UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI

FILIALA SLATINA

LUCRARE DE LICENŢǍ
SINONIMIA ŞI ANTONIMIA

Coordonator ştiinţific,
Prof. univ. dr. Constantin ŢIBRIAN

ABSOLVENTǍ,
SPRỈNCENATU Florica Felicia

- 2008 -
1
 UNIVERSITATEA DIN PITEŞTI
FACULTATEA DE ŞTIINŢE ALE EDUCAŢIEI
FILIALA SLATINA

LUCRARE DE LICENŢǍ
SINONIMIA ŞI ANTONIMIA

Aspecte metodico-ştiinţifice în
predarea sinonimiei şi antonimiei în ciclul primar

Coordonator ştiinţific,
Prof. univ. dr. Constantin ŢIBRIAN

Candidat,
SPRỈNCENATU Florica Felicia

2
 - 2008 -
Motivaţia lucrării

Activizarea, precizarea, îmbogăţirea vocabularului elevilor şi a

expunerii acestora, reprezintă o preocupare permanentă a oricărui
învăţător. Această orientare către îmbogăţire şi nuanţare se regăseşte în
orice activitate didactică, la orice disciplină, demers realizat în mod
sistematic.
Aceste activităţi reprezintă conţinutul unor obiective specifice:
activizarea vocabularului elevilor prin comunicarea orală şi scrisă;
îmbogăţirea vocabularului cu noi cuvinte şi folosirea acestora în
comunicarea orală şi scrisă; nuanţarea vocabularului, adecvarea stilistică
şi folosirea în limbajul oral şi scris.
Pentru a justifica importanţa vocabularului limbii române,
următoarele argumente sunt edificatoare:
- bogăţia unei limbi este dată, în primul rând, de bogăţia şi
varietatea vocabularului ei;
- stilurile limbii (privite ca variante funcţionale ale acesteia) se
diferenţiază între ele prin elemente de ordin lexical (cuvintele);
- majoritatea greşelilor de exprimare sunt de natură lexicală, în
special, de folosirea greşită a cuvintelor neologice (sinonime neologice);
- sinonimele şi antonimele constituie o modalitate de grupare,
organizare sau structurare a vocabularului unei limbi.
Sinonimele şi antonimele constituie elemente active în limbă, ele
măresc potenţialul ei expresiv.
Având în vedere toate aceste argumente, se impune ca sinonimia şi
antonimia să fie studiate alături de celelalte categorii semantice ale limbii
române, care sunt: polisemia, paronimia, omonimia.
3
 Un elev, cu cât cunoaşte mai multe cuvinte şi le înţelege sensul, cu
atât stăpâneşte mai bine limba şi dispune de instrumentul principal de
cunoaştere şi de comunicare cu realitatea înconjurătoare.
Cunoaşterea sinonimelor îi ajută pe elevi să evite repetiţiile
supărătoare. Având la dispoziţie mai multe cuvinte care redau aceeaşi idee,
elevul le supune unui riguros proces de selecţie şi reţine doar unul singur.
Cuvântul (sinonimul) ales exprimă cel mai bine fondul intim al gândirii şi
al sensibilităţii.
În munca cu elevii trebuie să luăm în discuţie nu numai cuvintele
relativ noi, necunoscute, ci şi pe unele dintre cele mai comune, dar care au
un număr mare de echivalente sinonimice.
Descifrarea sensului unor expresii, găsirea prin contrast a sensului
opus, folosirea acestora în diferite contexte semantice au o deosebită
valoare formativă, deoarece demonstrează elevilor bogăţia lexicală şi,
frumuseţea limbii noastre, îi implică într-un proces activ de însuşire a
limbii.

4
 CAPITOLUL I

A. SINONIMIA

Problema sinonimiei a fost amplu studiată şi discutată de mulţi

cercetători: unii neagă existenţa cuvintelor sinonime, iar alţii au lărgit prea
mult sfera conceptului de sinonimie. (Al. Graur, Iorgu Iordan)
Pentru a fi considerate sinonime, nu este suficient ca două cuvinte
să fie apropiate ca sens sau înrudite semantic.
Calitatea de sinonime nu se poate stabili decât prin aplicarea unor
criterii mult mai riguroase din punct de vedere ştiinţific, ceea ce este
valabil şi pentru sinonimele frazeologice.
Una dintre numeroasele definiţii ale sinonimiei este următoarea:
Sinonimia este acea relaţie de sens care se stabileşte între cuvinte care au
aproximative acelaşi sens şi pot fi substituite unul cu celălalt în context1.
Cea mai amplă discuţie referitoare la problema sinonimei apare în
lucrarea: Probleme de sinonimie a lui Onufrie Vinţeler2.
După opinia sa, sinonimele sunt cuvintele cu acelaşi sens sau cu
sens foarte apropiat şi mai mult ori mai puţin diferite ca formă. Autorul
acordă atenţia cuvenită şi substituţiei dar afirmă că aceasta „este un
criteriu suplimentar” în comparaţie cu identitatea de sens. Vinţeler ajunge
la concluzia că sunt trei criterii de care trebuie să ţinem seama când

1. Narcisa Forăscu, Categorii semantice: Sinonimia, în L.L.R., Bucureşti, 2000,

p. 11.
2. Onufrie Vinţeler, Probleme de sinonimie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1983, p. 71.

5
vorbim de sinonimie: identitatea sau apropierea de sens, identitatea
naţională şi identitatea obiectelor. Autorul ajunge la elaborarea unei
complete definiţii a sinonimelor: acestea sunt „cuvinte independente,
diferite ca formă dar identice sau apropiate ca sens, care exprimă aceeaşi
noţiune pe plan sincronic şi în cadrul aceluiaşi sistem, având posibilitatea
de substituire şi în cadrul aceluiaşi context fără ca sensul contextului să fie
alterat”.

6
 1. Sinonimia lexicală

Sinonimele lexicale sunt cele mai numeroase, mai cunoscute şi mai

studiate. Cei mai mulţi cercetători au acordat o atenţie specială sinonimiei
din sfera vocabularului. Bogăţia unei limbi e ilustrată nu numai de
cantitatea cuvintelor, a construcţiilor şi a expresiilor specifice, ci şi de
volumul şi calitatea acelor cuvinte variate şi expresive care denumesc
aceleaşi noţiuni şi pe care le numim sinonime.
Limba recurge frecvent la sinonime din nevoia de a nuanţa şi de a
preciza ideea, fiind acceptată în general, de către vorbitori evidenţa unor
suprapuneri de cuvinte, pentru aceeaşi noţiune, dacă se neglijează nuanţele
mici de diferenţiere stilistică, afectivă, regională, familiară.
Mai ales scriitorii recurg frecvent la sinonime pentru a imprima
stilului lor bogăţie, varietate şi pitoresc, demonstrând astfel bogăţia reală a
limbii, expresivitatea ei.
Limba curentă recurge şi ea frecvent la echivalenţe de tipul:
oră-ceas, abundenţă-belşug, clar-limpede etc.
Lazăr Şăineanu şi Sextil Puşcariu1 recomandă următorul principiu
legat de sinonime: Cel care vorbeşte – şi mai ales cel ce scrie – are să
aleagă între doi sau mai mulţi termeni care-i stau la dispoziţie pe cel mai
potrivit cu situaţia în care se găseşte vorbitorul.
Se impune selecţia atentă a celui mai potrivit termen în context după
diferenţe de ordin stilistic, regional, familiar, posibile în sfera de sens a
fiecărui cuvânt.

1. Limba română, vol. I, Bucureşti, 1940, p. 62.

7
 Asupra acestor realităţi atrăgeau atenţia acum un secol unii mari
maeştri al limbii noastre literare: Maiorescu, Eminescu, Slavici, Haşdeu,
Odobescu.
B.P. Haşdeu în Etymologicum Magnum Romaniae indică la fiecare
cuvânt toată reţeaua de sinonime posibile, ex.: sinonimia lui bănat: năcaz,
mâhnire, nemulţumire, supărare sau supăr.
Din punct de vedere al echivalenţelor semantice, în vocabular
putem avea cel puţin trei submulţimi:
1. Una alcătuită din cuvinte cu sinonime.
2. A doua formată din cuvinte fără sinonime.
3. A treia formată din cuvinte ale căror echivalenţe sinonimice sunt
perifrazele.
Dacă în analiza acestor submulţimi termenii polisemantici sunt
trataţi ca entităţi, apar şi situaţii mixte, pentru că un cuvânt polisemantic
are adesea sinonime reprezentate tot de cuvinte şi echivalente perifrastice.
A descrie aceste submulţimi, inventariindu-le şi stabilind eventualele lor
subdiviziuni, înseamnă a înfăţişa sinonimia unei limbi.
Când se afirmă că două sau mai multe cuvinte sunt sinonime dacă
au aproximativ acelaşi sens, se dă lui aproximativ „valoarea din limbajul
curent”. Această aproximaţie poate să fie mare, foarte mare, mică sau
foarte mică. Pe care s-o luăm în consideraţie în definiţie ? Întrebarea se
dovedeşte cu atât mai legitimă, cu cât aproximativ se referă la un concept
nu prea bine conturat nici el, la conceptul de sens. Nu se ştie ce întindere
are zona de fenomene căreia i se poate aplica termenul aproximativ,
fiindcă nu se ştie cu exactitatea dorită care este sensul. Din această cauză
exerciţiile practice, foarte vechi şi foarte utile din anumite puncte de
vedere, de constituire de serii sinonimice suferă de o doză mare de
subiectivism.

8
 Într-un dicţionar de sinonime (Gh. Bulgăr, Dicţionar de sinonime,
Editura Albatros, Bucureşti, 1970) găsim la casă următoarele serii:
1. Imobil, clădire, locuinţă, cămin, domiciliu.
2. Familie, dinastie, neam.
3. Întreprindere, firmă.
Într-un dicţionar francez, la corespondentul cuvântului românesc
apar: maison, habitation, sejour, demeure, residence, domicile şi separat
maison, logis (A.L. Sardou, Nouveau dictionnaire des synonymes
francais, ed. 18, Paris, 1926). Autorul insistă asupra diferenţelor dintre
sinonime, le dă utilizarea în contexte minime, luând ca de la sine înţeleasă
calitatea lor comună, aceea de a desemna toate „un spaţiu construit care
serveşte la apărarea omului de intemperii”.
O idee asemănătoare se pare că i-a făcut şi pe autorii dicţionarului
românesc de sinonime să grupeze sub 1 cuvintele imobil, clădire, locuinţă,
cămin, domiciliu, la care s-ar putea adăuga pe baza aceluiaşi principiu
edificiu, adăpost. Orice dicţionar de sinonime am consulta, situaţia
prezentată reapare mai mult sau mai puţin identic, fiindcă aproximarea
permite reţinerea unei însuşiri comune dintr-un număr de cuvinte cu
înţeles asemănător şi neglijarea altora. Astfel determinarea calităţii de
sinonime este o chestiune de abilitate şi nu de precizare ştiinţifică. Într-un
enunţ ca: Unde este domiciliul dumneavoastră ?, domiciliu nu se poate
substitui prin casă, clădire, cămin. În actele oficiale termenul domiciliu nu
mai este sinonim nici măcar cu locuinţă.
Procedând la fel şi cu seriile 2 şi 3, ajungem la concluzia că, pe
măsură ce restricţiile de utilizare sunt mai mari, numărul sinonimelor
scade şi sinonimia dispare.
În seria arbore – pom – copac, la o primă analiză, cele trei sunt
sinonime indiscutabile. Lucrurile se schimbă când obiectul căruia i se
spune arbore, pom sau copac este particularizat, când ştim că el este arţar,
9
nuc, măr etc. şi ne oprim asupra acestei însuşiri. Atunci, oricăruia îi putem
spune arbore, dar arţarului îi spunem numai copac, iar nucului, mărului îi
spunem numai pom, căci arborii din speciile cultivate de om sunt pomi, iar
ceilalţi copaci. Astfel arbore, pom şi copac nu mai sunt sinonime, dacă se
ia în consideraţie trăsătura „de plantă cultivată de om”. Ele formează o
clasă în care noţiunea este arbore, celelalte două îi sunt subordonate în
distribuţie complementară.
Un alt exemplu în acest sens îl reprezintă seria cioban, păcurar,
oier, mocan. În cazul în care vorbim în general despre meseria celui care
creşte şi îngrijeşte animale, aceşti termeni sunt sinonime, iar cioban poate
fi înlocuit cu oricare dintre ceilalţi termeni. Dacă luăm în consideraţie
specializarea oier, nu mai este sinonim cu cioban, pentru că oierul, ca şi
mocanul şi păcurarul se ocupă numai cu creşterea oilor, spre deosebire de
ciobanul văcar, ciobanul căprar. Când în această serie sinonimică vorbim
despre repartiţia geografică a termenilor, păcurar şi mocan ies din
discuţie, căci, chiar dacă sunt folosiţi în limbajul artistic, pentru a aduce
culoare locală, în cel administrativ aceşti doi termeni nu pot fi înlocuiţi
termenului cioban.
În domeniul sportului, mingea este numită şi balon dar numai la
fotbal, rugbi, baschet. Mingea folosită în tenis-pingpong, sau mingea de
oină nu vor fi numite niciodată balon.
Sinonimia minge-balon, este considerată corectă numai în domeniul
sportului şi numai când este vorba de un anumit tip de minge, pentru un
anume obiect.
Sinonimia nu poate fi perfectă în condiţiile când se ţine seama de
răspândirea geografică, dar şi de condiţiile stilistice-exemplu: nevastă-
soţie ca şi în cazul cuvântului domiciliu-casă-imobil, în limbajul
administrativ variantele nevastă ca şi casă, imobil sunt eliminate.

10
 Orice sinonime presupune identitatea obiectului denumit de mai
multe cuvinte. Această identitate implică în mod obligatoriu neglijarea
aspectelor particulare, fie pentru că sunt lipsite de importanţă în situaţia în
care se face o comunicare, fie pentru că vorbitorii nu au cunoştinţă de ele.
Cine nu este informat asupra deosebirii dintre pom şi copac utilizează
aceste cuvinte unul în locul celuilalt fără rezerve iar dacă introduce în
vocabularul său curent şi pe arbore, îl face şi pe acesta substituit obişnuit
al celorlalte două.
Orice sinonimie presupune o situaţie concretă. De aceea, la
determinarea ei trebuie să se ţină seama:
a) de repartiţia dialectală a termenilor;
b) de repartiţia stilistico-funcţională a lor.
Aproximarea din definiţia sinonimiei reprezintă în fond neglijarea
unuia sau mai multora dintre aceşti factori. Am putea redefini fenomenul
sub un anumit aspect al lui astfel: două sau mai multe unităţi de limbă se
pot afla în sinonimie dacă desemnează în mod global acelaşi obiect în
situaţii în care distribuţia dialectală şi cea stilistico-funcţională sunt
neglijate.
Potrivit cu această nouă definiţie, sinonimia reprezintă o chestiune
de convenţie socială de nivel cultural al vorbitorilor care folosesc o
variantă funcţională sau alta a unei limbi.
Împreună cu polisemia, sinonimia contribuie în mare măsură la
îmbogăţirea limbii române prin precizarea şi nuanţarea exprimării, având
bogate valori stilistice, afective şi expresive. Foarte importante sunt seriile
sinonimice care se pot forma pe criterii semantice sau stilistice diferite în
corelare cu funcţiile denotative sau conotative ale cuvintelor. Astfel de
serii sinonimice se găsesc în „Dicţionarul de sinonime” de Luiza şi Mircea
Seche.
Exemple:
11
 - mândru, îngâmfat, fudul, arogant, încrezut;
- fermecat, încântat, vrăjit, captivat;
- acord, concordanţă, coincidenţă, congruenţă;
- josnicie, ticăloşie, mârşăvie, nemernicie, infamie, mişelie;
- a stabili:
1. a fixa, a hotărî, a decide, a preciza, a determina;
2. a dovedi, a arăta, a demonstra;
3. a înfăptui, a realiza, a înfiinţa, a institui, a întemeia;
4. a se statornici, a se instala, (fig.) a se aciua, a se
adăposti, a se obloji, a se infiltra, a aranja, a parveni.
Pe lângă sinonimia lexicală mai există sinonimia lexico-
frazeologică, când relaţia de echivalenţă semantică se stabileşte între
grupuri de cuvinte cu statutul de unităţi frazeologice (expresii, locuţiuni):
a spăla putina - a o lua la sănătoasa; piaţă de desfacere - debuşeu.
Sinonimia are totuşi nivele diferite. Mulţi lingvişti susţin că nu
există sinonimie perfectă. Totuşi, în stilul ştiinţific, tehnic, oficial,
administrativ se găsesc termeni cu sinonimie perfectă.
Exemple:
natriu - sodiu cord - inimă hotărâre - dispoziţie
sulf - pucioasă plămân - pulmon exil - surghiun
oră - ceas apus - vest decret - decizie
aramă - cupru lexic - vocabular lift - ascensor
De obicei, asemenea termeni sinonimic sunt apropiaţi sau identici
în analiza izolată, fără nici o legătură cu vreun context.
Atunci când apar în context, apar şi sensuri şi nuanţe semantice
diferite, care determină sinonimia să nu fie perfectă, fiind influenţată de
diferite valori stilistice şi artistice.
Astfel, termenii se diferenţiază prin nuanţe semantice (susur-
şoaptă, freamăt-murmur) prin nuanţe de întrebuinţare (a făuri, a realiza, a
12
înfăptui, a creea, a plăsmui) prin răspândirea lor teritorială (noroi, glod,
tină) prin gradul de expresivitate (faţă, obraz, chip, figură, mutră, moacă).
Termenii sinonimiei sunt în raport de variaţie liberă în unele
contexte (se substituie reciproc fătă modificări în plan semantic).
Exemple:
S-a făcut timp frumos – vreme frumoasă.
Am închis pasărea în colivie – în cuşcă.
M-am gândit – am reflectat – am meditat mult la cele spuse.
Uneori, termenii sinonimiei sunt în raport de distribuţie
complementară în alte contexte (nu pot apărea în acel context).
Exemple:
Timp frumos – vreme frumoasă, timpul verbului şi nu vremurile
verbului.
Cuşca sufleorului, nu colivia sufleorului sau colivia câinelui.
Sinonimia poate fi privită şi ca o relaţie inversă faţă de cea din
cadrul omonimiei. Înţelesul identic înseamnă aceeaşi formulă semică:
etern şi veşnic pot fi descrişi ca „adjectiv”, „referitor la”, „extensiune,
temporală, nelimitată”. Înţelesul foarte asemănător presupune existenţa în
formula semică a celor două cuvinte a unor seme diferenţiatoare minore
(care pot fi substanţiale sau graduale).
Exemple: agresiv şi bătăios au semele importante comune
(„adjectiv”, „referitor la”, „reactivitatea psihică”, „apreciere în plus”) dar
primul are semul substanţial „nemotivat”, pe când al II-lea conţine semul
motivat; inteligent şi ager au pe lângă semele comune („adjectiv”,
„inteligenţă”, „apreciere în plus”) şi semele graduale diferenţiatoare: „grad
nedeterminat”, respectiv „grad mic”.
În cazul cuvintelor polisemantice, sinonimia se stabileşte la nivelul
fiecărui sens şi cum majoritatea cuvintelor sunt polisemantice se poate
spune că, în general, sinonimia nu vizează cuvinte, ci sensuri ale acestora.
13
De exemplu, cuvântul casă are sinonimele clădire, familie sau firmă,
fiecare pentru alt sens al său. În această situaţie polisemia se desface în
sinonime.
Sinonimia a fost prezentată ca o relaţie între două cuvinte pentru
necesităţi de claritate didactică. În cea mai mare parte a cazurilor, ea
vizează un număr mare de cuvinte prin formarea aşa numitei serii
sinonimice.
Existenţa unui număr mare de cuvinte cu sens identic sau foarte
asemănător ar putea părea un factor de entropie (dezordine) şi încărcare
inutilă a lexicului, opus altor factori (între care polisemia) care acţionează
în virtutea tendinţei limbii spre economice.
Această afirmaţie conţine o notă de adevăr dacă judecăm lucrurile
strict statistic. În dinamica evaluativă şi funcţională a limbii, sinonimia se
dovedeşte necesară pentru înnoirea şi rafinarea permanentă a limbii,
contribuind la exprimarea cu precizie şi economie de mijloace (prin
evitarea perifrazelor) a unor nuanţe indispensabile comunicării. În legătură
cu această discuţie edificatoare este analiza provenienţei şi tipologiei
funcţionale a sinonimelor.
● Sunt sinonime cuvintele care, deşi diferite în planul expresiei, au
acelaşi sau aproximativ înţeles, adică semnifică acelaşi denotat. De aceea,
ce este denotat printr-un cuvânt poate fi exprimat şi prin altul, cuvintele
respective intră în serie sinonimică. Deci, sinonimia este o opoziţie totală
în planul expresiei.
● Identitatea semantică totală nu este o normă rigidă a sinonimiei,
semnificatele porumb, cucuruz, păpuşoi au acelaşi semnificat, dar în alte
cazuri situaţia nu este aceeaşi: pom semnifică un copac care face fructe
comestibile, arbore şi copac sunt şi ele identice ca sens, dar au
întrebuinţări diferite: arbore este termenul ştiinţific în timp ce copac
aparţine uzului comun. Din punct de vedere al abstractizării, există
14
diferenţe între cele două cuvinte: arbore pare mai abstract, mai general
decât copac, la fel se prezintă şi seria: sclav, şerb, rob.
● Sinonimia este strâns legată de modul şi de mijloacele de
exprimare a sensului. De aceea, definiţia obişnuită pe care o găsim în
gramatică şi care afirmă că sinonimele sunt cuvinte diferite ca formă, dar
identice prin conţinut ni se pare nesatisfăcătoare pentru că neglijează
esenţialul în sinonimie, faptul că sinonimele exprimă diferite nuanţe ale
aceluiaşi sens.
Cazuri de sinonimie totală se întâlnesc rar şi constituie
caracteristici, diferenţieri regionale ale vocabularului; porumb este
muntenesc, cucuruz este ardelenesc, iar păpuşoi este moldovenesc. În
cazul cuvintelor aeroplan şi avion provenienţa lor este diferită şi din
diferite perioade, dar nici acestea nu sunt dublete pasive-spunem avion cu
reacţie şi nu aeroplan cu reacţie.
Sinonimele sunt elemente active în limbă, măresc potenţialul ei
expresiv, capacitatea de precizare şi exactitatea sensului; sinonimele au ca
funcţie principală diferenţierea, precizarea uneia sau alteia dintre
variantele şi variaţiile aceluiaşi sens. Diferenţierea se poate referi la
diverse laturi ale fenomenului: la modul de semnificare, la adaosul ori
suprimarea de semne conotative, la aria lingvistică de răspândire a
fiecăruia dintre sinonime, la corelaţia dintre cuvânt şi locuţiunea
sinonimică ce corespunde.
La sinonimele absolute, sensurile cuvintelor coincid total, deci
coincid denotatele respective, dar, în unele cazuri, apar diferenţe
dependente de câmpul semantic sau extralingvistic (un cuvânt este literar,
altul nu) de situaţia istorică, geografică, socială a folosirii sinonimelor:
unul poate fi arhaic, învechit, altul modern, unul poate fi cuvânt uzual,
altul vulgar, unul se foloseşte într-o regiune, altul în alta.

15
 ● Sinonimia dă loc la o anumită concurenţă în lexicul uzual şi cel
de bază. Alexandru Graur1 arată că această luptă duce la progresul
vocabularului, înving acele cuvinte care sunt mai potrivite pentru a
exprima noţiunea în cauză dar, până la victoria parţială totală a unuia
dintre sinonime sau până la diferenţierea lor atât de radicală, încât să
ajungă a nu-şi mai face concurenţă, ele îşi împart zona de circulaţie, şi
anume coeficientul de frecvenţă a întrebuinţării, numărul derivatelor şi
frecvenţa acestora.
Unul dintre sinonime devenind dominant, pătrunde în lexicul de
bază, pe când celelalte din serie rămân în afara lui. Lucrurile se pot
întâmpla şi altfel, adică nici unul să nu pătrundă în lexicul de bază: latinul
nudus (gol) a fost părăsit în română, dar a fost înlocuit cu sinonimul gol;
latinul sanctus s-a păstrat în româneşte sub forma sânt (se foloseşte şi
astăzi în Sân Petru, Sântana, Sânicolaul Mare), dar în lexicul de bază sânt
a fost concurat şi înlocuit cu sinonimul sfânt. Până în secolul al XVIII, în
lexicul de bază existau cuvintele cocon şi prunc apoi a apărut cuvântul
copil şi le-a înlocuit pe celelalte două care în prezent, sunt întrebuinţate ca
regionalisme în Maramureş şi în Crişana.
Aceasta este situaţia sinonimelor mai mult sau mai puţin identice
ca sens, dar contradicţiile dintre sinonime se rezolvă mai ales prin funcţia
de diferenţiere pe care o au, aşa că pot rămâne amândouă în lexicul de
bază -a cugeta (latin) şi a gândi (derivat de la o rădăcină maghiară),
pulbere (latin).
● Un alt aspect al diferenţierii este funcţional, legat de expresivitatea
vorbirii sau de apartenenţă la un anumit stil, şi în acest caz pot fi numite
stilistice-seria obraz, faţă, chip; cuvântul chip aparţine limbajului poetic,
stilului artistic, iar faţă aparţine mai mult limbajului comun. Uneori faţă

1. Tendinţe actuale, Bucureşti, 1968, p. 17.

16
de anumite cuvinte, sunt sinonime locuţiuni, îmbinări frazeologice sau
idiotisme şi funcţia lor de diferenţiere este evidentă. Încărcătura conotativă
a locuţiunilor verbale, adjectivale, substantivale, adverbiale poate dezvolta
valori stilistice.
● Se întâmplă ca două cuvinte care au acelaşi sens propriu să
devină sinonime şi prin sensul lor figurat, prin aşa-numita derivaţie
sinonimică. În vorbirea comună se spune m-am ars = am făcut o greşeală
mare, am păţit ceva, deoarece a arde în sens propriu este aproximativ
sinonim cu a frige, a pârli, sinonimia se extinde şi asupra sensului
figurativ se spune m-am fript. Uneori, se repetă sinonimele pentru a
realiza o gradaţie care devine sursa conotaţiei: sârguincios-silitor, zgârcit-
cărpănos. Folosirea greşită a sinonimelor constituie o situaţie pleonastică
(comoară-tezaur). Există anumite expresii şi dublete alcătuite dintr-un
cuvânt vechi şi altul mai nou, care sunt folosite în vorbirea comună şi nu
sunt pleonastice: praf şi pulbere, foc şi pară, mici-fărâme, întuneric-
beznă, -cu valoare de intensitate maximă.

Sursele sinonimiei

Principala sursă o constituie împrumutul din limbi diferite sau chiar

din aceeaşi limbă a unor cuvinte care desemnează acelaşi referent (dac.
burtă, pântece, lat. foale, neogrec. stomac, neolat. romanic. abdomen).
Tot surse, mai ales indirecte ale sinonimiei, sunt: polisemia
(dezvoltarea unor complexuri largi de sensuri pentru majoritatea
cuvintelor favorizează intrarea lor în relaţie de sinonimie), derivarea
(derivatul a nădăjdui de la nădejde devine sinonim cu termenul latinesc
moştenit a spera); derivate cu prefixe şi sufixe sinonime: (ireal-nereal,
consultare-consultaţie), derivarea regresivă (exemplu: legisla, extras din
legislaţie, legislator şi legislativ, a dublat pe legifera, iar postverbalul
17
rugă-ruga alcătuieşte o pereche sinonimică împreună cu rugăminte);
dublete etimologice (cuvinte provenite din acelaşi etimon prin filiere sau
date diferite: biserică şi bazilică lat. - basilica; târziu şi tardiv - lat.
tardivus). Tot în legătură cu provenienţa termenilor ajunşi în relaţie
sinonimică dar într-o abordare sinonimică poate fi realizată clasificarea
funcţională a sinonimelor, care e de natură să justifice necesitatea lor în
limbă.
Această clasificare are în vedere ierarhizarea funcţională
(specializarea) cuvintelor sinonime. Din acest punct de vedere sinonimele
unui termen pot fi: arhaice (flintă-puşcă), regionale (barabule-cartofi),
populare (muiere-femeie), familiare (leafă-salariu), neologice (a medita-a
gândi), de jargon (hello-salut), argotice (a tromboni-a minţi), profesionale
(cord-inimă), poetice (bălai-blond), livreşti (obedient-docil).
Se observă că perechile sinonimice nu aparţin aceluiaşi nivel, sferă,
ramură lexicală, ci fac parte din variante diacronice, diatopice sau
diastratice, diferite, având deci funcţii comunicative distincte. Acest lucru
se observă cel mai bine în redactarea unui text, care, în funcţie de stilul
funcţional în care este scris, de nivelul şi atitudinea dorită, selectează unul
sau altul dintre sinonimele unei serii. Folosirea altui sinonim în contextul
respectiv diminuează, falsifică sau, chiar împiedică realizarea unei
comunicări eficiente, adică clară, precisă, nuanţată.

Împrumutul ca sursă a sinonimiei lexicale

Bogăţia sinonimică a limbii române are cauze istorice şi reflectă o

sensibilitate vie pentru cuvinte. Fondul originar latin care a păstrat şi
numeroase elemente de substrat, utile, comune, a asimilat conţinutul
elementelor de contact cultural, lingvistic, provenite din vecinătăţile
noastre, din convieţuirea cu alte neamuri. În limbă au pătruns multe
18
cuvinte slave, maghiare, greceşti, turceşti, iar din limbile popoarelor
romanice din vest de două secole încoace, popoare de care suntem legaţi
prin originea latină a limbii - un imens număr de cuvinte romanice (din
franceză şi italiană), care au contat la „reromanizarea” limbii noastre, la
modernizarea şi îmbogăţirea sinonimiei ei. Bogăţia expresivă a limbii
noastre este apreciată de Alf Lombard1 - un reputat romanist care observă:
„Când româna importă un cuvânt străin, ea păstrează foarte adesea
cuvântul anterior care serveşte pentru a exprima acelaşi lucru de unde în
limba actuală formează numeroase grupe de sinonime ca timp (latin) şi
vreme (slav) pentru ideea de timp, greu şi dificil (franceză) pentru dificil.
Numărul cuvintelor întrebuinţate de români nu încetează să crească.
Limba lor a devenit o limbă mai mult decât bogată”.
„Importul aproape nelimitat de cuvinte noi, cadrul uimitor de
extensibil al vocabularului, felul în care cuvintele trăiesc împreună în
interiorul acestui cadru, concurenţa dintre cuvintele care aparţin straturilor
definite, diferenţierea semantică sau geografică a sinonimiei toate aceste
probleme lexicologice constituie un întreg pe care nici o altă limbă, nu-l
oferă mai bine studiului”. Procedeul de sprijinire a pătrunderii
neologismelor în limbă îl întâlnim la Dinicu Golescu, Mumuleanu,
A. Păun, Ion Heliade Rădulescu.
Canalul cel mai eficace de asimilare a unor sinonime neologice,
odată cu romanizarea limbii a fost presa - „Curierul românesc”, „Albina
română” conţin numeroase glose, explicaţii prin sinonime a unor cuvinte
noi: distanţă, (depărtare), remedia (vindeca), ingenios (isteţ).
Terminologia ştiinţifică, ilustrează bogăţia limbii, sinonimia ei
specifică: aliaj-amestec, eclipsă-întunecare, circumstanţă-împrejurare.

1. Eseul Les destinées du Latin á l’Est (1967), tradus şi tipărit de Gh. Bulgăr în
„Tribuna României” nr. 5/ 1973, p. 16.

19
 Sinonimia şi referentul

Cap, conducător şi şef au ajuns sinonime, pentru că primul şi-a

schimbat sensul prin metaforă, c.f. „capul oştirii” (se creează sinonime
prin metonimie, metaforă, sinecdocă).
Transferul semantic dă naştere la sinonimie, pentru că introduce o
perspectivă nouă de apreciere a obiectelor. Dar această perspectivă dispare
după aceea şi dacă este reactualizată dintr-un motiv sau altul, scoate în
evidenţă caracterul accidental al echivalenţei dintre termeni.
Cărunt poate avea şi înţelesul de „bătrân, vechi” prin metonimie
„efectul (consecinţa) în cazul cauzei”. Identificarea obiectului la care se
referă două sau mai multe sinonime constituie punctul central al
recunoaşterii acestora din urmă. Ea nu este posibilă decât prin context.
Contextul înseamnă atât enunţul, mai mult sau mai puţin dezvoltat, cât şi
varianta funcţională a limbii, limbajul sau stilul în care este încadrat un
enunţ. Octavian Goga foloseşte termenul cărunt în versurile:
„Bătrâne Olt ! Cu buza arsă
Îţi sărutăm unda căruntă”.
Prin faptul că poetul a pregătit echivalenţa prin invocarea iniţială
(Bătrâne Olt !) se subliniază caracterul accidental al sinonimiei bătrân =
cărunt. Folosit în alt limbaj decât cel poetic, cărunt nu mai este cu
siguranţă sinonim cu bătrân, vechi.
Limbajul ştiinţific este cel care asigură, fără dificultăţi, identificarea
referentului prin sinonimie, aceasta datorită preciziei formulărilor şi
datorită caracterului monosemantic al termenilor caracteristici. În limbajul
ştiinţific se întâlnesc uneori sinonime perfecte: natriu-sodiu, kaliu-
potasiu, azot-nitrogen. În limbajele administrativ, juridic, oficial, acest
lucru nu se produce decât dacă este nevoie de explicarea unui cuvânt sau a
unei perifraze. Nici în limbajul ştiinţific, sinonimia perfectă, totală sau
20
absolută, nu constituie decât o întâmplare cu caracter excepţional,
explicabilă fie prin provenienţa termenilor sinonimici din limbi diferite,
din şcoli ştiinţifice diferite, fie prin modificarea unei nomenclaturi. Aşa ar
trebui să fie şi situaţia sinonimelor de origine dialectală diferită, căci faţă
de referent, ele se comportă ca şi termenii din limbajul ştiinţific (curechi
şi varză; cartofi şi barabule; crumpi şi napi).
Ceea ce ne împiedică să le punem pe acestea în categoria
sinonimelor tehnico-ştiinţifice este faptul că ele nu funcţionează în aceeaşi
unitate a limbii. Aşadar, pentru ca identificarea referentului desemnat prin
două sau mai multe cuvinte să fie în practică un fenomen de sinonimie,
trebuie ca aceste cuvinte să facă parte din aceeaşi variantă sau unitate
funcţională, pentru că numai aşa se pot înlocui unul prin celălalt în diverse
enunţuri. Aceste exemple cu termenii regionali este valabilă şi în cazul,
stilurilor, în sensul că două cuvinte din limbaje diferite nu constituie
sinonime perfecte.
O excepţie o constituie limbajul artistic. Prin natura sa, el apelează
la toate variantele limbii şi ia din ele cuvintele de care are nevoie. Dacă
adăugăm şi modificările poetice ale cuvintelor din exprimarea artistică,
deducem că în această specie de limbaj sinonimia funcţionează intens.
Limbajul artistic permite sinonime inacceptabile în restul limbii. Se
creează prin mijloace proprii nuanţele semantice cele mai fine şi uneori
mai puţin aşteptate.
În acest limbaj, problema referentului prezintă o situaţie aparte.
Enunţul poetic nu tinde la identificarea directă şi riguroasă a referentului,
ci la sugerarea lui. Tocmai de aceea are atâta nevoie de sinonime.
Identificarea referentului, deşi este o operaţie fără de care nu pot exista
sinonime, trebuie urmată de asigurarea că sinonimele aparţin aceleiaşi
variante a limbii. Două sau mai multe cuvinte care indică în mod cert

21
acelaşi referent, dar nu fac parte din aceeaşi variantă funcţională nu sunt
obligatoriu în sinonimie.

Sinonimia şi polisemia

Dacă sinonimia reprezintă posibilitatea ca două sau mai multe

cuvinte să desemneze în anumite condiţii acelaşi referent, polisemia este
starea unui singur cuvânt care are capacitatea să indice fie mai multe
aspecte ale aceluiaşi referent, fie chiar doi sau mai mulţi referenţi diferiţi.
Coadă, de exemplu denumeşte:
1. Prelungirea capătului dinapoi al coloanei vertebrale la
patrupede, păsări, peşti, reptile.
2. Firele de păr care prelungesc coada animalelor, penele lungi de
pe coada păsărilor.
3. Părul de pe cap (mai ales la femei) lăsat să crească (lung) şi
adesea împletit.
4. Pedunculul frunzelor unor plante sau al unor fructe (cozi de
cireşe).
5. Partea dinapoi care atârnă la unele veşminte (coada fracului).
6. Partea de care se prinde un instrument (coada măturii, coada
lingurii).
7. Capătul, extremitatea unui lucru (pian cu coadă).
8. Poziţia cea din urmă ocupată de cineva, deţinută de o persoană
sau un grup.
9. Rândul, şirul (a sta la coadă).
Aceste sensuri se leagă între ele printr-o idee comună care ar putea
fi formulată astfel: „prelungire sau parte extremă a unui obiect în opoziţie
cu ceea ce se consideră parte iniţială: poziţie de sfârşit, de încheiere a unui
şir, a unei ierarhii”.
22
 Cazul lui coadă nu este singular. Toate cuvintele polisemantice (în
limba română sunt multe), au un conţinut pe care-l putem compara cu o
reţea de sinonime, pentru că multe sensuri pot fi echivalente în situaţii
descrise la sinonime cu un cuvânt deosebit. Această reţea formează un
câmp mai întins sau mai restrâns. Denumirea de câmp îşi găseşte
justificarea în ideea comună care leagă sensurile unui asemenea cuvânt,
ideea comună care leagă sensurile, sens fundamental, semem central,
nucleu semic, constituent semantic, denumiri care vor să arate că între
utilizările unui cuvânt polisemantic există întotdeauna o legătură. Datorită
relaţiilor descrise mai sus, polisemia se desface în sinonimie. Această
desfacere nu reprezintă decât delimitarea grupurilor de contexte în care
trimiterea la referent este concludentă.

Sinonimia şi contextul

Contextul reprezintă elementul decisiv pentru determinarea

sinonimiei, fiindcă prin înlocuirea unui cuvânt din context cu presupusul
lui sinonim se evidenţiază egalitatea sau inegalitatea lor semantică.
Dacă în urma acestei operaţii, înţelesul global al contextului se
menţine, se admite că termenii înlocuibili sunt sinonimi şi invers.
De fapt, singura concluzie justificată ar trebui să fie că numai în
contextele în cauză, cuvintele supuse probei sunt sau nu sinonime, căci
nimic nu dovedeşte că în alte contexte situaţia va mai fi aceeaşi. A afirma
că termenii înlocuiţi sunt sinonimi în întreaga lor extensiune semantică,
este riscant. Generalizarea trebuie să se întemeieze pe tipuri de contexte.
Pentru a stabili că termenul, coada vulpii este sinonim cu ţâţa vacii,
denumire a unei specii de struguri, trebuie ca în contextul de identificare
semantică să figureze fie cuvântul strugure, fie viţă (de vie), fie altul din
aceeaşi sferă. Specificarea poate lua forma unei predicaţii explicite: coada
23
vulpii este ţâţa vacii, o specie de struguri, a unei indicaţii deictice (în
prezenţa obiectului): aceştia sunt soiul coada vulpii sau ţâţa vacii, a unei
predicaţii indirecte: (strugurele) ţâţa vacii se numeşte şi coada vulpii.
Acestea sunt câteva tipuri de contexte. Din perspectiva de mai sus,
sinonimia nu reprezintă decât posibilitatea de substituire a unor cuvinte cu
altele, într-un număr limitat de contexte, având capacitatea de a identifica
obiectul la care se referă cuvintele înlocuibile.
Orice tip de contexte este o clasă. Extensiunea sinonimiei depinde
în mod direct de extensiunea clasei sau claselor de contexte în care este
aplicabilă substituirea termenilor. Limita unei clase de contexte o dă
trecerea unuia din sinonime la alt înţeles. Variaţiile unui context - tip pot fi
semantice ca în exemplele prezentate, sau sintactico-semantice. Astfel,
un verb reflexiv poate fi sinonim cu utilizarea la diateza activă a altui
verb: a se înjosi sinonim cu a coborî, în contextul: A coborât până la
ultima treaptă a demnităţii; un verb tranzitiv, sinonim cu unul intranzitiv:
A început o nouă activitate, faţă de „A păşit (a parcurs) la o nouă
activitate”.
Structura contextului se schimbă după specificul gramatical al
sinonimelor. În anumite limite, sinonimia se poate referi la propoziţii
întregi, sau la fraze: vino să ne jucăm = hai să ne jucăm.

Sinonimia şi bogăţia limbii

Putem vorbi de bogăţia lexicală a unei limbi referindu-ne la:

- numărul de cuvinte atestate şi inventariate în operele
lexicografice, în dicţionarele - tezaur;
- frecvenţa cuvintelor în texte.
Între bogăţia privită ca inventar al unităţilor lexicale şi cea privită
prin frecvenţă există o deosebire importantă, pentru că în inventar se
24
înregistrează şi unităţile foarte rare, şi cele nemaiutilizate, şi curiozităţile,
creaţiile personale, în timp ce în texte cuvintele sunt prezenţe reale, chiar
când au o frecvenţă mică.
Sinonimele trebuie interpretate în raport cu felul în care se înţelege
bogăţia. Dacă o considerăm din unghiul inventarului, este de la sine
înţeles că vom avea cu atât mai multe sinonime, cu cât inventarul este mai
mare, posibilitatea ca doi termeni să fie egali semantic având foarte multe
şanse.
Pentru determinarea volumului de sinonime, se adoptă intervalul
lexical cu cea mai mare întindere, deşi o limbă anumită nu a folosit
niciodată toate cuvintele adunate în cursul istoriei sale anterioare, ci a
recurs în fiecare etapă numai la o parte din ele. E normal ca nici
sinonimele pe care le-am putea extrage din întreaga masă lexicală să nu fi
fost simultan toate în uz. Prin urmare, când descriem sinonimia unei limbi,
este necesar să arătăm ce fază istorică avem în vedere. Afară de aceasta, se
impune, cum a rezultat din problemele tratate anterior, precizarea relaţiilor
dintre variantele funcţionale ale limbii, care nu sunt izolate, ci se
influenţează. Cuvintele se suprapun mai mult sau mai puţin exact, există
paralel, şi în acest fel se ivesc diferite fenomene semantice, inclusiv
sinonimia.
Ar trebui menţionat că, indiferent de detalii prezenţa unui cuvânt
dintr-o variantă funcţională în alta trebuie să fie reală, în speţă cuvântul să
se utilizeze curent şi să nu fie mijloc de definire a unui termen din altă
variantă.
Ţinându-se seama de criteriile de interpretare a bogăţiei şi
sinonimiei se pot schiţa mai multe moduri de tratare a problemei:

25
 1. Se ia în consideraţie numai identificarea cât mai exactă a
obiectului denumit, indiferent de provenienţa regională sau stilistico-
funcţională a sinonimelor.
Rezultă de aici un număr considerabil de sinonime de tipul:
● ageamiu- începător-peticar;
● amor-iubire-dragoste;
● amic-prieten;
● cap-căpăţână-dovleac-tărtăcuţă-gleavă-ţeastă-bostan-diblă;
● cearşaf-prostire-lepedeu;
● ciorap-colţun-ştrimpfi;
● ciubotar-cizmar-pantofar-şuster;
● fura-ciordi-mangli;
● haină-surtuc-veston;
● oghial-plapumă;
● lavabou-spălător.

2. Se ia în considerare numai posibilitatea de identificare a

referentului din punctul de vedere al extensiunii geografice, tipul:
varză=curechi, cartofi=barabule, cearşaf=prostire=lepedeu, eliminându-
se amor=iubire, fura=ciordi=mangli etc.

3. Se ia în considerare numai posibilitatea de identificare a

referentului în variante stilistico-funcţionale, neglijându-se repartiţia
geografică. Acest tip de sinonimie este foarte bine reprezentat în hărţile
atlaselor lingvistice unde, în jurul noţiunii centrale, reprezentând obiectul
întrebării puse în cursul anchetei, se fac aproximările obişnuite de
identificare şi drept rezultat, harta redă atât câmpul sinonimiei, cât şi
echivalenţele.

26
 4. Se admite identificarea globală a referentului, cu sau fără
restricţii geografice sau stilistice. Vom avea aici:
a) o identificare globală cu referire la cei doi factori;
b) o identificare globală fără referire la ei, adică în fond repetarea
situaţiilor anterioare.
Poziţia adoptată aici schimbă interpretarea obişnuită a sinonimiei,
potrivit căreia chestiunea cea mai interesantă ar fi dacă există sau nu
sinonime perfecte, absolute sau totale şi cum se disting ele de sinonimele
parţiale, căci răspunsul la această problemă nu este da sau nu, de vreme ce
în recunoaşterea fenomenului intervin criterii de natură diferită. Cei care
vor să rezolve lucrurile numai pe baza identificării obiectului şi aceasta
este în genere şi atitudinea vorbitorului în faţa unui cuvânt pe care nu-l
cunoaşte, plasează analiza în domeniul extralingvistic, pentru că atenţia
lor se îndreaptă asupra caracteristicilor obiectelor, nu asupra posibilităţilor
funcţionale. Sau, din punct de vedere lingvistic, sinonimia este o problemă
stilistico-funcţională, de uz şi de efect realizat prin uz.

Sinonimia în stilul beletristic

Textele literare ne pun în faţă nenumărate ipostaze ale celor două

componente cantitative şi calitative ale sinonimiei, ale bogăţiei
vocabularului.
Creaţia scriitorilor oglindeşte cel mai bine întreaga bogăţie a limbii,
cu totalitatea ariilor istorice şi geografice ale graiurilor, cu achiziţiile şi
inovaţiile care îi pun în evidenţă expresivitatea accentuând rolul
polisemiei şi mai ales al sinonimiei.
Fără operele scriitorilor, limba noastră nu ar fi azi la fel de bogată,
pentru că s-ar limita la elementele şablon, moderne, neologice, evitând
sinonimia şi construcţii expresive vechi, populare.
27
 În poezia „Singurătate” Eminescu releva paradoxul limbajului
artistic: înnoirea imaginii poetice prin învechirea vocabularului, folosind
sinonime din tezaurul istoric al limbii naţionale. După ce poetul scrisese
varianta: „Intră-n codrul de-ntuneric / O icoană de lumină” schimbă
textul: „În privazul negru-al vieţii-mi / E-o icoană de lumină”.
Folosind elementul vechi, Eminescu a constituit o imagine nouă.
Valorificarea fondului istoric şi popular al limbii în textul operelor literare,
măreşte câmpul sinonimiei, dezvoltă polisemia, operează conotaţii care
îmbogăţesc limba calitativ în vreme ce dezvoltarea ştiinţei, a civilizaţiei
moderne contribuie la îmbogăţirea cantitativă a limbii.
Procedeul de îmbogăţire a lexicului, a sinonimiei se oglindeşte în
vasta creaţie literară, care este o sursă vie de perfecţionare a mijloacelor
noastre de comunicare, domeniu în care limbajul trebuie să îndeplinească
principiul străvechi al lui Aristotel1, stilul trebuie să fie „limpede fără să
fie comun”.
Cunoaşterea şi cultivarea limbii creează o sensibilitate mai acută
faţă de puterea cuvântului, faţă de procesul de rafinare a stilului limbii
literare. Studiul sinonimiei, cu jocul ei subtil, mai ales sub condeiul
scriitorului uşurează stăpânirea limbii îmbogăţind şi personalitatea
omului: „Limba şi legile ei dezvoltă cugetarea”.
Cercetătorii străini2 sunt frapaţi de bogăţia sinonimică a limbii
române: „Foarte bogată în sinonime şi în sinonime aproximative, bogăţie
datorată în mare parte pătrunderii cuvintelor împrumutate, româna
prezintă anumite uşurinţe pentru lexicografie pe care nu le oferă franceza”.
Sinonimia este o categorie fundamentală care a ridicat numeroase
probleme de interpretare pe care cercetările de semantică au încercat să
le rezolve.
Pe baza rezultatelor unor studii anterioare se încearcă să se

28
 1. Poetica, cap. XXII, p. 282.
2. Alf. Lombard, Eseul Les destinées du Latin á l`Est, 1967, tradus şi tipărit de
Gh. Bulgăr în Tribuna României, nr. 5 / 1973.
observe în ce măsură sinonimia reprezintă un model de structurare aparte
şi prin ce anume se caracterizează.
Definirea termenului de sinonimie rămâne însă ambiguă, fiind
definită ca o vecinătate între două cuvinte, o identitate sau doar o
asemănare.
Definiţiile propuse au la bază fie criteriul suprapunerii semice, fie
cel al posibilităţilor de substituire în context. Tipurile de sinonimie diferă
de la un autor la altul după cum se iau în considerare diferite criterii,
posibilitatea de substituiri în unele contexte, identitatea în privinţa valorii
cognitive şi afective.
Alte tipologii au în vedere o perspectivă limitată, de exemplu cea a
unui dicţionar de sinonime sau similaritatea cu unele interpretări
psihologice.
O cercetare mai detaliată a fost făcută de Narcisa Forăscu 1 care se
referă la gradul de suprapunere semantică, la tipurile de relaţii semantice
între substituţiile lor contextuale.
Sinonimia se organizează în clase de termeni (cvasi) echivalenţi-
numite serii sinonimice.
Folosirea termenului rămâne neclară în unele lucrări, seriile
propuse ca exemple fiind alcătuite după criterii:
- din termenii care prezintă identitatea sub aspectul sensului, dar
diferenţe sub aspect stilistic sau al comportamentului contextual;
- din termenii care semantic se diferenţiază prin anumite trăsături.
Pentru precizarea termenului de sinonimie şi seria sinonimică, verificarea
statutului paradigmatic al membrilor unei serii trebuie să se facă din trei
perspective: componenţial, contextual şi stilistic.

29
 1. Sinonimia, în volumul Modele de structurare semantică (în colaborare cu
Angela Bidu-Vrânceanu), Timişoara, Editura Facla, 1984, p. 72.
Analiza semică a sinonimiei

În analiza semică a sinonimiei se urmăreşte cercetarea sub aspectul

componentelor de sens ale cuvintelor presupuse a fi sinonime pentru a
pune în evidenţă echivalenţele şi non-echivalenţele dintre acestea.
Se porneşte de la o clasă de termeni consideraţi pentru un singur
sens şi alcătuită pe baza informaţiilor dicţionarelor şi pe cunoştinţele
cercetătorilor.
Gruparea termenilor în clase este rezultatul unei selecţii pornind de
la un număr de componente de sens comune, cunoscute, alese. Astfel se
ajunge la verificarea identităţii şi diferenţelor dintre termeni pe baza
opoziţiilor succesive, diferenţe exprimabile semic prin componente de
sens variabile. Unii cercetători sunt sceptici în legătură cu existenţa
sinonimiei sau introduc alte concepte ca parasinonimia sau hiponimia.
Degajarea componentelor de sens care alcătuiesc formula
componenţială a termenilor se face în două etape:
1. se grupează un număr de unităţi pe baza unor seme comune,
alese, date;
2. se delimitează eventualele diferenţe pe baza analizei
paradigmatice.
Din cercetarea unui bogat material rezultă următoarele situaţii:

I. Termenii care nu se diferenţiază semantic, unităţile ale căror

sensuri se suprapun perfect, formula lor componenţială fiind alcătuită
din aceleaşi seme.

30
 Exemplu: a muri, a pieri, a se prăpădi, a deceda, a răposa, a se
stinge, a dispărea, a se duce - a fost alcătuită pe baza dicţionarului în care
termenii amintiţi sunt grupaţi pe baza sensului „a înceta să mai trăiască”.
Se pot delimita următoarele componente de sens: acţiune - sem
gramatical care plasează unităţile de mai sus în clasa verbală; a înceta / şi /
din viaţă - seme de substanţă care descriu conţinutul semantic al
membrilor seriei.
Observăm că nu se constată diferenţe semantice, unităţile sunt
echivalente sub aspect semantic.
- vorbăreţ, guraliv, limbut, locvace se grupează în aceeaşi serie pe
baza trăsăturilor: (caracteristică) adjectivală, locvacitate, apreciere în plus,
grad nedeterminat, comune pentru toţi termenii. Semul aprecierea în plus
diferenţiază această clasă antonimică tăcut, taciturn, laconic ai cărei
termeni se caracterizează prin apreciere în minus. Între aceste unităţi nu se
înregistrează diferenţe exprimabile semic.
- cinstit, onest, corect, integru - se grupează în aceeaşi serie pe baza
următoarelor componente de sens comune: (caracteristică) adjectivală,
integritate, moral, fără seme diferenţiatoare.

II. Clase la nivelul cărora se realizează diferenţe graduale între

termeni.
Criteriul de alcătuire este acelaşi - existenţa unui număr de
componente de sens comune, urmând ca după aceea să se verifice dacă
între termeni apar diferenţe.
- ascuţit, acut, violent, puternic, viu, aprins, atroce, intens, tare,
mare, definiţi prin „care se manifestă, se produce cu intensitate (foarte)
mare” (despre senzaţii, fenomene ale naturii, lumină, sentimente, culori).

31
 Termenii pot fi grupaţi în aceeaşi clasă pe baza următoarelor
trăsături de sens comune: (caracteristică) adjectivală, privitoare la
intensitate, apreciere în plus.
Semul lexico-gramatical caracteristică adjectivală s-ar putea reda şi
prin semul apreciere. Semul intensitate este avut aici în vedere ca „grad de
tărie, faţă de care se manifestă ceva”.
- amplu, larg, vast, mare, enorm, imens, uriaş, colosal, gigantic - se
pot grupa în aceeaşi clasă pe baza semelor comune (caracteristică)
adjectivală, extensiune, pluridimensional, apreciere în plus.
Opoziţiile imediate între termeni pun în evidenţă termenii între ei:
amplu, larg, vast, mare - se caracterizează prin grad nedeterminat enorm,
imens, prin grad mare iar uriaş, colosal, gigantic prin grad maxim.

III. Clase la nivelul cărora se constată diferenţe semantice între

termeni.
Chiar dacă principiul de grupare a termenilor în clase pe baza
trăsăturilor comune este respectat, analiza prin opoziţii imediate între
membrii clasei poate pune în evidenţă unele diferenţe realizate la nivelul
semelor de substanţă.
Exemplu: bogat, avut, înstărit, îmbogăţit, înavuţit definite de
dicţionare prin „care dispune de o stare materială bună”, se grupează în
aceeaşi clasă pe baza trăsăturilor comune (caracteristică) adjectivală,
privitoare la starea materială, apreciere în plus. Ultimii doi termeni se
disting totuşi de ceilalţi prin prezenţa trăsăturii acţiune realizată.
În această situaţie se află şi clasa reprezentată prin: cojit, scorojit,
coşcovit, coclit, oxidat în care baza de grupare a termenilor o constituie
temele comune (caracteristică) adjectivală, privitoare la non-integritate, a
suprafeţei; ultimii doi termeni caracterizaţi prin semul variabil cauzat de

32
agenţi chimici se disting de ceilalţi, în componenţa cărora intră semul
cauzat de agenţi fizici. Acest tip nu este foarte bine reprezentat.

IV. Clase la nivelul cărora se constată atât diferenţe graduale cât

şi semice. S-a constatat că atunci când clasele organizate pe baza unui
număr de seme comune sunt mai bogate, opoziţiile în interiorul acestora se
stabilesc atât la nivelul semelor graduale, cât şi la cel al semelor
substanţiale.
Exemplu: Pornind de la componentele de sens (caracteristică)
adjectivală, privitoare la temperatură, apreciere în plus, se organizează o
clasă de termeni reprezentaţi prin: cald, călduros, călduţ, căldicel,
căldişor, fierbinte, încins, clocotit, clocotitor, aprins, înfocat, arzător,
înflăcărat, dogoritor, canicular.
Membrii acestei clase sunt definiţi în dicţionar prin „care se află la
o temperatură mai mare decât normal (în diferite grade)”.
Preferinţele lor de combinare contextuală sunt diferite. Relaţiile de
opoziţie stabilite în interiorul clasei pune în evidenţă un număr de seme
variabile (graduale sau substanţiale) care caracterizează numai unii
termeni.
Membrii clasei se repartizează în subclase, în funcţie de semele
variabile prin care se caracterizează.
Un alt exemplu: uscat, sec, zbicit, zvântat, deshidratat, secetos,
definiţi în dicţionare prin „lipsit de umezeală (apă)”. Gruparea lor are la
bază semele comune (caracteristică) adjectivală, nonumiditate. Sub
aspectul semelor graduale se pot stabili următoarele distincţii: uscat, sec,
conţin trăsătura grad nedefinit, zbicit, zvântat se caracterizează prin grad
mic iar deshidratat, secetos prin grad maxim.
Termenii se mai diferenţiază însă şi sub aspectul unor trăsături
substanţiale. Astfel, zbicit, zvântat, deshidratat conţin semul acţiune
33
realizată, iar secetos se caracterizează prin cauzat de lipsa precipitaţiilor.
Din exemplele prezentate se pot face unele precizări privitoare la
condiţiile semice pe care trebuie să le îndeplinească o clasă de
cvasisinonime, iar pe de altă parte la tipurile de structuri rezultate.
Analiza componenţială pune în evidenţă faptul că o serie
sinonimică trebuie să se caracterizeze prin următoarele tipuri de seme:
- premisa de la care se porneşte în alcătuirea unei serii presupune că
formula componenţială a membrilor acesteia trebuie să conţină un anumit
număr de seme comune:
a) seme de categorie gramaticală notează apartenenţa termenului la
o anumită parte de vorbire: verbal, caracteristică adjectivală;
b) seme lexicale delimitate pe baza definiţiilor de dicţionar şi care
permit unele diferenţe de nuanţe în interiorul unei clase gramaticale,
exemplu: privitor la, care, asemănător ca;
c) seme substanţiale care descriu propriu-zis conţinutul semantic al
termenului şi care permit gruparea acestora în aceeaşi clasă, de exemplu:
temperatură, extensiune, vertical, temporal;
d) seme modale - care notează modul în care se face aprecierea - în
plus sau în minus - faţă de punctul considerat a fi măsura medie, gradul
normal de manifestare a însuşirii. Acest tip de componente semantice nu
intră în orice formulă componenţială. Chiar la adjectiv aceste seme apar
numai pentru termenii care exprimă o apreciere mai mare sau mai mică a
unei însuşiri în raport cu un punct de referinţă-norma.
Semele variabile - stabilesc diferenţe între membrii unei serii:
a) seme graduale care notează gradul în care este apreciată
însuşirea, exemplu: grad mic, grad mare;
b) seme substanţiale care caracterizează numai unii dintre membrii
seriei, de exemplu: emanaţie de căldură, pentru dogoritor sau proces de
fierbere pentru clocotit.
34
 Spre deosebire de alte nivele ale analizei ca de exemplu antonimia
sau câmpurile lexico-semantice acestea nu pot fi considerate seme
reziduale, deoarece o analiză a sinonimiei trebuie să meargă până la capăt,
punând în evidenţă cele mai mici diferenţe între termeni.
Aceste trăsături diferenţiatoare ultime, sunt semnificative pentru
raportul de sinonimie.
Din materialul prezentat rezultă că seriile sinonimice reprezintă o
paradigmă numai ca premisă şi ca tehnică de analiză.
Ca rezultat al analizei se constată:
1. Clasele de termeni a căror perfectă echivalenţă este
demonstrabilă semic şi aceasta nu satisface condiţiile unei paradigme
lexico-semantice. Ele sunt clase de variante la nivelul analizei semice,
chiar dacă analiza contextuală şi stilistică va pune în evidenţă noi identităţi
şi diferenţe între termeni din alte puncte de vedere.
2. Clase non-echivalente în care se constată diferenţe între termeni
exprimabili prin seme variabile. Acestea satisfac condiţiile unei
paradigme, deoarece termenii sunt invariante caracterizate prin seme
variabile şi se exclud din acelaşi context. Ele sunt foarte interesante prin
relaţia de sinonimie pe care vorbitorii o stabilesc între termenii de vorbire
ceea ce înseamnă că la un moment dat şi în unele condiţii determinante se
pot face abstracţie de unele diferenţe, membrii unei asemenea clase
funcţionând ca sinonime.
Deşi se face adesea distincţia între sinonime perfecte (totale,
absolute) şi cele imperfecte (parţiale) unii autori sunt de părere că
sinonimie nu există sau, în orice caz, aceste situaţii sunt extrem de rare.
Dar sinonimia perfectă este cea mai puţin interesantă din punct de vedere
al cercetării.
Posibilitatea de selecţie între mai mulţi termeni, opţiunea pentru un
termen sau altul prin estomparea unor anumite trăsături de conţinut
35
reprezintă partea cea mai interesantă a cercetării care pune în evidenţă
mecanismul complicat al limbii.
În condiţiile în care premisele şi demersul analizei sunt cele
paradigmatice, iar ca rezultat, unele clase satisfac condiţiile unei
paradigme lexico-semantice, utilizarea termenului de paradigmă
sinonimică este justificată. El va fi rezervat numai pentru clase non-
echivalente.
Importanţa acceptării termenului de paradigmă sinonimică rezultă,
pe de o parte, din aceea că introduce principiul grupării în clase relativ
închise fără de care nu pot fi delimitate echivalenţele şi diferenţele între
termeni; pe de altă parte, sugerează metode de cercetare.
Seriile ai căror termeni prezintă echivalenţă semică reprezintă
structuri perfect omogene sub aspect componenţial. Această observaţie
este foarte importantă pentru că seriile sinonimice sunt singurele în
această situaţie. Având un caracter omogen, ele se disting de toate celelalte
metode de structurare.
Clasele descrise la punctele 2, 3, 4, sunt mai puţin omogene.
Această observaţie este importantă fiind o posibilitate de a
determina caracteristica structurii sinonimice pe baza tipului de opoziţie,
pe de o parte, iar pe de altă parte, un criteriu de precizare a acestor
structuri în comparaţie cu alt tip de paradigme.

Analiza contextuală a sinonimiei

Analiza contextuală a sinonimiei are drept obiect verificarea

comportamentului sintagmatic al termenilor a căror echivalenţă semantică
a fost demonstrată pe baza analizei componenţiale.

36
 În funcţie de rezultatul obţinut se pot desprinde unele concluzii
referitoare la noi identităţi şi diferenţe între termenii unei serii sinonimice,
din punct de vedere al posibilităţii de combinare contextuală.
Toate relaţiile de sens sunt independente de context, iar sinonimia
în mod deosebit.
Toţi autorii au în vedere cuvintele limbii în totalitatea sensurilor lor
şi de aceea problema contextuală apare cu atât mai importantă, cu cât
constituie şi o posibilitate de precizare a sensului.
Alţi lingvişti însă, absolutizează importanţa studiului contextual.
Membrii unei serii sinonimice sunt lexeme rezultate în urma
operaţiei de dezambiguizare. Această operaţie fiind făcută pornind de la
dicţionar a avut deja în vedere comportamentul contextual.
Apoi, urmărim, dacă termenii unei serii sinonimice manifestă
identităţi sau diferenţe sub aspectul compatibilităţii faţă de anumite
contexte şi concluziile care rezultă de aici; iar pe de altă parte vom pune în
evidenţă ce situaţii se înregistrează din acest punct de vedere.
Pentru aceasta se va face gruparea contextelor concrete în clase
contextuale mari faţă de care se verifică compatibilitatea sau
incompatibilitatea termenilor.
Contextele propuse interesează atât individual, cât şi ca
reprezentante ale clasei din care fac parte. Poziţia reprezintă în acelaşi
timp elementul individual de vecinătate şi elementul pe care întreaga clasă
o reprezintă.
Punctul de plecare în analiza contextuală îl reprezintă, în primul
rând, indicaţiile oferite de dicţionare în privinţa restricţiilor contextuale.
Acestea nu sunt întotdeauna suficiente sau nu apar consecvent.
Pentru a urmări aspectele pe care le pune în evidenţă analiza
contextuală vom analiza seria sinonimică: a muri, a pieri, a se prăpădi, a
deceda, a răposa, a se stinge, a dispărea, a se duce. Etapa analizei
37
componenţiale a pus deja în evidenţă echivalenţa perfectă a acestui termen
sub aspectul formulei componenţiale, aceştia formează o serie omogenă.
Conform indicaţiilor din dicţionare, substantivele cu care se pot
combina termenii acestei serii se caracterizează prin trăsătura + animate.
Această precizare nu este însă suficientă - se impun unele distincţii:
clasa substantivelor care desemnează fiinţe se poate diviza în:
● substantive care desemnează persoane (P);
● substantive care desemnează animate non-persoane (P’) care se
pot diviza astfel:
- substantive care descriu animale (P’1);
- substantive care descriu păsări (P’2);
- substantive care descriu insecte (P’3).
Deşi la analiza componenţială termenii din această serie sinonimică
se definesc prin această formulă semică şi prin selectarea unui context -
substantiv animat la o analiză contextuală mai detaliată între aceşti
termeni apar diferenţe.
Termenii se grupează astfel:
- a muri, a pieri - se pot combina cu substantive desemnând
persoane (P), animate (P’1), păsări (P’2) şi insecte (P’3);
- a se prăpădi poate apărea numai în contexte care denumesc
persoane (P) şi animale (P’1);
- a deceda, a răposa, a se stinge, a dispărea, a se duce - admit
numai contexte din clasa (P).
Membrii acestei serii, deşi echivalenţi semantic, nu se pot substitui
reciproc în orice context. Dacă în unele cazuri, de exemplu: a se stinge, a
dispărea, a se duce, caracterul secundar, figurat cu care aceşti termeni
intră în serie poate constitui o explicaţie, imposibilitatea substituirii lui a
muri, cu a deceda, sau a răposa în contexte din clasele P’1, P’2, P,3,
trebuie căutată fie în preferinţele de combinare pe care le manifestă unii
38
termeni, fie în apartenenţa lor la o anumită variantă stilistică, ceea ce
impune unele restricţii.
Grupele de termeni înfăţişate mai sus reprezintă noi identităţi şi
diferenţe în interiorul seriei sinonimice sub aspectul comportamentului
sintagmatic, pe care această etapă a analizei le pune în evidenţă.
Se observă şi cazul unor serii sinonimice în care menţionarea
contextului nu este necesară.
Termenii au un singur sens, precis, care exclude orice posibilitate
de confuzie, deoarece substituţia lor priveşte un număr restrâns de
contexte, exemplu: lizibil şi citeţ, coclit şi oxidat, agasant şi enervant,
detaliat şi amănunţit. Numărul de exemple în care sinonimia este liberă de
context nu este totuşi foarte mare pentru că în această situaţie se află fie
unităţile monosemantice cu un sens clar, fie o unitate monosemantică al
cărei sens coincide cu sensul de bază al altui termen polisemantic (a muri
- a deceda).
Studiul comportamentului contextual al sinonimiei pune în evidenţă
câteva situaţii diferite.
Se remarcă şi cazuri în care sinonimia este liberă de context iar pe
de altă parte relaţii de sinonimie condiţionate de context (aceste situaţii
sunt mai numeroase decât primele).
Această dependenţă este determinată fie de sensul cu care un
termen intră într-o serie (de caracterul polisemantic al termenului), fie de
solidarităţile semantice manifestate de unul din termeni.
Condiţionarea contextuală poate fi impusă uneori de faptul că un
context introduce o perspectivă nouă de apreciere, aduce elemente de
identificare. În alte cazuri dependenţa contextului este impusă de nuanţele
semantice care nu pot fi puse în evidenţă decât în anumite contexte care
admit numai unele substituţii, de aceea seria sinonimică se organizează
diferit, exemplu: gras, unsuros.
39
 Studiile compatibile şi incompatibile sintagmatice ale sinonimiei
pun în evidenţă noi identităţi şi diferenţe între termenii unei serii a căror
echivalenţă a fost verificată pe baza analizei componenţiale.
Studiul contextului impune deci noi restricţii, delimitând noi serii în
interiorul unor clase verificate semantic. Acest lucru dovedeşte că analiza
componenţială nu este totuşi suficientă în descrierea sinonimiei.
Datele furnizate de analiza sintagmatică a sinonimiei constituie
elemente noi ce contribuie la o descriere mai exactă, mai riguroasă a
sinonimiei, permiţând toată detalierea, rafinarea analizei semantice.

Analiza stilistică a sinonimiei

Această a treia etapă de verificare a sinonimiei se subordonează

metodologic primelor două etape astfel: contribuie la rafinarea analizei
semantice prin punerea în evidenţă a unor trăsături de sens rezultate din
folosirea unui termen cu o anumită valoare stilistică; în acelaşi timp
dependenţa faţă de analiza contextuală este dată de faptul, că varianta
stilistică ce marchează un anumit termen poate fi interpretată ca un
context în sens larg.
Studiul comportamentului stilistic prezintă o importanţă cu totul
specială în cazul sinonimiei din mai multe motive.
În descrierea sinonimiei sunt relevante toate detaliile care
diferenţiază şi limitează substituţia reciprocă a termenilor. Este vorba
despre raportul limbă-vorbire şi despre disponibilităţile pe care limba,
înţeleasă ca diasistem le pune la îndemâna vorbitorilor.
Utilizarea în practică a sinonimiei presupune o selecţie pe care
vorbitorul o operează dintr-o perspectivă determinată.

40
 În această etapă ne interesează să urmărim identităţile şi non-
identităţile sub aspect stilistic între membrii unei serii sinonimice ai cărei
termeni sunt echivalenţi semantic.
Clasificarea vocabularului după cantitatea de expresivitate are o
mare mobilitate datorită numărului mare de deplasări contextuale. Rezultă
clar dependenţa acestei etape de analiză faţă de etapa contextuală şi
dificultatea de a cristaliza, de a surprinde într-o clasificare o realitate atât
de mobilă.
În lipsa unor criterii sigure, singurele date pe care analiza stilistică
se poate sprijini sunt informaţii cu caracter stilistic din dicţionare, tipul de
texte în care sunt utilizaţi termenii.
Seria sinonimică: a muri, a pieri, a se prăpădi, a deceda, a răposa,
a se stinge, a dispărea, a se duce.
În analiză o primă distincţie se realizează pe de o parte, între: (A)
termeni caracterizaţi prin marca (literar) a muri, a pieri, a deceda, a se
stinge, a dispărea, a se duce şi (B) termeni caracterizaţi prin marca (non-
literar) a răposa, a se prăpădi.
În interiorul clasei (A) termenii literari se disting:
a) termeni nemarcaţi stilistic, de exemplu: a muri;
b) termeni marcaţi stilistic, de exemplu: a pieri, a deceda, a se
stinge, a dispărea, a se duce.
În această categorie, termenii se disting astfel: a deceda se
caracterizează prin non-figurativ, pe de altă parte, a pieri, a se stinge, a
dispărea, a se duce, au trăsături figurativ, favorabil.
În interiorul clasei (B) termenii caracterizaţi ca non-literari se poate
face următoarea distincţie: a răposa este marcat ca popular, non-figurativ,
spre deosebire de a se prăpădi marcat ca popular, figurativ, favorabil.
Cercetarea sub aspectul caracteristicilor stilistice a membrilor seriei
sinonimice prezentate, pune în evidenţă noi identităţi şi diferenţe între
41
termeni din acest punct de vedere. Grupaţi în funcţie de coincidenţa
stilistică ei formează noi clase:
1. a muri;
2. a deceda;
3. a pieri, a se stinge, a dispărea, a se duce;
4. a răposa;
5. a se prăpădi.
Caracteristicile stilistice care marchează termenii dintr-o serie
sinonimică duc la stabilirea unor noi identităţi între aceştia, la limitarea,
dintr-o altă perspectivă, a selecţiei operate de vorbitor şi a utilizărilor
contextuale.
Vorbitorul dispune de anumite posibilităţi de selecţie pe care limba
i le pune la dispoziţie şi pe care el le poate combina în funcţie de intenţia
sa, de cunoştinţele de care dispune, sau de alţi factori.
Sinonimia dintre o unitate lexicală folosită cu sensul ei principal,
denotativ, şi o alta folosită cu sensul figurat este imperfectă chiar la nivelul
aceleiaşi variante funcţionale.
Exemplu: în seria buimac, năuc, beat, capiu, ultimii doi termeni
intră cu sensul lor figurat diferenţiindu-se de buimac, năuc.
Alt exemplu este dat de seria: veşted, ofilit, trecut, fanat în care
primi doi termeni aparţin limbajului curent, nemarcaţi stilistic, spre
deosebire de fanat, marcat prin livresc şi de trecut care aparţin limbajului
familiar deci marcat în acest sens.

42
 2. Sinonimia gramaticală

Sinonimia gramaticală s-a aflat şi ea în atenţia mai multor

cercetători români, (G.I. Tohăneanu, Dincolo de cuvânt, Studii de stilistică
şi versificaţie, Bucureşti, E.S.E, 1976; Gh. Doca, Limba română III” -
Probleme de sinonimie şi cultivare a limbii, Editura Universul, Bucureşti,
1996) chiar dacă pare a fi mai puţin importantă pentru stilistică, artă
literară şi lexicografie. Desigur, atenţia care i-a fost acordată nu poate fi
comparată cu cea a sinonimiei lexicale.
Astfel, Gheorghe Doca pledează „pentru o gramatică sinonimică a
limbii române” pe care o consideră necesară. De asemenea autorul
precizează că sinonimia gramaticală nu trebuie limitată la sintaxă. În
sinonimia gramaticală sunt incluse şi forme sau construcţii gramaticale
care aparţin morfologiei. Este evidentă echivalenţa dintre prezent şi viitor
în construcţii ca: mă întorc peste o oră = mă voi întoarce peste o oră, sau
echivalenţa dintre imperfectul indicativ şi perfectul condiţional: dacă-mi
scriai, îţi aduceam cartea = dacă mi-ai fi scris, ţi-aş fi adus cartea.
Alte exemple de sinonime morfologică citează Mioara Avram -
sinonimia dintre diferite tipuri de viitor: voi veni-oi veni-am să vin-o să
vin.
Des întâlnită este şi sinonimia morfologică desinenţială - se
realizează cu ajutorul desinenţelor care sunt morfeme flexionare sinonime
(-e şi -i cu ajutorul cărora se formează pluralul substantivelor feminine sau
-e şi -uri folosite pentru formarea pluralului substantivelor neutre).
De la Gheorghe Doca, am înţeles că numai variantele morfologice
libere pot fi considerate sinonime gramaticale. În această categorie se
încadrează forme paralele de singular (astm şi astmă, bulgăr şi bulgăre),
apoi unele forme duble de plural (cleşti-cleşte, seminare-seminarii), unele
43
forme de genitiv, dativ articulat - duble sau triple (ţărăncei şi ţărăncii iar
în D.O.O.M., chiar bunicăi, bunicii, bunichii), variante verbale: înseamnă
şi însemnează, ignoră şi ignorează, îndrumă şi îndrumează.
Sinonimia sintactică este mult mai bine reprezentată în limba
română.
Mioara Avram1 acordă sinonimiei sintactice un important capitol, în
care nici unul dintre aspectele importante ale acestui tip de sinonimie nu
este omis. Dintre exemplele date de autoare, următorul trebuie remarcat,
deoarece evidenţiază echivalenţa semantică între două specii diferite de
atribute (adjectival şi substantival): cămin studenţesc şi cămin de studenţi.
Se poate stabili un raport de sinonimie şi între un atribut
opoziţional şi unul substantival genitival: luna iulie şi luna lui iulie; între
un predicat verbal şi unul nominal: îţi datorez şi îţi sunt dator; între un
complement direct şi un complement indirect: te ajută şi îţi ajută.
Un alt exemplu interesant de sinonimie sintactică îl reprezintă
contragerea unei propoziţii într-o parte de vorbire, având acelaşi sens şi de
asemenea procedeul de expansiune - dezvoltarea unei părţi de propoziţie
într-o propoziţie cu acelaşi sens.

1. Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, 1999, p. 75.

44
 3. Sinonimia fonetică

Problema sinonimelor fonetice a fost tratată pentru prima dată în

lingvistica românească de către stilisticianul Gheorghe I. Tohăneanu.
Acesta consideră că tipologia sinonimiei este mult mai diversă decât s-a
considerat până acum deoarece ea este întâlnită în toate compartimentele
limbii.
În lucrările sale: Dincolo de cuvânt, Studii de stilistică şi
versificaţie, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976; Studii de
stilistică, poetică şi semantică (Cluj-Napoca, 1980), Gheorghe I.
Tohăneanu prezintă şi argumentează această problematică: „Poposind,
acum, la nivelul sunetelor, se poate accepta, cred, afirmaţia că între forma
literară şi cele neliterare ale aceluiaşi cuvânt fie ele populare, regionale
sau artistice, se poate constitui un raport de sinonimie fonetică”.
În articolul „Sinonimia fonetică la Sadoveanu” autorul remarcă „În
naraţiunea propriu-zisă acolo unde scriitorul se desprinde de personaje,
obiectivându-se, Sadoveanu … refuză categoric accesul regionalismelor
stridente. Numai în dialog, adică atunci când prozatorul cedează locul şi
dă cuvântul personajelor sale, identificându-se, până la un punct şi
într-un anumit sens cu fiecare dintre ele aceste restricţii observate cu
consecvenţă în naraţiune, pot fi sensibil atenuate”.
Eroii lui Sadoveanu aparţin unei anumite zone geografie, unui
anumit mediu social sau unei epoci bine determinate.
Când fonetismele regionale pătrund în naraţiune „povestitorul
inserează în propria sa expunere frânturi de gând ale personajelor,
recurgând la tehnica monologului sau a stilului indirect liber”.
Următoarele exemple la care apelează Sadoveanu sunt concludente pentru

45
a distinge lingvistic cele două straturi ale operei literare (narativ şi
dialogat): băiet / băiat, camără / cămară, hulpe / vulpe.
În aceste dublete primul element al perechii sinonimice este folosit
în dialog, iar cel de-al doilea este întâlnit în celălalt strat al operei literare
cel narativ.
Astfel, Tohăneanu arată că în ultima vreme se discută din ce în ce
mai intens despre sinonimia dincolo de cuvânt, adică în afara
vocabularului.

46
 4. Sinonimia frazeologică în limba română

Prezentare generală

Este greu de precizat cine a introdus termenul de sinonimie

frazeologică în lingvistica generală, de unde a pătruns în lingvistica
românească.
Din bibliografia care însoţeşte „Frazeologia limbii române” de
Gheorghe Colţun, aflăm că mai mulţi cercetători din fosta Uniune
Sovietică au început studiul sinonimiei frazeologice începând cu anii 70,
deceniul al VII-lea secolul trecut sau mai devreme.
Termenul de sinonimie frazeologică apare pentru prima oară în
lingvistica românească la Ametista Evseev (1969) şi apoi la Gheorghe I.
Tohăneanu în studiul „Sinonimia dincolo de cuvânt”. După ce se referă la
problema sinonimiei sintactice, Gheorghe I. Tohăneanu atrage atenţia
asupra unei noi categorii de sinonime, aducând exemple din opera lui
Sadoveanu.
Chiar dacă şi alţi lingvişti s-au referit la sinonime frazeologice,
acest tip de sinonime a continuat să fie ignorat în lingvistica românească
sau au fost denumite sinonime figurate, sinonime perifrastice sau sinonime
perifrastice figurate.
Ştefan Munteanu în „Sinonimia lexicală în limba artistică a lui
Mihail Sadoveanu” foloseşte termenul de sinonimie frazeologică,
perifrastică. Dar sfera conceptului de perifrază este mult mai vastă decât
cea a termenului de unitate frazeologică.
Nici dicţionarele de termeni lingvistici nu se referă la sinonimele
frazeologice, fie sunt înregistrate decât în mod excepţional, sau sunt
numite în alt fel.
47
 După ce au fost intens studiate celelalte tipuri de sinonime în afara
celor lexicale, se poate preciza că două sau mai multe unităţi frazeologice
sunt sinonime dacă au acelaşi sens, sau sens apropiat. Oricât de diferită ar
fi forma lor, între ele se poate stabili un raport de sinonimie dacă au
acelaşi referent iar din punct de vedere gramatical au aceeaşi funcţie.
Pentru a stabili dacă între două sau mai multe combinaţii lexicale există o
relaţie de sinonimie, proba substituţiei este şi în acest caz relevantă.
Sinonimele frazeologice pot acoperi sintagme stabile, propoziţii
simple sau dezvoltate şi chiar fraze întregi.
O problemă interesantă în lingvistica românească referitoare la
sinonimia frazeologică o constituie delimitarea sinonimelor frazeologice
de variantele frazeologice. În rezolvarea acestei probleme atât de
controversate trebuie să ţinem seama de un criteriu extralingvistic extrem
de important – frecvenţa. Pe lângă acest criteriu trebuie să ţinem seama şi
de vechimea şi atestările din dicţionare.
Dar, mai întâi, este necesar să ţinem seama de preferinţele şi de
voinţa majorităţii vorbitorilor. În exemplul: „a trage mâţa de coadă”
expresie mai veche şi mai des folosită decât „a trage pisica de coadă”
ultima este o simplă variantă a primei.
În cazul: a privi ca mâţa-n calendar şi a se uita ca mâţa-n
calendar, este mai greu de stabilit raportul dintre acestea. Problema poate
fi rezolvată prin acceptarea unor variante literare libere şi în frazeologie.
Alte exemple de acest fel sunt şi: de astă dată – de data aceasta. Între a
pune rămăşag – a face prinsoare, avem de-a face cu un raport de
sinonimie frazeologică, iar în cazul: a pune rămăşag – a face rămăşag nu
se poate vorbi de o relaţie de sinonimie frazeologică, pentru că luând în
considerare criteriul frecvenţei „a pune rămăşag” se bucură de mai multe
atestări decât „a face rămăşag” aceasta din urmă fiind o variantă în raport
cu expresia originară.
48
 Serii frazeologice şi serii perifrastice

Seriile sinonimice frazeologice nu ar trebui confundate cu seriile

sinonimice perifrastice.
Distincţia dintre perifrază şi unitate frazeologică este justificată de
faptul că mai mulţi lexicologi nu sunt de acord cu modul în care este
folosit la noi termenul de perifrază. Astfel C. Dimitriu în „Gramatica
limbii române explicată. Morfologia” foloseşte termenul de perifrază
referindu-se la locuţiune, expresie şi la gruparea liberă de cuvinte,
nefăcându-se nici o distincţie între aceşti termeni.
Există, desigur locuţiuni şi expresii care pot fi considerate şi ele un
anumit gen de perifraze figurate, dar, în afară de acestea şi de cele care
sunt considerate inovaţii în stilul beletristic, sunt numeroase perifrazele
(„grupuri libere de cuvinte”) care apar în procesul comunicării şi care nu
interesează în cazul sinonimiei.
Perifraza nu este în mod obligatoriu şi expresivă sau figurată. Una
dintre cele mai bogate serii de sinonime frazeologice este cea prin care se
exprimă în limba noastră noţiunea denumită de verbul „a muri”.
Vom enumera expresiile despre care nu există nici o îndoială că
sunt unităţi frazeologice, deoarece au o frecvenţă foarte mare în limba
actuală şi sunt înregistrate în principalele lucrări de specialitate începând
cu „Dicţionarul Academiei”: a înceta din viaţă, a-şi da sufletul, a-şi da
sfârşitul, a-şi da duhul, a-şi da ultima suflare, a trece la cele veşnice, a
trece în lumea drepţilor, a intra în mormânt, a i se curma zilele, a da ochii
peste cap, a-l lua moartea, a-l lua Dumnezeu, a pune mâinile pe piept, a
face plajă la lumina lumânării.
Spre deosebire de frazeologismele citate şi de altele, care, în marea
lor majoritate, constituie deja fapte de limbă, există şi numeroase perifraze

49
care exprimă ideea de „moarte”, însă ele nu reprezintă altceva decât
inovaţii individuale scriitoriceşti fără nici o perspectivă de generalizare.
În stilul sadovenian întâlnim: a se duce într-o lume mai bună, a se
duce pe calea tuturor, a se duce pe celălalt tărâm, a trece în întunericul
cel veşnic.

Clasificarea sinonimelor frazeologice

Luând în considerare valoarea gramaticală, vom clasifica

frazeologismele astfel:

Frazeologisme substantivale sinonime

Frazeologismele substantivale reprezintă o grupare lexicală stabilă,

caracterizată prin unitate semantică şi folosită cu valoarea unui substantiv.
Aceste grupări lexicale pot fi mai sudate ori mai puţin „închegate”,
multe dintre ele sunt creaţii interne ale limbii romane, dar foarte multe
sunt şi împrumuturi din alte limbi sau calchieri după modele străine.
Frazeologismele substantivale prezintă trei caracteristici
fundamentale: sens unitar, stabilitate şi valoarea unei singure părţi de
vorbire.
Exemple:
- coşul pieptului şi cutie toracică / cavitate toracică;
- pasăre de pradă şi pasăre răpitoare;
- gardă de corp şi gardă personală;
- cumpăna nopţii şi miezul nopţii;
- stâlpul casei şi capul familiei.
Numeroase frazeologisme aparţin stilului ştiinţific:
- cadran solar şi ceas solar;
50
 - clorură de sodiu şi sare de bucătărie;
- navă cosmică şi navă spaţială;
- telefon mobil şi telefon celular;
- sulfat de magneziu şi sare amară.
Din terminologia medicală:
- aparat circulator şi sistem cardiovascular;
- glandă endocrină şi glandă cu secreţie internă;
- focar de infecţie şi infecţie de focar;
- ţesut gros şi ţesut adipos.
Unele dintre frazeologisme sunt vechi şi populare (stâlpul casei,
coşul pieptului) iar altele sunt neologice (calchiate sau împrumutate din
limba franceză, exemplu: foc bengal şi foc de artificii - din feu de Bengal
şi feu d’artifice).

Frazeologisme adjectivale sinonime

Din această categorie reţinem următoarele exemple:

- de excepţie şi de milioane;
- gros la pungă şi cu punga groasă;
- bătut în cap sau lovit cu leuca;
- tare de urechi şi fudul de urechi;
- negru corb şi negru ca pana corbului.
Foarte expresiv este şi frazeologismul adjectival: tras la patru ace
(alcătuit după francezul tiré a quatre epingles) căruia îi corespunde în
limba română scos ca din cutie.
În limba română mai există şi alte frazeologisme adjectivale (ieftin
ca braga, sărac cu duhul, slab de înger, strigător la cer), dar ele nu intră
în relaţie de sinonimie cu alte frazeologisme adjectivale. Acestora li se vor
găsi echivalenţe semantice numai lexicale.
51
 Frazeologisme verbale sinonime

Sunt îmbinări lexicale stabile şi cu sens unitar, în a căror structură

intră un verb. În afară de unitatea de sens, aceste frazeologisme se
caracterizează şi prin faptul că din punct de vedere gramatical sau
funcţional ele corespund unor verbe, care de obicei, nu există în limbă ca
sinonime lexicale.
Referitor la structura acestor frazeologisme cele mai multe sunt
constituite din două sau trei cuvinte:
- a fi în stare şi a-l ţine chingile;
- a da lecţii şi a face meditaţii;
- a munci pe brânci şi a lucra în draci.
O altă clasificare se referă la faptul că unele frazeologisme verbale
aparţin limbii literare, dar au un corespondent popular: a-şi lua rămas bun
şi a-şi lua ziua bună, a o şterge şi a pune coada pe spinare, a cădea de
acord şi a cădea la învoială.
Există, adesea cazul când ambele elemente ale perechii sinonimice
sunt literare: a cere socoteală şi a trage la răspundere, a ţine cont şi a
avea în vedere, a învârti pe degete şi a duce de nas.
Numeroase exemple aparţin vorbirii argotice şi familiare: a pune
ciocuri şi a pune bărbi (cu sens de a minţi), a face ceafă, a face burtă şi a
prinde osânză (a se îngrăşa), a se trage de barbă şi a se bate pe burtă (cu
cineva).
De asemenea, unele frazeologisme verbale se pot constitui în serii
sinonimice care pot avea cinci, şase, şapte sau chiar mai multe combinaţii
lexicale constante, echivalente semantic ori apropiate ca sens.
Putem observa că majoritatea frazeologismelor enumerate sunt
expresii care conţin verbul „a face”.

52
 Frazeologisme adverbiale sinonime

Foarte multe dintre frazeologismele adverbiale pot fi grupate în

serii sinonimice asemănătoare cu cele lexicale. Noţiunea pe care o
exprimă adverbul niciodată poate fi redată prin numeroase expresii de
tipul: la Paştele cailor, la sfântul aşteaptă, la candelele greceşti sau prin
propoziţii întregi: când va creşte păr în palmă, când va face broasca păr.
La fel, şi în cazul adverbului departe: la capătul pământului, la capătul
lumii, unde şi-a înţărcat dracul copii etc., şi în cazul adverbului repede:
cât ai zice peşte, cât ai clipi din ochi, cât ai bate din palme.
Numeroase sunt seriile frazeologice compuse din trei sau patru
sinonime, care din punct de vedere funcţional seamănă cu adverbele de
mod, de timp, de loc şi de cantitate:
- cu vârf şi îndesat, din belşug, din abundenţă;
- mai ales, în special, cu precădere, mai cu seamă;
- din capul locului, dintru început, de la bun început;
- din toată inima, din adâncul inimii, din tot sufletul, din adâncul
sufletului.

Sursele sinonimiei frazeologice în limba română

Creaţii interne ale limbii române

Cele mai multe sinonime frazeologice au apărut în interiorul limbii.

Ele provin de cele mai multe ori din îmbinări de litere, de cuvinte care au
căpătat în timp o mare frecvenţă sau tot din combinaţii lexicale create în
procesul comunicării verbale, cărora, vorbitorii le-au atribuit un sens
figurat.
Exemplu:
53
 - a pune mâinile pe piept, a trece în lumea drepţilor, a-şi da
obştescul sfârşit;
- călătorie sprâncenată şi cale bătută !
Un număr mai restrâns de expresii frazeologice sinonime se explică
prin fenomenul de analogie sinonimică. De exemplu: pentru că există în
limbă locuţiunea adjectivală „în vârstă”, iar în secolul al XIX-lea, a fost
împrumutat din latină neologismul etate, prin analogie cu vechea
locuţiune a apărut şi în etate. La fel: a da de dracul şi a da de naiba, a
face cu ochiul şi a face cu oblonul etc.
Tot creaţii interne ale limbii sunt şi: a se face de râs şi a se face de
basm, a o şterge şi a pune coada pe spinare, a se ţine scai de cineva şi a
umbla ca mânzul după iapă.

Împrumuturi din alte limbi

Împrumuturi din alte limbi sunt mai puţine decât creaţiile interne
româneşti pentru că vorbitorii noştri au preferat să le calchieze.
Din limba franceză provin cele mai multe împrumuturi. De
exemplu: expresia a face aluzie după francezul faire allusion este mult
mai puţin expresivă decât sinonimele ei mai vechi, populare din limba
noastră: a bate şaua ca să priceapă iapa şi a vorbi soacra ca să priceapă
nora; ceremonie funerară şi ceremonie mortuară din francezul ceremonie
funebre şi ceremonie mortuaire; chewing gum (din engleză) gumă de
mestecat; lie detector / detector de minciuni.

54
 Calchieri după modele străine

Exemplele din această categorie sunt mult mai numeroase decât

împrumuturile, deoarece vorbitorii au preferat să traducă locuţiunile şi
expresiile străine.
Din categoria verbelor ne provin cele mai multe exemple:
- a închide ochii (tradus din francezul fermer les yeux);
- a-şi găsi moartea (tradus din francezul trouver sa mort);
- a cădea de acord (tradus din francezul tromber d’accord, şi
locuţiunea verbală românească pe care au dublat-o: a bate palma);
- a face valuri (tradus din francezul faire des vague - a face
agitaţie).
Numeroase sunt şi frazeologismele substantivale din această
categorie, însă ele nu au dublat de prea multe ori expresii existente deja în
limba română.
Exemplu:
- calea lactee (din francezul la voie lactee) a intrat în sinonimie cu
drumul robilor;
- castel de apă (din francezul chateau d’eau);
- turn de apă (din germanul wasserturn);
- cale ferată (din francezul voie ferree);
- farfurie zburătoare şi obiect zburător neidentificat (din englezul
flying saucer şi unidentified flying object).

55
 5. Sinonimia lexico-frazeologică

Conceptul de sinonimie lexico-frazeologică

Th. Hristea a vorbit pentru prima oară de sinonimia lexico-

frazeologică pornind de la tipologia sinonimelor stabilită de profesorul
Gheorghe I. Tohăneanu în lucrarea „ Dincolo de cuvânt”.
Dacă un frazeologism este echivalent semantic cu un cuvânt, atunci
sinonimia poartă numele lexico-frazeologică.
Th. Hristea1 stabileşte patru tipuri de sinonime
lexico-frazeologice.

● Substantive şi frazeologisme substantivale

Fiecare frazeologism cu valoare substantivală de tipul substantiv +
adjectiv va figura alături de substantivul sinonim: arahidă şi alună
americană, astru şi corp ceresc, dinastie şi familie domnitoare, ecosistem
şi sistem ecologic, ketchup şi sos tomat, parc şi grădină publică, tomată şi
pătlăgea roşie.
Alte frazeologisme substantivale au o structură de tipul substantiv +
prepoziţie + substantiv (ele sunt mai puţin numeroase decât cele
enumerate anterior): bastard şi copil din flori, biserică şi locaş de
închinăciune, prenume şi nume de botez, weekend şi sfârşit de săptămână.
O altă structură este cea de tipul: substantiv + substantiv în genitiv:
firmament şi bolta cerului (bolta cerească), lună şi astrul nopţii, primar şi
capul satului, tibia şi fluierul piciorului, torace şi coşul pieptului,
lingvistică şi ştiinţa limbii etc.

1. Op. cit., p. 215.

56
 Torace mai intră în raport de sinonimie cu alte două frazeologisme -
cavitate toracică (din francezul cavite thoracique) şi cuşcă toracică (din
francezul cage thoracique).

● Adjective şi frazeologisme adjectivale

Acestea au drept caracteristică fundamentală faptul că pot fi
corelate cu două sau chiar trei adjective sinonime.
Exemplu:
- bogat, înstărit şi cu dare de mână;
- deştept, inteligent şi cu cap;
- dichisit, îngrijit, elegant şi scos ca din cutie;
- idiot, tâmpit şi bătut în cap;
- revoltător, indignat şi strigător la cer.
Există şi situaţii când unei singure unităţi lexicale adjectivale îi
corespund două unităţi frazeologice sinonime: surd / fudul de urechi / tare
de urechi (cu variantele tare de-o ureche şi fudul de-o ureche).

● Verbe şi frazeologisme verbale

Această categorie este extrem de diversă, frazeologismele verbale
se întâlnesc în toate variantele funcţionale ale limbii, realizându-se cu
ajutorul acestora efecte stilistice deosebite.
În comparaţie cu verbul sau cu verbele sinonime, frazeologismele
verbale au o încărcătură expresivă mult superioară.
Exemplu:
- a asalta – a lua cu asalt;
- a bea – a trage la măsea;
- a capitula – a depune armele;
- a descoase – a trage de limbă;
- a distruge – a face ţăndări;
57
 - a exagera – a face din ţânţar armăsar;
- a-şi face iluzii – a se iluziona;
- a înnebuni – aşi pierde minţile;
- a se linişti – a-i veni inima la loc;
- a minţi – a umbla cu cioara vopsită;
- a naşte – a da viaţă;
- a se obrăznici – a-şi lua nasul la purtare;
- a se pârgui – a da în copt;
- a regiza – a pune în scenă;
- a sparge – a da o gaură;
- a tuşi – a bate toba;
- a se uni – a face front comun;
- a valorifica – a pune în valoare.
Frazeologismele verbale sunt cel mai bine reprezentate în vorbirea
argotică şi familiară:
- a-i cădea fisa (pentru a pricepe);
- a da colţul şi a da în primire (pentru a muri);
- a da în bară (pentru a greşi);
- a da papucii (pentru a părăsi sau a abandona);
- a băga la maţ (pentru a mânca).

● Adverbe şi frazeologisme verbale

Şi această categorie de frazeologisme este destul de bine
reprezentată în limbă.
Exemplu:
- afară – sub cerul liber;
- complet – în întregime;
- departe – la dracu în praznic;
- greu – cu chiu cu vai;
58
 - indiscutabil – fără îndoială;
- pretutindeni – peste tot;
- repede – cu iuţeala fulgerului;
- superficial – de mântuială;
- ţigăneşte – ca la uşa cortului;
- vizavi – peste drum;
- zadarnic – în zadar.
Un frazeologism verbal poate avea două sau chiar trei sinonime
adverbiale iar unui adverb îi pot corespunde două sinonime frazeologice
(sau chiar mai multe): fără întârziere are ca sinonim nu numai pe imediat
ci şi pe îndată şi numaidecât.
Adverbul pretutindeni se află în relaţie sinonimică atât cu
locuţiunea peste tot, cât şi cu echivalentele ei semantice: la tot pasul, la
fiecare pas şi pe toate cărările.

Sinonimele lexico-frazeologice în stilurile limbii

Clasificarea sinonimelor lexico-frazeologice în funcţie de stilurile

limbii literare privite ca variante funcţionale ale acesteia
Paralel cu atenţia acordată stilurilor individuale ale scriitorilor au
început cercetările despre stilurile colective numite şi stiluri sau variante
funcţionale. Cei care au contribuit la apariţia stilisticii lingvistice sunt:
Charles Bally, iar la noi Iorgu Iordan cu „Stilistica limbii române”.
Fiind o ramură a lingvisticii, obiectul ei de cercetare îl constituie
limba, nu stilul. Stilistica lingvistică diferă foarte mult de cea estetică.
În sfera stilisticii lingvistice ar trebui inclusă şi stilistica funcţională
care se ocupă cu studiul stilurilor colective. S-a ajuns la concluzia că
există patru stiluri funcţionale: stilul artistic (beletristic), stilul ştiinţific,
stilul administrativ şi stilul publicistic.
59
 Stilul publicistic
Este cel mai controversat dintre cele patru stiluri, datorită recentei
sale dezvoltări (existenţa acestui stil a fost contestată de Ion Coteanu).
Argumente în favoarea existenţei acestui stil au fost aduse de Al.
Graur, Gh. Bolocan, Iorgu Iordan, Th. Hristea.
Exemplu de perechi sinonimice:
- arbitru (din franceză) şi cavaler al fluierului;
- bodyguard (din engleză) şi gardă de corp, (din franceză) garde du
corps;
- businessman (din engleză) şi om de afaceri, (din franceză) homme
d’affaire;
- cinematograf şi a şaptea artă (din franceză) le septieme art.
Existenţa a două sinonime (unul lexical şi altul frazeologic) îi
permite unui gazetar să folosească şi sinonimul metaforic: ciuma roşie în
locul arhicunoscutului comunism.

Stilul tehnico-ştiinţific
Acesta este cel mai bogat în sinonime lexico-frazeologice. Bogăţia
acestui stil rezultă din varietatea de ştiinţe şi ramuri ale acestora.
Am prezentat în continuare o listă cu exemplele cele mai uzuale:
- alternator şi generator electric;
- alumină şi oxid de aluminiu;
- behaviorism şi psihologia comportamentului;
- computer şi calculator electronic;
- feed-back şi conexiune inversă;
- maternitate şi casă de naşteri;
- naturoterapie şi medicina naturii;
- pneumonie şi aprindere de plămâni;
- tartru – piatră dentară;
60
 - varicelă – vărsat de vânt.

Stilul juridico-administrativ
Stilul juridico-administrativ face parte din variantele funcţionale
neexpresive ale limbii literare.
Exemplu:
- constituţie şi lege fundamentală;
- parlament – for legislativ şi organ legislativ;
- tribunal şi palat de justiţie;
- infracţiune şi fapt penal;
- legitimaţie şi carte de identitate;
- a înfia şi a lua de suflet;
- a divorţa şi a da divorţ.

Stilul artistic
Frazeologismele din cadrul acestui stil pot fi clasificate în:
- frazeologismele care sunt preluate de scriitori, din limba comună
(cultă şi populară);
- cele pe care le creează scriitorii şi care, de cele mai multe ori
rămân la stadiul de inovaţii artistice individuale.
La Eminescu luna apare ca stăpâna mării, copila cea de aur, regina
nopţii moartă, al nopţilor monarh.
Un vorbitor obişnuit în limba comună n-ar folosi aceşti termeni, iar
aceştia nu vor pătrunde niciodată în limba comună.
Astfel de exemple le întâlnim şi în operele lui Sadoveanu, Coşbuc
etc.
Pentru că frazeologismele din această categorie sunt atât de diferite
faţă de cele din limba comună, ele ar putea fi numite frazeologisme
literare, frazeologisme lingvistice.
61
 Distincţia dintre aceste două tipuri de frazeologisme porneşte de la
distincţia care se face între stilistica lingvistică şi cea literară.
Deosebirea, însă, nu este uşor de făcut în toate cazurile, dar uneori
este foarte clară, de exemplu: cuc ardelenesc pentru pupăză - întâlnit la
Creangă şi B.P. Haşdeu.

6. Alte tipuri de sinonime

Pe lângă tipurile de sinonime enumerate mai există şi următoarele

tipuri de sinonime: grafice (exemplificate prin literele î (din i) şi â (din a -
notează aceeaşi realitate fonetică în contexte indicate de actualele norme
ortografice); sinonime afixale (ne- şi în- sau -et şi -iş din brădet, brădiş);
sinonime afixoidale (-bi şi -di, demi- şi semi-) şi onomastice (sinonime
toponimice: Bălgrad şi Alba Iulia şi sinonime antroponomice - care
denumesc aceeaşi persoană).
Se mai vorbeşte de sinonime metaforice, în studiile de specialitate,
la care se ajunge prin acordarea de valori metaforice atât unor simple
cuvinte, cât şi unor îmbinări lexicale.
Sinonimele metaforice pot fi atât lexicale cât şi frazeologice.
Exemplele de sinonime metaforice le-am prezentat la sinonimia
lexico-frazeologică în stilul beletristic (la Eminescu - luna este stăpâna
mării, copila cea de aur, regina nopţii moartă etc.).

62
 B. ANTONIMIA

Definiţia general acceptată a antonimiei este următoarea: antonimia

este un tip de relaţie semantică reprezentat de opoziţia de sens dintre două
cuvinte cu referenţi nu numai diferiţi, ci şi contrari sau contradictorii1.
În lucrările de specialitate se vorbeşte adesea de sensuri contrare
sau contradictorii, ambele aflate în raport de disjuncţie logică, adică nu
pot fi infirmate sau negate în acelaşi timp. O pisică nu poate fi în acelaşi
timp şi albă şi neagră. Se disting două feluri de noţiuni incompatibile:
noţiuni contrare sunt cele care nu epuizează împreună sfera noţiunii, ele
admiţând existenţa şi a altor noţiuni intermediare. De exemplu, dacă
afirmăm că o pisică nu este neagră nu înseamnă că ea este în mod necesar
albă; ea poate fi galbenă sau gri.
Noţiunile contradictorii epuizează sfera noţiunii supraordonate.
Dacă afirmăm că un număr este impar înseamnă că el este în mod necesar
par sau dacă un om este căsătorit înseamnă că el nu este celibatar.
În termenii definiţiei formulate mai sus, antonimia acoperă ambele
situaţii; există însă autori care limitează sfera acestui fenomen la o situaţie
sau la cealaltă.
De exemplu, un cuvânt ca bun este asociat spontan în mintea
vorbitorilor cu rău, înalt se asociază cu scund, a trăi cu a muri, afară cu
înăuntru, întuneric cu lumină etc. Aceasta dovedeşte că antonimia este şi
ea o modalitate de organizare a lexicului, alături de sinonime şi de
câmpurile lexico-semantice, diferită totuşi de acestea.

1. Angela Bidu-Vrănceanu şi Narcisa Forăscu, Limba română contemporană.

Lexicul, Bucureşti, 2005, p. 120.

63
 Înseamnă că, în urma demonstraţiei, vom reveni asupra definiţiei
operaţionale amintite mai sus, aducând precizările care se impun în funcţie
de rezultatele care reies din examinarea materialului concret. În cercetarea
antonimiei (ca şi celelalte cazuri) este importantă relevarea specificului
acestor stricturi în raport cu altele, punerea în evidenţă a acelor
particularităţi care individualizează antonimia. În acest fel, se va putea
preciza şi definiţia în funcţie de anumite criterii riguros stabilite cu atât
mai mult, cu cât, în studiile rezervate acestei probleme, sunt luate în
considerare criterii multiple şi variate.
Din simpla parcurgere a celor mai importante lucrări care s-au
ocupat de antonimie se remarcă de la început eterogenitatea punctelor de
vedere în ce priveşte definirea şi clasificarea antonimelor. Pentru marea
diversitate de criterii utilizate în interpretarea antonimiei şi definirea ei, se
poate consulta R. Sîrbu (1977: 34-44, 62-67, 88-98).
Unele definiţii sunt concise, altele mai greoaie, dar care surprind
mai bine esenţa fenomenului; unii autori se mulţumesc cu o definiţie
clasică a termenului, alţii adaugă exemple şi clasificări; unele definiţii
utilizează un limbaj simplu, altele folosesc un limbaj specializat; în fine,
unii autori privesc opoziţia antonimică doar din perspectivă lingvistică,
alţii dintr-o perspectivă mai complexă: lingvistică, psiholingvistică,
sociologică. Lipsa criteriilor unice şi unitare în analiza antonimiei este
justificată de o varietate reală a faptelor lexico-semantice cuprinse în
această categorie.
Oricum, caracterul complex al fenomenului i-a determinat pe unii
cercetători să renunţe la formularea unei definiţii sau să se mulţumească
cu o definiţie sumară de tipul „termenul antonime este folosit pentru

1. Marin Bucă şi Ivan Evseev, Probleme de semasiologie, Timişoara, 1976,

p. 145.

64
desemnarea cuvintelor cu sensuri opuse”1. Însă termenul sensuri opuse,
frecvent folosit în definiţiile date antonimelor este interpretat în mod
diferit în diverse lucrări. Precizarea conţinutului acestui termen se impune.

Antonimia – fenomen lingvistic

Varietatea criteriilor de interpretare a antonimiei rezultă din

îmbinarea celor extralingvistice (logice, pe de o parte, şi ontologice, pe de
altă parte) cu cele lingvistice. Mai exact, se poate vorbi despre o antonimie
implicată în lucruri, adică relaţia de opoziţie dintre cuvinte reflectă o
opoziţie din realitatea obiectivă, de exemplu, ZI-NOAPTE, ÎNGHEŢ-
DEZGHEŢ, IARNĂ-VARĂ, BLOND-BRUNET. Este adevărat că între ZI
şi NOAPTE există şi AMURG, iar între A TRĂI şi A MURI există şi A
TRAGE SĂ MOARĂ, dar în relaţia de antonime vorbitorii nu au niciodată
în vedere acest al treilea termen, intermediar, ceea ce dovedeşte că
raportul dintre termenii opuşi este binar, că prin anumite procedee,
opoziţiile mai nuanţate dintre cuvinte sunt comprimate în perechi
antonimice.
Trebuie să spunem însă că, în cercetarea antonimiei ca fenomen
semantic, criteriile extralingvistice, oricare ar fi ele, interesează numai sub
aspectul implicaţiilor lor lingvistice1. Cu alte cuvinte, fără să negăm
importanţa referentului, trebuie respectat dezideratul de a nu deplasa
descrierea din planul limbii în planul extralingvistic. Chiar în cazul în care
antonimele se bazează pe opoziţiile obiectelor şi fenomenelor din realitate,
antonimia lexicală nu poate fi explicată direct prin acestea. În conştiinţa
vorbitorilor se stabilesc opoziţii pornind de la însuşirile contrare ale

1. Angela Bidu-Vrănceanu, Narcisa Forăscu, Limba română contemporană.

Lexicul, Editura Humanitas, p. 121.

65
obiectelor.
În ce priveşte admiterea criteriilor nelingvistice, în speţă a celor
logice, unii cercetători găsesc o justificare în faptul că, în cazul
antonimiei, se manifestă pregnant întrepătrunderea dintre categoriile
logice şi cele lingvistice. În studiile de specialitate s-a semnalat adesea că
această categorie semantică acoperă situaţii logice foarte variate şi că, fără
îndoială, criteriile logice sunt insuficiente pentru explicarea unor tipuri de
antonime.
Pe de altă parte, destule tipuri de antonime nu se pot explica
referenţial, ceea ce face din acest mod de analiză doar un auxiliar, un
criteriu ce nu poate fi absolutizat. În limbă sunt adesea puse în opoziţie
antonimică cuvinte ce denumesc obiecte, care, în plan ontologic, nu sunt
contrare. În sensul antonimelor se reflectă nu atât însuşirile absolute ale
acestor obiecte, ci aprecierea subiectivă pe care vorbitorii o fac asupra
acestor însuşiri şi care sunt aduse în prim plan în relaţia de antonimie, ca
rezultat al interpretării în plan apreciativ. De exemplu, în Valiza neagră
are 30 kg, iar cea maro are 10 kg sau Valiza neagră este GREA, iar cea
maro este UŞOARĂ, relaţia de antonimie se stabileşte numai în al doilea
enunţ; în primul avem a face cu o apreciere strict cantitativă, fără ca
obiectele să fie comparate sub un anumit raport.
Numai în urma unei comparaţii mentale apare raportul de opoziţie.
O dovadă că aprecierea este relativă este faptul că valiza de 10 kg devine
grea dacă este comparată cu una de 5 kg. Baza semantică a unei opoziţii
antonimice este, în mod evident, implicată în lucruri care se aseamănă sau
se deosebesc prin însuşirile lor. Dar nu orice deosebire între obiecte sau
între însuşirile acestora poate constitui baza unei relaţii antonimice. De
exemplu, opunem în mod curent pe VIAŢĂ lui MOARTE, cu toate că
moartea, ca moment ultim a unei existenţe, ar trebui opusă momentului
iniţial reprezentat de naştere. De altfel, valoarea perspectivei lingvistice
66
(diferită de cea a lumii obiective) imprimată în opoziţia antonimică poate
fi demonstrată cu uşurinţă de acest exemplu.
De pildă, într-un enunţ ca De la NAŞTERE până la MOARTE a
fost călăuzit de o stea norocoasă, cele două antonime sunt puse în relaţie
pentru că vorbitorul aduce în prim plan ideea de moment iniţial şi,
respectiv, de moment final al unei existenţe; într-un enunţ ca O,
MOARTEA-i un chaos, o mare de stele / Când VIAŢA-i o baltă de vise
rebele (Mihai Eminescu), antonimul lui MOARTE nu mai este
NAŞTERE, ci VIAŢĂ, deoarece referentul este avut în vedere, de astă
dată, dintr-un alt unghi, ca stare.
Din exemplele discutate, este evident că antonimia ca fenomen
lingvistic acoperă atât cuvintele care denumesc noţiuni contrare (în baza
unei obiectivări extralingvistice), cât şi pe acelea puse de vorbitori în
opoziţie antonimică prin comparare şi diferenţiere sub un anumit aspect.
Cu alte cuvinte, antonimia în limbă este altceva decât opoziţia din sfera
extralingvisticului. Ea poate cuprinde această opoziţie, dar nu se reduce la
ea, ceea ce face din antonimie una dintre cele mai interesante relaţii
semantice, al cărei specific lingvistic trebuie pus în evidenţă.

Antonimia şi polisemia

Pentru unul şi acelaşi cuvânt putem menţiona mai multe antonime,

care nu sunt echivalente între ele. De exemplu, Dicţionarul de antonime al
limbii române (autori Marin Bucă şi Onufrie Vinţeler) citează pentru
adjectivul drept următoarele antonime, pe care le susţine cu exemple
excerptate din texte:
DREPT
1. strâmb (A tras o linie STRÂMBĂ);
2. cotit, sinuos, şerpuit (Va trebui să vie pe drum COTIT sau drept);
67
 3. eronat, greşit (Viaţa are trei drumuri: unul DREPT, altul
GREŞIT şi ultimul, pe care ajungi);
4. inexact, neadevărat, greşit (Soluţiile ştiinţei, DREPTE sau
FALSE …);
5. nedrept, inechitabil (DREPTE sau NEDREPTE, aşa erau
orânduielile vieţii);
6. ocolit (Drumul cel mai scurt între două puncte e linia
DREAPTĂ şi cel mai sigur, cea OCOLITĂ);
7. STÂNG (Ce face mâna DREAPTĂ să nu ştie mâna STÂNGĂ).
Exemplul de mai sus este ilustrativ, pe de o parte, pentru relaţia
unui cuvânt polisemantic cu referenţii săi şi, pe de altă parte, pentru relaţia
dintre termenul iniţial şi antonimele sale, citate pentru fiecare sens în
parte. După cum se vede, fiecare sens poate avea antonime mai apropiate
sau mai îndepărtate, în funcţie de gradul de precizie cu care este identificat
referentul şi în funcţie de compatibilităţile lor contextuale. Faptul că unul
şi acelaşi cuvânt poate intra în două sau mai multe serii antonimice se
explică prin aceea că în fiecare serie el realizează un alt sens. De exemplu,
TARE se opune lui MOALE pentru sensul realizat în contexte ca aluat,
pernă, material etc.; se opune, de asemenea, lui SLAB în contexte ca
vânt, lumină, sunet, voce; în contexte ca om, caracter, antonimul este tot
SLAB, dar pentru un alt sens al acestuia; la fel stau lucrurile pentru
perechea TARE-SLAB în contexte ca băutură, medicament, ceai,
cafea. Faptul că antonimele obţinute pentru fiecare sens nu sunt sinonime
între ele dovedeşte faptul că este vorba de valori semantice diferite.
Este limpede, prin urmare, că pentru a ajunge la rezultate exacte în
analiza antonimiei, relaţia nu trebuie înţeleasă ca o opoziţie între două
cuvinte considerate în totalitatea sferelor lor semantice. Antonimia se
stabileşte la nivelul unui singur sens, nu la cel al unităţii lexicale înţelese
global.
68
 Relaţia de antonimie poate privi două cuvinte monosemantice, dar
şi cuvinte cu mai multe sensuri. În acest al doilea caz, cuvintele se pot
opune pentru unul din sensurile lor (de obicei pentru sensul de bază) sau
pentru mai multe, alcătuindu-se cupluri antonimice stabile, de exemplu
TARE şi SLAB discutate mai sus. Cu cât numărul de sensuri a doi termeni
angajaţi în raporturi de opoziţie este mai mare, cu atât legătura dintre
membrii perechii este mai puternică şi ei se presupun reciproc şi în afara
contextului. Se creează în acest caz un paralelism între structurile celor
două cuvinte, paralelism care se extinde şi la eventualele derivate ale
acestora.

Condiţiile de antonimie

Ţinând seama de complexitatea problemei, în studiile consacrate

antonimiei s-au propus distincţii între diferite tipuri de antonime, însă
interpretările sunt oarecum diferite de la un autor la altul.
Natura sau tipul de diferenţe semantice sunt atât de importante,
încât fără ele, fără a îndeplini nişte condiţii precise, antonimia nu-şi mai
justifică existenţa, riscând să se confunde cu oricare altă opoziţie
semantică.
Când un vorbitor al unei limbi pune în legătură două cuvinte,
SCUMP şi IEFTIN, de exemplu, sau BĂTRÂN-TÂNĂR, aceasta
dovedeşte că în mintea lui cuvintele se evocă unul pe celălalt, între ele
există o conexiune, pentru că, atunci când învaţă limba, un copil nu învaţă
cuvintele grupate în perechi. Corelaţia dintre ele apare în mintea
vorbitorului, pe baza unor elemente comune sensului celor două cuvinte –
o dimensiune semantică ce le reuneşte, chiar dacă vorbitorul nu
conştientizează acest lucru. De exemplu, CALD şi RECE au drept
coordonată comună aprecierea referitoare la temperatură; ÎNALT şi
69
SCUND se plasează amândouă pe axa semantică a aprecierilor referitoare
la extensiunea verticală etc. De aceea, nimeni nu asociază pe ÎNALT cu
DEŞTEPT sau cu SLAB. De altfel, orice vorbitor, chiar neinstruit, va
putea menţiona oricând opusul (antonimul) unui anumit termen.
Existenţa nucleului semantic comun care grupează cuvintele cu
sensuri opuse în perechi antonimice determină o caracteristică importantă
a acestora, şi anume faptul că ele se presupun reciproc. De exemplu,
CELIBATAR îl presupune pe CĂSĂTORIT, CURAT îl presupune pe
MURDAR, BOLNAV îl presupune pe SĂNĂTOS etc.
Afirmaţia de mai sus, deşi valabilă, nu este suficientă pentru
explicarea esenţei antonimiei, pentru că şi sinonimia se bazează pe
trăsături de sens comune şi, de altfel, şi polisemia. O soluţie a acestei
probleme este oferită de analiza componenţială: existenţa în conţinutul
semantic al antonimelor a unui sem incompatibil contrar1. De pildă, în
exemplele discutate mai sus, CALD şi RECE se află în antonimie pe baza
semelor incompatibile contrare „apreciere în plus” şi, respectiv, „apreciere
în minus” a temperaturii (în raport cu un etalon faţă de care se face
aprecierea).
Aspectele practice legate de formularea semelor incompatibile
contrare sunt multiple şi variate. Ele ţin atât de limitele metalimbajului
semantic, de gradul de abstractizare la care poate ajunge cercetarea, cât şi
de natura sensurilor cercetate. Dar dincolo de aceste dificultăţi de ordin
practic, important este caracterul lor dihotomic: „apreciere în plus” vs
„apreciere în minus”, „apreciere pozitivă” vs „apreciere negativă”,

1. Vezi Angela Bidu-Vrănceanu şi Narcisa Forăscu, Op. cit.,

p. 124.
„prezent” vs „absent” etc.

70
 Condiţiile stabilirii unei relaţii de antonime între două cuvinte ar fi
deci:
a. existenţa unui număr oarecare de seme comune (numărul lor
variază în funcţie de gradul de complexitate a sensului şi de relaţiile
cuvântului cu alţi termeni din aceeaşi paradigmă);
b. opoziţia pe baza semelor incompatibile contrare, aceasta fiind,
de preferinţă, singura opoziţie dintre membrii perechii.
Introducerea acestor condiţii relevă specificul antonimiei: opoziţia
dintre două antonime nu este o simplă opoziţie semantică (şi între
TEAMĂ şi FRICĂ există o opoziţie pe baza unei trăsături graduale), ci o
opoziţie anume realizată numai pe baza semelor incompatibile contrare,
care justifică însăşi categoria semantică a antonimiei. Mai mult chiar,
trebuie subliniat şi caracterul obligatoriu al semelor comune, fără de care
incompatibilitatea logică nu are importanţă1.
Rezultă că definirea riguroasă a antonimiei presupune stabilirea
exactă a tipurilor elementelor diferenţiatoare. Definiţia antonimelor se
poate restrânge şi preciza dacă ele îndeplinesc condiţia de a se situa la
distanţe egale faţă de centrul unei dimensiuni semantice ale cărei
coordonate opuse le exprimă2. Se sugerează astfel nu numai importanţa
elementelor semantice comune (dimensiunea semantică) ce constituie
premisa antonimiei, ci şi faptul că diferenţa semantică nu este una
oarecare, ci este situată la distanţe egale faţă de centrul dimensiunii.
Primul cercetător care a relevat importanţa semelor comune şi a
celor incompatibile contrare în analiza antonimelor este R. Sîrbu.

1. Richard Sîrbu, Antonimia lexicală în limba română, Editura Facla,

Timişoara, p. 92 - 93.
2. Vezi R. Sîrbu, Op. cit., p. 76.

71
 Mai mult chiar, el precizează că fără semele comune
incompatibilitatea logică nu are nici o importanţă. Numărul semelor
comune nu este relevant, dat fiind că numărătoarea însăşi poate fi
discutabilă.

Categorii de cuvinte din sfera antonimiei

Limba română dispune de un număr apreciabil de antonime, dar nu

se poate vorbi de o repartizare egală a acestora în diferite zone ale
vocabularului. Există domenii care se situează, în principiu, în afara
antonimiei, cum ar fi, de exemplu, substantivele care denumesc obiecte
concrete ca stilou, pahar, fereastră etc. De asemenea, tot în afara
antonimiei se situează termenii corelativi care se leagă şi se opun printr-o
trăsătură cum ar fi genul natural: TATĂ-MAMĂ, SORĂ-FRATE, RAŢĂ-
RĂŢOI şi, în egală măsură, numele proprii.
Substantivele care denumesc noţiuni abstracte au adesea antonime:
TRISTEŢE-VESELIE, ZGÂRCENIE-MĂRINIMIE, BUNĂTATE-
RĂUTATE, SINCERITATE-PREFĂCĂTORIE etc. Trebuie observat însă
că, de multe ori, acestora le corespund adjective organizate în perechi
antonimice, ca TRIST-VESEL, ZGÂRCIT-MĂRINIMOS, BUN-RĂU,
SINCER-PREFĂCUT, adjectivele fiind clasa morfologică la care
antonimia este întâlnită cel mai frecvent. Aceasta nu înseamnă însă că
toate adjectivele au antonime, de exemplu: STUDENŢESC,
PULMONAR, STICLOS, DESPOTIC.
Cele mai predispuse a contracta relaţii de antonimie sunt cuvintele
care exprimă calităţi, valori, însuşiri, aprecieri calitative (DEŞTEPT-
PROST), cantitative (MULT-PUŢIN), opoziţii spaţiale (AICI-ACOLO,
APROAPE-DEPARTE) sau temporale (NOAPTE-ZI, DEVREME-
TÂRZIU), raporturi cronologice (BĂTRÂN-TÂNĂR, ÎNAINTE-DUPĂ).
72
Foarte frecvent, derivatele acestor cuvinte se organizează şi ele în perechi
(TINEREŢE-BĂTRÂNEŢE, A ÎNTINERI-A ÎMBĂTRÂNI), antrenând
astfel în antonimie şi verbe, categorie mai slab reprezentată din acest
punct de vedere.
În mod neuniform este distribuită antonimia pe părţi de vorbire.
Adjectivele se situează pe primul loc. Acestea cuprind multe perechi de
termeni antonimi derivaţi de la alte părţi de vorbire (ÎNDEPĂRTAT-
APROPIAT, CRESCĂTOR-DESCRESCĂTOR).
Substantivele antonime prezintă o mare diversitate tematică şi
formală. În comparaţie cu adjectivele, ponderea antonimelor primare la
substantive (adică cele cu rădăcini diferite) este mai mică (PACE-
RĂZBOI, CURAJ-FRICĂ).
Pe locul al treilea din punctul de vedere al frecvenţei fenomenului
discutat este clasa verbelor. Dar şi la această parte de vorbire numărul
antonimelor primare, adică cele cu rădăcini diferite, ca A SLĂBI-A SE
ÎNGRĂŞA, A CÂŞTIGA-A PIERDE, A PLECA-A VENI (pe care unii
cercetători le consideră singurele antonime autentice), este mai mic decât
cel al termenilor obţinuţi prin prefixare (A ÎNCUIA-A DESCUIA, A
ÎMPODOBI-A DESPODOBI).

Structuri antonimice. Caracteristici

O chestiune cu importante implicaţii atât de ordin teoretic (în

definire, dar şi în stabilirea specificului structurilor antonimice la nivelul
limbii), cât şi de ordin practic (actualizarea antonimiei în vorbire) este
numărul termenilor ce pot fi antrenaţi într-o asemenea relaţie.
Cea mai simplă situaţie este cea reprezentată de cupluri ca
ABSTRACT-CONCRET, PAR-IMPAR, COMPATIBIL-INCOMPATIBIL,

73
adică cele în care fiecare membru al perechii neagă sensul antonimului
său.
Lucrurile se complică puţin dacă unul sau chiar fiecare dintre cele
două antonime are, la rândul său, sinonime (mai mult sau mai puţin
perfecte), ca în cazul lui VINOVAT-NEVINOVAT, INOCENT sau
ADEVĂR-NEADEVĂR, MINCIUNĂ. Dar situaţia este complicată numai
în aparenţă, pentru că, de fapt, relaţia dintre antonime, oricum ar fi
cuplate, se reduce la formula A ~ non-A.
Pentru ilustrare am luat un exemplu în care numărul termenilor
angajaţi într-o asemenea relaţie este mai mare, de pildă perechea LENEŞ-
HARNIC. Fiecare dintre cele două cuvinte îşi are sinonimele sale, dar
oricare dintre sinonimele lui LENEŞ se opune lui HARNIC şi oricare
dintre sinonimele acestuia se opune lui LENEŞ după următoarea schemă
(completată numai pentru capul seriei pentru a se vedea mai clar, dar şi de
la celelalte antonime se pot trasa linii în acelaşi mod):

LENEŞ HARNIC
COMOD VREDNIC
INDOLENT MUNCITOR
PUTUROS SILITOR
PIERDE-VARĂ ACTIV
TRÂNDAV ÎNTREPRINZĂTOR

Este evident că, de vreme ce cele două serii de termeni cuprind,

fiecare dintre ele, sinonime, oricare dintre membrii seriei din stânga se
opune fiecăruia dintre membrii seriei din dreapta şi invers. Dar, totodată,
întreaga serie a lui LENEŞ se opune întregii serii a lui HARNIC. Prin
urmare, antonimia nu priveşte numai termenii implicaţi într-o pereche, ci
întreaga lor paradigmă semantică, toate sinonimele lor. Aceasta înseamnă
74
că sunt puse în opoziţie ireconciliabilă elementele esenţiale ale fiecărei
paradigme, semele fundamentale ale acesteia şi nu particularităţile
contextuale, nu nuanţele cuvintelor considerate antonime. Aceste
particularităţi pot fi puse în evidenţă în situaţii speciale, în anumite
contexte, dar, în acest caz, avem a face cu actualizarea relaţiei de
antonimie şi aceasta este o altă discuţie. Oricum, este locul să facem
observaţia că, la fel ca în cazul sinonimiei, se impune să facem o diferenţă
între antonimia în sistem şi cea din actualizare (vorbire).
Antonimia este, prin urmare, contrazicerea unei paradigme, un
procedeu prin care vorbitorul pune în acest raport întregul grup de
sinonime ale unei perechi antonimice1.
Din exemplul înfăţişat mai sus decurg două observaţii. Dacă cele
două serii de sinonime sunt puse în opoziţie, aceasta se realizează pe baza
elementelor fundamentale ale fiecărei serii în parte şi este consecinţa unui
binarism lingvistic real, a cărui esenţă în plan teoretic (făcând deci
abstracţie de constatările legate de uz) poate fi satisfăcută de formula A ~
non A la care este reductibilă orice paradigmă antonimică, indiferent de
numărul membrilor care o compun.
Formula propusă exprimă specificul antonimiei la nivelul limbii (al
inventarului).
Pe de altă parte, dacă din cele două serii selectăm doi termeni pe
care îi punem în opoziţie nemijlocită într-un context (de exemplu,
INDOLENT şi VREDNIC) relaţia dintre ei se va încadra, fireşte, în
formula propusă mai sus, dar va putea fi marcată şi de alte nuanţe care
apar numai în actualizare, depăşind limitele sistemului. Aceasta înseamnă
că, la fel ca şi la sinonime şi omonime, există mari deosebiri între
cercetarea antonimiei din exprimare şi cea din afara exprimării.

1. Vezi Angela Bidu-Vrănceanu şi Narcisa Forăscu, Op. cit., p. 127.

75
 Antonimia este, prin urmare, o relaţie binară.
Selecţia nu se face însă oricum sau, dacă se face totuşi, relaţia este
marcată într-un anumit fel. De exemplu, în mod obişnuit, opunem pe
HARNIC lui LENEŞ, şi nu lui PUTUROS; şi aceasta pentru că simţim că
ultimul termen strică într-un fel echilibrul relaţiei prin aceea că este marcat
gradual mai puternic în raport cu antonimul său. De aici apare necesitatea
de a introduce o nouă restricţie: termenii unei relaţii antonimice trebuie să
fie dispuşi egal şi simetric pe axa reprezentată de dimensiunea semantică
comună.
Concepând astfel antonimia, nu ne interesează termenul mediu sau
etalon (lexicalizat sau nu) în raport cu care se face aprecierea. Pentru a fi
altceva decât alte opoziţii semantice, antonimia se stabileşte între două
unităţi situate echidistant pe o axă semică:

CINSTIT ___________x___________ NECINSTIT

ONEST

sau:

GRAS ___________x___________ SLAB

În cel de al doilea exemplu, opoziţia antonimică nu se stabileşte în

mod obişnuit între GRAS şi SUBŢIRE sau între OBEZ şi SLAB, deşi şi
acestea pot fi plasate pe axa reprezentată de dimensiunea semantică
comună.
Antonimia are următoarele caracteristici:
1. este binară (priveşte două cuvinte sau două serii de cuvinte);
dacă admitem că ne plasăm în planul vorbirii, atunci binarismul poate fi
înţeles ca o selecţie din două clase opuse;
76
 2. este simetrică (simetria presupune dispunerea egală şi simetrică
pe axa reprezentată de dimensiunea semantică comună).
Altfel spus, prin binarism şi simetrie se înţelege că antonimele
trebuie să se caracterizeze prin absolut aceleaşi trăsături de conţinut,
inclusiv cele de categorizare gramaticală, cu excepţia semelor
incompatibile contrare.
Aceasta nu înseamnă că simetria nu poate fi încălcată şi că într-un
enunţ nu putem opune pe DEŞTEPT lui IDIOT, de exemplu. Relaţia este
posibilă şi, în uz, încălcările pot merge chiar mai departe.
Se mai impune să semnalăm rolul foarte important pe care îl are
uzul. El consacră anumite perechi antonimice, cu o poziţie foarte solidă în
limbă, termenii se evocă reciproc independent de context. Pe de altă parte,
două cuvinte care îndeplinesc perfect condiţiile amintite mai sus nu sunt,
în mod obişnuit asociate într-o pereche antonimică, dacă aceasta nu este
impusă de uz, de exemplu, OBEZ-SLĂBĂNOG, GEROS-TORID.

Tipuri de antonime

Punctele de vedere în ce priveşte clasificarea antonimelor sunt

divergente, întrucât criteriile pe care le au în vedere diferiţi autori sunt şi
ele diferite. Ele pot privi structura morfologică a termenilor opuşi, în
funcţie de care se disting: antonime cu radicali diferiţi, ca BUN-RĂU,
BOLNAV-SĂNĂTOS, şi antonime cu acelaşi radical, ca VINOVAT-
NEVINOVAT, FERICIRE-NEFERICIRE. Există şi autori care exclud
antonimele prefixale din sfera antonimiei lexicale, considerând că
incompatibilitatea acestora se exprimă numai prin intermediul prefixelor.
Un alt criteriu avut în vedere este cel lexico-gramatical, în funcţie
de care antonimele limbii române pot fi: adjective (MARE-MIC,
FRUMOS-URÂT, SĂRAC-BOGAT), substantive (IUBIRE-URĂ,
77
LUMINĂ-ÎNTUNERIC), adverbe (SUS-JOS, AFARĂ-ÎNĂUNTRU) şi
verbe (A ÎNCHIDE-A DESCHIDE, A ÎNCUIA-A DESCUIA). Ca
aplicabilitate practică, acest criteriu serveşte la a atrage atenţia asupra
faptului că termenii asociaţi într-o pereche trebuie să facă parte din aceeaşi
clasă morfologică. Este, prin urmare, greşită asocierea lui TÂNĂR cu
BĂTRÂNEŢE.
Criteriul tematic priveşte domeniile realităţii obiective la care se
referă termenii opozabili şi aplicarea lui are drept consecinţă distingerea
unor grupuri lexico-semantice ca: însuşiri fizice şi psihice, activităţi etico-
estetice, emoţii şi sentimente, trăsături de caracter şi comportament etc.
Trebuie să remarcăm însă faptul că aceste criterii - inclusiv tipurile
care rezultă din aplicarea lor -, deşi sunt interesante ca taxonomie, sunt
mai mult formale şi nu surprind esenţa fenomenului pe care îl discutăm.
Aplicând criteriul semantic, R. Sîrbu1 propune următoarea distincţie
între antonime:
● antonime graduale - cele care reprezintă diferite grade de
manifestare ale uneia şi aceleiaşi însuşiri (CALD-RECE, IEFTIN-
SCUMP, APROAPE-DEPARTE);
● opoziţii negraduale - (CĂSĂTORIT-CELIBATAR, MORT-VIU,
MORAL-IMORAL);
● opoziţii direcţionale („vectoriale”) - care vizează acţiuni, însuşiri
etc., orientate în direcţii diametral opuse şi care au referenţi diferiţi (A
INTRA-A IEŞI, A IMPORTA-A EXPORTA, A VENI-A PLECA);
● opoziţii de tip conversiv - în care este vizat unul şi acelaşi
referent din punctele de vedere ale unor participanţi la o acţiune, situaţi pe
poziţii diametral opuse.

1. Op. cit., p. 144.

78
 Dintre tipurile descrise mai sus, se remarcă antonimele graduale,
care reprezintă tipul cel mai răspândit şi se întâlnesc în cele mai diferite
zone ale vocabularului.
Alţi autori clasifică antonimele după modelul sinonimelor în
antonime absolute şi antonime parţiale. Dacă termenii sunt în raport de
excluziune, avem a face cu antonimie absolută (MORT-VIU, PREZENT-
ABSENT – după modelul: dacă cineva nu este mort, el nu poate fi decât
viu etc.). Uneori, în opoziţie nu intră decât o parte a semnificaţiei
cuvântului. În acest caz, avem a face cu antonime parţiale.
Ţinând seama de condiţiile de antonimie pe care le-am discutat mai
sus, putem propune (ca şi în cazul sinonimiei) două tipuri de antonime
care nu au în vedere semantica termenilor care intră în opoziţie, ci
îndeplinirea sau nu a condiţiilor care fac din antonimie un fenomen foarte
rigid: antonimie în sens restrâns (pentru perechile care respectă condiţiile
binarismului şi ale simetriei: ÎNALT-SCUND, BUN-RĂU) şi antonimie
în sens larg (pentru cele în care condiţia simetriei este încălcată:
CĂLDUŢ-RECE, SLAB-PLINUŢ).

Analiza componenţială

Cercetarea antonimelor sub aspectul componentelor de sens are ca

scop punerea în evidenţă a tipurilor de identităţi şi diferenţe între membrii
unei asemenea clase şi, implicit, specificul acestui tip de structură în
raport cu altele.
Pentru a obţine o clasă de antonime, putem porni, cum arătam mai
sus, de la unul din sensurile unui cuvânt polisemantic sau de la o serie de
sinonime, căutând termeni opuşi ca înţeles. Pentru aceasta, se impune
respectarea celor două condiţii enunţate: principiul semelor comune şi cel
al semului incompatibil contrar.
79
 Indiferent de punctul de plecare, rezultatul poate fi: (1) găsirea unui
singur antonim sau (2) găsirea mai multor antonime (cvasi)sinonime între
ele.
Pornind, de exemplu, de la perechea HIDRATAT-DESHIDRATAT,
constatăm că aceşti termeni sunt puşi în legătură pe baza trăsăturilor
comune de sens „adjectival”, „privitor la umiditate”. Calitatea de
antonime este asigurată de semele incompatibile contrare „prezent” care
caracterizează primul termen şi, respectiv, „absent” din sensul celui de al
doilea. În aceeaşi situaţie se află CALD-RECE grupate pe baza semelor
comune: „adjectival”, „privitor la temperatură”, „grad nedefinit”. Opoziţia
antonimică se bazează pe semele incompatibile contrare „apreciere în
plus” vs „apreciere în minus”. Antonimele de acest tip, la care se mai pot
adăuga numeroase exemple (NOROS-SENIN, PAR-IMPAR, VIAŢĂ-
MOARTE) reprezintă tipul cel mai simplu de structură. Relaţia se
stabileşte numai între doi termeni (fără sinonime), iar toate trăsăturile de
sens ale primei unităţi se repetă în conţinutul celei de a doua. Singura
diferenţă, care constituie totodată şi baza antonimiei, este dată de opoziţia
le nivelul semelor incompatibile contrare.
Dacă avem însă o pereche antonimică frecvent citată, ADEVĂR-
MINCIUNĂ, constatăm că ambii termeni se caracterizează prin semele
comune „fapt”, „conformitate cu realitatea” şi se opun prin semul
„prezent” vs „absent”. Dacă cercetăm însă pe MINCIUNĂ în opoziţie cu
alţi termeni ai paradigmei sinonimice din care face parte, de exemplu, cu
NEADEVĂR, FALS, constatăm că acesta conţine o trăsătură în plus,
necomună cu antonimul său: „+ denaturare intenţionată”. Această trăsătură
reziduală este neglijată în relaţia antonimică, se estompează, dar ea poate
fi pusă în evidenţă când termenii se utilizează în opoziţie în anumite
contexte. În această pereche, diferenţa dintre cele două antonime nu se
limitează la semele incompatibile contrare, ci se exprimă şi printr-o altă
80
trăsătură de conţinut. Aceasta face ca relaţia să fie mai complexă decât în
exemplele discutate anterior. Prin urmare, chiar când paradigma
antonimică este formată numai din doi termeni, structura poate fi mai
simplă sau mai complexă.
Când paradigma este formată din mai mult de doi termeni, situaţiile
înregistrate sunt diferite.
Să alegem pentru exemplificare seria SPERANŢĂ, NĂDEJDE,
opusă lui DISPERARE, DEZNĂDEJDE. După cum se poate observa, este
vorba de două serii de sinonime perfecte, aflate în opoziţie antonimică, ce
se bazează pe semele comune „sentiment”, „privitor la”, „încredere în
aspiraţii” şi pe semele „prezent” vs „absent”. Fiind însă vorba de sinonime
perfecte, situaţia lor nu se deosebeşte cu nimic de relaţia binară dintre
CALD-RECE descrisă mai sus. Sinonimele din fiecare serie care intră în
opoziţie se caracterizează prin aceleaşi trăsături. Aceasta înseamnă că, în
relaţia antonimică, ele se comportă la fel cu întreaga serie. Fiecare dintre
membrii seriei SPERANŢĂ, NĂDEJDE intră în relaţie de antonimie
perfectă (binară şi simetrică) cu oricare din membrii seriei DISPERARE,
DEZNĂDEJDE, reductibilă la formula A ~ non A.
Nu aceeaşi este situaţia relaţiei de antonimie stabilită între două
clase de cvasisinonime. Dacă opunem pe UD, UMED, JILAV lui USCAT,
SEC, ZBICIT, ZVÂNTAT, observăm că baza de grupare a acestora într-o
paradigmă este dată de trăsăturile comune „adjectival”, „privitor la”,
„umiditate”; opoziţia antonimică se realizează pe baza semelor „prezent”
care caracterizează primii trei termeni şi, respectiv, „absent” specific
ultimilor patru. Dacă încercăm însă să cuplăm pe rând membrii primei
grupe cu cei din a doua grupă, observăm că aceasta nu se poate face
oricum, deşi condiţiile semice au fost îndeplinite.

81
 Limitele în grupare se datoresc faptului că termenii din cele două
serii opuse nu sunt perfect sinonimi între ei, ci se diferenţiază prin seme
graduale astfel:

grad maxim UD USCAT grad maxim

SEC

grad mic UMED ZBICIT grad mic

JILAV ZVÂNTAT
Caracterul rigid al relaţiei de antonimie implică obligaţia ca
termenii selectaţi ai perechii să se caracterizeze prin absolut aceleaşi
trăsături de sens. Or, diferenţa de marcă graduală restrânge posibilităţile de
cuplare: UD se opune în mod obişnuit lui USCAT sau SEC (fiind marcate
prin „grad maxim”); perechea UD-ZBICIT este neobişnuită, pentru că
mărcile graduale diferite („grad maxim” pentru UD şi „grad mic” pentru
ZBICIT) strică simetria relaţiei antonimice, făcând ca aceasta să fie
imperfectă.
Dar diferenţele care pot apărea între antonimele imperfecte nu sunt
numai graduale. Să luăm spre exemplificare două serii de cvasisinonime
aflate în opoziţie:

ETERN PIERITOR
VEŞNIC TRECĂTOR
PERMANENT VREMELNIC
NEPIERITOR TEMPORAR
PERPETUU EFEMER

Gruparea în aceeaşi clasă a acestor termeni are la bază câteva

trăsături de sens comune: „adjectival”, „privitor la expansiune”,

82
„temporal”; opoziţia dintre cele două serii se realizează prin semele
contrare „limitat” vs „nelimitat”. Deşi sunt îndeplinite condiţiile de
antonimie, perechile nu se pot organiza oricum. Limitele sunt determinate
de faptul că nu avem a face cu sinonime perfecte. De pildă, în cea de a
doua serie termenii se diferenţiază între ei astfel: VREMELNIC,
TEMPORAR, EFEMER conţin trăsătura de sens „durată nedeterminată”
şi, în plus, EFEMER mai conţine semul „mic”. Dacă termenii seriei din
stânga sunt perfect echivalenţi ca sens, cei din dreapta prezintă între ei
diferenţe exprimabile prin seme substanţiale. Prezenţa acestor trăsături
diferenţiatoare în formula componenţială a numai unuia din cele două
antonime ale unei perechi dezechilibrează relaţia, limitând posibilităţile de
cuplare în selecţia pe care o operează vorbitorul. Astfel, vom putea opune
pe oricare dintre membrii primei serii lui PIERITOR şi TRECĂTOR.
Dacă îi vom opune însă lui VREMELNIC, TEMPORAR, EFEMER,
relaţia de antonimie nu mai este perfectă. Ea este asimetrică prin prezenţa
unor seme diferenţiatoare care, de astă dată, sunt seme de substanţă;
termenii nu se vor mai opune deci numai prin semele incompatibile
contrare amintite, ci şi prin alte seme, specifice, cu alte cuvinte, alături de
opoziţia antonimică va apărea o opoziţie semantică obişnuită.
Din exemplele discutate mai sus se poate observa că, dacă opunem
două serii de cvasisinonime, orice diferenţă (graduală, substanţială sau de
ambele tipuri) care apare între cvasisinonimele din serie se menţine şi în
relaţia antonimică, incomodând-o şi restrângând posibilităţile de
organizare a perechilor; şi aceasta, pentru că orice diferenţă apărută în plus
în afara celei realizate prin semele contrare reprezintă o încălcare a
principiului simetriei formulelor componenţiale ale celor două antonime
selectate. O asemenea relaţie poate fi interpretată ca antonimie în sens
larg. Structurile antonimice de acest tip în care opoziţia antonimică este

83
dublată de una sau mai multe opoziţii semantice obişnuite sunt, evident,
ceva mai complexe decât cele descrise la începutul acestui capitol.

Analiza contextuală

Cercetarea antonimelor din punct de vedere contextual diferă atât

ca scop, cât şi ca rezultat de cea întreprinsă la sinonimie.
Antonimia priveşte nu numai termenii implicaţi într-o pereche, ci
întreaga lor paradigmă semantică, punând în evidenţă elementele esenţiale
ale fiecărei paradigme şi nu particularităţile contextuale. După o cercetare
detaliată a problemei, R. Sîrbu1 afirmă că „Regularitatea cu care
antonimele se întrebuinţează în contexte-tip se explică prin faptul că
opoziţia antonimică nu se „creează” de fiecare dată în actul vorbirii, ci
prin aceea că este reprodusă de către vorbitori ca fiind ceva existent şi
fixat în limbă, ea având caracter general pentru vorbitori. Această opoziţie
se imprimă în semantica termenilor şi în afara contextului şi, prin aceasta,
opoziţia semantică a antonimelor în context dobândeşte statut de categorie
lingvistică”.
Contextul înţeles ca succesiune de termeni sau ca variantă
funcţională este deci important în cercetarea antonimiei pentru a stabili
în ce măsură selecţia pe care o operează vorbitorul se supune rigorilor
sistemului şi ce consecinţe de ordin stilistic are încălcarea conştientă (prin
punerea în opoziţie a unor termeni inegali) a acestor limite.
Analiza comportamentului contextual al antonimelor a constituit
obiectul atenţiei unor studii de specialitate, dar problema a fost privită din
unghiuri diferite. S-a relevat astfel marea varietate structurală a
contextelor antonimice, măsura în care contextul poate fi relevant pentru

1. Op. cit., p. 63.

84
antonimie sau chiar diagnostic. Se precizează însă că interesul faţă de
actualizarea antonimelor în context se justifică prin aceea că ele nu pot fi
concepute doar ca nişte scheme statice cu o existenţă de paradigme
potenţiale în sistemul abstract al limbii.
De vreme ce relaţia de antonimie priveşte întreaga paradigmă a
termenilor opuşi, ne interesează să urmărim care sunt factorii care
influenţează selectarea termenilor într-un enunţ. Interesul este justificat de
faptul că există diferenţe între cercetarea antonimiei din exprimare şi cea
din afara exprimării.
Contextul, privit ca un criteriu de dezambiguizare semantică, stă,
implicit, la baza organizării clasei de antonime. De exemplu, ÎNALT se
poate repartiza în mai multe paradigme antonimice, în funcţie de sensul pe
care îl realizează şi care este determinat contextual:

ÎNALT-SCUD, MIC (în contexte ca persoană ~, casă ~, gard ~);

ÎNALT-JOS, GRAV (în contexte ca sunet ~, voce ~, ton ~);
ÎNALT-SCĂZUT (în contexte ca temperatură ~, nivelul apei ~,
nivelul ştiinţific ~).

Sunt destul de frecvente situaţiile în care doi termeni sunt antonimi

pentru mai multe sensuri ale lor, uneori pentru toate. De exemplu, TARE
şi SLAB:

TARE-MOALE (despre aluat, lemn, material);

TARE-SLAB (despre vin, ţigară, miros);
TARE-SLAB, INEFICACE (despre medicamente, soluţii);
TARE-SLAB, NEREZISTENT (despre om, caracter);
TARE-SLAB, MOALE (despre elastic, arc, lamă);
TARE-SLAB, UŞOR (despre vânt, ploaie, voce, sunet);
85
 TARE-SLAB, STINS, PAL (despre lumină, culoare).

În acest exemplu se remarcă un fel de paralelism semantic al celor

doi termeni, chiar dacă ei nu sunt antonimi pentru sensurile lor principale
(SLAB are, pentru sensul propriu, antonim pe GRAS). Paralelismul
semantic duce la utilizarea frecventă a celor doi termeni în opoziţie
imediată, ceea ce conferă un caracter stabil relaţiei, făcând-o să fie relativ
independentă faţă de context.
Acelaşi efect îl are antonimia la nivelul sensurilor principale a doi
termeni. GRAS şi SLAB, de exemplu, se evocă reciproc în mintea
vorbitorilor. Rezultă că stabilitatea cuplurilor antonimice este determinată,
pe de o parte, de paralelismul semantic al cuvintelor şi, pe de altă parte, de
opoziţia antonimică între sensurile lor principale.
R. Sîrbu1 afirmă că o anumită caracteristică semantică, fixată în
conţinutul cuvintelor în urma opoziţiei lor regulate în vorbire, face ca
opoziţia antonimică să nu mai depindă de context.
Relaţia de antonimie dintre două paradigme sinonimice presupune,
teoretic, ca vorbitorul să aleagă, să cupleze oricum termenii. De exemplu,
în paradigma HARNIC-LENEŞ termenii s-ar putea opune, în principiu,
oricum. Selecţia diferită pe care o face vorbitorul este determinată sau
îngrădită de preferinţele combinatorii diferite ale termenilor. Prin urmare,
selecţia nu angajează, în acest caz, în mod direct relaţia antonimică, ci
doar termenii ei consideraţi individual.
Cercetările au semnalat faptul că antonimele au o distribuţie numai
parţial identică2 şi că, într-un asemenea studiu, nu interesează în mod

1. Op. cit., p. 63.

2. Lucia Wald, Antonimele în sens lexical, Sistemele limbii, Bucureşti, 1970,
p. 80.

86
particular contextele comune, deoarece ele nu demonstrează contrarietatea
semantică, ci, cel mut, ceea ce este comun antonimelor. Din păcate însă,
nici contextele necomune nu furnizează date în măsură să dea seama de
deosebirile dintre antonime.
De exemplu, în paradigma antonimică delimitată mai sus ÎNALT-
JOS, GRAV termenii sunt compatibili, în principiu, cu contexte din clasa
substantivelor denumind sunete. Putem spune deci sunet ÎNALT / JOS,
GRAV, voce ÎNALTĂ, / JOASĂ, GRAVĂ, tonalitate ÎNALTĂ, / JOASĂ,
GRAVĂ. Alături de substantivul frecvenţă folosim antonimele ÎNALT,
JOS, dar nu GRAV. Prin urmare, perechea antonimică ÎNALT-GRAV nu
este selectată de orice context şi aceasta ţine de compatibilităţile
contextuale concrete ale termenilor. De asemenea, CĂLDUROS-
FRIGUROS apar în contexte ca vreme, anotimp, cameră, clădire, dar nu şi
în contexte ca îmbrăcăminte, plapumă, care îl admit pe CĂLDUROS, dar
îl exclud pe FRIGUROS. Nu spunem niciodată un palton FRIGUROS.
Rolul determinant al contextului în selectarea antonimelor este
foarte clar în următorul exemplu, unde perechile se organizează diferit în
funcţie de context, chiar dacă sensul termenilor opuşi rămâne acelaşi
(caracterizat prin „+ umiditate”):

USCAT-UD (în contexte ca obiect, rufă, acoperiş);

USCAT-UMED (în contexte ca aer, vreme, atmosferă);
USCAT-REAVĂN (în contexte ca pământ, sol);
USCAT-UMED, IGRASIOS (în contexte ca pereţi, încăpere).

Perechea USCAT-UMED este uşor asimetrică, deoarece cei doi

termeni sunt marcaţi gradual diferit. Totuşi, particular contextele comune,
deoarece ele nu demonstrează contrarietatea semantică, ci, cel mut, ceea
ce este comun antonimelor. Din păcate însă, nici în context, diferenţa se
87
estompează, iar o asemenea selecţie nu reprezintă o încălcare voită sau
accidentală a simetriei relaţiei, ci este dictată de preferinţele combinatorii
diferite ale antonimelor.
Din exemplele discutate se observă că relaţia antonimică este
preexistentă actului vorbirii, ceea ce îi asigură o anumită independenţă în
raport cu contextul. Această independenţă este mai mare sau mai mică în
funcţie de paralelismul semantic al antonimelor, de opoziţia dintre acestea
la nivelul sensurilor principale, de gradul în care uzul a consacrat o
anumită combinaţie.
Pe de altă parte, independenţa contextuală este îngrădită de
preferinţele concrete de combinare ale unui termen sau chiar de anturajul
lexical specific unui termen, care nu permite înlocuirea acestuia prin
antonimul său. R. Sîrbu1 citează asemenea situaţii ca IUBIRE (sfântă,
maternă, gingaşă, duioasă, frăţească), faţă de URĂ (înverşunată,
sălbatică, neîmpăcată).

Analiza stilistică

Felul în care vorbitorul îşi alege doi termeni din paradigma

antonimică pe care îi pune în opoziţie imediată este condiţionat însă şi de
varianta stilistico-funcţională (privită ca un context în sens larg) căreia îi
aparţin termenii. Cuplarea antonimelor nu se face oricum. Potrivit
tendinţei spre simetrie şi echilibru a relaţiei, sunt puşi în opoziţie imediată
în context termeni caracterizaţi de obicei prin aceeaşi marcă stilistică.
De exemplu, în clasa: ZGÂRCIT, AVAR, PARCIMONIOS,
CHELTUITOR, RISIPITOR este marcat stilistic prin trăsătura „livresc”.

1. Op. cit., p. 204.

88
 De aceea, perechile se organizează de preferinţă ca ZGÂRCIT-
RISIPITOR, ZGÂRCIT-CHELTUITOR; apariţia lui PARCIMONIOS în
opoziţie cu unul din cele două antonime în acelaşi context este rară. Sau,
dacă cerem unui vorbitor să ne indice un antonim pentru MIŞTO, acesta
va spune NASOL şi nu URÂT, preferând cuplarea termenilor marcaţi
stilistic ca „argotic”, în virtutea aceleiaşi tendinţe spre simetrie. Exigenţa
simetriei în relaţia antonimică impune selecţia în cupluri de termeni
marcaţi stilistic la fel, ceea ce duce la o utilizare mai frecventă a anumitor
combinaţii şi, în consecinţă, la o fixare a acestora. Încălcarea deliberată a
acestei constrângeri corespunde intenţiei vorbitorului de a obţine anumite
efecte stilistice. Aceasta se poate realiza fie prin contrastul stilistic dintre
antonime, fie dintre acestea şi tipul de text în care sunt utilizate.
Contrastul stilistic dintre termenii perechii poate fi determinat şi de
locul pe care sensul în discuţie îl ocupă în sfera semantică cuvântului;
altfel spus, din faptul că sensurile aflate în opoziţie sunt principale sau
secundare. De exemplu, într-un context ca Este de statură potrivită, nici
SCURT, nici ÎNALT …, cele două antonime diferă prin aceea că SCURT
este utilizat cu un sens secundar, în timp ce ÎNALT realizează sensul său
principal. Diferenţa are consecinţe în plan stilistic, încărcând relaţia şi
mărind contrastul dintre termeni. Utilizarea într-o pereche antonimică a
unui termen cu sens figurat poate antrena efecte stilistice şi pentru că
acesta, mai marcat sub aspectul intensităţii, aduce un plus de expresivitate
opoziţiei. De exemplu: HARNIC, LENEŞ, PUTUROS.
În această clasă se pot organiza două perechi: HARNIC-LENEŞ şi
HARNIC-PUTUROS. În cea de a doua combinaţie, sensul figurat al
ultimului termen determină un contrast mai puternic tocmai prin asimetria
sub aspectul mărcii stilistice a membrilor cuplului. O asemenea diferenţă,
ca şi cea de grad de intensitate, se pune în evidenţă foarte clar într-un

89
exemplu ca: LENEŞ mai poţi să fii, răspunse mama, lenea trece, dar să
nu fii PUTUROS. Ştii tu cum se zice, pute pământul sub el (Marin Preda).
Dar paradigma antonimică nu conţine întotdeauna serii de termeni
marcaţi stilistic la fel. În cazul acesta posibilităţile de opţiune sunt reduse,
iar alegerea nu mai este dirijată de intenţia vorbitorului (decât poate în
măsura în care conotaţiile termenilor îi servesc). Când selecţia se face,
obligatoriu, dintr-o serie de termeni, toţi utilizaţi în sens figurat, uzul
consacră, de obicei, anumite combinaţii. Frecventa utilizare duce la
estomparea valorii expresive a termenilor figuraţi. De pildă, BLÂND
(sens principal) şi ASPRU (sens figurat) din contextul Privirea lui era,
după împrejurări, când BLÂNDĂ, când ASPRĂ s-au fixat prin frecvenţă
într-o pereche, deoarece BLÂND nu are un antonim al cărui sens opus să
fie cel propriu. Aceste situaţii nu sunt însă foarte frecvente, deoarece, de
regulă, unităţile puse în opoziţie dezvoltă sensuri paralele.

Efecte stilistice ale antonimiei

Cercetarea textelor concrete de limbă permite desprinderea unor

observaţii interesante în ceea ce priveşte actualizarea relaţiei de antonimie
şi efectele stilistice care se pot obţine astfel.
Figurile în care este implicată antonimia sunt: antiteza, oximoronul,
paradoxul, ironia, eufemismul şi litota.

Antiteza este o figură de stil care constă în asocierea în acelaşi

enunţ sau context mai larg a unor idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar.
Cea mai obişnuită realizare a antitezei este cea obţinută printr-un şir
de antonime care creează situaţii contrastante. Fără a intra aici în detaliile
tipurilor de antiteză, aceasta se poate exemplifica prin enunţuri ca:

90
 Au fost odată ca niciodată un moş şi o babă. Şi baba avea o fată şi
moşul avea o fată. Fata babei era slută, leneşă şi nătângă, iar fata
moşului era frumoasă, harnică şi deşteaptă … .
(Basm popular)
Dacă în exemplul de mai sus antiteza se realizează prin perechi
antonimice mai mult sau mai puţin fixate în limbă, în versurile următoare,
pe lângă antonime autentice, sunt puşi în contrast termeni care nu au în
mod normal acest statut, dar îl dobândesc în context, sprijinind contrastul
şi adăugând un plus de expresivitate:
Pe pământ avem de toate
Şi mai bune şi mai rele
Bune, rele
Şi-nchisori şi libertate
Şi-a putea şi nu se poate
Şi noroi şi stele.
(Adrian Păunescu)
Este vorba despre termenii din ultimul vers, NOROI şi STELE,
care sunt puşi în contrast nu pe baza sensului lor denotativ, ci pe baza unei
valori simbolice. Această valoare este frecvent utilizată în literatură şi
efectul contrastului este cu atât mai mare cu cât creşte distanţa semantică
dintre cei doi termeni antitetici, prin asocieri cât mai îndrăzneţe. Procedeul
este utilizat adesea în titluri, ca de exemplu: Împărat şi proletar, Înger şi
demon, Venere şi madonă, Greierele şi furnica, Boul şi viţelul, Câinele şi
căţelul.
Valoarea expresivă a antitezei sporeşte când la procedeele
lingvistice obişnuite (antonime consacrate, pronume şi / sau persoane
diferite ale verbelor) se adaugă perechi de antonime create contextual, ca
în exemplul următor:

91
 Şi de-ntrebaţi atunci vouă ce vă rămâne ? […]
Ei tot şi voi nimic; ei cerul, voi dureri !
(Mihai Eminescu)
În acest exemplu, CERUL şi DURERI, care nu sunt antonime în
limbă, capătă acest statut în context, intrând în structura opozitivă realizată
prin ei – voi, tot – nimica.

Oximoronul este un fel de antiteză, o figură în care se alătură două

cuvinte contradictorii care par a se exclude logic reciproc. Această
excludere logică are la bază termeni care, fără a fi antonime propriu-zise,
aparţin totuşi unor sfere semantice opuse. Asocierea acestora este atât de
neobişnuită, încât, la prima vedere pare de neconceput:

Şi c-am voit să simtă şi să umble

Şi să se-ndoaie-n pieptul meu
De chinul dulce dat de Dumnezeu
Care-a trecut prin mine şi te umple.
(Tudor Arghezi)
Cine ţi-a îngropat capul
Nebun
În braţele lui neguroase, păroase
Şi te-a înfrigurat fierbinte până-n oase ?
(Tudor Arghezi)
O undă … tot mai lămurit nedesluşită …
(Tudor Arghezi)

Expresivitatea oximoronului rezultă din imaginea tulburătoare prin

contradicţia ei, prin aparenţa de absurd.

92
 De cele mai multe ori, termenii implicaţi în oximoron nu sunt
neapărat antonimi, dar această figură nu poate fi concepută în afara
antonimiei.
Tentaţia de a utiliza o combinaţie de tip oximoron este foarte mare,
având în vedere că acesta frapează atenţia receptorului prin insolitul
asocierilor.
Deşi folosit cu precădere în limbajul artistic, el nu este exclus nici
în vorbirea uzuală. Unele expresii alcătuind un oximoron au intrat în uzul
limbii comune (zile negre, începutul sfârşitului, tăcere elocventă) şi nu
mai sunt percepute ca atare.

Paradoxul este figura de stil prin care se alătură două idei, două
realităţi care, aparent, se exclud.
Spre deosebire de oximoron, care implică doi termeni, paradoxul
presupune asocierea a două idei aparent ireconciliabile, dar care coexistă
în context, fără a impieta în vreun fel asupra logicii acestuia. Şi în
construirea paradoxului este implicată antonimia, deşi nu neapărat direct.
În versurile:
Şi te uram cu-nverşunare,
Te blestemam, căci te iubesc.
(Mihai Eminescu)
A URÎ şi A IUBI formează o pereche de antonime consacrată care,
în fond, constituie baza paradoxului, întrucât se exclud şi între ele nu
poate exista o relaţie de cauzalitate: te uram … căci te iubesc. A
BLESTEMA intră şi el în opoziţie cu A IUBI, dar opoziţia este doar
aparentă, întrucât nu este vorba de înţelesul denotativ al acestuia care ar fi,
într-adevăr, incompatibil cu A IUBI, A BLESTEMA realizează aici un
sens conotativ care neutralizează contrastul.

93
 Contradicţia dintre cele două idei este numai aparentă, neutralizată
la o analiză profundă, de aceea elementele sale sunt strict dependente de
context.
O altă figură în care este implicată antonimia, fără a fi
determinantă, este ironia. Ea constă în a exprima exact contrariul a ceea
ce locutorul vrea să spună, de cele mai multe ori o laudă exagerată, care
disimulează o apreciere dispreţuitoare sau persiflantă. Prin urmare, ea
maschează adevăratele gânduri ale vorbitorului, care trebuie să rămână
totuşi transparente pentru reuşita figurii:

TIPĂTESCU: Unde eşti, Caţavencule, să te vezi răzbunat ? Unde

eşti, să-ţi cer iertare că ţi-am preferat pe onestul d. Agamiţă, pe
admirabilul, pe sublimul, pe neicusoul, pe puicusorul Dandanache ?
(I.L. Caragiale)

Când afirmăm că antonimia este implicată în ironie, nu înţelegem

că antonimele termenilor în care se face aprecierea apar explicit în text, ci
că ei se subînţeleg. În exemplul de mai sus, este limpede că personajul nu
este nici onest, nici admirabil, nici sublim, ci exact invers. Aprecierea se
bazează deci pe antonimie, chiar dacă aceasta nu este explicită. Fără o
analiză atentă a contextului, a situaţiei de comunicare şi a relaţiei dintre
interlocutori, ironia riscă să nu fie observată sau înţeleasă. Dacă este
decodată ad litteram, efectul este ratat.
Şi în cazul eufemismului, figură prin care se atenuează exprimarea
unei idei considerate brutale sau prea amare, antonimia ocupă un loc
important, deşi implicit. Frecvent eufemismul este implicat în tabu-uri
lingvistice. De exemplu, vorbitorii evită din superstiţie pronunţarea
numelui ielelor, înlocuindu-l cu frumoasele, zânele sau a cuvântului drac,
înlocuind-l cu necuratul. Verbele a adormi sau a pleca îl substituie adesea
94
pe a muri. Chiar dacă în cazurile amintite cuvântul care trebuie evitat nu
este înlocuit cu un antonim propriu-zis, vorbitorul foloseşte un termen sau
un alt mijloc lingvistic prin care se înţelege contrariul: Căsnicia lui nu
merge tocmai bine (= merge prost). Procedeul constă în evitarea unei idei
prea brutale, cum ar fi a-şi da obştescul sfârşit, a trece în nefiinţă,
hipoacuzic pentru „surd” etc.

Litota este şi ea o figură de stil prin care o idee este exprimată

indirect, atenuat, lăsându-se să se înţeleagă contrariul. Apropiată de
eufemism, ea constă în exprimarea cu rezerve a unei idei, lăsând să se
înţeleagă mai mult decât spune enunţul. În contextele: Nu mică i-a fost
durerea (= a fost mare) când i-a murit copilul sau Mărioara Săvucului
care, drept să spun, nu-mi era urâtă (= îmi era chiar dragă), făcea adesea
în ciuda mea sau N-ar fi rău deloc să -l invităm pe la noi (= ar fi bine),
termenul folosit de regulă în construcţii negative trimite fără echivoc la
perechea lui antonimică: Nu sunt aşa de prost să nu înţeleg (= sunt
deştept).
Din simpla examinare a definiţiilor figurilor în care este implicată
antonimia, observăm că acestea au în comun ideea de „contrar,
contradictoriu, opus”, ceea ce presupune antonimie. În cazul figurilor de
stil, ea este înţeleasă în accepţiunea ei cea mai largă, presupunând opoziţii
binare, şi nu ca antonimie propriu-zisă (aşa cum a fost descrisă mai sus în
sistem). Ea este implicată în contraste generale care, numai în cazul
textului, se organizează în structuri opozitive.
Structura antonimică purtătoare de efecte stilistice depăşeşte cadrul
rigid al opoziţiei semantice şi devine o opoziţie largă şi complexă.

95
 CAPITOLUL al II-lea

Importanţa aplicării principiilor didactice

în procesul de îmbogăţire a vocabularului

Studiul limbii române este calea necesară şi condiţia de bază pentru

a realiza scopul fundamental al şcolii. Accentul se deplasează de pe
memorarea unei cantităţi de cunoştinţe pe dezvoltarea gândirii creatoare,
pe dobândirea deprinderilor de muncă independentă. Gândirea nu este
posibilă însă fără învelişul material al vorbirii. Ideile nu se pot naşte şi nu
pot exista în mintea omului decât pe baza unui suport lingvistic: cuvinte,
propoziţii, fraze. Aceasta înseamnă că nu se poate realiza scopul principal
al procesului didactic fără o dezvoltare corespunzătoare a vorbirii copiilor,
fără îmbogăţirea şi activizarea vocabularului, fără dezvoltarea exprimării
în propoziţii şi fraze bine construite. Limbaj sărac înseamnă gândire
săracă şi confuză, simţire săracă şi fără expresivitate, creativitate redusă şi
fără valoare.
În ciclul primar, odată cu deprinderea citirii şi scrierii se dezvoltă
noi capacităţi, atât în receptarea unui mesaj, cât şi în exprimarea orală şi
scrisă.
Îmbogăţirea vocabularului elevilor este un proces de însuşire de noi
cunoştinţe. De aceea, ca orice proces didactic, el presupune respectarea
principiilor didactice. În continuare, vom aminti principiile didactice de
care fiecare învăţător ţine seama în activitatea de îmbogăţire a
vocabularului elevilor.
Principiul respectării particularităţilor de vârstă şi individuale ale
elevilor presupune o bună pregătire psihopedagogică a învăţătorului căci

96
acumulările pe care le fac elevii în privinţa bagajului lexical urmează nişte
legi psihice.
Astfel, în clasele I şi a II-a se însuşesc mai ales noţiuni concrete
(substantivele). În clasele următoare se trece şi la însuşirea noţiunilor
abstracte.
În textele pe care le parcurg elevii în clasa I, se observă că fiecare
conţine 2-4 cuvinte noi. Cu cât ne apropiem de clasa a IV-a numărul lor
creşte considerabil.
Accesibilitatea nu înseamnă însă uşurinţă; este accesibil ceea ce
elevii îşi însuşesc în mod conştient, sub îndrumarea cadrelor didactice, dar
cu un efort intelectual. Urmându-se această cale se respectă şi cerinţa de a
se trece de la concret la abstract, de la simplu la complex.
Toţi elevii trebuie să-şi însuşească noile cuvinte în mod conştient şi
activ, căci numai în acest mod devine durabil ceea ce învaţă şi poate opera.
Nu este de conceput achiziţionarea unui nou cuvânt sau a unei expresii
fără ca elevul să o înţeleagă, să-i pătrundă sensul sau chiar sensurile
pentru ca să poată mai apoi să le folosească precis, la locul potrivit.
Neînţelegând sensul unui cuvânt, elevul nu poate să găsească nici cuvântul
cu sens opus. În felul acesta se respectă principiul însuşirii conştiente.
Îmbogăţirea vocabularului cu cuvinte care au la bază perceperea
obiectelor şi a fenomenelor se bazează pe principiul intuiţiei care
orientează activitatea didactică spre realitatea concretă, prin contact
nemijlocit cu obiectele şi fenomenele studiate.
Şcolarul mic, potrivit teoriei stadiale a dezvoltării intelectuale a
copilului, elaborate de J. Piaget, se caracterizează printr-o „gândire
imagistică”, predominant concretă.
J.S. Bruner, referindu-se la însuşirea conştientă a fenomenelor de
limbă, subliniază necesitatea asigurării reprezentării iconice şi care să fie

97
urmată de reprezentarea simbolică, bazată pe operarea copilului cu
cuvinte.
Întotdeauna sensurile cuvintelor noi vor fi clare, precise, dacă
învăţătorul asigură, în perceperea lor, contactul nemijlocit cu realitatea
înconjurătoare.
Dacă învăţătorul clasei I va organiza în prealabil o excursie la
grădina zoologică, elevii îşi vor însuşi cu uşurinţă noţiuni cum ar fi: leu,
tigru, zebră, girafă, urs, vulpe etc., şi cuvintele ce le denumesc. Mai
departe vor reuşi generalizarea că toate acestea se numesc animale
sălbatice, iar opusul lor sunt animale domestice.
O excursie la munte va uşura includerea în vocabular a unor
cuvinte ca: pârtie, cabană, teleschi, teleferic, prăpastie; plimbările,
drumeţiile şi excursiile în care învăţătorul are permanent grijă să dirijeze
observarea mediului înconjurător, fac posibilă însuşirea unor cuvinte cu
mult înainte ca ele să fie întâlnite în textele de la clasă.
Prezentând o ilustrată în care este înfăţişat un vapor pe mare,
învăţătorul îl ajută pe elevul care nu a văzut niciodată un vapor sau marea,
să înţeleagă noţiunile respective cu mult mai uşor decât printr-o explicaţie
lungă şi greoaie care nu este însoţită de ceva concret. Este greu ca şcolarul
de 6-7 ani să transpună în imagini cuvintele complicate ale învăţătorului
care vrea numai prin vorbe să-l facă să înţeleagă ce este vaporul sau
marea.
Materialul intuitiv pe lângă imaginea pe care o creează în mintea
copilului, îi cerea acestuia să-şi găsească cuvintele necesare pentru a-şi
exprima gândurile în interpretarea pe care o dă materialul intuitiv.
Exemplele arată că respectarea acestui principiu la orele de
îmbogăţire a vocabularului sunt foarte multe. Spre exemplu, în toate
clasele elevii îşi însuşesc cuvintele referitoare la formele de relief.

98
Reluarea unora, adăugarea altora la cele învăţate ulterior, arată că se are în
vedere o continuitate în însuşirea acestor noţiuni.
Continuitatea presupune consecvenţă. Din acest motiv explicarea
cuvintelor, exerciţii necesare însuşirii sensurilor nu vor fi sporadice, ci vor
constitui o preocupare zilnică din partea învăţătorului.
Mai târziu, în clasele mai mari, cunoştinţele despre vocabularul
elevilor vor fi integrate în sisteme, vor fi clasate, sistematizate. Ei vor şti
că unele cuvinte sunt substantive, altele adjective, verbe, vor învăţa despre
cuvinte cu sens contrar, antonime, deşi nu li se dă această noţiune.
Inutil îşi vor însuşi elevii tot felul de cuvinte noi dacă apoi nu le vor
folosi în exprimarea lor scrisă sau orală. Noile achiziţii lexicale intră în
vorbirea lor curentă prin exerciţiu. Exprimarea plastică, nuanţată a
elevilor, rezultă prin activarea cuvintelor însuşite, reprezintă cununa
muncii depuse de către învăţător şi elev în acest proces migălos şi de
durată al îmbogăţirii vocabularului.
Este lucru cunoscut că noţiunile transmise elevilor se consideră
însuşite când elevii pot opera cu cuvintele, când ştiu să le folosească în
activitatea lor de cunoaştere, în rezolvarea diferitelor probleme teoretice
sau practice, în diferite situaţii de viaţă.
De aceea, cuvintele şi expresiile noi, întâlnite în textele de citire sau
în cadrul altor activităţi şi lecţii se pot considera însuşite numai când elevii
le folosesc ca resurse ale limbajului lor pentru înţelegerea ideilor altora,
pentru a se face înţeleşi de către alţii, ori de câte ori îşi exprimă experienţa
de viaţă, gândurile ori stările lor sufleteşti.
Dacă principiile menţionate vor fi respectate nu independent, ci ca
sistem, noile cuvinte însuşite de către elevi, sensurile lor vor fi durabile şi
vor uşura din ce în ce mai mult exprimarea acestora.

99
 Repetarea tot timpul a cuvintelor învăţate, valorificarea acestora în
exerciţii de găsire a sensurilor acestora, ne asigură că ele au intrat în
vocabularul activ al elevilor, au devenit un bun al acestora.
Marea importanţă pe care şcoala românească o acordă astăzi
cultivării limbii ridică la cotele cele mai înalte responsabilitatea cadrelor
didactice. Acestea trebuie să facă front comun în vederea îmbogăţirii,
precizării şi nuanţării vocabularului elevilor. Rolul cel mai important îl au
învăţătorul şi profesorul de limba şi literatura română.

100
 Metode şi exerciţii folosite în scopul
nuanţării vocabularului elevilor

Cultivarea deprinderilor de comunicare, optimizarea conduitei

verbale a elevilor, sunt condiţii de bază care favorizează reuşita integrării
şcolare a copilului, constituind obiective importante ale muncii educative
în şcoală.
Dezvoltarea mijloacelor de comunicare la copil, respectiv a
limbajului său, este legată de procesul de socializare, de modalităţile de
integrare în relaţiile sociale.
Cu cât limbajul este mai bogat, mai bine structurat, mai nuanţat, cu
atât capacitatea de a se dezvolta, de a se integra într-un nou sistem de
relaţii va fi mai mare.
În funcţie de particularităţile de vârstă, nuanţarea este privită ca un
proces ce presupune operarea cu mulţimea cuvintelor şi expresiilor
asimilate într-un mod personal, care să evidenţieze stările sufleteşti,
opiniile, intenţiile vorbitorului. E nevoie să-i obişnuim pe elevi treptat cu
sensul figurat al cuvintelor, să-i ajutăm să asimileze şi să înţeleagă
mijloacele de expresie ale limbajului nuanţat. Trebuie ajutaţi să înţeleagă
că exprimarea nuanţată nu se bazează pe cuvinte rare, ci pe raritatea, pe
ineditul îmbinărilor de cuvinte.
În acest sens, şcoala este factorul de bază în cultivarea vorbirii
afective şi expresive, într-un cadru organizat de maximă influenţă. Există
însă şi influenţe externe cum ar fi: familia, presa, radioul, literatura,
televizorul.

101
 Exprimarea elevilor rămâne o problemă dificilă, deşi programele şi
manualele şcolare acordă acum o atenţie mai mare problemelor de
vocabular şi legăturilor acestuia cu gramatica.
Vocabularul sărac, exprimarea dificilă provoacă ilaritate sau iritare,
dar simpla înregistrare a acestei situaţii, fără măsuri hotărâtoare, nu poate
umple golul din exprimarea elevilor.
Îmbunătăţirea continuă a exprimării trebuie să urmărească şi să
realizeze o mulţime de deziderate. Acestea sunt:
- adecvarea mijloacelor de exprimare la conţinutul gândirii;
- corectitidinea gramaticală;
- un vocabular bogat se cere valorificat la tot pasul, îmbogăţit
treptat în activitatea din clasă sau în afara ei;
- precizarea exprimării – condiţie fundamentală având în vedere
excatitatea sau inexactitatea comunicării orale sau scrisă;
- decenţa limbajului şi cultivarea unei exprimări îngrijite,
combaterea limbajului vulgar să fie mereu în atenţia învăţătorului.
În munca la clasă şi cu ocazia corectării temelor sau altor lucrări, ne
dăm foarte bine seama de greşelile elevilor care, în linii mari, ar putea fi
grupate după cum urmează:
● exprimare greoaie şi săracă;
● asocieri eronate de cuvinte;
● termeni impropriu folosiţi;
● clişee verbale;
● abateri de la limbajul specific împrejurării respective;
● pleonasme, tautologii (repetarea prin aceeaşi rădăcină: „cânt
cântecul”).
Foarte important este ca elevii să-şi dea seama de aceste greşeli şi
să depună un efort pentru a le remedia. Numai munca responsabilă,

102
perseverenţa învăţătorului, pot duce la înlăturarea tuturor minusurilor din
exprimarea acestuia din urmă.
Analizând principalele greşeli din exprimarea elevilor, precum şi
situaţia elevilor problemă, constatăm că principala cauză a necunoaşterii
sensului cuvintelor cu care se operează, este lipsa de pregătire pentru
activitatea de însuşire conştientă a conţinutului lecţiilor. Unii elevi din
ciclul primar s-au deprins cu memorarea mecanică a lecţiilor, neglijând
munca de învăţare în însăşi esenţa ei, înţelegerea.
Pentru unii elevi, pătrunderea sensului cuvintelor apare ca un fapt
secundar, în ierarhia învăţării. După părerea unora, lecţia trebuie ştiută, nu
cuvintele.
Tendinţa de imitare a limbajului celor mari este o altă sursă a
greşelilor de vocabular, deoarece de foarte multe ori imitarea generează
confuzie de termeni.
Din cele arătate mai sus se desprinde concluzia că munca pentru
însuşirea şi dezvoltarea vocabularului trebuie să aibă caracter de sistem, ea
trebuind preluată şi continuată de la o etapă la alta a învăţământului.
Mulţi învăţători acţionează oarecum la întâmplare, rezumând
îmbogăţirea vocabularului doar la explicarea şi însuşirea de către elevi a
unui mare număr de cuvinte din lecturile studiate. În mică măsură se
urmăreşte selectarea cuvintelor, a expresiilor pe care elevii trebuie să le
însuşească în mod activ, nu se precizează sensurile de bază, secundare şi
figurate ale cuvintelor noi, nu se realizează folosirea cuvintelor şi
expresiilor în relaţii verbale diferite.
În munca de zi cu zi, învăţătorului îi revine sarcina de a-i face pe
copii să renunţe la memorarea mecanică a materialului învăţat, în favoarea
unei însuşiri conştiente; să pună accentul pe explicarea cuvintelor, lucru
făcut în etapa predării noilor cunoştinţe cât şi în verificarea lor.

103
 Utilizarea caietelor – vocabular uşurează munca de însuşire a unui
volum cât mai mare de cuvinte şi de clarificare a sensurilor lor. De
asemenea, în aceste caiete, elevii pot reţine o serie de expresii frumoase
care, folosite oral sau în scris, îi ajută să-şi coloreze limbajul.
Cu ajutorul caietelor-vocabular elevii înşişi îşi vor putea verifica
progresee făcute, de-a lungul anilor în şcoală în însuşirea lexicului. Cu
timpul, cuvintele sunt asimilate şi intră în vocabularul activ al copiilor.
În ultimii ani, manualele elevilor noştri conţin şi exerciţii de
vocabular. De multe ori li se indică expresiile cele mai frumoase din text
pe care ei trebuie să le folosească în vorbire, în compuneri sau să le
explice utilizând un dicţionar. Iată câteva dintre ele: furca unui fag, văl de
brumă argintie, din fragedă-mi pruncie, era frumoasă de nespus, amurgul
serii, buchete de chiote şi bucurie, discul auriu al soarelui, mijea o geană
de lumină trandafirie etc., iar aceste exemple ar putea continua, deoarece
manualele de citire ale claselor a III-a şi a IV-a numărul lor este mare.
Textele literare, în marea lor majoritate fragmente din operele
literare ale marilor scriitori, conţin o întreagă lume, ilustrată în
transparenţa şi subtilitatea cuvintelor. Lucrul cel mai important este să-i
înveţe pe elevi ca, ajutându-se de cuvinte, să descifreze lumea înfăţişată de
fiecare text literar. Şi elevii vor putea realiza toate aceste lucruri atunci
când totul va fi trecut prin filtrul propriei gândiri.
Toate acestea arată limpede cât de mult pot fi ajutaţi astăzi elevii de
către învăţător să-şi însuşească temeinic vocabularul limbii române.
Toate textele literare, însă şi cărţile de lectură în afară de clasă,
conţin un număr de cuvinte necunoscute. Semnificaţia unora dintre
acestea, elevii o pot deduce din context sau, în cazuri mai dificile, dintr-un
dicţionar pe care îl au la îndemână. Mulţi termeni noi întâlnesc elevii şi în
lecţiile de istorie, geografie, cunoştinţe despre natură sau chiar în textele

104
literare cu conţinut ştiinţific, acestea din urmă fiind mai numeroase în
clasele a III-a şi a IV-a.
În etapa abecedară şi postabecedară achiziţionarea cuvintelor noi se
face prin recunoaşterea vizuală, prin repetare, ilustraţii, deci auditiv şi
vizual; în etapa clasei a II-a se pot utiliza situaţii lingvistice variate, iar în
clasele a III-a şi a IV-a accentul ar trebui pus pe două tehnici avantajoase:
● pe indicaţiile date de context;
● pe utilizarea dicţionarului.

Strategia utilizării contextului are drept principal beneficiu

surpinderea mai rapidă a sensului. Ca modalitaţi care stau la dispoziţia
învăţătorului atunci când strategia recomandată este contextul, menţionez:

● Explicaţia directă
Folosind această modalitate, după citirea textului îi întreb pe elevi
dacă au descoperit cuvintele necunoscute, neînţelese. Ei sunt tentaţi la
început să spună că le cunosc pe toate. În acest caz verific dacă elevii
cunosc într-adevăr înţelesul cuvintelor mai noi.
O atenţie deosebită trebuie acordată însuşirii cuvintelor care fac
parte din vocabularul fundamental. Pentru înţelegerea sensului cuvintelor
folosesc următoarele procedee:
- prezentarea obiectului denumit de cuvânt;
- prezentarea desenului care reprezintă cuvântul respectiv;
- explicarea cuvintelor prin desen la tablă;
- explicarea cuvintelor prin mimica feţei şi prin gesticulări.

● Comparaţia sau opoziţia cu un cuvânt familiar elevului

Dacă în explicarea cuvintelor noi folosesc sinonimele, pentru a
folosi şi mai mult vocabularul; pentru a verifica dacă elevii cunosc sensul
real al cuvântului, folosesc antonimele.
105
 Strategia de utilizare a dicţionarului nu este uşoară pentru că
întrerupe citirea textului, fragmentează continuitatea operaţiilor implicate.
Există însă câteva tehnici pe care elevii trebuie să le cunoască atunci când
consultă un dicţionar, cum ar fi:
- tehnici de localizare (se învaţă citirea din dicţionar după ordinea
alfabetică, după cuvântul cheie, după abreviere);
- tehnici de pronunţare (relaţia grafem-fonem);
- tehnici de cuprindere (desprinderea sensului utilizând definiţii
simple, tipice).
Odată obişnuit să lucreze cu dicţionarul, elevul va şti şi, mai ales va
fi preocupat permanent să-şi îmbogăţească vocabularul, să caute sensurile
cuvintelor pe care nu le cunoaşte, să se exprime corect şi îngrijit.
Făcând abstracte de interesul pe care-l manifestă mulţi elevi pentru
clarificarea sensului unor cuvinte neînţelese, sarcina principală a explicării
lor devine aproape în întregime învăţătorului.
La explicarea sensului cuvintelor, noi, învăţătorii, trebuie să avem
în vedere totdeauna relaţia dintre conţinut şi formă. Este obligaţia noastră
ca la explicarea cuvântului nou să insistăm deopotrivă atât asupra formei,
adică a scrierii şi pronunţării corecte, cât şi asupra conţinutului, mai precis
asupra sensului (uneori asupra multiplelor sensuri, dar şi a sensurilor
opuse).
Un cuvânt nou trebuie neapărat scris pe tablă, căci absenţa intuiţiei
grafice în însuşirea acestora se poate solda cu mari erori în scriere şi
pronunţare. În foarte multe cazuri, greşelile manifestate în scriere şi
pronunţare au ca rezultat denaturarea sensului.
În ciclul primar cuvintele noi pot fi explicate atât înainte de
contactul cu textul, adică în discuţiile pregătitoare, în timpul lecturii, cât şi

106
după citirea acestuia. Explicarea cuvintelor după contactul cu textul
prezintă avantajul că elevii au deja în minte contextul în care acestea apar.
Elevii trebuie să cunoască bine că un cuvânt poate avea un sens de
bază, atunci când redă imaginea reală, adevărată a unui obiect, dar şi un
sens contextual, care rezultă din relaţia în care el intră cu alte cuvinte.
Modalităţile de explicare a sensului cuvintelor noi ce stau la
îndemâna învăţătorului, sunt numeroase. Ne vom opri asupra câtorva
dintre ele:

a) definirea sensului unui cuvânt

Acesta este procedeul cel mai des întâlnit. Este bine ca învăţătorul,
înainte de a preciza sensului unui cuvânt nou, să facă apel la experienţa de
viaţă a unora dintre elevi, să-i ajute cu întrebări suplimentare, să se
apropie de adevăr.
Definiţiile să fie uşoare, pe înţelesul elevilor şi să fie întotdeauna
trecute în caiete. Este indicat ca apoi să se ceară elevilor să folosească
noul cuvânt achiziţionat şi în alte contexte.
Pentru a ne asigura că elevii au înţeles cu adevărat sensul
cuvântului nou, învăţătorul poate cere să găsească şi sensul opus al
cuvântului (antonimul) şi integrarea acestuia în enunţuri proprii.
În unele texte elevii întâlnesc vebrul „a stoarce”. Se ştie că sensul
lui este acela de „a presa”, „a strânge” un lucru pentru a scoate lichidul pe
care îl conţine. Elevii vor observa că verbul este folosit şi cu sensul de „a
exploata” crunt „a secătui”.
Aceste discuţii nu vor fi prea de folos, dacă nu vom cere elevilor să
alcătuiască enunţuri în care să-l folosească cu cele două sensuri, dar şi cu
altele pe care ei le mai cunosc. Aşa vor fi alcătuite propoziţii sau fraze
scurte în care acest cuvânt va avea semnificaţii pe care unii nu le-au
cunoscut până atunci:

107
 „Am ajuns la ţintă, după ce mi-am stors cele din urmă puteri”.
(peste măsură de obosit, epuizat)
„Zile în şir ne-am stors creierii pentru a găsi o soluţie”. (a gândi
profund, a te frământa în vederea găsirii unei soluţii)
„De-a lungul timpului românul a stors multe lacrimi”. (a plânge, a
suferi foarte mult)

b) încadrarea în serie sinonimică

(adică indicarea celorlalte cuvinte cu acelaşi sens) îl ajută pe elev
să-şi dea seama de sensul cuvântului pe care nu-l cunoaşte.
Exemple:
● ţară – patrie, stat, moşie, glie;
● flamură – steag, drapel, stindard, fanion, pavilion;
● firav – slăbuţ, plăpând, delicat, gingaş;
● straniu – ieşit din comun, ciudat, neobişnuit, bizar;
● triumfal – biruitor, victorios, dar şi măreţ, impunător, solemn;
● îndemânatic – priceput, iscusit, abil, dibaci, isteţ, descurcăreţ;
● a încuraja – a îmbărbăta, a da curaj, a însufleţi, a stimula.
Acest procedeu de explicare a termenilor noi prezintă multe
avantaje. În cadrul seriei sinonimice, elevul va întâlni cuvinte cărora le
ştie sensul şi îşi va da apoi seama uşor de sensul cuvântului nou, însă îşi
va însuşi şi sensul altor termeni, pe care îi aude acum pentru prima dată.
Îmbogăţirea vocabularului este un proces de durată care trebuie să
se facă gradat şi continuu. În primele clase se vor însuşi mai ales cuvintele
nume de obiecte, acţiuni, însuşiri, iar mai apoi cele care presupun un grad
de abstractizare mai mare.
O situaţie aparte o reprezintă arhaismele şi regionalismele. Ele vor
fi explicate, de obicei, prin sinonime şi perifrază, vor fi activate în cadrul
lecţiilor respective, dar nu vor intra în vocabularul activ al elevilor. Iată

108
câteva exemple: plăieş, paşă, ghiaur, gâde, spătar, logofăt etc. (arhaisme),
triftor, curechi, barabule, păpuşoi, doniţă etc. (regionalisme).
Folosind procedee variate pentru explicarea cuvintelor, acestea vor
pătrunde cu uşurinţă în vocabularul elevilor.
Cunoaşterea seriilor sinonimice ale cuvintelor îi ajută pe elevi să
evite repetiţiile supărătoare. Având la dispoziţie o sumedenie de cuvinte
care redau aceeaşi idee, copilul le supune unui riguros proces de selecţie şi
reţine unul singur.
Potrivit opiniei sale, cuvântul ales exprimă cel mai bine şi în acelaşi
timp plastic fondul intim al gândirii şi al sensibilităţii.
Introducerea unui cuvânt în seria lui sinonimică este un lucru dificil
ce se poate realiza mai ales cu elevii clasei a IV-a.
Exemplu:
● a purcede – a porni, a pleca, a se pune în mişcare, a călători;
● mieros – prefăcut, fals, ipocrit, viclean, făţarnic;
● belşug – abundenţă, bogăţie, îmbelşugare, opulenţă;
● ceartă – sfadă, gâlceavă, neînţelegere, confruntare, conflict;
● soldat – militar, ostaş, cătană;
● harnic – muncitor, sârguincios, silitor, vrednic.
După ce a fost stabilită seria sinonimică a unui cuvânt întâlnit în
text se pot alcătui diferite enunţuri în care să intre componentele sale. De
asemenea, se poate da elevilor un exemplu, cerându-le să înlocuiască un
anumit cuvânt cu sinonimul pe care ei îl cred cel mai indicat în cazul
respectiv.
Exemplu:
● mic – pitic, scund, pipernicit, nedezvoltat, neînsemnat,
prichindel.
Astfel, se poate spune „obstacol mic, neînsemnat”, dar nu „obstacol
nedezvoltat”.
109
 Alt exemplu:
● închis – îngrădit, împrejmuit, înnorat, întunecat, posac, ursuz etc.
Se poate spune „grădină închisă” (împrejmuită), dar nu „grădină
înnorată” (întunecată, posacă, ursuză).
Putem zice „bătrân posac” (ursuz), dar nu „bătrân îngrădit”
(împrejmuit).
Adjectivele înnourat, întunecat pot fi foarte bine folosite pe lângă
substantivul cer (cer înnourat, întunecat), însă pe lângă substantivul
respectiv nu pot fi puse adjectivele: îngrădit, împrejmuit, posac, ursuz, cu
toate că ele fac parte din aceeaşi serie sinonimică.
În clasele a III-a şi a IV-a putem include printre exemple de
vocabular lucrate cu elevii şî seriile sinonimice de intensitate. Elevii îşi
pot da seama că între diferiţi termeni ce compun aceste serii există
evidente deosebiri de sens.
Exemple:
● bun – cumsecade, cu inimă, amabil, binevoitor, generos;
● a se compromite – a (se) face de râs, a discredita, a dezonora;
● a repara – a îndrepta, a corecta, a reface, a renova, a remedia;
● furios – mânios, înfuriat, turbat, nestăpânit.
În munca cu vocabularul trebuie luate în discuţie nu numai
cuvintele relativ noi, necunoscute, ci şi pe unele dintre cele comune, dar
care au un număr mare de echivalente sinonimice.
Asemenea exerciţii contribuie şi la dezvoltarea gândirii divergente,
creatoare, flexibilităţii şi originalităţii, ca atribute ale gândirii creatoare. Se
poate cere elevilor să găsească echivalente sinonimice pentru adverbul de
afirmaţie „da” existent într-un text. Din achiziţiile lexicale proprii şi din
contextele semantice formulate de învăţător, elevii vor descoperi
numeroase formulări: cu siguranţă, desigur, fireşte, fără îndoială, sigur că

110
da, fără doar şi poate, mai încape vorbă, nici nu încape vorbă, aşa e, cum
mă vezi şi cum te văd, şi chiar „nu” interogativ: „ – Vii la şcoală, nu ?”
Aceste serii sinonimice sunt utile pentru că ne ajută să corectăm
tendinţa copiilor de a utiliza în expunere numai termeni superlativi,
înarmându-i cu diferite cuvinte (serii sinonimice) care prin deosebirile de
intensitate pot permite evitarea acestor exprimări supărătoare. Cerând
elevilor să alcătuiască propoziţii şi fraze scurte cu fiecare dintre cuvintele
seriei sinonimice, aceştia observă deosebirile de intensitate existente între
cuvinte. Apoi, în exemplele alcătuite se va lăsa acelaşi cuvânt (doar unul
din toată seria) pentru a scoate în relief lipsa puterii de exprimare.
O altă serie de sinonime este aceea de natură afectivă. Aceste
sinonime au o mare putere de plasticizare, de colorare a exprimării.
Exemplu:
● a plânge – a se smiorcăi, a se jeli, a se sclifosi;
● a râde – a zâmbi, a se hlizi, a mustăci, a hohoti, a rânji;
● a privi – a se uita, a zgâi, a se holba.
Asemenea serii sinonimice se întâlnesc în fragmentele din scrierile
lui Ion Creangă pe care le studiază elevii claselor I – IV.
Analizând textul La scăldat, se poate formula cerinţa de a găsi în
text expresiile care au acelaşi înţeles cu propoziţia: Mama era foarte
ocupată. Acestea sunt: se grămădise … o mulţime de trebi pe capul
mamei; nu-mi văd capul de trebi; mama se dă în vânt după trebi.
Solicitându-i, elevii trebuie să enunţe şi alte formulări din lexicul
propriu:
● avea multe treburi;
● avea mult de lucru;
● avea multe de făcut;
● avea mult de furcă;
● avea mare bătaie de cap.
111
 Expresiile şi locuţiunile specifice limbii noastre au darul de a
colora, de a conferi farmec exprimării copiilor.
De pildă, putem cere elevilor găsirea unor expresii şi locuţiuni în
care intră anumite cuvinte (exemplu: a pune, a face, a da, a lua) şi
înlocuirea lor cu verbe cărora le ţin locul:
Exemplu:
● a pune umărul – a ajuta (a contribui);
● a pune mâna în foc – a garanta;
● a pune foc – a incendia;
● a pune la zid – a împuşca;
● a pune eoparte – a economisi;
● a pune la probă – a încerca;
● a pune temei – a se bizui;
● a face ochi – a se scula;
● a face din ţânţar armăsar – a exagera;
● a face praf – a distruge;
● a face din noapte zi – a nu dormi;
● a face cu degetul – a ameninţa;
● a-şi face inimă rea – a se supăra;
● a i se face negru înaintea ochilor – a nu mai vedea;
● a da bună ziua – a saluta;
● a da înapoi – a înapoia;
● a da de veste – a vesti;
● a da pe gât – a bea;
● a da gata – a termina;
● a da sfaturi – a sfătui;
● a da îndărăt – a înapoia;
● a se da jos – a coborî;
● a lua la ochi – a ochi;
112
 ● a-şi lua nădejdea – a nu mai spera;
● a-şi lua seama – a se răzgândi;
● a lua foc – a se aprinde;
● a lua la măsea – a bea;
● a lua sfârşit – a se termina;
● a se lua la trântă – a se lupta.
Elevii îşi vor da seama cu uşurinţă că o expresie (locuţiune) este
mult mai expresivă în comparaţie cu partea de vorbire pe care o
înlocuieşte. De aceea, expresiile şi locuţiunile sunt des întâlnite în operele
multor scriitori de-ai noştri.
Alt exerciţiu va cere elevilor să redea printr-un singur cuvânt
înţelesul grupului scris în stânga:
● în fiecare zi – zilnic;
● în fiecare săptămână – săptămânal;
● în fiecare lună – lunar;
● în fiecare trimestru – trimestrial;
● în fiecare an – anual.

Antonimia este prezentă şi în proverbe şi zicători, acestea având o

mare valoare stilistică. Prin încercarea de a le explica înţelesul, valoarea
lor morală, elevii reţin mai uşor antonimele prezente şi acestea devin lesne
active în vocabularul lor activ.
Iată câteva exemplificări:
● Cel ce nu lucrează ziua, flămânzeşte noaptea.
● Cine nu munceşte la tinereţe, n-are bătrâneţe.
● Mai greu se poate spune pe scurt minciuna decât adevărul.
● Înţeleptul adună, iar prostul risipeşte.
● Mai bine un duşman înţelept decât un prieten nerod.
● Învaţă la tinereţe ca să ştii la bătrâneţe.

113
 ● Munceşti azi ca să mănânci mâine.
● Răul vine iute, binele încet.
● Începutul mâniei este nebunia, iar sfârşitul ei este regretul.
● Apa trece, pietrele rămân.
● Cum înnozi, aşa deznozi.
● A face bine e întotdeauna mai bine decât a face rău.
● A sta drept şi a vorbi strâmb.
● Rădăcina învăţăturii e amară, dar roada ei este dulce.
● La plăcinte înainte, la război înapoi.
● Copii mici, griji mici, copii mari, griji mari.
Ca activitate cognitivă specifică copilăriei, jocul îl pune pe şcolarul
mic în situaţia unei intense activităţi intelectuale şi asigură o asimilare
reală a noţiunilor şi regulilor o însuşire activă şi conştientă a cunoştinţelor.
Jocul didactic, procedeu activ, folosit cu măiestrie creează un cadru
organizat care favorizează dezvoltarea interesului elevilor, a spiritului de
investigare şi formarea deprinderilor de folosire spontană a cunoştinţelor
dobândite.
Iată câteva jocuri didactice folosite pentru îmbogăţirea
expresivităţii vorbirii, activizarea vocabularului şi stimularea creativităţii
elevilor.
Voi acorda, în cele ce urmează, mai multă atenţie jocului Cuvinte –
sensuri pe care l-am gândit şi desfăşurat într-o manieră mai complexă,
folosindu-mă de o planşă pe care sunt aşezate jetoane cu cuvinte. Pornind
de la un cuvânt, elevul are sarcina să găsească un sinonim, cel puţin, şi
cuvântul cu sens opus (antonimul). Pe planşă va apărea un grup de trei
cuvinte, astfel:
1. obosit = ostenit / odihnit
prieten = amic / duşman
a vorbi = a grăi / a tăcea
114
 sau
2. întuneric = beznă / lumină
trist = mohorât / vesel
gălăgie = zarvă / linişte
sau
3. a fugi = a alerga / a sta
adevăr = realitate / minciună
câştig = folos / pagubă
Pentru a evita supraîncărcarea elevilor se aleg doar trei cuvinte. Pe
măsură ce se completează planşa cu jetoanele respective, se solicită
elevilor, oral, răspunsuri despre:
● alte sinonime: duşman = vrăjmaş; a vorbi = a rosti; a zice = a
spune; zarvă = larmă; adevăr = exactitate; minciună = neadevăr,
inexactitate; câştig = beneficiu, folos, profit; pagubă = daună, pierdere;
● expresii frumoase: a tăcea chitic sau a vorbi ca peştele, suflet
întunecat, a spăla putina, a zbughi, a o lua la sănătoasa;
● proverbe şi zicători:
Prietenul la nevoie se cunoaşte.
Vorba dulce mult aduce.
Cine vorbeşte mult, înţelege puţin.
Adevărul pluteşte ca uleiul deasupra apei.
Minciuna are picioare scurte.
Una dintre premisele de la care se porneşte în folosirea acestui joc
este ca, în condiţiile în care se asociază sensurile proprii ale cuvintelor cu
sensurile opuse, cresc şansele stocării în memorie a unui număr cât mai
mare de unităţi lexicale. Cuvintele se pot alege din textele studiate pe
parcursul unei săptămâni sau pe parcursul unei unităţi de învăţare.

115
 Putem să nu ne oprim doar la completarea planşei cu jetoane şi
discuţii pe marginea acestor cuvinte, ci se poate continua cu realizarea
unor mici texte în care să se folosească aceste cuvinte.
Un alt joc pe care îl propun este Jocul sinonimelor. Jocul se va
desfăşura sub forma unui concurs între trei echipe.
Învăţătoarea va pregăti trei săculeţi ce vor conţine câteva litere.
Reprezentantul fiecărei echipe va extrage din săculeţ o literă. Se vor
întoarce apoi la echipa sa şi timp de 5-6 minute, elevii vor scrie un cuvânt
care să înceapă cu acea literă şi sub el vor înşirui sinonime pe care le
cunosc. De exemplu, fie literele: h, o, t:
harnic om tâmplar
muncitor individ dulgher
activ cetăţean lemnar
silitor ins teslar
sârguincios persoană vrednic
de ispravă
Câştigă echipa care găseşte mai multe sinonime. Echipele îşi vor
afişa pe un poster fişele cu sinonimele găsite, are loc turul galeriilor, se
discută corectitudinea, se completează reciproc.
În continuare, alt joc interesant pe care l-am gândit este Găseşte
cuvântul opus.
Prezint elevilor un disc mobil, confecţionat din carton, împărţit în
opt părţi egale, în care am scris cuvinte ce pot avea antonime (tânăr,
frumos, vesel, silitor, cald, mare, atent, rău).
Un elev vine la catedră, învârte discul până ce aduce un cuvânt în
dreptul săgeţii. Citeşte cuvântul cu voce tare, găseşte cuvântul cu sens
opus şî formulează cu el o propoziţie. Exemplu, dacă în dreptul săgeţii a
fost adus cuvântul atent răspunsul poate fi:
Costel este neatent la lecţii
116
sau
Maria este neatentă când trece strada.
Jocul se poate desfăşura individual sau pe grupe de elevi sub formă
de concurs.
O altă modalitate de activizare a vocabularului, de fixare a
cunoştinţelor despre sinonime şi antonime este caracterizarea personajelor,
procedeu folosit încă din clasa a II-a.
De exemplu, elevii vor caracteriza personajele din basm folosind
cuvintele din perechile cu sens opus:
Fata moşneagului era frumoasă, vrednică şi bună la suflet …, iar
fata babei era slută, leneşă şi rea.
În studierea textului Cuza-Vodă şi sultanul după Dumitru Almaş,
elevii caracterizează personajele prin antiteză. Astfel, Cuza-Vodă este
caracterizat ca fiind bun, drept, înţelept, curajos, îndrăzneţ, priceput,
demn; în timp ce sultanul turcilor este plin de ură, trufaş, îngâmfat.

Compunerea este un exerciţiu prin care elevii sunt solicitaţi să

exprime idei asupra unor teme impuse sau liber alese cu scopul de a
contribui la dezvoltarea gândirii logice şi creatoare, a imaginaţiei, a
deprinderilor de exprimare coerentă, expresivă şi corectă, a cultivării
simţului artistic. Se realizează, pe de o parte, o sinteză a tot ceea ce învaţă
elevii la gramatică, la citire precum şi la celelalte obiecte de învăţământ,
mai ales sub raportul corectitudinii exprimării, iar pe de altă parte,
compunerea constituie cel mai nimerit prilej de valorificare a experienţei
de viaţă a elevilor, de manifestare a imaginaţiei şi fanteziei lor. Simple
memorare a sensului cuvintelor este insuficientă pentru îmbogăţirea şi
nuanţarea exprimării elevilor, de aceea am instituit cu titlul de sarcină
permanentă utilizarea acestora în enunţuri noi în texte pe teme liber alese.

117
 Pe lângă criteriile de evaluare ale compunerilor, cum ar fi
originalitate, corectitudine stă şi exprimarea nuanţată (folosirea
sinonimelor potrivite, a antonimelor, a sensurilor figurate a cuvintelor, a
comparaţiilor, a metaforelor etc.).
Elevii sunt dirijaţi încă din primele clase ale învăţământului primar
să sesizeze, să recepteze comunicarea nuanţată din paginile lecturilor din
manual. Multe lecturi aparţin scriitorilor de primă mărime şi cuprind un
număr însemnat de construcţii lexicale capabile de a-l face pe elev să
trăiască clipe de adâncă emoţie estetică. Putem sugera ca aceste „expresii
frumoase” să fie notate sistematic într-un caiet special pentru a putea fi
mai uşor utilizate în compuneri, ba chiar să creeze ei înşişi exprimări
nuanţate şi originale.
Demersurile metodice de îmbogăţire şi nuanţare a vocabularului
elevilor va fi făcut atât în cadrul lecţiilor de citire, comunicare orală şi
scrisă, dar şi în cadrul celor de gramatică (studierea părţilor de vorbire –
substantivul, adjectivul, verbul etc.).
Iată cum în studierea adjectivului se poate aborda sinonimia şi
antonimia, ca şi componente definitorii pentru bogăţia, originalitatea şi
expresivitatea unei limbi.
Elevii sunt puşi în situaţia de a caracteriza în opoziţie diferite
personaje din unele lecturi studiate, adjectivele – antonime fiind folosite
pentru realizarea antitezei. Lecţiile: Fetiţa care l-a luat pe NU în braţe,
Musca la arat, oferă situaţii în care trebuie să se folosească o serie
întreagă de antonime asimilate în aceşti ani şi încadrate într-un context
propriu.
În cazul unor adjective am scos în evidenţă că pot avea trei
antonime diferite:
drept - nedrept
- strâmb
118
 - stâng
Am folosit exerciţii prin care am cerut elevilor să găsească
adjectivele antonime formate prin compunere cu ajutorul prefixelor:
NE - clar IN - corect DES - prinde
- pătat - color - compune
- obişnuit - stabil - coase
- demn - leagă
- cinstit
- drept
Prin studiul verbului am urmărit rezolvarea unor exerciţii în care
am cerut elevilor să găsească sinonime şi antonime cu ajutorul unor
locuţiuni verbale sau perifraze.
Exemplu:
● a muri - a da ortul popii
● a fugi - a lua la sănătoasa
- a spăla putina
sau antonime
● a ascunde - a da pe faţă
● a opri - a da drumul
● a dormi - a fi treaz
Studierea verbului oferă prilejul de a desfăşura exerciţii ce au drept
scop înţelegerea de către elevi a faptului că, în funcţie de context ele pot
avea înţeles diferit, iar dacă înţelesul e aproximativ acelaşi, diferenţa
constă în nuanţă.
Exemplu: verbele a da, a bate, a ţine, a cădea, a trage, a pierde, a
ridica, a frământa etc. Alcătuirea de propoziţii pentru fiecare sens
constituie pentru elevi un prilej de exersare a capacităţilor de nuanţare a
exprimării. Aleg ca exemplu verbul „a intra”, cu multitudinea lui de
sensuri, fără a mai exemplifica prin propoziţii:
119
 ● intru la şcoală – încep şcoala;
● parcă a intrat în pământ – a dispărut;
● îmi venea să intru în pământ – ruşine;
● a-i intra cuiva sub piele – a-i câştiga simpatia;
● am intrat într-o belea – am o neplăcere;
● a intrat în horă – a început ceva;
● a intrat la cheltuială – face cheltuieli;
● a intrat în vorbă – a început o discuţie;
● n-a intrat vremea în sac – n-a trecut timpul;
● a intrat frica în el – s-a înfricoşat;
● a intrat în sânge – a devenit un obicei;
● a intrat la spălat – s-a micşorat;
● a intrat la apă – a intrat într-o încurcătură.
Considerăm că formele de muncă enumerate privind nuanţarea
vocabularului elevilor cu ajutorul sinonimelor şi antonimelor şi nu numai,
îi ajută pe elevi să descopere în practică diversitatea resurselor limbii
române, frumuseţea şi expresivitatea ei.

120
 Fişă de evaluare

Cuvinte cu sens asemănător

Text suport: Crăiasa Zăpezii, după H.C. Andersen

1. Uneşte cu o linie cuvintele cu acelaşi înţeles: crăiasă,

sclipitoare, omăt, geam, s-a prefăcut, zăpadă, regină, strălucitoare, s-a
transformat, fereastră.

2. Înlocuieşte cuvintele scrise cu litere îngroşate cu altele cu sens

asemănător:
Peste tot s-a aşternut zăpada. Casele, pomii, drumurile s-au
îmbrăcat cu haine de zăpadă. Totul este alb şi sclipitor. Zăpada scârţâie
sub bocancii copiilor.

3. Scrie cât mai multe cuvinte cu sens asemănător cu cele date.

Alcătuieşte câte o propoziţie cu un cuvânt găsit.
imaculat:
sclipitor:
nea:

121
 Fişă de evaluare

1. Formează perechi de cuvinte cu înţeles asemănător: vorbeşte,

cald, drum, posac, spune, amic, trist, prieten, grăieşte.

2. Înlocuieşte cuvintele subliniate cu altele cu înţeles asemănător:

Feciorul cel mare era om gospodar.
Bătrânul lăcrima de emoţie.
El mergea pe potecă.
Voinicul sărută pământul.
Marian avea un prieten foarte bun.

3. Alege cuvântul din paranteză care are înţeles asemănător cu cel

dat:
vorbeşte (spune, culege, alege, cântă, explică)
belşug (om, cărare, bogăţie, avuţie, omenie)

4. Rebus. Găseşte cuvintele cu acelaşi înţeles şi vei afla cine te

ajută la nevoie.

1. a înţelege
2. a dezvolta
3. a da
4. şcolar
5. a cunoaşte
6. fecior
7. întristat
122
8. stea
9. a scânteia

P R I C E P E
C R E Ş T E
D Ă R U I
E L E V
Ş T I
F E C I O R
M Â H N I T
A S T R U
L I C Ă R I

Fişă de evaluare
123
 Cuvinte cu sens opus

Text suport: Uite vine Moş Crăciun, de O. Cazimir

1. Pentru cuvintele subliniate găseşte cuvinte cu sens opus.

Transcrie textul cu cuvintele noi pe care le-ai găsit.
Moşul a sosit la noi. Ne-a adus multe cadouri pentru că am fost
cuminţi. Am început să râdem de bucurie.

2. Scrie însuşiri pentru cuvintele date mai jos, apoi găseşte şi

însuşirile opuse:
copil
ghem
zi
bulgăre

3. Scrie cuvinte cu sens opus pentru următoarele cuvinte.

sus- mare- alb-

frig- bătrân- zi-
ger- creşte- vine-
bucuros- ciulite- curat-
cuminte-

4. Scrie o scrisoare adresată lui Moş Crăciun:

Dragă Moşule,

124
 ………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………..
……………………………………………………………………………..

Cu drag,
…………………

Fişă de evaluare

125
 1. Completează textul de mai jos cu cuvintele cu sens opus ale
următoarelor cuvinte date: a strigat, să despodobim, atunci, se ridică, să
dezvelesc, să tacă.
„Singura frunză din puiul de salcâm ………:
- Noi, frunzele salcâmului, nu din cauza toamnei am căzut. Noi am
vrut ……… căsuţa păpuşii. Uite, ………, trebuie ……… masa.
Şi frunza ……… . Vântul îi spuse fetiţei:
- ……… frunzele ce vor ele. E toamnă şi toamna, frunzele
………”.

2. Grupează următoarele cuvinte în perechi de cuvinte cu sens

opus: tare, bine, se luminează, prietenie, plânge, duşmănie, moale, rău, se
odihneşte, râde, se întunecă, munceşte.

3. Jocul: „Dacă nu e aşa, cum e ?”

Nu-i puţin ……… .
Mare ……… .
Supărat ……… .
Uşor ……… .
Harnic ……… .
Noapte ……… .

4. Alcătuieşte un scurt text folosind următoarele perechi de cuvinte:

aproape – departe
uşor – greu
înalt – scund
înăuntru – afară
Daţi un titlu potrivit textului.

Culegere de exerciţii

126
 (sinonimele)

1. Uniţi cuvintele care au acelaşi înţeles:

degrabă bătrân
prunc repede
aleargă fuge
moş copil
nesocotit vrăjmaş
soartă imprudent
crud viaţă
triumfător fală
mândrie victorios
duşman nemilos

2. Găseşte perechea potrivită:

comunică dificultate
informare anunţă
zăbovim salvare
greutate documentare
eliberare întârziem

3. Alege din coloana alăturată termenii care se potrivesc ca înţeles

cu grupurile de cuvinte (expresii) date, apoi alcătuiţi enunţuri cu acestea:
nu îmi arde a trăi
îşi asculta părinţii nu a ţinut cont
nu a luat în seamă nu am chef
a avut parte nu ieşea din cuvântul părinţilor
4. Scrie cuvinte cu sens asemănător, apoi alcătuieşte enunţuri cu
cuvintele găsite: bogăţie, roditor, a aduna, intrare, a birui.
127
 5. Găsiţi cel puţin două cuvinte cu sens asemănător cuvintelor date:
a zice –
a se vindeca –
a îngădui –
a căuta –
a spori –

6. Taie cuvintele care nu au înţeles asemănător:

curat, limpede, clar, neted;
ceartă, supărare, mânie, învrăjbire, dispută;
gingaşă, lină, delicată, plăpândă;
drum, pod, cărare, uliţă, stradă;
leneş, mirositor, trândav.

7. Găseşte sinonime pentru cuvântul supărată, apoi transcrie textul

folosindu-le:
Mama a venit supărată de la şcoală. Ea era supărată pentru că a
aflat că fetiţa ei are calificative mici, de care ea nici nu ştia. Foarte
supărată i-a povestit tatei ce a aflat. Ea a fost supărată toată seara.

8. Indicaţi un singur cuvânt pentru expresiile:

cetate de scaun –
ţinere de minte –
a ţine piept –
a-i părea rău –
plin de sine –
cu capul în nori –
numai piele şi os –
128
 9. Indicaţi câte trei cuvinte cu înţeles asemănător pentru cuvintele:
ramură, arşiţă, a se deprinde.

10. Indicaţi printr-un cuvânt următoarele expresii:

regele animalelor = ………
ferestrele sufletului = ………
astrul nopţii = ………
aurul negru = ………
aurul verde = ………
doctorul copacilor = ………

11. Alegeţi din coloana alăturată cuvintele care se potrivesc

expresiilor, apoi alcătuiţi enunţuri cu acestea:
a ţine seama a repeta
a ţine isonul a îndepărta
a ţine departe a înfrunta
a ţine piept a respecta

12. Înlocuiţi cuvintele subliniate cu altele cu înţeles asemănător:

Vântul răspândea frunzele pe cărările pădurii.
Iepurele plecase spre târg. Mergea zgribulit şi temător.
Iepurele şi Ogarul au poposit la hanul Ursului. După ce a plătit
consumaţia Ogarului, de supărare Iepurele a început să plângă.

13. Alege cuvântul care are acelaşi înţeles cu cel dat:

război: luptă □, linişte □, pace □;
ager: leneş □, isteţ □, harnic □;
fular: sobă □, carte □, şal □.
129
 14. Găsiţi câte mai multe cuvinte cu sens asemănător pentru:
a mâna - ………………………………………
amarul - ………………………………………
cumplit - ………………………………………
duşmani - ………………………………………
pururi - ………………………………………
steag - ………………………………………
veacuri - ………………………………………
luptă - ………………………………………
piedici - ………………………………………
vis - ………………………………………
ţintă - ………………………………………

15. Înlocuiţi cuvântul a călca, cu termeni asemănători ca înţeles:

Mama a călcat bluza Ioanei. (a netezit)
El a călcat cu grijă pe covor. (…………)
Btul şi-a călcat cuvântul dat. (…………)
Tătarii au călcat deseori pământul Moldovei. (…………)
El m-au călcat pe nervi. (…………)
Fetiţa şi-a călcat pe inimă şi a mărturisit adevărul. (…………)
El a călcat în picioare sentimentele mamei. (…………)
Ionel iar a călcat strâmb. (…………)

16. Înlocuieşte cuvintele subliniate cu cele din paranteză:

Bunicul spune o poveste. El îi spune nepotului despre Făt-Frumos.
Bătrânul spune întâmplările cu glas blând. (vorbeşte, zice)

Culegere de exerciţii
130
 (antonimele)

1. Scrie cuvinte cu înţeles opus pentru următoarele cuvinte:

vesel –
folositor –
frig –
mare –
harnic –
modest –
zi –
creşte –
sus –

2. Uniţi prin săgeţi cuvintele cu înţeles opus:

bolnav greu
tulbure gros
uşor limpede
subţire sănătos

3. Grupează perechile de antonime: tare, bine, se luminează,

prietenie, plânge, duşmănie, moale, rău, se odihneşte, se întunecă,
munceşte, râde.

4. Găseşte cuvintele cu sens opus. Formează cu ele enunţuri.

vechi ≠ _________
puternic ≠ _________
a sosit ≠ _________
veselă ≠ _________

131
 5. Transcrie enunţurile înlocuind cuvintele subliniate cu altele cu
înţeles opus:
Omul era tare leneş.
Au aşteptat multă vreme trenul.
Ziua era foarte cald.
Pădurea era aproape de casa pădurarului.
Se spune că duşmanul omului este câinele.

6. Alege din coloana alăturată termenii cu înţeles opus cu expresiile

date, apoi alcătuiţi enunţuri cu acestea.
nu-i mergea mintea nu-i asculta
nu ieşea din cuvântul lor minţea
nu-şi călca cuvântul dat era isteţ

7. Completaţi proverbele, apoi subliniaţi perechile de antonime:

Buturuga mică răstoarnă carul ……… .
Adevărul şi minciuna sunt ……… .
Rădăcinile învăţăturii sunt amare, dar roadele ei sunt ……… .
Cum înnozi, aşa ……… .
Apa trece, pietrele ……… .
La plăcinte înainte, la război ……… .
Răul vine repede, ……… .

8. Găsiţi cuvinte cu sens contrar pentru:

bogăţie
roditor
a aduna
intrare
a birui
132
 ghinion
chibzuit

9. Scrie cuvinte cu sens contrar verbelor:

a zice –
a se vindeca –
a tăcea –
a permite –
a reuşi –
a întineri –
a da –

10. Indicaţi cuvântul cu sens opus expresiilor date:

ţinere de minte – uitare
plin de ifose –
a sta treaz –
a o lua la sănătoasa –
a da pe faţă –
a da drumul –

11. Joc: Ce poate fi ?

Tulbure sau limpede ………………………… .
Luminoasă sau întunecoasă ………………………… .
Acru sau dulce ………………………… .
Drept sau strâmb ………………………… .
Gros sau subţire ………………………… .
Largă sau îngustă ………………………… .
12. Alcătuieşte un scurt text folosind următoarele perechi de
cuvinte cu sens opus:
133
 acolo – aici
mare – mic
uşor – greu
înalt – scund

13. Găsiţi adjective potrivite pentru cuvintele date, apoi scrieţi şi

adjectivul cu sens opus, după model:
om harnic / leneş
apă
potecă
cadou
copil
temă
întâmplare

14. Joc Propoziţii magice. Citeşte cu atenţie propoziţiile următoare.

Vei observa că deşi sunt folosite cuvinte cu sens opus în alcătuirea lor,
sensul propoziţiei a rămas acelaşi.
Eu mă trezesc întotdeauna devreme.
Eu nu mă trezesc niciodată târziu.
Încearcă să alcătuieşti şi tu propoziţii magice, folosind următoarele
perechi de cuvinte: uşor-greu; înalt-scund; aproape-departe; frumos-urât.

15. Găseşte alte perechi de cuvinte cu sens contrar, după model:

corect – incorect cinstit – necinstit

Proiect de lecţie
134
 Clasa: a II-a.
Obiectul: Limba şi literatura română.
Unitatea de învăţare: „Prietenia”.
Subiectul: Cuvinte cu înţeles asemănător / cuvinte cu înţeles opus –
Text suport: Cele patru piersici (poveste populară).
Tipul lecţiei: Recapitulare şi sistematizare.
Scopul:
● Dezvoltarea capacităţii de comunicare corectă, scris şi oral,
folosind enunţuri complete şi dezvoltate;
● Educarea limbajului, îmbogăţirea vocabularului, stimularea
calităţilor gândirii şi a deprinderilor de ordine în scris.
Obiective operaţionale: La sfârşitul orei, elevii vor fi capabili:
a) cognitive
● să identifice şi să folosească corect în enunţuri proprii cuvinte cu
înţeles asemănător / opus;
● să ordoneze corect, în propoziţii, cuvintele date;
● să citească cursiv, corect, conştient enunţuri proprii şi texte de
mică întindere, în lanţ sau integral;
● să înlocuiască cuvintele date cu altele cu acelaşi înţeles sau cu
înţeles opus;
● să formuleze corect, concis enunţuri care reprezintă mesajul unui
text;
● să găsească cel puţin un cuvânt cu înţeles opus pentru cuvinte
date;
● să completeze texte lacunare.
b) afectiv – atitudinale
● să colaboreze eficient cu colegii de grupă;
● să participe activ la acţiunile grupului din care face parte.
135
 Resurse:
A procedurale
a) metode şi procedee: citirea în lanţ, selectivă, ciorchinele,
exerciţiul, exemplul, jocul de rol, munca individuală;
b) forme de organizare: frontal, în echipă.
B materiale: planşe, fişe de muncă în echipă.
C temporale: 50 minute.

Momentele lecţiei

1. Moment organizatoric
● Se asigură un climat de ordine şi disciplină necesar desfăşurării în
bune condiţii a lecţiei.
2. Verificarea şi reactualizarea cunoştinţelor
● Se verifică tema scrisă cantitativ şi calitativ.
● Conversaţie despre textele studiate ce aparţin unităţii de învăţare
„Prietenia”.
3. Captarea atenţiei
● Învăţătoarea recită versurile:
„După chip cunoşti o floare,
Ciocârlia după cânt,
Aurul după culoare,
Iar pe om după cuvânt”.
● Se explică înţelesul ultimului vers:
- Ei se vor cunoaşte după măiestria cu care vor folosi cuvintele,
după răspunsurile date în această lecţie.
4. Anunţarea subiectului şi a obiectivelor:
● Se aleg 6 elevi care vor primi 6 baloane pe care sunt scrise
cuvinte. Aceştia vor citi cuvintele şi se vor aşeza în ordine pentru a forma
o propoziţie. Un alt elev din clasă citeşte propoziţia formată:
136
 „Prietenul la nevoie se cunoaşte”.
Li se propune elevilor să spargă baloanele. În unul dintre ele este o
surpriză, un mesaj:
„Prietenia este o floare rară”.
● Se anunţă elevii că astăzi vor învăţa mai multe lucruri despre
prietenie, vor citi textul „Cele patru piersici” (poveste populară) şi vor
rezolva exerciţii variate cu cuvinte cu sens asemănător / sens opus.
5. Dirijarea învăţării
● Explică proverbul Prietenia este o floare rară.
● Numără cuvintele.
- Din ce este alcătuită propoziţia ?
- Ce este cuvântul ?
- Ce calităţi ar trebui să aibă un prieten ?
(se va completa ciorchinele la tablă)
● Se citeşte în lanţ textul;
● Conversaţie despre personajele întâmplării, mesajul desprins din
text;
● Citirea selectivă şi citirea pe roluri;
● Împărţirea elevilor în 3 grupe (echipe);
● Explicarea sarcinilor pentru fiecare:
Echipa I – Povestitorii
● pun în ordine cronologică ideile şi povestesc lecţia.
Echipa II – Curioşii
● pun întrebări pe marginea lecţiei şi răspund celelalte echipe:
- Care este titlul textului ?
- Care sunt personajele ?
- Cum s-a gândit omul să-şi încerce fiii ?
- Ce a înţeles ţăranul din răspunsul fiului cel mare ?
- De ce s-a întristat la răspunsul celui de-al doilea fiu ?
137
- Ce a făcut mezinul cu piersica lui ?
Echipa III – Isteţii
● explică expresiile, caută cuvinte cu înţeles asemănător / opus.
● Munca în echipă – Fiecare echipă va avea câte o fişă:
Echipa I – Povestitorii
1. Scrie un proverb despre prietenie.
2. Scrie cuvinte cu înţeles asemănător pentru cuvintele date:
vorbeşte –
fecior –
trist –
bucurie –
curajos –
3. Înlocuieşte fiecare cuvânt subliniat cu altul cu sens opus:
Uriaşul l-a ajutat pe Făt-Frumos în luptă.
Păianjenul coboară pe scara lui de fir subţire.
Echipa II – Curioşii
1. Scrie un proverb despre bunătate.
2. Transformă cuvintele după model:
pădure – împădurit
pachet –
bogat –
bujor –
bătrân –
piatră –
3. Scrie cuvinte cu sens opus:
rece - tare –
bun - jos -
prieten - pitic -
tăcut - mult -
138
 timid - dulce -
Echipa III – Isteţii
1. Separă cuvintele proverbului:
Omulfărăprieteniecastângafărădreapta.
2. Înlocuieşte cuvintele subliniate astfel încât să păstrezi înţelesul
enunţurilor:
E primejdios, Măria-ta !
A fost odată un prinţ.
Bunicul surâde.
3. Completează proverbele astfel încât să obţii perechile de cuvinte
cu sens opus:
Banii se câştigă …………, dar se cheltuie ………… .
A fi lipsit de prieteni e mai rău decât a avea ………… .
● Se face Turul galeriilor, elevii din fiecare echipă afişându-şi fişa
pe un poster.
Se stabileşte corectitudinea exerciţiilor, se fac completări,
comentarii.
6. Obţinerea performanţei
● Jocul cuvintelor – solicit completarea:
● unei fişe „floarea literară”;
● unui copac cu cuvinte cu înţeles asemănător;
● unui copac cu cuvinte cu înţeles opus.
● Evaluarea echipelor.
7. Încheierea lecţiei
● Se apreciază lecţia, elevii, se notează aceia care s-au evidenţiat,
se dă tema pentru acasă.

BIBLIOGRAFIE

139
 BIDU-VRĂNCEANU, Angela, FORĂSCU, Narcisa, Cuvinte şi
sensuri, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.
BIDU-VRĂNCEANU, Angela, FORĂSCU, Narcisa, Structura
vocabularului limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
BIDU-VRĂNCEANU, Angela, FORĂSCU, Narcisa, Limba
română contemporană. Lexicul, Bucureşti, 2005.
BUCĂ, Marin, EVSEEV, Ivan, Probleme de semasiologie,
Timişoara, 1976.
BULGĂR, Gheorghe, Sinonimia lexicală în limba română, în vol.
„Studii de stilistică şi limba română”, Bucureşti, 1971.
CONSTANTINESCU, Silviu, Dificultăţi semantice, Bucureşti,
1994.
COTEANU, Ion, BIDU-VRĂNCEANU, Angela, Limba română
contemporană, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975.
HRISTEA, Th., Probleme de cultivare şi de studiere a limbii
române contemporane, Academia Universitară Athenaeum, Bucureşti,
1994.
IORDAN, Iorgu, ROBU, Vladimir, Limba română contemporană,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
MOCANU, Z. Marin, BĂNICĂ, P. Gheorghe, Limba română
contemporană. Vocabularul, Piteşti, 2004.
MOISE, Ion, ŢIBRIAN, Constantin, Dicţionar de paronime,
Piteşti, 2001.
SÂRBU, Richard, Antonimia lexicală în limba română,
Timişoara, 1977.
ŞERBAN, Vasile, EVSEEV, Ivan, Vocabularul românesc
contemporan, Editura Facla, Timişoara, 1978.

140
 ŞERDEAN, Ioan, Didactica limbii române pentru ciclul primar,
Bucureşti, 1998.
TOHĂNEANU, G.I., Dincolo de cuvânt, Bucureşti, 1976.
ŢIBRIAN, Constantin, Structura vocabularului limbii române în
trecut şi în prezent, Editura Universităţii din Piteşti, 2004.
WALD, Lucia, Antonimele în sens lexical. Sistemele limbii,
Bucureşti, 1970.

CUPRINS
141
Motivaţia lucrării _____________________________________3

Capitolul I
A. Sinonimia ________________________________________5
1. Sinonimia lexicală __________________________________7
2. Sinonimia gramaticală ______________________________43
3. Sinonimia fonetică ________________________________45
4. Sinonimia frazeologică în limba română _______________47
5. Sinonimia lexico-frazeologică _______________________56
6. Alte tipuri de sinonime _____________________________62
B. Antonimia _______________________________________63

Capitolul al II-lea
Importanţa aplicării principiilor didactice în procesul de
îmbogăţire a vocabularului ____________________________96
Metode şi exerciţii folosite în scopul nuanţării
vocabularului elevilor _______________________________101
Fişă de evaluare ____________________________________121
Culegere de exerciţii ________________________________127
Proiect de lecţie ____________________________________135
Bibliografie _______________________________________140
Cuprins __________________________________________142

142