Comparativ :de superioritate: mai bun

De egalitate: la fel de bun, tot aşa de bun

De inferioritate: mai puţin bun

3.) Superlativ: relative de superioritate: cel mai bun

Relative de inferioritate: cel mai puţin bun.

Absolute: foarte bun.

NUMERALUL

Partea de vorbire flexibilă care exprimă numărul obiectelor sau ordinea lor într-o însuşire.

Felurile: cardinal şi ordinal.

Numeralul cardinal

După formă: simplu: doi, trei cinci etc.

Compus:paisprezece, treizeci şi ... etc.

Propriu-zise: doi, trei, cinci etc.

Collective:amândoi, ambii, tustrei etc.

Multiplicative: înzecit, înmiit etc.

Distributive: câte doi, câte trei, câte unul etc.

Adverbiale: de două ori, de trei ori etc.

Fracţionare:jumătate, sfert, o zecime etc.

Numeralul ordinal
 Arată ordinea obiectelor prin numărare:

Alcătuire:

Al(art. pos. gen) doi+le(art. hot)+a(particula)

Funcţiile sintactice:

1) Subiect: Trei au venit, doi au rămas.

2) Nume predicative: El este primul.
3) Atribut adjectival: Au lucrat doi oameni
4) Atribut: Efortul a zeci de oameni.
5) Complement direct: I-a vazut pe doi.
6) Complement indirect: Ne-a vorbit despre doi din ei.
7) Apoziţie: Tu şi ea, amandoi, aţi greşit.
8) Complement circumstanţial de mod: Tu ai lucrat de două ori mai bine.
9) Complement circumstanţial de timp: Te-am sunat de două ori.

PRONUMELE

Partea de vorbire flexibilă care ţine locul unui substantiv.

Felurile:

a.) Pronumele personal indică persoana(I-care vorbeşte; II-cu care se vorbeşte; III-
despre care se vorbeşte)

Forme accentuate(eu, noi, voi) şi neaccentuate(mi, ti, ne etc)

b.) Pronumele personal de politeţe indică respectul faţă de cineva şi are forme pentru
persona II si III.

Persoana a II a: N/Ac.: Dumneata, dumneavoastră.

G/D : dumitale, dumneavoastră.

Persoana a III a: N/Ac. : Dumnealui, dumnealor, dumneaei, dumneasa.

G/D : dumisale, dumnealor

Funcţii sintactice:

Subiect: Tu(dumneata) eşti prietenul meu.

Nume predicativ: Cărţile sunt de la tine(dumneata).

Atribut: Sfaturile lui(dumitale)sunt preţioase.

Complement indirect: le-am dat lor(dumnealor)cărţile.

 Complement direct: Pe voi(dumneavoastra)va cunoaşte lumea.

Complement circumstanţial de loc: S-au oprit înaintea lui(dumnealui).

Complement circumstanţial de timp: Înaintea lui(dumnealui)au sosit alţii.

Complement circumstanţial de mod: A procedat ca tine(dumneata).

c.) Pronumele reflexiv ţine locul unui obiect indicând că acţiunea verbului se rasfrânge
asupra celui care o face. Are forme numai pentru D şi Ac. Pentru persoana I şi a II
a împrumută formele neaccentuate ale pronumelui personal.

Forme: Ac D

Pers I ma îmi

II te îţi

III se îşi

I ne ne

II vă vă

III se îşi

Ex: ma apăr, îmi amintesc etc.

d.) Pronumele de întărire are rolul de a arăta că se insistă asupra obiectului căruia îi ţine
locul, la care se referă. Se obţin prin adăugarea formelor scurte ale pronumelui
reflexive la rădăcinile : însu-, însă-, înşi-, înse-.

Forme: însumi, însuşi, însuţi, însămi, însăţi, însăşi, înşine, înşivă, înşişi, însene, însevă,
înseşi.

Funcţiile sintactice:

Subiect: Însumi port răspunderea.

Atribut adjectival(cel mai des e întâlnit adjectival pronominal de întărire pentru ca

pronumele de întărire în limba actuală apare foarte rar).

e.) Pronumele posesiv ţine locul numelui posesorului şi obiectului posedat.

Forme:

Un obiect posedat, un posesor: al meu, al tău, al său, a mea, a ta , a sa, al lui, a lui, al ei,
al ei.
 Un posesor, mai multe obiecte posedate: ai mei, ai tăi , ai săi, ale mele, ale tale, ale sale,
ai lui, ale lui, ai ei, ale ei.

Mai mulţi posesori, mai multe obiecte posedate:ai noştri, ai voştri, ai lor, ale noastre, ale
voastre, ale lor.

Funcţii sintactice:

Subiect: Ai noştri mergeau spre lac.

Complement direct: Să-i aşteptăm pe ai noştri.

Complement indirect: Ne apropiem de ai noştri.

Nume predicative: Pământul este al nostru.

Complement circumstanţial de loc: Să ne întoarcem la ai noştri.

Atribut prepoziţional: S-a întors unul de ai noştri.

Observaţie! Formele “noştri” şi “voştri” se scriu cu un singur “i”.

f.) Pronumele demonstrative indică apropierea sau depărtarea unui obiect faţă de
vorbitor, identitatea obiectului cu altele sau cu el insuşi de-a lungul unei perioade de
timp.

Forme:

1. De apropiere: acesta, aceasta, aceştia, acestea.

2. De departare: acela, aceea, acelea, aceia, celălalt, cealaltă, ceilalţi, celelalte.
3. De identitate: acelaşi, aceeaşi, aceleaşi, aceiaşi.

Ex: Acesta este câinele meu.

Celălalt copil a plecat.

Aceiaşi oameni au venit la noi.

g.) Pronumele relativ: face legătura între două propoziţii.

Forme:

Simple: care, cine, ce, cât.

Compuse: cel ce, cei ce, ceea ce, cele ce.

Funcţii sintactice:

Subiect: Se vede care a învăţat.

Atribut: Nu ştiu cu care stilou scrii.

Complement direct: Am aflat pe care îl apreciezi.

Complement indirect: Nu ştiu despre care să îţi vorbesc.

Complement circumstanţial: Ştiu la cine ai fost.

h.) Pronumele interogativ ţine locul unui cuvânt aşteptat ca răspuns la întrebare.

Forme: aceleaşi ca şi la pronumele relative.

Funcţii sintactice:

Subiect: Cine nu a învăţat?

Atribut: Al cui prieten eşti tu?

Complement direct: Pe cine aştepţi?

Complement indirect: Despre ce vorbeşti?

Complement circumstanţial: La cine ai fost?

Nume predicativ: Cine e Ionel?

i.) Pronumele nehotărât ţine locul unui obiect, fără a da o indicaţie precisă asupra lui.

Forme:

-cineva, careva, câţiva, câteva, ceva, câţiva, câtva,

-oricare, oricine, orice, oricât, oricâte.

-fiecare, fiecine, fiecât.

-oarecare, oarecine, oarecât, oarece.

-orişicare, orişicine, orişice, orişicâţi, orişicâte.

-altcineva, altceva, altcareva.

-unul, unii, una, unele.

-altul, alta, alţii, altele.

-atât, atâta, atâţi, atâtea.

-vreunul, vreuna, vreunii, vreunele.

Ex: Unul a plecat.

Cineva a bătut la uşa.

j.) Pronumele negativ se foloseşte în propoziţii negative.

Forme: nimeni, nimic, nici un, nici o, nimănui, nimenea.

Funcţii sintactice:

Subiect: N-a venit nimeni.

Atribut: Nu s-a aprobat propunerea nici unuia.

Complement direct: Nu interesează pe nimeni.

Complement indirect: Nimănui nu-i place asta.

Complement circumstanţial: N-am fost la nici unul.

VERBUL

Partea de vorbire flexibilă care exprimă o acţiune, existentă, starea, trebuinţa, necesitatea sau
dorinţa.

Felurile verbelor:

1. Predicative: formează singure predicatul, cea mai mare parte a verbelor.

2. Nepredicative: nu formează singure predicatul, au nevoie de un nume predicativ ca să
ne spună ceva despre subiect:

-a fi, a deveni, a se numi, a ieşi, a constitui, a rămâne, a însemna, a părea, a se chema, a

ajunge, a se naşte, a se face.

3. Tranzitive: care au sau pot avea complement direct: a zice, a spune, a scrie etc.

4. Intranzitive: care nu au sau nu pot avea complement direct: a se teme, a se grăbi, a se

însenina etc.

5. Auxiliare :cu ajutorul lor se formează unele moduri, timpuri şi diateza pasivă.

A FI se foloseşte la formarea tuturor timpurilor şi modurilor diatezei pasive; modul

indicativ, viitorul anterior: eu voi fi citit, voi fi lucrat; modul conjunctiv perfect: să fi citit;
modul condiţional optativ perfect: aş fi citit; infinitiv perfect: a fi citit.

A AVEA se foloseşte la formarea modului indicativ; perfect compus: eu am citit, tu ai

citit; condiţional optativ: tu ai cânta; modul indicativ viitorul popular: am să merg, tu ai să
mergi.

A VREA(A VOI) la modul indicativ, viitor: eu voi citi, eu voi fi citit.

6. Regulate au o conjugare dupa legi specifice diferitelor tipuri de verbe: a lucra, a citi
etc.

7. Neregulate-în conjugare, formele lor suferă modificări neaşteptate:

8. Personale- au toate persoanele.

9. Impersonale şi unipersonale- acţiunea lor nu poate fi atribuită unei persoane, au forma
numai pentru persoana a III-a.

Ex: a tuna, a fulgera, a fulgui etc.

Cele patru conjugări:

- I în “a” : a lucra
- II în “ea”: a vedea
- III în “e”: a merge
- IV în “i”: a citi sau “i”: a hotărî

Diatezele sunt forme ale verbului care exprimă raportul dintre subiect şi acţiunea
exprimată de predicat:

1. Activă-acţiunea săvârşită de subiect se rasfrânge asupra unui complement.

Ex: El citeşte o carte.

2. Reflexivă-acţiunea săvârşită de subiect se răsfrânge asupra lui însuşi.

Ex: El se gândeşte.

3. Pasivă- acţiunea realizată de cineva din afara relaţiei subiect-predicat şi suferită de

subiectul propoziţiei.

Ex: Copilul a fost crescut de bunica.

Modurile:

1.) Indicativ(mod personal)-acţiunea este considerată reală, sigură, s-a petrecut se petrece
sau se va petrece; este singurul mod care are toate timpurile; numai la indicativ vom
întalni forme pentru viitor.
2.) Conjunctiv(mod personal)-o acţiune posibilă, realizabilă; se formează din forme de
present ale verbului, precedate de conjuncţia”să”: eu să scriu.

Conjunctivul perfect se formează din conjuncţia “să“ +forma fixa a verbului auxiliar “a
fi”+participiul verbului de conjugat: eu să fi lucrat, ei să fi lucrat etc.

3.) Condiţional optativ(mod personal)-o acţiune dorită, care depinde de o condiţie.

Present-se formează din prezentul indicativ al verbului auxiliar “a avea” şi infinitivul

verbului de conjugat: tu ai lucra.

Perfect- se formează din condiţionalul-optativ prezent al verbului “a fi” şi participiul

verbului de conjugat: tu ai fi lucrat.

4.) Imperativ(mod peronal)-exprimă ordinea, chemarea, porunca, rugămintea. Are forme

numai pentru persoana a II-a singular şi plural: căntă!, cântaţi! .
5.) Infinitivul(mod nepersonal) arată numele acţiunii: a scrie, a învăţa.
Funcţii sintactice:

Subiect: A citi este o placere.

Nume predicativ: Plăcerea lui este de a citi.

Atribut: Plăcerea de a citi îl caracterizează.

Complement direct: Poate citi.

Complement indirect: S-a săturat a citi.

Complement circumstanţial de loc: Plăcerea lui se află în a citi.

Complement circumstanţial de timp: Înainte de a citi, învaţă!

Complement circumstanţial de mod: A plecat făra să salute.

Complement circumstanţial de scop: Pentru a citi este nevoie de timp.

6.) Participiul(mod nepersonal) arată o acţiune exercitată asupra unui obiect; intră în
alcătuirea perfectului compus, conjunctivului perfect, condiţional-optativ perfect,
infinitivului perfect, viitorului anterior şi la toate modurile şi timpurile diatezei pasive.

Funcţia sintactică: Atribut adjectival : I-a dat o carte cumpărată de curând.

7.) Supin(mod nepersonal) indică scopul unei acţiuni, destinaţia unui obiect; are aceleaşi
forme ca participiul, precedate de prepoziţii: de citit, la citit, pentru citit.

Funcţii sintactice:

Subiect: De spus e uşor.

Nume predicativ: Grâul este de cules.

Atribut verbal: Şi-a cumpărat maşină de scris

Complement direct: Am de citit.

Complement indirect: S-a săturat de aşteptat.

Complement circumstanţial de scop: S-a pregatit pentru cules.

Complement circumstanţial de loc: A mers la vânat.

8.) Gerunziu (mod nepersonal)indică o acţiune care se desfăşoară concomitent cu altă

acţiune, se formează cu ajutorul sufixelor “ind” sau “ând”: citind, mancând etc.

Funcţii sintactice:
 Subiect: Se aude cântând.

Complement direct: Am auzit cântând.

Complement indirect: S-a săturat aşteptând.

Atribut verbal: Se vede o oaste venind.

Complement circumstanţial de mod:

Complement circumstanţial de scop:Fluturii zboară căutând flori...

Complement circumstanţial de cauză: Alunecând, s-a lovit.

Complement circumstanţial de timp: Venind la şcoală mi-a povestit întâmplarea.

Timpurile sunt forme ale verbului pentru a indica momentul în care se petrece acţiunea:

1. Prezent-acţiunea se petrece în momentul vorbirii

2. Trecut- acţiunea s-a petrecut înaintea momentului vorbirii
3. Viitor-acţiunea se petrece după momentul vorbirii.
a) Prezentul-

Ex: Eu lucrez

Tu lucrezi

El/ea lucrează

Noi lucrăm

Voi lucraţi

Ei/ele lucrează

Imperfectul- acţiune trecută, neterminată în momentul la care se referă vorbitorul.

Ex: eu cântam

Tu cântai

El/ea cânta

Noi cântam

Voi cântaţi

Ei/ele cântau.

Perfectul simplu –acţiune trecută, terminată, mai aproape de momentul vorbirii.

Ex: eu cântai

Tu cântaşi

El/ea cântă

Noi cântarăm

Voi cântarăţi

Ei/ele cântară

Perfectul compus-acţiune trecută şi terminată. Se formează din prezentul verbului auxiliar”a

avea” şi participiul verbului de conjugat.

Ex: eu am cântat

Tu ai cântat

El/ea a cântat

Noi am cântat

Voi aţi cântat

Ei/ele au cântat.

Mai mult ca perfectul- acţiune trecută, terminată înaintea altei acţiuni trecute şi terminate.

Ex: eu cântasem

Tu cântaseşi

El/ea cântase

Noi cântaserăm

Voi cântaserăţi

Ei/ele cântaseră

Viitorul se formează cu ajutorul auxiliarului a vrea(a voi) la present +infinitival verbului de

conjugat.

Ex: eu voi cânta

Tu vei cânta

El/ea va cânta

Noi vom cânta

Voi veti cânta

Ei/ele vor cânta.

Viitorul anterior arată o acţiune care se desfaşoară după momentul vorbirii, înaintea altei
acţiuni viitoare.

Ex: eu voi fi cântat

Tu vei fi cântat

El/ea va fi cântat

Noi vom fi cântat

Voi veti fi cântat

Ei/ele vor fi cântat

SINTAXA PROPOZIŢIEI

Parte a sintaxei care studiază regulile îmbinării cuvintelor în propoziţii.

Părţile de propoziţie sunt cuvintele sau grupurile de cuvinte din alcătuirea unei propoziţii
care pot fi identificate ca unităţi sintactice diferite aflate în anumite raporturi.Se clasifică
în părţi principale: SUBIECTUL şi PREDICATUL; părţi secundare: ATRIBUTUL şi
COMPLEMENTUL.

Mijloacele de exprimare a raporturilor sintactice sunt:

Morfologice: flexiunea, regimul.

Sintactice: acordul, joncţiunea(prin cuvinte ajutatoare), juxtapunerea(alăturarea),

topica(locul ocupat în propozţtie).

Fonetice: intonaţia, pauza.

SINTAXA FRAZEI

Parte a sintaxei care studiază regulile îmbinării propoziţiei în frază.

Fraza este o îmbinare de două sau mai multe propoziţii legate prin înţeles.Numărul
propoziţiilor în frază este egal cu numărul predicatelor.

Felul propoziţiilor:

Principale- au înţeles de sine stătător, nu depend de înţelesul altei propoziţiidin frază, dar
pot impune prezenţa unei subordonate, atunci când sunt insuficiente ca înţeles.

Ex: Elevul învaţă, 1/scrie , 2/ şi desenează. 3/

1-propoziţie principală

2-propoziţie principală

3-propoziţie principală

Secundare-nu au înţeles de sine stătăor şi depind de înţelesul altei propoziţii din frază.

Ex: Spune-mi 1/ce ai gasit. 2/

1-propoziţie principală.

2-propoziţie secundară.

SUBIECTUL şi SUBIECTIVA

Subiectul este partea principală de propoziţie care arată cine săvârşeşte acţiunea
exprimată de predicatul verbal, cine suportă acţiunea unui verb la diateza pasivă sau cui i
se atribuie o însuşire ori o caracteristică exprimată prin numele predicativ.

Ex: Elevul învaţă.

Clasificare:

-subiect exprimat(când apare în propoziţie)

Ex: Copiii merg la şcoală.

-subiect neexprimat:

Subînţeles(este exprimat de obicei într-o propoziţie anterioară, iar substantivul respectiv

sau un pronume personal de persoana a III-a, singular sau plural, se subânţelege)

Ex: Elevul învaţă 1/ şi scrie. 2/ În propoziţia a II-a subiectul este subânţeles-elevul

Inexprimabil(nu se poate exprima deoarece acţiunea nu poate fi atribuită unei persoane şi

propoziţia nu are subiect)

Ex: Afară plouă 1/şi tună. 2/

Modalităţile de exprimare:

1. substantiv ex: Stelele au răsărit.

2. Locuţiune substantivală ex: Te copleşeau aducerile aminte .
3. Adjectiv substantivizat ex: Harnicul învaţă.
4. Pronume ex: El este elev.
5. Numeral ex: Doi învaţă.
6. Verb şi locuţiune verbală ex: E uşor a scrie versuri./E dificil a băga de seamă totul.
7. Interjecţie ex: Se auzea cirip-cirip!

Cazul subiectului-când este exprimat printr-o parte de vorbire de tip nominal, subiectul
stă de regulă, în Nominativ.Pot exista şi excepţii.
 În G: Meritul este al cui învaţă.

În D: Vorbeşte cui ascultă.

În Ac: Apreciază pe cine învaţă.

SUBIECTIVA(SB)

Este subordonata care indeplineşte în frază funcţia sintactică de subiect al propoziţiei

regente şi răspunde la întrebările: cine?ce?

Termeni regenţi:

Verb personal: Vine 1/cine poate. 2/

Verb impersonal la orice diateză: Se zice 1/ că va ploua. 2/

Verb personal devenit impersonal: Îţi ajunge 1/cât ai alergat. 2/

Expresie verbală impersonală: E bine 1/că s-a întamplat aşa . 2/

Adverb sau locuţiune adverbială predicativă: Desigur 1/că vor veni şi ei. 2/

Topica- stă înaintea regentei(în majoritatea cazurilor)când răspunde la întrebarea

“cine?”şi după regent(in majoritatea cazurilor) cand raspunde la intrebarea “ce?”.

PREDICATUL şi PREDICATIVA

Partea principală de propoziţie care atribuie subiectului o acţiune, o stare, o caracteristică

ori o însuşire. Altfel spus, predicatul arată ce face?, cine este?, ce este?, sau cum este
Subiectul.

Feluri: PREDICAT VERBAL şi PREDICAT NOMINAL.

1 Predicatul verbal atribuie subiectului o acţiune sau o stare şi arată ce face subiectul.

Se exprimă prin:

a) Verb predicativ: Elevii merg la şcoală.

b) Locuţiune verbală: Şi-a dat seama de cele întamplate.
c) Interjecţie: Hai la şcoală!
d) Adverb sau locuţiune adverbială predicativă: Fără îndoială că va reuşi.

2 Predicatul nominal atribuie subiectului o identitate sau o însuşire şi arată cine este, ce
este sau cum este subiectul.

Este alcătuit din verb copulativ şi nume predicativ.

Verbele copulative sunt instrumente gramaticale care nu au înţeles de sine stătător şi fac
legătura dintre numele predicativ şi subiect: El este elev.
Verbele copulative sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a rămâne, a părea, a
însemna, a se naşte, a se preface, a se numi, a se chema etc.

Numele predicativ este partea esenţială sau elementul de bază al predicatului nominal prin
care se identifică sau se califică subiectul. Ex: El este harnic.

Se exprimă prin:

1.) Substantiv: El este elev.

2.) Adjectiv: Ionuţ este cel mai silitor.
3.) Pronume: Prietenul meu este acesta.
4.) Adjectiv pronominal posesiv: Toţi au fost împotriva ta.
5.) Numeral: El este al doilea.
6.) Verb: Datoria noastra este de a învăţa.
7.) Adverb: El este altfel.
8.) Interjecţie: Este vai de ei.

Topica: Predicatul stă de obicei după subiect, dar poate sta şi înaintea acestuia când
accentul cade pe acţiunea sau caracteristica exprimată de predicat.

Numele predicativ stă de obicei după verbul copulativ , dar poate sta şi înaintea acestuia
atunci când prin numele predicativ se insistă asupra însuşirii sau calităţii atribuite
subiectului.

PREDICATIVA(PR)

Este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de nume predicativ al unei
propoziţii regente. Răspunde la intrebările : ce? cine? Cum?

Termeni regenţi:

Un verb copulativ care constituie predicatul nominal incomplete al regentei: a fi, a

deveni, a părea, a ieşi, a ajunge,a însemna

Ex: Hotărârea lui este 1/să înveţe. 2/

Topica: Stă de obicei după verbul copulativ din regentă, dar poate să stea şi înaintea acestuia,
dacă vorbitorul insistă asupra celor spuse prin propoziţia predicativă.

ATRIBUTUL şi ATRIBUTIVA

Atributul este partea secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al
acestuia.

Clasificare:

1.) Atributul substantival se exprimă printr-un substantiv propriu-zis sau provenit prin
conversiune din alte părţi de vorbire ori prin numeral cu valoare substantivală.
 Ex: Cartea elevului este îngrijită.

2.) Atributul pronominal se exprimă prin pronume de diverse feluri.

Ex: Nu stiu ale cui cărţi se află pe bancă.

3.) Atributul adjectival se exprimă prin adjective propriu-zise şi prin părţi de vorbire cu
valoare adjectivală.

Ex: Elevul harnic învaţă.

4.) Atributul verbal se exprimă prin verbe la modurile infinitiv, supin şi gerunziu
neacordat.

Ex: Elevii au datoria de a învăţa.

5.) Atributul adverbial se exprimă prin adverbe cu sau fără prepoziţie şi prin locuţiuni
adverbiale.

Ex: Băiatul de acolo este prietenul meu.

6.) Atributul interjecţional se exprimă prin interjecţie.

Ex: Strigătul bravo! se auzea pe tot stadionul.

Atributiva este subordonata care îndeplineşte funcţia sintactică de atribut pe lângă un

substantiv sau substitut al acestuia din propoziţia regentă.

Termini regenţi:

-substantiv: El este băiatul pe care l-am lăudat.

-pronume: Acela care învaţă ştie.

-numeral: Al doilea care a întârziat, a avut mai mult de aşteptat.

Topica: Stă numai după regentă sau poate fi intercalată, cu condiţia să fie urmată de
termenul regent.

COMPLEMENTUL DIRECT şi COMPLETIVA DIRECTĂ

Complementul direct este partea secundară de propoziţie care determină un verb(locuţiune

verbală) tranzitiv(ă) la un mod predicativ sau nepredicativ şi o interjecţie predicativă.

Arată obiectul asupra căruia se răsfrânge în mod direct acţiunea verbului sau care este
rezultatul ei.

Ex; A copiat textul.

Se exprimă prin:
-substantiv: Am citit romanul.

-prin nouă din cele zece feluri de pronume(cu excepţia celui de întărire): Pe el l-a felicitat.

-numeral: Luăm o doime din întreg.

-verb la infinitiv, supin şi gerunziu: Nu ştie a scrie.

-interjecţie: Am auzit trosc.

Topica : Este aşezat de obicei după verb, uneori, între ele, intercalându-se o altă parte de
propoziţie. Ex: A văzut un film interesant. / A vazut astăzi un film interesant.

Completiva directă(CD)

Este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia de complement direct pe lângă cuvântul
determinat din regentă.

Ex: A învăţat 1/să citească. 2/(CD)

Termeni regenţi:

-verb, (locuţiune verbală) tranzitiv(ă). Ex: Nu ştie 1/să povestească. 2/

-interjecţie cu valoare verbală predicativă. Ex: Iată 1/ce s-a întamplat. 2/

Topica: Stă de obicei dupa regentă, dar şi înaintea acesteia. Poate fi şi intercalată când
determină un verb la un mod nepersonal.

COMPLEMENTUL INDIRECT şi COMPLETIVA INDIRECTA

Complementul indirect este partea secundară de propoziţie care determină un verb(locuţiune

verbală) la un mod predicativ sau nepredicativ, o interjecţie predicativă, un adjectiv(locuţiune
adjectivală), ori un adverb.

Se exprimă prin:

-substantiv: S-au adresat colegilor.

-adjectiv: Din alb s-a facut negru.

-adjectiv pronominal posesiv: Toţi s-au ridicat împotriva voastră.

-numeral : Le-am dat celor doi premii.

-pronume: Lui i-am dat o carte.

-verb: S-a plictisit învăţând.

Topica: Complementul indirect este aşezat de obicei imediat după verb sau orice termen
regent, dar poate sta şi înaintea acestora pentru a fi scos în evidenţă.

Completiva indirectă(CI) este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia sintactică de

complement indirect pe lângă cuvântul determinat de regentă.

Ex: Povesteşte 1/cui ascultă. 2/(CI)

Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbală). Ex: Se gândea 1/să plece mai repede. 2/

-adjectiv(locuţiune adjectivală). Ex: Nu era în stare 1/să scoată o vorbă. 2/

-adverb. Ex: E rău 1/de cine e sărac. 2/

-interjectie. Ex: E vai 1/de cine nu ascultă. 2/

Topica: Stă de obicei după regentă, dar poate fi şi intercalată sau antepusă.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE LOC şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ DE LOC

Complementul circumstanţial de loc este partea secundară de propoziţie care determină un

verb(locuţiune verbală), o interjecţie predicativă sau, mai rar, un adjectiv.

Arată locul în care se desfăşoară o acţiune sau se manifestă o însuşire, limitele

spaţiale(punctul de plecare sau de sosire, intervalul) şi direcţia acţiunii. Ex: Se duce la
Craiova.

Se exprimă prin:

-substantiv: Cartea este pe masă.

-pronume: Către cine s-a îndreptat?

-adjectiv pronominal posesiv: Se adunase multă lume în jurul vostru.

-numeral: În preajma celor doi venise multă lume.

-adverb: Pleacă de acolo.

-verb la supin: Ba şi pe la scăldat am tras o raită.

Topica: Complementul circumstanţial de loc stă înaintea termenului regent sau după acesta.

Completiva circumstanţială(CL) de loc este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui
complement circumstanţial de loc şi arată locul în care se desfăşoară o acţiune sau se
manifestă o însuşire.
Ex: Oriunde priveşti 1/ vezi locuri minunate. 2/(CL)

Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbală). Ex: S-a dus 1/unde l-ai trimis. 2/

-interjecţie. Ex: Hai 1/ unde vrei tu. 2/

-adjectiv. Ex: Victorioasă 1a/ oriunde joacă 2/echipa a câştigat campionatul. 1b/

-adverb. Ex: Acolo 1a/ unde ai fost tu 2/ n-a ajuns încă nimeni. 1b/

Topica: Stă de obicei dupa regentă, dar poate sta şi înaintea acesteia. Poate fi şi inetrcalată.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE TIMP şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ DE TIMP

Complementul circumstanţial de timp este partea secundară de propoziţie care determină un

verb(locuţiune verbală) la un mod predicativ sau nepredicativ, o interjecţie predicativă, un
adjectiv sau un adverb.

Arată timpul în care se desfăşoară o acţiune sau se manifestă o însuşire. Ex: Mâine mergem
la ţară.

Se exprimă prin:

-substantiv: A călătorit astfel zile şi nopţi.

-pronume: Vom pleca de la şcoală după el.

-adjectiv pronominal posesiv: Am sosit la gară înaintea voastră.

-adjectiv: Îl cunosc de mic.

-numeral: Am sosit la şcoală înaintea amândurora.

-verb: Mergând spre şcoală, m-am întâlnit cu el.

-adverb: Ei vor sosi mâine.

Topica: Poate sta după termenul regent sau înaintea acestuia, în funcţie de intenţia
vorbitorului de a evidenţia acţiunea sau momentul săvârşirii lui.

Completiva circumstanţială de timp(CT) este subordonata care îndeplineşte în frază funcţia

de complement circumstanţial de timp, arătând timpul când se petrece acţiunea din regentă
sau se manifestă o însuşire.

Poate exprima:

-anterioritatea: Am ajuns la gară 1/înainte ca trenul să sosească. 2/

-posterioritatea: M-a căutat 1/ după ce plecasem. 2/

-simultaneitatea: A venit 1/în timp ce învăţam la geografie. 2/

Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbală). Ex: Vine 1/când poate. 2/

-interjecţie predicativă. Ex: Hai 1/ când am stabilit. 2/

-adjectiv. Ex: Biruitoare 1a/când a luptat la Oituz 2/armata română a câştigat şi alte bătălii.
1b/

-adverb. Ex: Azi 1a/ când te-am căutat, 2/ nu te-am găsit. 1b/

Topica este liberă; poate sta după regentă, înaintea acesteia sau poate fi intercalată.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE MOD şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ DE MOD

Complementul circumstanţial de mod este partea secundară de propoziţie care determină un

verb(locuţiune verbală) la un mod personal sau nepersonal, o interjecţie predicativă, un
adjectiv sau un adverb.

Arată cum se desfăşoară o acţiune sau cum se prezintă o însuşire, conformitatea cu ceva ori
evaluarea cantitativă a unei acţiuni sau a unei însuşiri. Ex: Hai mai repede.

Se exprimă prin:

-substantiv: Dormea buştean.

-adjectiv: Era mai mult mort decât viu.

-numaral: Munceşte însutit.

-pronume: Am hotărât conform acelora.

-verb: A plecat fără a spune.

-adverb: Vorbeşte repede.

-interjecţie: Şi o pornim teleap-teleap.

Topica: Complementul circumstanţial de mod stă de obicei după termenul regent, dar poate
sta şi înaintea acestuia, când se insistă asupra lui.

Completiva circumstanţială de mod(CM) este subordonată care îndeplineşte în frază funcţia

sintactică de complement al regentei sau al unui cuvânt din regentă, arătând cum se
desfăşoară o acţiune sau se prezintă o însuşire ori conformitatea.
Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbala). Ex: Învaţă 1/cum poate. 2/

-adjectiv. Ex: Este mai bun, 1/deâat eşti tu. 2/

-adverb. Ex: Învaţă mai bine 1/decât înveţi tu 2/

-interjecţie. Ex: Hai 1/ cât poţi de repede. 2/

Topica este liberă: poate sta după regentă, înaintea ei sau poate fi intercalată. Modalele
introduce prin “de cum” şi “de parcă” stau întotdeauna după regentă.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE CAUZĂ şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ DE CAUZĂ

Complementul circumstanţial de cauză este partea secundară de propoziţie care determină un

verb(locuţiune verbală), un adjectiv, adverb sau interjecţie.

Arată cauza unei acţiuni, a unei stări sau a unei însuşiri. Ex: Nu vine de teamă.

Se exprimă prin:

-substantiv: A îngheţat de frig.

-adjectiv: Nu mai putea de flămândă.

-pronume: M-a certat pentru el.

-adjectiv pronominal posesiv: A întarziat din cauza voastră.

-numeral: S-au suparat pentru cei doi.

-verb: Nu mai putea de obosită.

-adverb: De aceea n-a venit că a fost bolnav.

Topica: Stă de obicei dupa termenul regent, dar poate sta şi înaintea acestuia.

Completiva circumstantială de cauză(CZ) este subordonata care îndeplineşte în frază rolul

unui complement circumstanţial de cauză.

Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbală). Ex: N-a venit 1/ pentru că a fost reţinut. 2/

-adjectiv. Ex: Era gârbovă 1/ din cauză că era bătrână. 2/

-interjecţie. Ex: Geamul zdronc! 1/din cauză că s-a făcut curent. 2/

Topica: Stă de obicei după regentă. Poate fi şi antepusă sau intercalată. Sunt antepuse cele
introduse prin “cum” şi postpuse cele introduse prin “că” şi “căci”.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL DE SCOP şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ DE SCOP

Complementul circumstanţial de scop este partea secundară de propoziţie care determină un

verb(locuţiune verbală) la mod predicativ sau nepredicativ ori o interjecţie predicativă.

Arată scopul unei acţiuni. Ex: Hai la cules de fragi.

Se exprimă prin:

-substantiv: Învaţă în vederea examenului.

-pronume: Am consultat pentru ei toate toate dicţionarele.

-numeral: Are trei examene şi acum se pregateşte în vederea primului dintre ele.

-verb: A mers acolo la vânat.

-adverb:Dinadins tace, ca să te supere.

Topica: Complementul circumstanţial de scop stă de obicei după termenul regent.

Completiva circumstantială de scop(CS) este subordonata care îndeplineşte în frază rolul unui
complement circumstanţial de scop, arătând scopul acţiunii din regentă.

Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbală). Ex: Vine la bibliotecă 1/ să împrumute cărţi. 2/

-interjecţie. Ex: Hai în clasă 1/ca să repetăm lecţia. 2/

Topica: Poate fi postpusă sau intercalată.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONDIŢIONAL şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ CONDIŢIONALĂ

Complementul circumstanţial condiţional este partea secundară de propoziţie care determină

un verb sau un adjectiv.
Arată condiţia sau ipoteza de care depinde o acţiune sau o însuşire. Ex: Învăţând vei reuşi.

Se exprimă prin:

-substantiv: Acest medicament se foloseşte numai în caz de nevoie.

-pronume: În locul lui, eu aş fi plecat.

-adjectiv pronominal posesiv: În locul tău, eu nu aş fi acceptat acest compromis.

-numeral: În locul celor doi, eu n-aş fi acceptat această situaţie.

-adverb: Să vii repede. Altfel nu vei ajunge la timp.

-verb: Numai învătând vei reuşi.

Completiva circumstantială condiţională(CŢ) este subordonata care exprimă condiţia sau

ipoteza de a cărei îndeplinire depinde realizarea unei acţiuni sau a unei însuşiri din regent.

Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbală). Ex: Dacă doreşti 1/vino la mine. 2/

-adjectiv. Ex: Acest echipament este recomandabil 1/ în caz că mergi la munte. 2/

-interjecţie. Ex: Dacă vrei 1/hai la şcoală. 2/

Topica este liberă. Majoritatea stau înaintea regentei. Sunt întotdeauna antepuse cele
juxtapuse şi intercalate cele negative.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONCESIV şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ CONCESIVĂ

Complementul circumstanţial concesiv este partea secundară de propoziţie care determină un

verb(locuţiune verbală) , o interjecţie predicativă sau un adjectiv.

Arată o împrejurare ce ar fi putut împiedica realizarea unei acţiuni sau existenţa unei însuşiri.
Ex: Cu toate insistenţele mele, n-a venit astăzi la noi.

Se exprimă prin:

-substantiv: Cu toată osteneala, n-a ajuns la timp.

-pronume: Chiar fără tine, eu tot voi pleca.

-numeral: Şi fără cei doi, tot mi-am rezolvat toate problemele.

-verb: Fără a învăţa prea mult, a obţinut totuşi rezultate bune.

-adverb: Vine totuşi şi el.

Completiva circumstanţială concesivă(CV) este subordonata care arată o împrejurare ce ar
putea impiedica realizarea acţiunii sau existenţa însuşirii din regent, dar nu o împiedica.

Termeni regenţi:

-verb(locuţiune verbală). Ex: Învaţă, 1/ chiar dacă este oboist. 2/

-interjecţie. Ex: Deşi eşti ocupat, 1/hai totuşi până la mine. 2/

-adjectiv. Ex: El a ieşit învingător, 1/ deşi a jucat slab. 2/

Topica: Are topică liberă. Stă de obicei înaintea regentei, dar poate fi şi postpusă sau
intercalată. Concesivele juxtapuse stau întotdeauna înaintea regentei, iar cele introduse prin
“că” şi “de”(=”deşi”) sunt intercalate.

COMPLEMENTUL CIRCUMSTANŢIAL CONSECUTIV şi COMPLETIVA

CIRCUMSTANŢIALĂ CONSECUTIVĂ

Complementul circumstanţial consecutiv este partea secundară de propoziţie care determină

un verb(locuţiune verbală), un adjectiv sau un adverb.

Arată urmarea unei acţiuni sau a unei însuşiri. Ex: A răspuns de minune.

Se exprimă prin:

-substantiv: Insistă până la saturaţie.

-verb: Era mândră de nespus.

-locuţiune adverbială: A răspuns la lecţie de mai mare dragul.

Topica: Stă de obicei după termenul regent, deoarece arată consecinţa acţiunii sau a însuşirii.

Completiva circumstanţială consecutivă(CNS) este subordonata care arată urmarea unei

acţiuni, a unei însuşiri sau a unei caracteristici, ori a unei cantităţi.

Termeni regenţi:

-verb. Ex: Bea 1/ de te sperie. 2/

-adjectiv. Ex: Era frumoasă, 1/încât nu te puteai uita la ea. 2/

-adverb. Ex: Experimantase destul 1/ încât să nu poată aduce noi argumente. 2/

Topica: Are topică fixă, fiind întotdeauna aşezată după regentă.

ANACOLUTUL
Anacolutul este un fenomen sintactic care constă în întreruperea şi modificarea unei
construcţii în cadrul aceleiaşi unităţi sintactice.

În propoziţie, anacolutul are ca urmare, de obicei, prezenţa unui subiect izolat , deoarece
gândirea pornită de la un subiect se întrerupe şi se continuă cu altă gândire care are un alt
subiect, iar gândirea completă se exprimă numai în legătură cu cel de-al doilea subiect. Ex:
Norocul, lui nu-i trebuie ochi.

În frază, există mai multe tipuri de anacolut:

1. Un element subordonator cumulează două funcţii sintactice, dar prin forma sa n-o
exprimă decât pe cea dintai. Ex: Cine tot vorbeşte 1/ lucrul nu-i sporeşte. 2/
2. Când se intercalează o subordonată , construcţia cu care începe fraza este părăsită şi
este continuată cu o altă constructivă. Ex: Prietenii mei se părea că-i preocupă cu totul
altceva.
3. Într-o atributivă introdusă prin pronumele relative “care” în N apare şi la al doilea
subiect. Am cumpărat două dulapuri, care neavând aceleaşi dimensiuni, alăturarea
lor era imposibilă.
4. Construcţia cu “faptul că” prezintă anacolut cand li se atribuie cuvintelor valoare
cauzală. Ex: Faptul că n-a venit nici acum, m-am supărat foarte tare.
5. Anacolutul poate proveni şi din folosirea unor termeni corelativi improprii. Ex:
Nu numai că se duce des acolo, ci îi şi place oraşul.