1. Concepte fundamentale în analiza lexicală.

Cuvânt (și variante), unitate frazeologică,

vocabular/ lexic. Discipline care studiază vocabularul (lexicologie, lexicografie, semantică,
etimologie). Lectura dicționarelor.

BIDU – VRĂNCEANU, Angela şi FORĂSCU, Narcisa, Limba română contemporană. Lexicul,

București, Humanitas Educațional, 2005, p. 13-20.

GROZA, Liviu, Elemente de lexicologie, Bucureşti, Humanitas, 2004, p. 9-40.

GROZA, Liviu, Probleme de frazeologie, București, [EUB], 2011, p. 11-20.

MOROIANU, Cristian, Variantele limbii române între tradiție și inovație, în vol. „Omul de cuvânt. In
honorem Gheorghe Chivu”, Adina Chirilă (ed.), Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”
Iași, 2017, p. 385-406.

1. Cuvânt vs. unitate frazeologică

Cuvântul → mai multe definiții posibile1:

 grup de litere aflat între două spații tipografice (blancuri);

 o clasă de forme gramaticale (o combinație de morfeme 2 : cas-ă, cas-e, cas-ei);
 o unitate lingvistică autonomă, căreia i se pot fixa limitele prin 3 procedee:
– permutarea (schimbarea locului în enunț)
– substituția (poate fi înlocuit cu un alt element de același tip)
– distribuția (asocierea termenului analizat cu alți termeni)
 un semn lingvistic3 = entitate fizică biplană, rezultată din reunirea solidară și arbitrară a
imaginii obiectului numit (semnificat) cu imaginea corpului său fonetic (semnificant).

Unitate frazeologică = combinație stabilă de două sau mai multe cuvinte, cu sens unitar și referent
unic: locuțiuni, expresii de diverse tipuri (vezi și fr. expressions figés).

2. Vocabular/ lexic = termeni cvasisinonimi:

a. totalitatea cuvintelor unei limbi

b. ansamblul cuvintelor utilizate de un locutor4 dat, în împrejurările date.

Diferența: Lexicul = termenul supraordonat (realitate a limbii care transcende vocabularele) este
accesibil numai prin cunoașterea vocabularelor particulare din diverse discursuri. Vocabularul
aparține unui text/ discurs sau unui vorbitor.

3. Discipline care studiază lexicul

3.1. Lexicologia = disciplină teoretică → componența, organizarea, procedeele de îmbogățire a

vocabularului (unitățile lexicale, relațiile dintre ele, dinamica lexicului).

1
Un cuvânt poate îngloba două sau mai multe variante (accentuale, flexionare) = forme aflate în variație liberă,
în sensul că transmit aceeași informație semantică. Unele variante sunt literare (ambele forme fiind corecte, cu
preferință pentru una dintre ele), altele sunt nonliterare (contravin normei, deci trebuie evitate).
2
Unități minimale de sens.
3
Teorie impusă de F. de Saussure (Cours de linguistique générale).
4
Vorbitor, utilizator, emițător.

1
3.2. Lexicografia = disciplină aplicată → elaborarea lucrărilor lexicografice: lingvistice (dicționare,
glosare) sau enciclopedice (enciclopedii).

Glosarul = lucrare lexicografică de mici dimensiuni, care explică sensurile unor cuvinte dintr-un text,
de care este astfel dependentă.

Dicționarul = operă lexicografică în care sunt înregistrate cuvintele din una sau mai multe limbi:

 dicționare bilingve/ plurilingve

 dicționare monolingve (este descris sensul cuvintelor → definiții semantice)
– explicative
– etimologice (istorice)
– mixte5 (DEX)

Enciclopedia = lucrare de mari dimensiuni în care este descris referentul6 unui cuvânt → conține
explicații + ilustrații + scheme + nume proprii + limbaj specializat).

3.3. Semantica = disciplina care studiază sensul și evoluția sensului cuvintelor. Se diferențiază între
cuvinte „pline”/ noționale (cu sens lexical deplin) și cuvinte „goale” (uneltele gramaticale: prepoziții,
conjuncții).

3.4. Etimologia = disciplina care studiază originea (proveniența) cuvintelor și evoluția lor:

 formală (legi fonetice)

 semantică (lărgirea sferei semantice, restrângerea sferei semantice, înnobilarea sensului,
deprecierea sensului).

3.5. Frazeologia = disciplina care studiază unitățile frazeologice (originea lor, utilizarea în diverse
stiluri/ limbaje, rolul lor în limba literară → rol stilistic: valoare expresivă).

4. Lectura dicționarelor

Cuvintele polisemantice → în același articol de dicționar, cu sensurile numerotate (de obicei, în

ordinea frecvenței) sau marcate cu diverse simboluri. Omonimele sunt cuvinte diferite → intrări
diferite de dicționar. Un cuvânt-intrare7 include următoarele informații:

 încadrarea morfologică (parte de vorbire) + indicații gramaticale (gen, la subst. și adj.;

conjugare, tranzitivitate, la vb.)
 accent
 silabație
 forme flexionare, unde este cazul
 mărci stilistice (de uzaj), unde este cazul
 restricții de combinare, unde este cazul
 etimologie (proveniență)
 unele contexte (pentru instrumentele gramaticale)
5
Au dublă funcție: explicativă (prin definiție, bazată pe sinonimie, parafrază, exemplificare) și normativă
(indică uzul corect).
6
Obiectul din realitatea extralingvistică despre care se spune ceva.
7
Redat în forma de dicționar: infinitiv, pentru verbe; masculin, sg., neart., Nominativ/Acuzativ, pentru
substantive; masculin, sg., Nominativ/Acuzativ, grad pozitiv, pentru adj. și adv.

2
  definiție lexicografică (caracterizată prin: concizie, precizie, evitarea definițiilor circulare):
– gen proxim (clasa, elementul supraordonat)
– diferență specifică.

Tipuri de definiții:

 semantice (gen proxim + diferență specifică)

 relaționale (pentru instrumentele gramaticale 8)
 etimologice (pentru derivate9)
 ostensive (prin trimitere la referent 10).

8
Prepoziții, conjuncții.
9
Circularitate obiectivă. Ex..: căsuță = casă mică; frunzos = cu multe frunze.
10
Ex.: roșu = de culoarea sângelui.