Seminar 1

Vocabular vs. lexic. Cuvânt vs. unitate frazeologică. Lexicologie vs. lexicografie. Structura
lexicului. Lectura dicționarelor. Aplicații pe baza DA/DLR/DEX (online).

Bibliografie

Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană. Lexicul, București,

Humanitas Educațional, 2005, p. 13-44.

Liviu Groza, Elemente de lexicologie, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 9-55.

Angela Bidu-Vrănceanu (facultativ), Lectura dicționarelor, București, Metropol, 1993 (selectiv).

1. Vocabular/ lexic = termeni cvasisinonimi:

a. totalitatea cuvintelor unei limbi

b. ansamblul cuvintelor utilizate de un locutor1 dat, în împrejurările date.

Diferența: Lexicul = termenul supraordonat (realitate a limbii care transcende vocabularele) este
accesibil numai prin cunoașterea vocabularelor particulare din diverse discursuri. Vocabularul
aparține unui text/discurs sau unui vorbitor.

2. Cuvânt vs. unitate frazeologică

Cuvântul → mai multe definiții posibile2:

 grup de litere aflat între două spații tipografice (blancuri);

 o clasă de forme gramaticale (o combinație de morfeme 3 : cas-ă, cas-e, cas-ei);
 o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin 3 procedee:
– permutarea (schimbarea locului în enunț)
– substituția (poate fi înlocuit cu un alt element de același tip)
– distribuția (asocierea termenului analizat cu alți termeni)
 un semn lingvistic4 = entitate fizică biplană, rezultată din reunirea solidară și arbitrară a
imaginii obiectului numit (semnificat) cu imaginea corpului său fonetic (semnificant).

Unitate frazeologică = combinație stabilă de două sau mai multe cuvinte, cu sens unitar și referent
unic: locuțiuni, expresii de diverse tipuri (vezi și fr. expressions figés).

3. Discipline care studiază lexicul

3.1. Lexicologia = disciplină teoretică → componența, organizarea, procedeele de îmbogățire a

vocabularului (unitățile lexicale, relațiile dintre ele, dinamica lexicului).

3.2. Lexicografia = disciplină aplicată → elaborarea lucrărilor lexicografice: lingvistice (dicționare,

glosare) sau enciclopedice (enciclopedii).

Glosarul = lucrare lexicografică de mici dimensiuni, care explică sensurile unor cuvinte dintr-un text,
de care este astfel dependentă.
1
Vorbitor, utilizator, emițător.
2
Un cuvânt poate îngloba două sau mai multe variante (accentuale, flexionare) = forme aflate în variație liberă,
în sensul că transmit aceeași informație semantică. Unele variante sunt literare (ambele forme fiind corecte, cu
preferință pentru una dintre ele), altele sunt nonliterare (contravin normei, deci trebuie evitate).
3
Unități minimale de sens.
4
Teorie impusă de F. de Saussure (Cours de linguistique générale).

1
Dicționarul = operă lexicografică în care sunt înregistrate cuvintele din una sau mai multe limbi:

 dicționare bilingve/plurilingve
 dicționare monolingve (este descris sensul cuvintelor → definiții semantice)
– explicative
– etimologice (istorice)
– mixte5 (DEX)

Enciclopedia = lucrare de mari dimensiuni în care este descris referentul6 unui cuvânt → conține
explicații + ilustrații + scheme + nume proprii + limbaj specializat).

3.3. Semantica = disciplina care studiază sensul și evoluția sensului cuvintelor.

3.4. Etimologia = disciplina care studiază originea (proveniența) cuvintelor și evoluția lor:

 formală (legi fonetice)

 semantică (lărgirea sferei semantice, restrângerea sferei semantice, înnobilarea sensului,
deprecierea sensului).

3.5. Frazeologia = disciplina care studiază unitățile frazeologice (originea lor, utilizarea în diverse
stiluri/limbaje, rolul lor în limba literară → rol stilistic: valoare expresivă).

4. Structura lexicului → factori de organizare a vocabularului:

4.1. Factorul frecvență

a. fondul principal lexical (vocabular de bază/ fundamental) → cuprinde cuvinte care îndeplinesc
următoarele condiții (aprox. 1500 de cuvinte7):
– vechime (cuvinte moștenite din latină, de regulă);
– polisemie;
– familie lexicală bogată (derivate și compuse);
– apartenența la cât mai multe expresii/locuțiuni;
– importanța noțiunii.
b. masa vocabularului → cuprinde cuvinte care nu îndeplinesc condițiile de mai sus 8.
4.2. Factorul psihologic
a. vocabularul activ
b. vocabularul pasiv9.
4.3. Factorul stilistico-funcțional
a. cuvinte care aparțin vocabularului literar standard
 de uz general (lexic comun)
 specializate (lexic specializat)
b. cuvinte nonliterare (populare, regionale, familiare, argotice).
4.4. Factorul semantic (grupează cuvintele în funcție de relațiile semantice pe care le stabilesc:
polisemie, sinonimie, antonimie, câmpuri lexico-semantice). Se diferențiază între cuvinte „pline”/
noționale (cu sens lexical deplin) și cuvinte „goale” (uneltele gramaticale: prepoziții, conjuncții).

5
Au dublă funcție: explicativă (prin definiție, bazată pe sinonimie, parafrază, exemplificare) și normativă
(indică uzul corect).
6
Obiectul din realitatea extralingvistică despre care se spune ceva.
7
Componența etimologică a FPL: 60% - cuvinte latinești; 20% - cuvinte slave; 2% - cuvinte maghiare; 2% -
cuvinte autohtone; 2% - cuvinte formate pe teren românesc; 6% - cuvinte cu circulație internațională; 3% -
cuvinte cu alte origini (greacă, turcă, franceză); 5% - cuvinte cu etimologie necunoscută.
8
Se pot înregistra treceri dinspre FPL spre masa vocabularului: din motive extralingvistice (dispariția
referentului → istorisme) sau din motive lingvistice (coliziunea sinonimică).
9
Între ele → „disponibilitățile lexicale” (cuvinte cunoscute, care pot trece oricând în vocabularul activ).

2
4.5. Factorul etimologic (grupează cuvintele în funcție de origine):
 etimologie internă (formarea cuvintelor)
 etimologie externă10 (împrumuturi).
Structura etimologică a lexicului românesc
a. cuvinte moștenite
 din latină (stratul)
 de la daci (substratul): zăr, mazăre, viezure etc.
b. cuvinte împrumutate
 împrumuturi lexicale vechi (cuvinte pătrunse între sec. VI-XVIII, pe cale orală, care au
imbogățit vocabularul, dar nu l-au modernizat): împrumuturi din slavă (veche și slavonă),
greacă (veche și neogreacă), turcă, maghiară, tătară);
 împrumuturi lexicale neologice (împrumuri recente, pătrunse pe cale cultă/scrisă, care au
îmbogățit și au modernizat vocabularul): împrumuturi din latina savantă, franceză, engleză,
germană, rusă, italiană.
c. cuvinte create în interiorul limbii (prin mijloace interne de îmbogățire a vocabularului)
d. cuvinte cu etimologie necunoscută.

4. Lectura dicționarelor. Cuvintele polisemantice → în același articol de dicționar, cu sensurile

numerotate (de obicei, în ordinea frecvenței) sau marcate cu diverse simboluri. Omonimele sunt
cuvinte diferite → intrări diferite de dicționar. Un cuvânt-intrare 11 include următoarele informații:

 încadrarea morfologică (parte de vorbire) + indicații gramaticale (gen, la subst. și adj.;

conjugare, tranzitivitate, la vb.)
 accent
 silabație
 forme flexionare, unde este cazul
 mărci stilistice (de uzaj), unde este cazul
 restricții de combinare, unde este cazul
 etimologie (proveniență)
 unele contexte (pentru instrumentele gramaticale)
 definiție lexicografică (caracterizată prin: concizie, precizie, evitarea definițiilor circulare):
– gen proxim (clasa, elementul supraordonat)
– diferență specifică.

Tipuri de definiții:

 semantice (gen proxim + diferență specifică)

 relaționale (pentru instrumentele gramaticale: prepoziții, conjuncții)
 etimologice (pentru derivate12)
 ostensive (prin trimitere la referent 13).

10
Între ele se situează calcul (mijloc mixt de îmbogățire a vocabularului).
11
Redat în forma de dicționar: infinitiv, pentru verbe; masculin, sg., neart., Nominativ/Acuzativ, pentru
substantive; masculin, sg., Nominativ/Acuzativ, grad pozitiv, pentru adj. și adv.
12
Circularitate obiectivă. Ex..: căsuță = casă mică; frunzos = cu multe frunze.
13
Ex.: roșu = de culoarea sângelui.