Sunteți pe pagina 1din 81

MIHAELA CHIRIBĂU-ALBU

VERBUL
- nucleul
comunicării-

1
EDITURA
ROVIMED PUBLISHERS

2
Cuvânt înainte

Profesor de limba şi literatura română, la un prestigios


colegiu din Bacău, Colegiul Naţional „Ferdinand I”, Mihaela
Chiribău-Albu este absolventă a Facultăţii de Litere din cadrul
Universităţii „Al. I. Cuza”, din Iaşi, participând la numeroase
cursuri de perfecţionare în ţară şi străinătate.
Experienţa la catedră a doamnei profesoare a fost
valorificată în lucrarea a cărei apariţie avem bucuria să o
semnalăm, Verbul – nucleul comunicării (Repere teoretice şi
aplicaţii pentru clasele V-VIII). De ce Nucleul comunicării?
Pentru că prin intermediul verbului se manifestă funcţia
predicaţională a limbii, în timp ce, prin intermediul
substantivului, se manifestă funcţia denominativă. Lucrarea
are următoarea structură: I. Verbul. Locuţiunea verbală –
definire, trăsături; II. Clasificarea verbelor (1.Verbe
predicative/ nepredicative; Aplicaţii; 2.Verbe tranzitive/
intranzitive; Aplicaţii; 3. Verbe personale/ impersonale;

3
Aplicaţii); III. Flexiunea verbului (1. Conjugarea; 2.
Diateza; 3. Modul şi timpul; 4. Persoana şi numărul;
Aplicaţii); IV. Schimbarea valorii gramaticale; Aplicaţii; V.
Valori stilistice ale prezentului şi imperfectului.

4
Dorim să evidenţiem în mod special clarificările
teoretice şi sistematizările pe care autoarea le face (de exemplu,
în cazul diatezelor verbale), având în vedere că fiecare dintre
manualele alternative prezintă o abordare diferită, lipsind o
viziune unitară. Ultimul capitol care vizează analiza şi
interpretarea valorilor stilistice ale timpurilor modului indicativ
– prezentul şi imperfectul – oferă elevilor care se pregătesc
pentru Examenul de Bacalaureat un material util, având în
vedere că la subiectele de tipul I itemii care vizează aceste
competenţe sunt foarte frecvenţi. Lucrarea de faţă este un
instrument eficace pentru elevii care susţin Tezele cu Subiect
Unic, dar şi pentru elevii care se pregătesc pentru examenul de
admitere la Facultatea de Drept sau la Academia de Poliţie. Nu
în ultimul rând, Bibliografia, ca de altfel întreaga lucrare,
constituie un reper şi pentru profesorii aflaţi în primii ani la
catedră.

5
Prep.dr. Tărcăoanu Mihaela-Cătălina,
Universitatea “Al. I. Cuza”, Facultatea de Litere, Iaşi

6
Argument

Experienţa didactică demonstrează că, în studiul limbii


române, unul dintre capitolele care se asimilează cu dificulate
de către elevi îl constituie cel referitor la verb.
Lucrarea cuprinde noţiuni teoretice, prezentate conform
programei şcolare şi modele variate de exerciţii. Aplicarea
elementelor teoretice respectă principiul continuităţii,
demonstrând măsura în care cunoştinţele au fost asimilate şi
devin operaţionale.
Structura lucrării evidenţiază necesitatea creării unui
algoritm de lucru pentru însuşirea eficientă a noţiunilor legate
de verb, facilitând astfel înţelegerea acestora de către toţi elevii.
Diversificarea itemilor are drept finalitate aplicarea în contexte
cât mai variate a cunoştinţelor şi certificarea nivelului
asimilării acestora.
Studiul limbii române presupune un efort intelectual
susţinut, iar înţelegerea verbului, o clasă gramaticală complexă,
care pune mari probleme elevilor, nu se poate face fără

7
exerciţiu. Lucrarea ,,Verbul-nucleul comunicării” s-a străduit
să răspundă şi acestui deziderat.
AUTOAREA

8
I. DEFINIRE, TRĂSĂTURI

Verbul este partea de vorbire flexibilă în raport cu modul,


timpul, persoana şi numărul; semantic, denumeşte acţiuni (a
construi, a toarce), stări (a dormi, a şedea), existenţa (a fi, a
trăi), devenirea (a îmbătrâni) considerate ca procese.

Trăsături:
 Are categorii gramaticale specifice- diateza, modul
şi timpul- asociate cu cele nespecifice – număr şi
persoană.
 Categoriile gramaticale specifice îi asigură verbului
o flexiune proprie numită conjugare.
 Sintactic, reprezintă nucleul comunicării într-o
propoziţie, fie în poziţie de predicat verbal
(,,Trandafiri aruncă roşii”1), fie în cea de copulă
într-un predicat nominal (,,O, nu-i umbra ei aceea –
este îngeru-i de pază;”2).

Aplicaţie:
Identifică verbele din textele:
,, Şi totul se prăbuşi. Nu se mai văzu decât pe ea însăşi în
fundul bărcii, fără Condrat. Se strigă pe sine. Nu se vedea
nimic, nu era nimic.”
(Ştefan Bănulescu, Iarna bărbaţilor)

1
Eminescu, M.- Crăiasa din poveşti, Ed. Minerva, Bucureşti, 2003, p.74
2
Eminescu, M.-Înger şi demon, Ed. Minerva, Bucureşti, 2003, p.52

9
,, Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită cu ochi rătăciţi la toţi
de jur împrejur şi zise:
- Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiţi?... Mă
cunoaşteţi voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpân.”
(I.L.Caragiale, Abu-Hasan)
Locuţiunile verbale sunt grupuri de cuvinte cu poziţie
fixă în structura cărora se află obligatoriu un verb. Ele au sens
unitar şi comportamentul gramatical al unui verb, fiind
echivalente, în majoritatea cazurilor cu un verb simplu (a se
lua la harţă/ a se certa, a-i părea rău/ a regreta).

Locuţiunile verbale sunt alcătuite din:


- verb + determinări substantivale: a-şi băga minţile în
cap/ a se cuminţi; a ajunge la sapă de lemn/ a sărăci; a
da de veste/ a înştiinţa;
- verb+ un numeral: a da pe din două/ a înjumătăţi;
- verb + un adverb sau o locuţiune adverbială: a da
de-a dura/ a rostogoli; a ieşi înainte/ a întâmpina; a se
face bine/ a se însănătoşi;
- verb + interjecţie: a da cu sâc/ a necăji; a face
zdrang/ a zdrăngăni;
- verb+ pronume cu valoare neutrală în D. sau Ac. Şi
cel puţin un cuvânt autosemantic: a o lua la fugă/ a
fugi; a o lăsa baltă/ a renunţa; a o lua razna/ a
înnebuni.

Locuţiunea verbală are aceleaşi categorii gramaticale


(diateză, mod, timp, persoană, număr) şi aceleaşi funcţii
sintactice ca şi verbul.
Model de analiză:
,, ...au început a sta la pândă.” (Mihail Sadoveanu)
a sta la pândă- complement direct exprimat prin locuţiune
verbală, intranzitivă, diateza activă, modul infinitiv, formă
afirmativă;

10
,, te schimbă după obiceiul locurilor [...] să nu te bage în
samă răii” (Mihail Sadoveanu)
să nu bage în samă – predicat verbal exprimat prin
locuţiune verbală, tranzitivă, diateza activă, modul conjunctiv,
timpul prezent, pers. a III-a, numărul plural, formă negativă.

Criterii pentru recunoaşterea locuţiunilor verbale:


 deşi nu are valabilitate generală, principalul criteriu
îl constituie posibilitatea substituţiei printr-un verb (a o lua la
sănătoasa/ a fugi); există locuţiuni verbale care nu au
echivalente simple (a băga în seamă/ a acorda atenţie) şi
grupuri de cuvinte care nu sunt locuţiuni, dar pot fi înlocuite
printr-un singur cuvânt (a veni din nou/ a reveni)
 înţelesul unitar al locuţiunii, care este altul decât al
fiecăruia dintre componente (sensul locuţiunii a-şi pune pofta
în cui/ a renunţa nu poate fi dedus din sensurile cuvintelor
care intră în alcătuirea ei a pune, pofta, cui).

Aplicaţii:

1. Subliniază locuţiunile verbale şi analizează-le sintactic


şi morfologic, indicând verbele sinonime cu acestea:

a) ,, De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte...”


( M. Eminescu)

b) ,, - Moşule, ie seama de ţine bine telegarii ceia, să nu


ieie vânt...
- I-auzi, măi!... Dacă n-a stat oleacă, să-l învăţ eu a mai
lua de altă dată drumeţii în râs!”
(Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

c) ,, Până l-am dat la brazdă, mi-am stupit sufletul cu


dânsul. Numai eu îi vin de hac. Alt stăpân în locul meu nu mai

11
face brânză cu Harap-Alb. Mie unuia ştiu că nu-mi suflă
nimeni în borş; când văd că mâţa face mărazuri, ţ-o strâng de
coadă, de mănâncă şi mere pădureţe, căci n-are încotro...”
(Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb)

d) ,, Vezi, atunci mi-a dat prin gând


Că tot stând şi alergând(...)
S-ar putea să dau de el.”
( Ion Barbu, După melci)

2. Scrie câte două locuţiuni verbale în componenţa cărora


să intre verbele: a lua, a da, a face, a lăsa.

3. Alcătuieşte enunţuri în care locuţiunea verbală să aibă


următoarele funcţii sintactice: predicat verbal, subiect,
complement direct, complement indirect, complement
circumstaţial.

4. Găseşte verbe sinonime pentru următoarele locuţiuni


verbale: a sta de veghe, a da în copt, a da în vileag, a-şi lua
tălpăşiţa, a-şi pune în gând, a-şi face de cap, a ţine piept, a-şi
face sânge rău, a se alege praful şi pulberea, a sta de vorbă,
a-i veni de hac, a prinde de veste, a o ţine una şi bună, a o lua
din loc, a o face de oaie, a o lăsa mai moale, a o scoate la
capăt, a o lăsa baltă, a o da în bară, a ajunge la sapă de lemn,
a-l unge la inimă,a fi cu ochii în patru, a nu-i fi boii acasă, a
face rost, a trage pe sfoară, a da în primire, a da sfară în
ţară, a nu mai da de rost, a-i lipsi o doagă, a se îmbăta cu apă
rece.

5. Scrie locuţiunile verbale corespunzătoare pentru


verbele: a petrece, a veghea, a muri, a se rostogoli, a se

12
legăna, a complota, a se cuminţi, a păcăli, a curta, a
acompania, a întâmpina, a înjumătăţi, a incendia, a distruge.

II. CLASIFICAREA VERBELOR

Verbele se clasifică după câteva criterii, şi anume:

1. după criteriul sensului şi al funcţiei sintactice:

 predicative – au înţeles de sine stătător şi


îndeplinesc singure, la un mod personal, funcţia
de predicat verbal.
ex.: a citi, a merge, a vedea

 nepredicative – nu au înţeles de sine stătător,


nu pot spune singure ceva despre subiect, ci
numai împreună cu alte cuvinte.
Din punct de vedere al valorii gramaticale, verbele
nepredicative se împart în:
o copulative: a fi, a deveni, a ieşi, a
ajunge, a se face, a rămâne, a însemna,
a părea.
o auxiliare: a avea, a vrea şi a fi.

Observaţie:
Verbele predicative şi copulative îşi conservă (păstrează)
valoare chiar dacă sunt la moduri nepredicative.
Ex.: A privi marea era ceea ce îi plăcea mai mult în
dimineţile de vară. ( a privi – verb predicativ, modul infinitiv)

13
Ajungând actiţă, a reuşit să cunoască multe din
experienţele visate. (ajungând-verb copulativ, modul gerunziu)

2. după criteriul posibilităţii de combinare cu un


complement direct:

 tranzitive – pot fi determinate de complemente


directe
ex. : a citi (o carte), a ajuta (pe cineva)
 intranzitive– nu pot fi determinate de
complemente directe
ex. : a sta, a veni

3. după criteriul posibilităţii de combinare cu un subiect:

 personale – au forme flexionare în funcţie de


persoană, aceasta fiind subiectul acţiunii
ex. : a mânca, a tăcea, a memora
 impersonale – acţiunea nu poate fi atribuită
unei persoane, având o singură formă flexionară
(unipersonale)
ex. : a fulgera, a burniţa, a trebui, a durea

4. după criteriul grupelor de flexiune/ sufixul infinitivului:


 de conjugarea I, cu sufixul ,,a”: a lupta, a
cânta, a forma
 de conjugarea a II-a, cu sufixul ,, ea”: a avea, a
tăcea, a vedea, a bea
 de conjugarea a III-a, cu sufixul ,,e”: a spune, a
înţelege, a trece, a face

14
 de conjugarea a IV-a, cu sufixul ,,i” sau ,,î”: a
privi, a iubi, a urî, a hotărî

5. după aspectul rădăcinii în flexiune:


 regulate – cele care păstrează intactă sau aproape
intactă rădăcina în timpul flexiunii (reprezintă
majoritatea verbelor din limba română)
form-ez lucr-am
form-ezi lucr-ai
form-ează lucr-a

 neregulate - cele a căror rădăcină prezintă, în


flexiune, modificări totale sau parţiale

a fi: sunt/ eram/ fusei/ etc. (modificări totale)


a lua: eu iau/ tu iei/ el ia
noi luăm/ voi luaţi/ ei iau (modificări parţiale)

Verbele neregulate sunt în număr de zece:


 a fi, a avea, a vrea, a bea, a lua, a da, a sta;
 a mânca, a usca, a (se) la/ a (se) spăla pe cap.

6. după structură:
 verbe simple: a citi, a cânta, a bea, etc.;
 verbe compuse: a binecuvânta, a batjocori, a
binevoi, etc.;
 locuţiuni verbale: a sta de veghe, a o lua la goană,
etc;
 expresii verbale impersonale: e bine, e cu putinţă,
e greu, etc;

15
 expresii verbale unipersonale: a-i fi sete, a-i fi
dor, etc.

II.1. VERBE PREDICATIVE ŞI NEPREDICATIVE

a. Verbele predicative au înţeles deplin şi îndeplinesc


diferite funcţii sintactice. Când se află la un mod personal
formează singure predicatul verbal.
,, Făcliile ridică, se mişc-în line pasuri,
Ducând la groapă trupul reginei dunărene”
( Mihai Eminescu, Strigoii)
Verbele ridică, se mişc(ă) şi ducând sunt predicative, primele
două îndeplinind funcţia de predicat verbal, iar ultimul,
complement circumstanţial.

Observaţii:
 Sunt predicative majoritatea verbelor din limba
română.
 Verbul ,,a fi” când are sensul de a exista, a se afla,
a se găsi, a vieţui, a trăi, a dăinui sau când este
impersonal având sensul a se întâmpla este
predicativ.
Ex. : Era odată un împărat. (exista)
Era prin anul 1848.(se întâmpla)
 Din categoria predicativelor fac parte şi verbele de
modalitate: a putea, a trebui, a părea, a-i veni, a
vrea (care exprimă ,,putinţa”, ,,trebuinţa”), cât şi
cele de aspect: a începe, a continua, a termina, a
isprăvi, a sfârşi, a da, a prinde etc.(care arată că

16
acţiunea verbului următor se află la început, în curs
de realizare sau la sfârţitul ei).
Ex.: Puteai mânca mai încet.
( puteai-verb predicativ, predicat verbal, mânca- verb
predicativ, complement direct)
Aceste verbe aflate la un mod personal sunt urmate, de obicei,
de un alt verb la conjunctiv, la infinitiv şi uneori la supin sau la
participiu.
Ex. : Am început a scrie o compunere.
Am continuat să iau medicamentele.
Am terminat de cusut costumul.

b. Verbele nepredicative sunt verbele care, folosite la un


mod personal, nu pot forma singure predicatul unei propoziţii,
din cauza conţinutului lexical insuficient; pentru că nu pot
spune singure ceva despre subiect, ci numai împreună cu alte
cuvinte1, devin instrumente gramaticale în realizarea unor
structuri morfologice sau sintactice.

Verbele auxiliare sunt ajutătoare din punct de vedere


morfologic, prin formele lor exprimându-se anumite categorii
gramaticale proprii verbului (diateza pasivă, moduri şi timpuri
compuse).
 a avea – contribuie la formarea timpului perfect
compus (am citit) şi a timpului viitor (am să citesc),
modul indicativ, precum şi la formarea modului
condiţional-optativ (aş citi, aş fi citit).
 a vrea – ajută la formarea viitorului literar (voi citi,
vei citi, va citi) sau popular (om citi, or citi).
 a fi – ajută la formarea viitorului anterior (voi fi
citit), a conjunctivului perfect (să fi citit), a
condiţionalului-optativ perfect (aş fi citit), a

1
Popescu, Ştefania, Gramatica practică a limbii române, Ed. Tedit,
Bucureşti, 2001

17
infinitivului perfect ( a fi citit). A fi apare cu valoare
de verb auxiliar şi în structura unui verb la diateza
pasivă ( Cartea este citită de toţi elevii.)

Verbele copulative sunt ajutătoare din punct de vedere


sintactic, în sensul că mijlocesc relaţia dintre subiect şi numele
predicativ, formând cu acesta din urmă predicatul nominal,
când se află la moduri personale. Principalele verbe copulative
sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a rămâne, a
părea, a se face,a însemna.

Observaţii:
 Verbele auxiliare a avea şi a vrea dispun de forme
comprimate din punct de vedere fonetic (am, aţi,
respectiv voi, vei, vom etc) faţă de verbele
predicative corespunzătoare (avem, aveţi, vreau,
vrem, vreţi, etc). Una dintre formele viitorului
popular neliterar se formează cu a doua categorie de
forme (avem să mergem/ vom merge, are să
meargă/ va merge, etc).
 Valoarea copulativă sau predicativă a unor verbe
este decisă de context.

Valoare copulativă Valoare predicativă


A FI
Copila era harnică. Merele sunt pe masă.
A DEVENI
Va deveni medic peste un an. Materia devine.
A IEŞI
Va ieşi profesor de muzică. Copilul a ieşit din clasă.
A AJUNGE
A ajuns ministru. A ajuns la Ploieşti.
A SE FACE
Fratele ei se face doctor. Se face că plânge.

18
A RĂMÂNE
Goe a rămas repetent. Am rămas cu toţii acasă.
A ÎNSEMNA
A fi înţelept înseamnă a fi bun. A însemnat totul pe carneţel.
A PĂREA
Ea pare tristă. Se pare că vom ajunge la timp.

 Verbul ,,a deveni” este, în majoritatatea situaţiilor


copulativ, excepţie făcând contextul în care are
semnificaţia ,, a se transforma”.
 Verbul ,, a fi”, când este copulativ, este cel mai
abstractizat (lipsit total de conţinut) şi serveşte
exclusiv drept copulă la formarea predicatului
nominal (G. Beldescu).
 Toate celelalte verbe copulative sunt considerate
verbe semi-copulative (Valeria Guţu Romalo),
verificarea sensului lor făcându-se numai în cadrul
contextului; ele sunt lipsite parţial de conţinutul lor
lexical.
 Verbele ,,a ajunge”, ,,a ieşi”, ,,a se face” sunt
copulative, când sunt sinonime cu verbul ,,a
deveni”.
 Verbul copulativ ,,a însemna” poate fi substituit cu
,,a reprezenta, a păstra, a deţine o calitate”: Mama
înseamnă totul pentru mine.
 La modul indicativ, timpul prezent, verbul copulativ
,, a însemna” se deosebeşte de verbul predicativ, cu
sensul de ,,a nota, a lăsa semne, a pune semn” şi
prin conjugare/ formă: înseamnă/ însemnează.
 Verbele copulative ,,a rămâne” şi ,, a părea” pot fi
înlocuite cu verbul ,,a fi”: Propunerea rămâne/ este
valabilă. Copilul pare/este bolnav.

19
substituţia nefiind posibilă în contextul: Se pare că
va ploua.
În cele mai multe contexte verbul ,,a părea” este
copulativ când este personal: Mihai pare deştept.;
când este impersonal, are valoare predicativă: Pare
că se apropie.
* excepţie: copulativ impersonal:
Părea important să ne vedem.

Concluzii:

 Verbele predicative au sens lexical şi formează singure


un predicat.
A FI este predicativ când înseamnă:
o A exista: ,, La noi sunt codri verzi de brad”
( O. Goga)
o A se afla, a se găsi: George e în grădină.
o A se duce: Am fost la Madrid.
o A se întâmpla, a se petrece: Ştiu ce a fost.
o A costa, a valora: Fructele sunt 3 lei.
o A locui: El e la etajul I.
o A proveni, a se trage, a-şi avea obârşia: Băiatul
acela e din Portugalia.

 Pe lângă un complement circumstanţial de loc sau de


timp, verbul ,,a fi” are valoare predicativă.
 Verbul ,,a fi” nu este element regent pentru un
complement circustanţial de mod.

A RĂMÂNE este predicativ când înseamnă:

o A sta, a nu pleca: Copiii rămân acasă.


o A persista, a dăinui: În urma ei va rămâne o
amintire frumoasă.

20
o A urma: Rămâne să rezolvăm problema.

A IEŞI este predicativ când înseamnă:


o A părăsi un loc: Elevii au ieşit din clasă.

A SE FACE are valoare predicativă când înseamnă:


o A fi cuprins de: Mi s-a făcut frică.
o A se produce, a se ivi, a se lăsa: S-a făcut ziuă/ seară/
noapte/ întuneric.
o A se prepara: Vinul se face aici.

A DEVENI este verb predicativ când are sensul:


o A se transforma: În Univers totul devine...

A PĂREA are valoare predicativă când e folosit ca:


o Verb impersonal cu formă activă: Pare/ Îmi pare că
suferă.
o Verb impersonal cu formă reflexivă: Se pare că vine.

A AJUNGE este verb predicativ când înseamnă:


o A sosi: A ajuns la timp la gară.

A ÎNSEMNA este verb predicativ când înseamnă:


o A scrie, a nota, a pune semn: A însemnat reţeta de
prăjitură în carnet. A însemnat zilele în calendar. A
însemnat vitele care vor fi tăiate.

21
Aplicaţii:

1. Extrageţi separat verbele predicative, pe cele copulative şi pe


cele auxiliare:

a) ,, Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş-


Se iubesc...Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!”
( Mihai Eminescu, Înger şi demon)
b) ,, Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime […]”
(Mihai Eminescu, Floare-albastră)
c) ,, Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-apelor măriri,
Trecea cu barba albă- …”
(Mihai Eminescu, Împărat şi proletar)

d) ,, Departe sunt de tine şi singur lângă foc,


Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
…………………………………………………
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…”
(Mihai Eminescu, Departe sunt de tine…)

22
e) ,, Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.”
(Mihai Eminescu, Călin- file din poveste)
f) ,, La steaua care-a răsărit
E-o cale atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
(Mihai Eminescu, La steaua)

g) ,, Ne-om răzima capetele-unul de altul


Şi surâzând vom adormi sub înaltul,
Vechiul salcâm. –Astfel de noapte bogată,
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”
(Mihai Eminescu, Sara pe deal)
h) ,, E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.”
(Mihai Eminescu, Criticilor mei)
i) ,, Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag
Şi stinsele patemi
Le-or troieni căzând,
Uitarea întinzând
Pe singurătate-mi.
(Mihai Eminescu, Nu voi mormânt bogat)

2. Alcătuieşte enunţuri în care verbele a părea, a ajunge, a ieşi


şi a se face să aibă valoare predicativă, apoi copulativă.

3. Alege varianta corectă:

23
a. În enunţul ,, A nu-ţi iubi părinţii înseamnă rea-voinţă...”
(Seneca)
verbul înseamnă are valoare:
I. copulativă
II. predicativă

b. Enunţul ,, Uncheşul şi pădurea mi-au devenit foarte dragi


din aceste prime ceasuri” conţine:
I. un verb nepredicativ
II. două verbe nepredicative

c. În enunţul ,, A fost harnic, viteaz, dar e zgârcit şi are


avere...” (B.Şt. Dlavrancea) există:
I. două verbe nepredicative şi un verb predicativ
II. trei verbe nepredicative şi un verb predicativ
III. numai verbe nepredicative.

d. Fragmentul ,, În chipul acesta (copilul) ajunse voievod al


ogrăzii... Asemeni tuturor voievozilor a vrut să întreacă
hotarele care-i îngrădeau puterea. Astfel a ajuns în uliţă.”
( Ionel Teodoreanu, Uliţa copilăriei)
conţine:
1) verbul a ajunge cu valoare:
I. predicativă
II. copulativă
III. copulativă şi predicativă

2) a vrea cu valoare de
I. verb copulativ
II. verb auxiliar
III. verb predicativ

4. Precizaţi valorile morfologice ale verbului ,, a fi” în


enunţurile:

24
a) Eşti student.
b) I-am căutat pretutindeni, dar nu erau nicăieri.
c) Ce zi e pe data de 3 a lunii viitoare?
d) Să fi avut vârsta lui, eram acum în alt loc.
e) Fiind înţelept, a intuit totul.
f) De cât timp eşti aici?
g) E bine să ştii totul.
h) Cum e romanul?
i) Ai fi fost tu acolo fără s-o anunţi?
j) A fi văzut în acel loc nu e deloc o mândrie.
k) A vedea şi a fi văzut nu e acelaşi lucru.
l) Caietul va fi răsfoit de fiecare coleg.
m) A fi medic e o profesie de mare răspundere civică.

5. Seria care enumeră corect valorile verbului ,,a fi” din


versurile ,, aş fi putut împinge nopţile-ncremenite/ca pe-o
elice-naintând spre soare”, ,, Şi numai sentimentul acesta
îmi dă fericire, numai gândul că sunt şi că
eşti”(N.Stănescu) este:
a) copulativă, predicativă, predicativă;
b) auxiliară, copulativă, predicativă;
c) auxiliară, predicativă, predicativă.

6. Verbul a rămâne la modul gerunziu are valoare


copulativă în enunţul:
a) Rămânând la şcoală după ore, i-a ajutat pe colegii
care nu ştiau rezolva problema.
b) Rămânând corigent, a învăţat toată vara.

7. În enunţul ,, Cu calul ce ai şi cu vitejia ta, crez că ai să


izbuteşti” ( P.Ispirescu), verbul a avea are valoare:
a) predicativă, predicativă
b) auxiliară, predicativă

25
c) predicativă, auxiliară

8. Alcătuieşte enunţuri în care verbul a fi să aibă valoare:


a) copulativă:............................................................
b) predicativă:..........................................................
c) auxiliară: .............................................................

II.2. VERBE TRANZITIVE ŞI INTRANZITIVE

Tranzitivitatea este un criteriu de clasificare a verbelor,


după aptitudinea lor de a intra în relaţie cu un complement
direct (acesta indicând obiectul asupra căruia se exercită
acţiunea).
Necunoaşterea sau cunoaşterea aproximativă a acestei
probleme creează dificultăţi nu numai la nivelul analizei
morfologice a verbului, ci şi la nivelul analizei sintactice a
propoziţiei sau a frazei: confuzie între subiect, nume predicativ,
complement direct, complement indirect, precum şi între
subordonatele corespunzătoare lor.
Verbele tranzitive sunt cele apte de a intra în relaţie cu
cel puţin unul dintre tipurile de complement direct:
 al obiectului: a vedea ceva;
 al persoanei: a vedea pe cineva indiferent dacă această
aptitudine este actualizată în text sau nu.

Pentru anumite verbe tranzitive, prezenţa complementului


direct nu e obligatorie (Elevul învaţă bine), situaţie în care
vorbim de tranzitivitate absolută.
Unele verbe manifestă o dublă tranzitivitate, în sensul
că pot intra în relaţie cu ambele tipuri de complement direct, al

26
persoanei şi al nonpersoanei, fie simultan: a întreba pe cineva
c e v a, fie succesiv: a vedea pe cineva; a vedea c e v a.
Verbele dublu tranzitive sunt: a ruga, a întreba, a sfătui,
a învăţa, a povăţui, a anunţa, a asculta, a trece, a traversa, a
examina, a crede, a implora.
Celelalte verbe nu manifestă decât o tranzitivitate
simplă, monovalentă, ele neputând intra în relaţie decât cu un
singur tip de complement direct:
 fie al persoanei: a supăra pe cineva (nu şi c e v a);
 fie al nonpersoanei, al obiectului: a răspunde c e
v a (nu şi p e cineva).
ATENŢIE!
A nu se confunda complementul direct/ completiva
directă cu complementul indirect sau elementul predicativ
suplimentar, respectiv subordonatele corespunzătoare lor.
L-am ajutat la coborât/ să coboare. (complement
indirect/ completivă indirectă)
L-am văzut intrând/ că intra. (element predicativ
suplimentar/ predicativă suplimentară)

Intranzitivitatea reprezintă incapacitatea unui verb de a


fi regent pentru un complement direct.
Verbele intranzitive sunt verbele inapte de a intra în
relaţie cu un complement direct, din această categorie făcând
parte:
 verbele copulative: a fi, a deveni, a rămâne ş.a.; când
un verb din această categorie intră în relaţie cu ceva,
acest ceva este nume predicativ, şi nu complement
direct: Mihai este elev.
 verbele impersonale
 active: a burniţa, a ploua, a
trebui ş.a. sau
 reflexive: a se cuveni, a se
însera, a se zice ş.a.;

27
când un verb din această categorie intră în relaţie cu ceva, acest
ceva este subiect şi nu complement direct: Îmi trebuie o carte.
 verbele la diateza reflexivă, cu pronumele în
acuzativ: a se dumeri, a se gândi, a se zbate, a se
îmbogăţi, a se înnopta ş.a.; aceste verbe devin
intranzitive în caz că la diateza activă sunt tranzitive:
 a ruga pe cineva ceva (complemente directe, diateza
activă)
 a se ruga de cineva pentru ceva (complemente
indirecte, diateza reflexivă).

 verbele la diateza pasivă sau la pasivul reflexiv: a se


citi, a se confecţiona, a se construi ş.a.; ca şi în cazul
verbelor impersonale (în rândul cărora pot trece foarte
uşor, sub influenţa contextului), când un verb din
această categorie intră în relaţie cu ceva, acesta este
subiect şi nu complement direct: Se construieşte o
casă.
 verbele care exprimă mişcarea, deplasarea în spaţiu:
a fugi, a merge, a pleca, a veni, a zbura; starea: a
şedea, a dormi, a sta; existenţa: a vieţui, a fi, a exista.
 verbele care exprimă reacţii psihosomatice: a ofta, a
râde, a tremura, a tuşi, a sughiţa, a zâmbi, ş.a.
 verbele cu sens temporal: a dura.

OBSERVAŢII :
Tranzitivitatea unui verb depinde, în primul rând, de sensul
lexical al acestuia, acelaşi verb putând fi tranzitiv şi intranzitiv.

Ex. A ŢINE

 Tranzitiv : Ţine capul sus!


Îi ţine calea.
Ţine-l de vorbă!

28
Mă ţine un junghi.
Şedinţa o ţinem mâine.

 Intranzitiv: Ţine la mine.


Filmul ţine o oră.
Rezolvarea problemei nu ţine de
mine.
Cojocul ţine de cald.

Unele verbe intranzitive pot primi un complement direct în


anumite contexte şi cu modificarea sensului : trăieşte de azi pe
mâine, umblă încet, plânge cu hohote- intranzitive/ trăieşte
traiul, umblă multe drumuri, plânge râsul de astă-vară-
tranzitive.1
Aceste verbe sunt elemente regente pentru un complement
direct intern (substantivul are aceeaşi rădăcină cu verbul sau
este din aceeaşi sferă semantică): a visa un vis, a-şi trăi traiul,
a oua un ou, a lăcrima o lacrimă, a cânta un cântec.

Atenţie!

 Au diateză pasivă doar verbele tranzitive, cu excepţia


verbelor : a avea, a vrea, a durea, a ustura, a putea.
 În trecerea de la diateza activă la diateza pasivă, putem
vorbi de ,,intranzitivizare prin diateză”2 sau
intranzitivizare contextuală: verbele tranzitive la
diateza activă (Plimb câinele prin parc.) şi la diateza
reflexivă, cu pronume reflexiv în D. (Îmi plimb
câinele.), din momentul trecerii la diateza pasivă sau la
diateza reflexivă cu pronume reflexiv în Ac. devin
1
Andrei, M., Ghiţă, I., Limba română-Sinteze şi exerciţii, Ed.Corint,
Bucureşti, 1996, p.214
2
D.D.Draşoveanu, O categorie sintactică-unicitatea, în Cercetări de
lingvistică, XVII,1971,nr.2, p. 325-335

29
intranzitive (*Câinele este plimbat ceva. Mă plimb
ceva.)
 Verbele dublu tranzitive, prin pasivizare, îşi păstreză
unul dintre complementele directe: Elevul este învăţat
lecţia de către dascăl.
 Verbele tranzitive şi intranzitive pot trece dintr-o
categorie în alta, doar verbele copulative şi cele
impersonale fiind întotdeauna intranzitive.

Aplicaţii:
1. Identifică verbele, precizând dacă sunt tranzitive sau
intranzitive:

a) Scriitorul gândeşte un nou roman.


b) Copilul se gândeşte numai la joacă.
c) Ai cap ca să gândeşti cu el.
d) Desenele acelea nu-mi plac deloc.
e) Lui Radu îi place muzica populară.
f) Ionel o place pe Ioana.
g) Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!
h) Doarme profund, dar pretinde că nu visează.
i) Visează să cumpere o maşină.

2. Disociaţi verbele dublu tranzitive de cele cu un complement


direct unic:

a. N-aţi auzit un zgomot ciudat ?


b. Tu nu rogi niciodată nimic pe nimeni : doar porunceşti.
c. Mihai a învăţat lecţia foarte bine.
d. Învăţătorul i-a învăţat pe copii adunarea.
e. Vedea livezile de la marginea satului.
f. Şi-a băut laptele în grabă.
g. Pe Ana o cuprinse spaima.
h. Îl văd pe Matei.

30
i. A anunţat-o pe Mirela ceva important.

3. Subliniază cu o linie verbele tranzitive şi cu două linii pe


cele intranzitive:

a) ,, Mi-e greu să-mi părăsesc coliba, în care mi-am petrecut


viaţa şi mi-am crescut copiii, şi mă cuprinde un fel de
spaimă, când mă gândesc că rămâne singură întrânsa ; de
aceea, (…) Ana îmi părea prea tânără, prea aşezată, oarecum
prea blândă la fire şi-mi vine să râd când mi-o închipuiesc
cârciumăriţă.
(Ioan Slavici, Moara cu noroc)

b) ,, Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,


Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, şi în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simţim ca-n vis pe toate.
…………………………………………………….
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Işi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fară margini e în degetul lui mic…”
(Mihai Eminescu, Scrisoarea I)

c) ,, Iubind în taină am păstrat tăcere,


Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.”
(Mihai Eminescu, Iubind în taină…)
d) ,, Trecut-au ani ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară

31
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri.”
(Mihai Eminescu, Trecut-au anii…)

4. Acătuieşte enunţuri în care verbele a sări, a mulţumi, a face,


a alerga, a trece, a sufla să fie atât verbe tranzitive, cât şi
intranzitive.

II. 3. VERBE PERSONALE ŞI IMPERSONALE

Verbele personale sunt verbele care pot stabili o relaţie


sintactică cu un substantiv/ pronume în nominativ cu funcţie de
subiect, cu care se acordă în număr şi persoană.

Ex. : Sunt acasă. Citesc. (persoana I, singular)


Eşti norocos. Ai câştigat. (persoana a II-a, singular)
Cartea este lângă bancă. Elevul o ridică. (persoana
a III-a, singular).

Atenţie! Verbele personale au forme pentru toate persoanele,


singular şi plural.

Verbele impersonale exprimă o acţiune ce nu poate fi


atribuită unei persoane. Ele au o singură formă flexionară,
identică cu cea de persoana a III-a (sunt unipersonale prin
formă).

Verbele impersonale se împart în două categorii:


 verbe impersonale fără subiect: a fulgera, a se
însera, a ploua;
 verbe impersonale al căror subiect este:
 nonpersonal: Îmi trebuie cărţi.

32
 o propoziţie subiectivă: Trebuie să plec.
 verb la modul infinitiv: Îmi vine a zâmbi.
 verb la modul supin: Rămâne de cercetat.
 verb la modul gerunziu : Se vede fulgerând.

Atenţie !
 În afara verbelor impersonale propriu-zise (a burniţa, a
se înnora, a trebui, a durea, a-i păsa), există verbe
impersonale provenite din verbe active personale :
Ex. a rămâne
Elevul rămâne în clasă. (personal, predicativ)
Elevul a rămas repetent. (personal, copulativ)
Rămâne să ne întâlnim peste două ore. (impersonal,
predicativ)
Rămâne stabilit cum am discutat. (impersonal, copulativ)
 Aceste verbe impersonale intră în relaţie cu :
 un subiect gramatical abstract (nu este exprimat
printr-o parte de vorbire nume de persoană) care
răspunde la întrebarea CE?
Îl doare măseaua.
 o propoziţie cu valoarea unui subiect/ propoziţie
subiectivă: Îi place să citească.

Observaţii :

 Verbele impersonale pot fi însoţite de :

33
 pronume personale în dativ : a-i veni, a-i
plăcea, a-i conveni, a-i tihni, a-i prii, a-i
repugna ;
 pronume personale în acuzativ: a-l interesa, a-l
pasiona , a-l furnica, a-l costa, a-l enerva.

 Verbele impersonale au forme pentru toate diatezele:


 a trebui, a reieşi, a rezulta, a decurge, a durea, a-(i)
plăcea (să), a-(i) arde (să) (diateza activă)
 a se zice, a se cuveni, a se zvoni, a se povesti (diateza
reflexivă)
 a-i fi dat/ursit/menit/sortit/hărăzit/destinat (diateza
pasivă)

 Există şi locuţiuni verbale impersonale, cu regim de


subiective (are rost, îmi trece prin cap, îmi face
plăcere, îţi şade bine) sau de completivă indirectă (îmi
pare bine, îmi pare rău).

 Verbele şi locuţiunile verbale impersonale sunt şi


intranzitive.

 Unele verbe impersonale propriu-zise pot deveni


personale, modificându-şi sensul. Ele se personalizează
datorită sensului figurat, în acestă situaţie putând avea
subiect gramatical.
Ex. : L-a fulgerat cu privirea.
,, Înserează-mă pe mine,
Mă-nserez oricum.”
(Ana Blandiana)
 Verbele unipersonale ca a lătra, a cotcodăci combinate
cu subiecte exprimabile prin substantive personale
(paznic, femeie), implică, o dată cu metamorfozarea lor

34
în verbe personale, o conotaţie peiorativă, depreciativă,
deci caricaturizarea unor astfel de subiecte.

EXPRESII VERBALE IMPERSONALE

Expresiile verbale impersonale ca sens şi unipersonale


ca formă sunt combinaţii de cuvinte în structura cărora intră un
verb întotdeauna copulativ, impersonal şi intranzitiv şi un
adverb, adverb provenit din adjectiv prin conversiune, o
locuţiune adverbială sau un substantiv cu valoare
adverbială.
Aceste construcţii sunt compuse din elemente care nu
sunt fixe, precum locuţiunile verbale; de obicei, conţin două
elemente care sunt comutabile.

 este bine, este rău, este greu, este firesc, e de mirare,


e fără importanţă, e totuna, nu-i chip, e minune, e
lucru mare, e o prostie (să);
 pare normal (să), devine clar (că), pare de necrezut
(că), înseamnă ceva (să);
 e de ajuns, e de necrezut (că).

Aceste verbe impersonale pot apărea şi fără verbul


copulativ.

35
 bine (că), evident (că), minune (că), păcat (că).

Atenţie! Expresiile verbale impersonale sunt, din punct de


vedere sintactic, predicate nominale. În frază, sunt urmate de
propoziţii subiective.

A FI + NUME PREDICATIV
copulativ adverb (propriu-zis sau
impersonal provenit din altă parte)
intranzitiv verb la supin
substantiv

Expresiile verbale impersonale


 exprimă, din punct de vedere al sensului, posibilitatea,
probabilitatea, dorinţa, aprecierea, siguranţa.
 pot avea ca subiect un verb la infinitiv, la supin sau o
propoziţie.
,, E uşor a scrie versuri…”
(M. Eminescu- Criticilor mei)
,, E greu de făcut trebi de aceste…”
(I. Creangă)
,, E bine să te înduioşezi de nenorocirea pritenilor, dar e
mai bine să le vii în ajutor.”
(Voltaire)

ATENŢIE!
Pe lângă expresiile verbale impersonale alcătuite din
verbul ,,a fi” şi un alt cuvânt (adverb, verb la supin etc), în
limba română, există şi expresii verbale cu aspect
unipersonal, alcătuite din verbul a fi, o formă neaccentuată a
pronumelui personal în dativ şi un substantiv care exprimă o
stare sufletească sau fiziologică: mi-e sete, ne e frig, le e dor,
vă e milă, etc.

36
C.i. P.v. S
Vă e dor.
Le e milă.
Ne e foame.
Mi - e sete.

 Verbul a fi este predicativ, intranzitiv, unipersonal,


iar sintactic, predicat verbal.
 Substativele care exprimă stări sufleteşti sau fiziologice
sunt subiecte.
 Pronumele personale, forme neaccentuate în dativ sunt
complemente indirecte.
Aplicaţii

1. Precizează valoare personală/ impersonală a verbelor


subliniate :

Începu să plouă.
Începu să clipească, apoi deschise fereastra.

Rămâne acasă ca să termine ceea ce a început.


Rămâne stabilit să vă întâlniţi în acel loc.
Rămâne să vă vedeţi din nou peste trei zile.
Rămâne aşa cum îl ştii.

2. Subliniază verbele, indicând valoarea predicativă/


copulativă, personală/ impersonală.

,, E lesne bogatului a porunci, dar e greu săracului a


împlini” ( Folclor)

,, - Mai bine de cei care au murit. Nu mai duc nicio grijă.


- De murit e uşor. De trăit e mai greu..., dar trebuie să
trăim.”

37
( Zaharia Stancu, Desculţ)

,, E greu de făcut trebi de aceste, dar la o împărăţie..., nu


se mai bagă în seamă”
( Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb)

3. Alcătuieşte enunţuri în care verbul a merge să aibă


valoare personală şi impersonală.

III. FLEXIUNEA VERBULUI

Verbul este partea de vorbire care are flexiunea cea mai


bogată dintre toate părţile de vorbire. El dispune de
următoarele categorii flexionare:
 specifice: diateza, modul şi timpul;
 nespecifice: persoana (categorie întâlnită şi la
pronume) şi numărul (care apare la toate părţile de
vorbire flexibile).

Clasificarea verbelor în conjugări

În sens general, conjugare înseamnă flexiune verbală,


după diateză, mod, timp, persoană şi număr, iar în sens
particular acelaşi termen desemnează o grupă de verbe cu
anumite particularităţi de flexiune. Verbele româneşti se
clasifică în patru grupe sau conjugări, în al doilea sens al
termenului, după sufixul infinitivului.

 Conjugarea I cu sufixul ,,a”: a ceda, a cânta, a dansa;

38
 Conjugarea a II-a cu sufixul ,,ea”: a vedea, a părea, a
tăcea, a avea;
 Conjugarea a III-a cu sufixul ,,e”: a înţelege, a spune,
a petrece;
 Conjugarea a IV-a cu sufixul ,,i” sau ,,î” : a iubi, a urî,
a hotărî.

1. Verbele de conjugarea I au forma de infinitiv scurt


terminata în sufixul -a, iar pe aceea de infinitiv lung în sufixul
-are; ele se mai caracterizează prin sufixul de gerunziu ând şi
formează participiu în -at. O caracteristică importantă a acestor
verbe priveşte formele de persoana I singular, indicativ,
prezent, care - pentru unele - este identică cu rădăcina
infinitivului (a cânt/a - cânt, a lupt/a- lupt etc), iar pentru
altele, aceeaşi formă constă din rădăcină urmată de sufixul -ez
(a lucr/a- lucr/ez; a dans/a- dans/ez).

Atenţie!
Verbe ca a îngenunchea - îngenunchere, a veghea –
veghere, deşi au aparenţa unor infinitive de conjugarea a II-a,
sunt totuşi de conjugarea I, după cum arată formele lor de
persoana I, singular, indicativ, prezent: îngenunch/ez, vegh/ez.

2. Verbele de conjugarea a II-a au forma de infinitiv


scurt terminata în -ea şi pe aceea de infinitiv lung în -ere (cu
accent pe primul e); ele formează modul gerunziu cu sufixul
-ând, iar participiul cu –ut.
Exemple: a avea, a putea, a cădea, a tăcea, a vrea.

3. Verbele de conjugarea a III-a au forma de infinitiv


scurt terminată în -e şi pe aceea de infinitiv lung în -ere (fără
accent pe sufix); formează modul gerunziu cu sufixul -ând, iar

39
participiul - cu unul dintre sufixele -ut (a fac/e - făc/ut, a trec/e
- trec/ut), -t (a rup/e - rup/t, a fierb/e - fier/t), -pt (a coac/e -
co/pt, a frig/e - fri/pt) sau -s (a merg/e - mer/s, a spun/e -
spu/s).

4. Verbele de conjugarea a IV-a au forma de infinitiv


scurt terminata fie în -i (a gând/i), fie în -î (a hotăr/î), iar pe
aceea de infinitiv lung în -ire (gând/ire), respectiv în -âre
(hotăr/âre); formele lor de gerunziu se termină în sufixele -ind
(gând/ind) sau -ând (hotăr/ând), iar cele de participiu în -it
(gând/it) sau -ât (hotăr/ât). O caracteristică importantă a
acestor verbe priveşte forma de persoana I singular, indicativ,
prezent, care - pentru unele - coincide cu rădăcina infinitivului
(a fug/i -fug, a cobor/î - cobor), iar pentru altele, aceeaşi forma
adaugă rădăcinii sufixul -esc (a gând/i - gând/esc) sau -ăsc (a
hotăr/î - hotăr/ăsc).
Toate verbele cu care s-a exemplificat până aici sunt
regulate, în sensul că, în interiorul fiecărei conjugări, formele
lor de mod si de timp se construiesc cu sufixe identice, iar cele
de persoana şi număr - cu desinenţe identice. Eventualele
alternanţe fonetice care le afectează în conjugare nu constituie
neregularităţi.

Categoriile gramaticale ale verbului

Vebul este partea de vorbire care are flexiunea cea mai


bogată dintre toate părţile de vorbire. El dispune de
următoarele categorii flexionare:
 specifice: diateza, modul şi timpul;
 nespecifice(cele comune cu alte părţi de vorbire):
persoana, numărul.

I. DIATEZA

40
Este categoria gramaticală specifică verbului privitoare la
raportul dintre acţiune şi autorul ei, cu valorile: activă,
pasivă şi reflexivă.

1. Diateza activă arată că subiectul gramatical realizează


acţiunea, indiferent dacă efectul ei se repercutează sau nu
asupra altcuiva.
a. Diateza activă ,,propriu-zisă” nu dispune de mărci
specifice şi caracterizează aproape toate verbele şi locuţiunile
verbale din limba română: verbele active, verbele ,,meteo”,
verbele de mişcare, verbele impersonale, verbele copulative,
verbele transitive (o parte), verbele din structura locuţiunilor
verbale. Excepţie fac unele verbe care au formă doar pentru
diateza reflexivă: a se cuveni, a se întâmpla.

Ex.: Deschid ferestra. Ea trece pe lângă noi. Nu găsim


biletele. Pierdeaţi ades timpul cu aşa ceva? Nu aflaseră încă
vestea. Vino mai repede! Plouă. Poate conduce mai bine decât
noi. A ieşit trântind uşa. Am uitat parola. Nu putea să plece.

b. Diateza activă-pronominală- verbul este însoţit de


pronume reflexiv în D. sau Ac.
Pronumele reflexiv în D. care însoţeşte un verb la diateza
activă-pronominală are două funcţii sintactice: complement
indirect şi atribut pronominal în dativ (dativ posesiv).
Îşi repară un ceas. ( cui? lui) – complement indirect
Îşi repară ceasul. ( ceasul său) – atribut pronominal în
dativ
Pronumele reflexiv în Ac. care însoţeşte un verb la
diateza activă pronominală are funcţia sintactică de
complement direct.
Vă spălaţi. (pe cine? pe voi) Ne îmbrăcăm. (pe cine? pe
noi)
OBSERVAŢIE:

41
1. Pronumele reflexiv cu funcţia sintactică de
complement direct sau indirect poate fi înlocuit printr-un
pronume personal sau printr-un substantiv în acelaşi caz ; el nu
are rolul de marcă a diatezei reflexive, fiind deci o parte de
propoziţie distinctă.
Ex. : Fetiţa se îmbracă.
Fetiţa îl îmbracă.
Fetiţa îmbracă păpuşa.

Copilul îşi croieşte drum prin zăpadă.


Copilul îţi croieşte drum prin zăpadă.
Copilul croieşte prietenului său drum prin zăpadă.
2. În funcţie de valoarea sintactică a pronumelui reflexiv,
verbele pronominale (verbele la diateza activă însoţite de
pronume reflexive) pot fi grupate în :
 verbe pronominale obiective: subiectul face acţiunea
şi tot el o suportă, pronumele reflexiv având funcţia de
complement direct sau indirect.
Ex. : Mă spăl. Îşi croieşte cărare prin lanul de grâu.
 verbe pronominale reciproce: acţiunea este făcută
simultan de două sau mai multe subiecte, fiecare dintre
ele suferind efectele acţiunii celuilalt.
Ex. : Se iubesc. (unul pe altul)
Îşi dau bineţe. (unul altuia)
 verbe pronominale posesive: subiectul este posesor al
complementului direct al verbului; pronumele reflexiv
în dativ are funcţia de atribut pronominal şi poate fi
înlocuit cu un pronume posesiv.
Ex. : Fetiţa îşi şterge lacrimile. ( Şterge lacrimile sale.)
Ţi-ai luat umbrela? ( Ai luat umbrela ta?)

2. Diateza reflexivă se caracterizează prin prezenţa


pronumelui reflexiv care nu poate fi înlocuit cu un pronume
personal sau un substantiv în acelaşi caz. Astfel, în construcţia

42
mă gândesc nu este posibilă substituirea pronumelui reflexiv
mă prin pronume personal (*te gândesc). Pronumele reflexiv
are doar rolul de marcă morfologică a diatezei reflexive.
Reflexivul dinamic se construieşte cu pronume reflexiv în
acuzativ sau dativ: Se mândreşte cu rezultatele sale.
Îşi imaginează că va câştiga alegerile.
În acestă categorie intră verbe şi locuţiuni verbale ca: a se
mira, a se ruga, a se strădui, a-şi bate joc, a-şi închipui, a-şi
uita, a se strădui, a se căi.
Reflexivul impersonal, cu subiectul neexprimat, deoarece
interesează doar acţiunea, şi nu autorul ei, se construieşte cu
pronumele reflexiv în acuzativ: Se înnoptează. Nu se fumează!
Verbele reflexive cu caracter reflexiv obligatoriu sunt:
a. verbele/locuţiunile verbale care sunt întotdeauna
însoţite de pronumele reflexive se şi îşi/-şi : a se baza, a se
bucura, a se înnopta, a se cuveni, a se zvoni, a se întâmpla, a
se odihni, a-şi lua adio, a-şi bate joc, etc.
b. verbele care îşi modifică sensul dacă sunt însoţite de
morfemul se: a se găsi/ a găsi, a se uita/ a uita, a se califica/ a
califica, a se reflecta/ a reflecta etc.
c. verbele reflexive ca formă şi pasive ca sens:
se culeg- sunt culese (de către...)
Alături de acestă categorie, există verbe reflexive cu
caracter ,,împrumutat”, care din verbe active tranzitive au
devenit contextual verbe reflexive impersonale: se zice, se
aude, se crede, se zvoneşte, se înţelege, se poate etc.

3. Diateza pasivă arată că subiectul suportă acţiunea


realizată de obiectul devenit agent. Are structură analitică
(constă din forme compuse): verbul auxiliar a fi conjugat şi
forma de participiu a verbului predicativ.
Au diateză pasivă numai verbele tranzitive la diateza
activă; complementul direct devine prin pasivizare subiect,
iar subiectul devine complement de agent (complementul de

43
agent arată cine face acţiunea pe care o suferă subiectul
gramatical):
s. c.d.
Profesorul evaluează elevii.
s. c.de agent
Elevii sunt evaluaţi de profesor.

Prin pasivizare verbele active tranzitive devin


intranzitive, cu excepţia verbelor dublu tranzitive, care se pot
combina şi la diateza pasivă cu un complement direct.

c.d. c.d.
Profesorul anunţă pe elevi ceva.
c.d.
Elevii sunt anunţaţi de profesor ceva.

ATENŢIE!

1. Verbul auxiliar a fi îşi modifică forma după mod, timp,


persoană, număr, iar participiul se acordă în gen şi număr cu
subiectul gramatical.
Ex.: ,,Duşmănit vei fi de toate...” (Mihai Eminescu)
Castelul de nisip a fost construit în trei ore.

2. Verbele tranzitive a avea, a vrea, a durea, a ustura, a


putea nu pot fi pasivizate.
3. Verbul la diateza pasivă, dacă este la un mod personal,
are funcţia sintactică de predicat verbal.
4. La persoana a III-a, sensul pasiv poate fi exprimat şi
printr-o construcţie reflexiv-pasivă, formată cu pronumele
reflexiv se: Cartea se citeşte cu interes. Uşa se deschide încet.

44
Pot realiza construcţia reflexiv-pasivă numai verbele personale,
tranzitive, cu obiectul direct exprimat (Oricine citeşte cartea
cu interes).
5. Verbul la diateza pasivă poate fi confundat cu un
predicat nominal format din verbul copulativ a fi şi un nume
predicativ exprimat prin adjectiv participial (Casa a fost
vândută.). Omonimia morfologică dintre cele două construcţii
se rezolvă în context. Astfel, posibilitatea de a adăuga un
complement de agent sau/şi un complement circumstanţial de
timp (Casa a fost vândută atunci de proprietar), precum şi
posibilitatea substituţiei cu construcţia reflexiv-pasivă
sinonimă (Casa se vinde) subliniază sensul verbal pasiv al
construcţiei. În absenţa acestor determinări sau a subînţelegerii
lor, construcţia reprezintă un predicat nominal. În enunţul Casa
a fost vândută, nu cumpărată, intenţia este de a exprima ceva
(starea, caracteristica) despre subiect prin intermediul verbului
copulativ a fi.
6. Unele verbe la diateza activă au forme identice cu
forme ale diatezei active.
Ar fi certat pe oricine îi ieşea în cale. – diateza activă,
modul condiţional-optativ, timpul perfect
Dacă ar fi certat de tine, poate s-ar schimba ceva în
atitudinea lui. – diateza pasivă, modul condiţional-optativ,
timpul prezent.
Confuzia poate fi evitată dacă se au în vedere
următoarele aspecte :
 La diateza pasivă, subiectul nu face, ci suferă acţiunea
pe care o săvârşeşte altcineva (subiectul logic/
complementul de agent).
 La diateza pasivă, verbul este însoţit de un complement
de agent sau acesta poate fi subînţeles.
 La diateza pasivă, participiul verbului de conjugat se
acordă cu subiectul în gen şi număr.

45
7. Unele verbe nu au forme la diateza pasivă decât pentru
persoana a III-a: a secera, a citi, a croşeta, a ara, a împleti, a
fabrica, a depozita, a electrifica etc.
8. În enunţul Cărţile au fost plătite şi ambalate de către
prietenul său există două predicate verbale, deci două
propoziţii, verbul auxiliar a fi nefiind exprimat în predicatul ,,
(au fost) ambalate”.
9. Verbele şi expresiile verbale impersonale la diateza
pasivă sunt elemente regente pentru propoziţia subiectivă:
I-a fost hărăzit să trăiască 100 de ani.

II. MODUL ŞI TIMPUL

Modul este categoria gramaticală specifică verbului care


arată cum consideră vorbitorul acţiunea: reală, posibilă,
condiţionată, poruncită.
Timpul este categoria gramaticală care arată când se
realizează acţiunea în raport cu momentul vorbirii.
Modurile sunt:
 personale şi predicative – dacă verbele şi locuţiunile
verbale au forme distincte pentru exprimarea persoanei
şi îndeplinesc funcţia sintactică de predicat;
 nepersonale şi nepredicative – dacă nu exprimă
categoria persoanei şi nu îndeplinesc funcţia sintactică
de predicat.

Modurile personale / predicative

46
1. Modul INDICATIV exprimă o acţiune considerată de
vorbitor ca reală, sigură.
Această valoare de siguranţă poate fi nuanţată de prezenţa
unor adverbe sau conjuncţii, care pot atenua sau întări
caracterul cert al acţiunii. Astfel, în enunţul Dacă vei povesti,
conjuncţia subordonatoare dacă imprimă o nuanţă
condiţională, iar în Poate vei povesti, adverbul poate, o nuanţă
de îndoială.
Modul indicativ nu dispune de mărci formale specifice, iar
conjugarea verbelor se organizează în trei serii temporale:
prezent, trecut şi viitor.
Timpul PREZENT arată desfăşurarea acţiunii sau
manifestarea unei stări simultan cu momentul vorbirii.
Poate avea mai multe valori, unele dintre ele folosite cu
scop stilistic: prezentul istoric, utilizat mai ales în naraţiuni
sau descrieri pentru redarea sugestivă a faptelor, prezentul
etern (gnomic) care exprimă adevăruri considerate
permanente, prezentul iterativ ce exprimă repetarea unei
acţiuni la intervale regulate.
Ex. : ,, Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.”
(M. Eminescu)
- prezentul istoric care dinamizează acţiunea
Uneori se foloseşte cu valoarea viitorului Mâine mergem la
munte sau cu valoare imperativă Încui uşa şi nu dai drumul
nimănui.
Prezentul indicativ se formează din radicalul verbal şi
sufixul caracteristic –ez: dans/ez (pentru unele verbe de
conjugarea I), -esc şi –ăsc: priv/esc, hotăr/ăsc (pentru unele
verbe de conjugarea a IV-a) sau 0: spun, cobor (pentru celelate
verbe).
Timpul TRECUT exprimă anterioritatea acţiunii faţă de
momentul vorbirii şi include patru valori:

47
a. IMPERFECTUL exprimă o acţiune durativă în trecut,
neterminată în momentul la care se referă vorbirea.
,, Ea trecea prin frunza-n freamăt...” (M. Eminescu)
Poate exprima semnificaţii şi nuanţe temporale variate,
indicând:
 o acţiune iterativă: Când eram mici, bunica ne spunea
poveşti.
 o acţiune viitoare ,, Poftim de vezi, poimâine era întâi
aprilie şi mugurii nici habar n-aveau să dea.” ( I.Al.
Brătescu-Voineşti)
 cu valoare modală, în locul optativului pentru a
formula politicos o cerere, o rugăminte, o dorinţă:
Voiam să îţi cer un sfat.
 cu valoare de condiţional perfect Dacă tăceai, filozof
rămâneai.

Imperfectul se formează din radicalul verbal şi unul dintre


sufixele –a sau –ea: cântam, hotăram, citeam.

b. PERFECTUL SIMPLU exprimă o acţiune realizată


în trecut şi terminată de curând. Folosirea perfectului simplu
diferă în funcţie de variantele limbii:
 în limba literară se foloseşte ca timp al naraţiunii
,, Fata îşi suflecă mâinile, călcă lut şi lipi cuptiorul, îl
humui şi-l griji.” ( Ion Creagă)
 în vorbire se întâlneşte doar în anumite regiuni ale ţării
(Oltenia, Banat, Munţii Apuseni şi vestul Munteniei),
indicând acţiuni care s-au desfăşurat într-un trecut
foarte apropiat de momentul vorbirii, după somn
nocturn.

Sufixele gramaticale pentru perfect simplu sunt: -a-, -u-,


-se-, -i-, -î-: dansai, părui, înţelesei, dormii, hotărâi.

48
c. PERFECTUL COMPUS exprimă o acţiune realizată
şi terminată în trecut, cu o precizare nedefinită a momentului;
este alcătuit din verbul auxiliar a avea + participiul verbului
de conjugat.
Perfectul compus are şi forme arhaice, inverse, mai ales
în poezia populară ,, Jelui-m-aş şi n-am cui”.
Formele verbale de perfect compus pot avea şi alte valori
temporale, exprimând:
 acţiune viitoare: În câteva minute, am plecat.
 un adevăr general: Mereu a plouat mult în martie.

d. MAI MULT CA PERFECTUL exprimă o acţiune


trecută şi încheiată înaintea altei acţiuni trecute.
Sufixul gramatical caracteristic acestui timp este –se-,
care urmează după sufixul de perfect simplu tăcuse, înţelesese.
Într-o naraţiune, mai mult ca perfectul exprimă acţiuni
din planul secund.
ATENŢIE!
A nu se confunda perfectul simplu cu mai mult ca
perfectul, la verbele terminate la infinitiv în sufixul –e, cu
participiul în –s:
a merge – mersei- mersesem
a înţelege- înţelesei – înţelesesem

Timpul VIITOR exprimă o acţiune care se va petrece


după momentul vorbirii.
a. Viitorul se exprimă prin patru variante, fiecare dintre
ele compusă dintr-un auxiliar (a vrea sau a avea) şi un infinitiv
sau un conjunctiv: voi dansa, oi dansa, o să dansez, am să
dansez. Deşi aflate în relaţie de sinonimie, aceste variante se se
deosebesc după întrebuinţare:
 voi dansa reprezintă forma literară specifică scrisului,
având caracter livresc şi retoric;

49
 oi dansa, rezultată din prima, prin căderea consoanei v-
de la auxiliar, este folosită în limba vorbită, familiară,
având şi o nuanţă de nesiguranţă;
 să cânt, formată din o invariabil şi conjunctivul prezent
al verbului de conjugat, este general răspândită;
 am să cânt este o construcţie mai puţin sudată, în care
auxiliarul identic cu formele verbului omonim a avea,
îşi mai păstreză sensul lexical iniţial de necesitate.
Astfel, am să citesc o carte poate însemna şi voi citi, dar şi
trebuie să citesc; de asemenea, în cadrul acestei structuri,
auxiliarul poate apărea şi la imperfect: aveam să citesc, aveai
să citeşti etc, cu sensul de viitor în trecut: Peste două luni,
avea să o cunoască.
Viitorul are forme inverse, care sunt învechite şi apar
numai în limbajul poetic:
,, Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,
Ore întregi spuneţi-voi cât îmi eşti dragă”
(Mihai Eminescu)

b. Viitorul anterior exprimă o acţiune viitoare care se va


petrece şi va fi încheiată înaintea altei acţiuni viitoare. Sensul
temporal de acţiune posterioară încheiată înaintea altei acţiuni,
tot posterioare, se realizează numai în prezenţa unui reper
temporal de viitor:
,, După ce veţi fi trecut pe lângă casa lui Ion Creangă şi
veţi fi păşit peste apa subţire a Ozanei, veţi băga de seamă că
se vorbeşte mai puţin despre Ceahlău” (Geo Bogza)
Este alcătuit din verbul auxiliar a fi la viitor + participiul
verbului de conjugat.
Viitorul anterior este un timp verbal învechit care a fost
înlocuit în limba vorbită prin viitorul propriu-zis.

50
2. Modul CONJUNCTIV arată o acţiune posibilă,
realizabilă. Se formează cu ajutorul conjuncţiei să, care devine
marca lui gramaticală şi are două timpuri:
 prezentul exprimă o acţiune desfăşurată în prezent
sau viitor:
,, Să sărim în luntre mică
Îngânaţi de glas de ape,
Şi să scap din mână cârma
Şi lopeţile să-mi scape” (Mihai Eminescu)
 perfectul exprimă o acţiune desfăşurată în trecut:
,, O zi din viaţă să-mi fi dat” (Mihai Eminescu)
Conjunctivul perfect este alcătuit din conjuncţia să,
auxiliarul invariabil fi şi participiul verbului de conjugat.
Uneori, conjunctivul apare fără conjuncţia să:
,,Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul...” (Mihai
Eminescu)

3. Modul CONDIŢIONAL-OPTATIV exprimă acţiuni


posibile – a căror realizare depinde de o condiţie – sau acţiuni
dorite.
o condiţie: Dacă aş şti, ţi-aş spune.
o dorinţă: ,,De ar veni iarna, să te mai dau odată la
şcoală undeva – zice mama.” (Ion Creangă)
Modul condiţional-optativ are două timpuri:
Prezentul exprimă o acţiune desfăşurată în momentul
vorbirii sau în viitor:
,, De-aş fi, iubito, gingaşă floare
Ce creşte-n vale, lângă pârâu
Aş da şi roua şi mândrul soare
Pe-o rază dulce din ochiul tău.”
(Vasile Alecsandri)
Se formează din auxiliarul a avea şi infinitivul verbului
de conjugat.

51
Condiţionalul-optativ prezent are şi forme inverse, care
sunt folosite de obicei pentru a exprima:
 dorinţă: ,, Duce-m-aş în cale lungă,
Dor să nu mă mai ajungă.”
(Vasile Alecsandri)
 urare: ,, Fecior de crai, vedea-te-aş împărat!”
( Ion Creangă)
 un blestem: ,,-Arde-l-ar focul să-l ardă!”
(Zaharia Stancu)
Dacă între verbul de conjugat şi verbul auxiliar se
intercalează un pronume formă neaccentuată, forma inversă se
construieşte cu infinitivul scurt; când auxiliarul urmează
imediat după verbul de conjugat forma de condiţional-optativ
se construieşte cu infinitvul lung:
,, Închinare-aş şi n-am cui” (*** Toma Alimoş)
Perfectul exprimă o acţiune desfăşurată în trecut.
,, Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu puii
sănătoşi, iar jumătate să rămână cu puiul schilod.”
( I.Al.Brătescu-Voineşti)
Condiţionalul perfect este alcătuit din condiţionalul
prezent al auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat.

4. Modul IMPERATIV exprimă un îndemn, un sfat, o


poruncă, o rugăminte, acţiunea verbului fiind realizabilă.
,, Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund” ( Mihai Eminescu)
Are două forme:
 afirmativă
 negativă, alcătuită, la persoana a II-a singular, din
adverbul de negaţie nu şi verbul de conjugat la
modul infinitiv, iar la persoana a II-a plural din
adverbul nu şi imperativul afirmativ.

ATENŢIE!

52
1. Unele verbe au forme specifice la persoana a II-a,
singular: Vino! Piei! Fă! Zi! Du!
2. La marea majoritate a verbelor, persoana a II-a singular
a modului imperativ are aceeaşi formă cu persona a III-a,
singular a modului indicativ prezent.
Ex.: Lucrează tu! El lucrează.
3. Alte verbe au la persoana a II-a singular formă identică
cu aceeaşi persoană a indicativului prezent:
Treci tu! Tu treci.
4. Unele verbe de conjugarea a IV-a care au rădăcina
termiantă în i se scriu cu doi de i la imperativ, formă negativă.
Ex.: nu pustii!, nu te sfii!
5. Verbul a fi la imperativ persoana a II-a singular, formă
afirmativă are forma fii.

Modurile nepersonale / nepredicative

1. Modul INFINITIV exprimă numele acţiunii, al stării,


reprezentând forma cu care verbul apare în dicţionarele de
limba română.
Infinitivul are două forme:
a. formă scurtă:
 cu prepoziţia a:
,, E uşor a scrie versuri” (M.Eminescu)
 fără prepoziţie:
Pot scrie.

b. formă lungă – formată cu sufixul –re.


Forma lungă apare cu valoare verbală doar în formele
inverse ale condiţionalului-optativ prezent sau ale viitorului:
,, Închinare-aş şi n-am cui!
Închinar(e)-oi codrilor.” ( Toma Alimoş)
Când apare singură, forma lungă este substantivizată.

53
Plecarea fusese stabilită de mult timp.

Infinitivul are două timpuri:


 prezent – se formează cu morfemul (prepoziţia) a şi
sufixele care marcheză tipurile de conjugare: a, ea,
e, i/î
ex.: a căuta, a părea, a merge, a iubi, a urî
 perfect – se formează cu infinitivul verbului a fi şi
participiul verbului de conjugat.
Ex. : a fi căutat, a fi văzut, a fi citit

Infinitivul intră în alcătuirea următoarelor forme verbale:


 Viitor: voi lucra, vom coborî, vei merge.
 Condiţional-optativ prezent: aş lucra, ar vedea
 Imperativ formă negativă: nu alerga, nu pleca.

ATENŢIE!
1. Prepoziţia a poate sta lângă verb sau poate fi separată
prin intercalarea adverbului nu, care exprimă aspectul negativ
al verbului la infinitiv, prin adverbele mai, tot, prea sau prin
diferite forme neaccentuate ale pronumelui: a nu mai cerceta,
a-ţi aduce, a-i spune, a-l pregăti.
2. Infinitivul se foloseşte fără prepoziţia a în următoarele
construcţii: când este precedat de verbul a putea sau de verbul
a avea urmat de pronumele ce, cine sau de un adverb relativ.
Ex. : are ce citi, are cine citi, are când/unde/cum citi

Funcţiile sintactice ale verbului la modul infinitiv:

1. subiect: A ierta e uşor, a uita e greu.


2. nume predicativ: A învăţa înseamnă a te pregăti
pentru viaţă.
3. atribut verbal: Bucuria de a-l revedea era imensă.
4. complement direct: Poate dansa flamenco.

54
5. complement indirect: Era capabil a înţelege totul.
6. complement circumstanţial de mod: L-a privit fără a
clipi.
7. complement circumstanţial de timp: A plecat înainte
de a-i povesti întâmplarea.
8. complement circumstanţial de scop: A spus totul
pentru a-l motiva.

2. Modul GERUNZIU exprimă acţiunea în desfăşurare


sau încheiată sub forma unei caracteristici circumstanţiale şi se
formează cu ajutorul sufixelor –ind sau –ând.
Ex.: lucrând, privind, citind
Gerunziul are două forme:
 Afirmativă: văzând
 Negativă: nevăzând
Formele negative ale gerunziului se realizează cu prefixul
ne- cu sau fără adverbul mai: nevăzând/ nemaivăzând.
Urmat de un pronume, formă neaccentuată, de care se
leagă prin cratimă, gerunziul primeşte vocala u.

Funcţiile sintactice ale verbului la modul gerunziu:


1. subiect: Se auzea tunând.
2. atribut verbal: Mă privea cu ochii strălucind de
bucurie.
3. complement direct: Am auzit plângând.
4. complement indirect: Ne-am plictisit ascultând acea
melodie.
5. complement circumstanţial de timp: Privindu-l, a
realizat că îl cunoştea.
6. complement circumstanţial de mod: Mergea
şchiopătând spre casă.
7. complement circumstanţial de cauză: ,,Şi fiul
craiului... neîndrăznind a mai merge înainte, se
întoarnă ruşinat.” (Ion Creangă)

55
ATENŢIE!
1. Verbele a fi şi a şti păstreză pe –i înaintea sufixului
–ind, deci gerunziul acestor verbe se scrie cu doi ,,i”:
fiind, ştiind.
2. Gerunziul acordat în gen, număr şi caz cu substantivul
determiant devine adjectiv (gerunziul acordat) şi are funcţia
sintactică de atribut adjectival.
,, Noaptea vine-ncetişor
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde...” (Mihai Eminescu)

3. Modul PARTICIPIU exprimă o acţiune terminată şi


suferită de un obiect sau de o fiinţă (ca un rezultat, ca o
însuşire), sufixele specifice fiind –t şi –s. În funcţie de
conjugarea verbului, înaintea sufixului de participiu se poate
găsi sufixul de perfect simplu.
Participiul poate avea următoarele valori:
a. verbală, când intră în componenţa unor forme verbale
compuse ajutând la formarea modurilor şi timpurilor:
 indicativ, perfect compus: am citit
 indicativ, viitor anterior: voi fi citit
 conjunctiv, perfect: să fi citit
 condiţional-optativ, perfect: aş fi citit
 supin: de citit

b. adjectivală, când însoţeşte şi determină un substantiv, un


înlocuitor al acestuia sau un verb copulativ: cartea citită.
c. adverbială, atunci când determină un verb predicativ.
Profesorul explică desluşit. Eleva vorbeşte răguşit.
d. substantivală, când se articulează.
Tot păţitul e priceput.

56
4. Modul SUPIN denumeşte acţiunea (scopul sau
destinaţia ei) şi se formează din prepoziţiile de, după, la,
pentru şi participiul verbului de conjugat. Forma negativă se
obţine cu ajutorul prefixului ne-, adăugat participiului.
Ex.: de nespus, la scăldat, pentru ascultat.
Funcţiile sintactice ale verbelor la modul supin:
1. subiect: Este lesne de vândut, dar anevoie de
cumpărat.
2. atribut verbal: Lemnele de ars erau în faţa uşii.
3. nume predicativ: Lemnele erau de ars.
3. complement direct: Are mult de citit.
4. complement indirect: S-a săturat de umblat prin
pădure.
5. complement circumstanţial de scop: Umblă după cules
flori.
6. complement circumstanţial de loc: A dus vitele la
păscut.
ATENŢIE!
După verbele impersonale: a trebui, a se cuveni, supinul
se foloseşte, uneori, fără prepoziţie.
Ex.: Trebuie mişcat încet.

PERSOANA ŞI NUMĂRUL

Categoria persoanei la verb cuprinde, la fel ca la


pronume, trei termeni: persoana I, a II-a, a III-a, fiecare dintre
ele având forme distincte pentru singular şi plural: văd/ vedem,
vei citi/ veţi citi, dansă/ dansară.
Valorile de persoană şi număr se exprimă prin acelaşi
morfem; astfel, desinenţa –şi din văzuşi marchează persoana a
II-a singular , opunându-se persoanei a II-a plural, marcată prin
–ţi.
În raport cu categoria gramaticală a persoanei, verbele se
clasifică în:

57
 verbe personale (care pot realiza distincţii
flexionare pentru cele trei persoane)
 verbe impersonale, care nu pot realiza aceste
distincţii, apărând numai la persoana a III-a:
ninge, trebuie, doare etc. Impersonale prin
conţinut, aceste verbe au doar formă pentru
persoana a III-a , fiind deci unipersonale prin
forme.
Categoria gramaticală a persoanei constituie un criteriu
de clasificare a modurilor în moduri personale şi moduri
nepersonale. O situaţie aparte are conjunctivul perfect, care
este o formă verbală invariabilă în raport cu numărul şi
persoana, încadrarea lui printre modurile personale fiind
motivată de relaţia cu conjunctivul prezent, care este un mod
personal. Imperativul are forme doar pentru persoana a II-a,
singular şi plural.
Cu valoare expresivă, uneori, persoana a III-a apare în
locul persoanei I ,,Să-i dea mama băieţelului zăhărel?”
(I.L.Caragiale)
Persoana şi numărul se exprimă prin desinenţe, care la
formele verbale simple se adaugă după sufixul gramatical:
dans-a-m ; la formele verbale compuse, persoana şi numărul
sunt exprimate de desinenţele auxiliarului: am dansat, ai
dansat. Desinţele pot fi pozitive, ca în exemplele anterioare,
dar şi negative: dans-a-0.
La indicativ prezent, la persoana I desinenţa este de
regulă 0 : dansez, tac, merg, iubesc, -u : umbl-u sau -i: întîrzi-i;
la persoana a II-a, desinenţa este întotdeauna -i: dansez-i,
merg-i, iubeşt-i; persoana a III-a singular are desinenţa -ă :
danseaz-ă sau -e : fug-e, întîrzi-e.
La persoanele I şi a II-a plural desinenţele sînt –m şi,
respectiv, -ţi, comune tuturor verbelor, indiferent de conjugare:
dansă-m/dansa-ţi, merge-m/ merge-ţi, iubi-m/iubi-ţi.

58
Persoana a III-a plural este identică (omonimă) fie cu
persoana a III-a singular : ei dansează - el dansează, fie cu
persoana I singular ei merg-eu merg. În paradigma indicativului
prezent întâlnim deci două omonimii personale.
La imperfect, desinenţele -m, -i, 0, m, -ţi, -u sînt comune
tuturor verbelor : lucra-m, lucra-i, lucra-0, lucra-m, lucra-ţi,
lucra-u ;omonimia desinenţială dintre persoana I singular şi
persoana I plural: eu cântam - noi cântam, eu dormeam - noi
dormeam este, de asemenea, generală.
Perfectul simplu are următoarele desinenţe: -i, -şi, -0,
-m, -ţi, -0 (lucra-i, lucra-şi, lucră-0, lucra-ră-m, lucra-ră-ţi,
lucra-ră-0), comune tuturor verbelor. La plural apare şi sufixul
–ră.
La mai mult ca perfect există aceleaşi desinenţe ca la
perfectul simplu, cu excepţia persoanei I singular -m, -şi, -0,
-m, -ţi, -0 : cântase-m, cântase-şi, cântase-0, cântase-ră-m,
cântase-ră-ţi, cântase-ră-0.
În structura variantei de viitor literar, formele auxiliarului
a vrea diferă de cele ale verbului predicativ, cu excepţia
persoanei a III-a plural: voi, vei, va, vom , veţi, vor (dansa); în
cazul variantei de viitor cu auxiliarul a avea (am să cânt),
acesta este identic cu verbul predicativ a avea.
La conjunctiv prezent, desinenţele sînt aceleaşi ca la
indicativ prezent: dansez/ să dansez; dansezi/ să dansezi cu
excepţia persoanei a III-a, care are desinenţe proprii: el
dansează/ el să danseze.
Conjunctivul prezintă omonimia între persoanele a III-a
singular şi plural la toate categoriile de verbe : el să lucreze - ei
să lucreze.
Categoria gramaticală a numărului se exprimă:
 fie împreună cu persoana: (Eu) citesc. (Noi) citim.
 fie împreună cu genul sau cazul la participiu:
frunze îngăbenite, copaci desfrunziţi etc.

59
În cazul necorespondenţei dintre numărul gramatical şi
cel real, situaţiile cele mai frecvente sunt cele de folosire a
pluralului în locul singularului pentru a exprima:
 respectul faţă de o persoană (pluralul
politeţii): Domnule Decan, Vă rog să binevoiţi...
 autoritatea funcţiei exercitate de cineva
(pluralul autorităţii): Noi, primarul oraşului X,
decidem...
 autorul unei lucrări, al unei opere (pluralul
autorului): În această lucrare, ne-am propus să...
 modestia sau ironia: Suntem om cu
judecată...
S-avem iertare!

Aplicaţii:

1. Identifică diateza verbelor din următoarele enunţuri:


a. Când m-ai întâlnit, nu te-ai gândit la tot ceea ce trebuia
să-mi spui.
b. Îşi reproşa că nu fusese atent la ceea ce i-ai povestit.
c. Du-te la pârâu ca să te speli pe mâini şi să umpli plosca
cu apă.
d. În depărtare se zăreau pomi desfrunziţi.
e. Adu-ţi aminte de vremurile copilăriei şi le vei păstra
mereu în suflet.
f. Se vorbea despre o excursie în Maramureş.
g. Fusese salutat de cei prezenţi, deşi nu îi întâlnise
niciodată.
h. Ia-ţi fularul şi mănuşile pentru că s-a făcut foarte frig.
i. Era certat de părinţi şi răsfăţat de bunici.
j. Cafeaua se îndulceşte cu zahăr sau miere.
l. Nu şi-a dorit să fie înscris pe lista celor care urmau să
plece în excursie.

60
m. A fost sfătuit să te caute pentru că erai cel apreciat de
toată adunarea.
n. E adevărat că nu te-ai schimbat deloc?

2. Extrage verbele, indicând diateza şi mărcile formale


proprii fiecăreia:
a. ,, Şi totul se prăbuşi. Nu se mai văzu decât pe ea însăşi în
fundul bărcii, fără Condrat. Se strigă pe sine. Nu se vedea
nimic, nu era nimic.” (Şt. Bănulescu)

b. ,, Bade, Ioane, m-aş gândi să-ţi fac


Un cântec nou, de ţi-ar mai fi pe plac.
Dă-ţi de la buze buciumul deoparte,
Că sună prea departe.
Eu ţi-aş cânta muţeşte, cu slove ca de carte.”
( Tudor Anghezi)
c. ,, Pentru ca ei să nu găsească noi ascunzători, să se teamă
în permanenţă, în fiecare zi sunt luaţi câte zece oameni la
întâmplare şi trecuţi într-o cameră alăturată, unde sunt
percheziţionaţi până la piele.” ( Geo Bogza)
d. Întrebările s-au alcătuit, s-au aprobat de toată adunarea şi
mi-au fost încredinţate.
e. ,,Într-o bună dimineaţă Porojan a fost dat pe mâna unui
brutar pentru ca să înveţe a plămădi pâini, colaci, cozonaci
etc, şi eu am fost trimis la pensionul d-lui Victor Cuenim ca să
învăţ tot ce se învăţa pe atunce.” ( Vasile Alecsandri)
f. ,, Hagiul tremură şi morfoleşte o bucăţică de pâine. Fiori
reci îl trec prin şira spinării. Nu-şi mai simte picioarele din
tălpi până la genunchi.” ( B. Şt. Delavrancea)
g. ,, Sultan-Soliman a poruncit să fie ridicat din cortul său
leşul palid şi să fie lepădat spre marginea taberei, ca să se
îndestuleze de vederea lui oştile.” ( Mihail Sadoveanu)
h. ,,La Gheboşi, fu deşteptat de un spectacol feeric. În bătaia
splendidă a lunii, întinderi mari de peisaj alcătuiau un smârc

61
ingenios. Smârcul era compus dintr-o infinitate de mici
bazinuri perfect circulare. Broaştele orăcăiau de aproape şi de
departe şi cântecul lor fu înregistrat de Adam Celăreanu ca un
concert delicios.” ( George Călinescu)

3. Precizează modul şi timpul verbelor din textele:


a. ,, Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ţi faci coşciug
din el, Ilie! Că atâta aveam şi eu şi te repezişi să-l tai şi să-l
vinzi, tăia-te-ar cinenutrebuie şi te-ar lovi vărsatul ăla mare.”
( Marin Preda)
b. ,, Trecut-au anii ca nouri lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară
Că nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri.” (Mihai Eminescu)

c. ,, De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i


duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu, zise fiul craiului.”
(Ion Creangă)
d. ,, Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată. ” ( Mihai Eminescu)
e. ,, Fă-te, suflete copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri
Ca să poţi să te mai bucuri.” ( Tudor Arghezi)
f. ,, Mamă, bate-mă, ucide-mă, spânzură-mă, fă ce vrei cu
mine, numai dă-mi ceva de mâncare că mor de foame.”
( Ion Creangă)
g. ,, ...n-am să mă mai întorc, să ştiu bine că m-oi întâlni cu
moartea în drum. ” (Ion Creangă)
h. ,, Tată moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să
zbor sus de tot.” (B.Şt.Delavrancea)
i. ,, Duce-m-aş în cale lungă,
Dor să nu mă mai ajungă.” (Vasile Alecsandri)

62
j. ,, Să iasă în faţă – a strigat colonelul- toţi acei care au
luat parte la răscoală.” ( Zaharia Stancu)
k. ,, Aho, aho, copii argaţi
Staţi puţin şi nu mânaţi!
De urat am mai ura,
Dar ni-i teamă c-o-nsera.” ( Pluguşorul)

4. Subliniază verbele la timpul imperfect, apoi identifică


forma de perfect simplu şi mai mult ca perfect, păstrând
neschimbate persoana şi numărul:

,, Îi sărutam mâna. Ea îmi da părul în sus şi mă săruta pe


frunte. Ne duceam la umbra dudului din fundul grădinii.
Ea îşi înfingea furca cu caierul de in în brâu şi începea să
tragă şi să răsucească un fir lung şi subţire. Eu mă culcam
pe spate şi lăsam alene capul în poala ei.”
(B. Şt. Delavrancea, Bunica)
5. Subliniază verbele la moduri nepersonale, precizând
funcţia sintactică:
,, De făcut nu este greu, dar ce este de făcut când nu ai
chef a face un lucru-zise bătrânica cu nasul ca de scorpie.
După cum văz eu, flăcăule, nu mă poţi ajuta cu nimic. În
sinea lui, flăcăul se pomeni a gândi că seamănă cu muma
pădurii şi nu merită a fi ajutată.”
(***basm popular)

,, Când este vorba de a se crea o ortografie, nu rămâne


de ales decât între sistemul etimologic sau cel fonetic.”
(O. Desuşianu)
,, A fi creator de limbă, a inventa un grai, vrea să zică în
fond a-ţi depăşi jargonul tău prozaic, a te pune în
comunicaţie cu poporul, a nu scoate nimic, ci a absorbi cât
mai multe elemente de expresie.” ( G. Călinescu)

63
,, Şi tocmai când eram hotărât a spune mamei aceste,
iaca şi soarele răsare” (I. Creangă)

,, Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî


pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru a mă
rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei...” ( V. Alecsandri)

,, A se bate însemna a călca legea, însemna a-şi pune


viaţa în primejdie, însemna a şi-l face dintr-odată duşman pe
un ministru mai puternic decât însuşi regele...” (Al. Dumas)

6. Scrie forma pentru modul gerunziu a următoarelor


verbe: a agrea, a crea, a fi, a avea, a coase, a cosi, a crede, a
hotărî, a mirosi, a interzice, a frâna, a merge, a sta, a
sfărâma.

7. Grupează verbele din fragmentele de mai jos, după cele


patru conjugări:
a. ,, Dumbrava rămase iar tăcută în fumul ei de lumină,
ca un vis, şi duduca Lizuca aştepta cu inima bătând şi cu ochii
aţintiţi. Şi deodată clipiră candele verzi de licurici în două
şiraguri, şi văzu pajiştea de flori deschisă către un perete de
stâncă.” ( Mihail Sadoveanu)

b. ,, De treci codri de aramă, de departe vezi albind


Ş-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint.
Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt,
Flori albastre tremur ude în văzduhul tămâiet.”
( Mihai Eminescu)
8. Trece verbele de mai jos la forma verbală precizată în
paranteză:
a crea ( persoana a III-a, singular, indicativ, prezent)
a fi ( imperativ, formă negativă şi afirmativă, singular şi
plural)

64
a părea ( persoana I, singular, indicativ, viitor)
a-i plăcea ( persoana a III-a, plural, condiţional-optativ,
prezent)
a înţelege ( persoana a II-a, singural şi plural, indicativ,
perfect simplu)
a ţine (persoana a II-a, singular, conjunctiv, prezent)
a coace ( persoana I, singular, indicativ, perfect simplu)
9. Alcătuieşte enunţuri care să evidenţieze sensul
următoarelor verbe, în funcţie de diateză: a cădea-a se cădea,
a uita-a se uita, a îndoi-a se îndoi, a afla-a se aflaa pleca-a se
pleca.
10. Alcătuieşte enunţuri în care verbul a citi, la modul
gerunziu, să îndeplinească următoarele funcţii sintactice:
atribut verbal, complement direct, complement indirect,
complement circumstanţial de cauză, de mod şi de timp.

11. Completează desenele de mai jos cu forme verbale


corespunzătoare fiecărui mod şi timp:

Imperfect Perfect
Perfect compus
simplu

65
Imperativ

Viitor
Mai mult a merge popular
ca perfect persoana a II-
a plural

Conjunctiv, Imperativ Condiţional-


prezent optativ,
prezent

12. Construieşte câte o propoziţie cu predicat exprimat


prin verb la modul imperativ care să exprime:
 poruncă:............................................................................
 un îndemn ........................................................................
 un sfat...............................................................................
 urare.................................................................................

13. Uneşte verbul din coloana A cu analiza


corespunzătoare din coloana B:
A B
cântau gerunziu, diateza reflexivă
păruşi indicativ, viitor anterior
a micşora indicativ, perfect simplu, pers. a II-a
gândindu-se indicativ, viitor popular

66
de cules supin
aş fi dansat infinitiv, prezent
se zice indicativ, viitor
vom fi citit indicativ, imperfect
dorind conjunctiv, prezent
înţelese gerunziu
văzuse indicativ, prezent
o să mergem indicativ, perfect simplu
voi călători indicativ, mai mult ca perfect
să spună condiţional-optativ, perfect

14. Verbul la infinitiv este complement direct în enunţul:


a. Este uşor a scrie cu litere arabe.
b. Dorinţa de a-i scrie era imensă.
c. Pot scrie cu litere arabe.

15. Verbul subliniat din enunţul L-ai observat? este la


modul:
a) indicativ
b) condiţional-optativ
c) infinitiv

16. În enunţul Voi fi învăţat şi eu poezia aceasta cândva.


verbul este la diateza:
a. activă
b. pasivă

17. Verbul la modul supin este subiect în propoziţia:


a) Am de citit.
b) S-a apucat de citit.
c) E greu de citit.
18. Alege seria corectă:
a) creând, agreând
b) creind, agreind

67
şi
c) creăm, agreăm
d) creem, agreem

19. Verbul vor din enunţul Vor ajunge la timp. este verb:
a) auxiliar
b) predicativ
c) copulativ

20. În enunţul Dincolo de coşurile fumegânde se zărea


marginea pădurii, cuvântul subliniat are valoarea
morfologică de .........................şi funcţia sintactică
de ......................... .

21. Citeşte cu atenţie afirmaţiile de mai jos. Dacă


apreciezi că afirmaţia este adevărată, încercuieşte litera A,
iar dacă o consideri falsă, încercuieşte litera F.
a. A F Verbele copulative şi auxiliare sunt verbe
nepredicative.
b. A F Verbele la moduri nepersonale au funcţia
sintactică de predicat nominal.
c. A F Modurile conjunctiv şi condiţional-optativ
au două timpuri: prezent şi viitor.
d. A F Verbele la modul participiu se termină cu t
sau –s.
e. A F Verbul mergând este predicativ.
22. În enunţul Îşi pieptăna părul, verbul este la diateza:
a) activă
b) reflexivă
c) activă-pronominală

23. Citeşte cu atenţie versurile:


,, Jupiter e galben şi Hera/ cea minunată e argintie”
,, E un dans, iubito, al sentimentelor”

68
,, E o-ntâmplare a fiinţei mele...”
,,Ce bine că eşti, ce mirare că sunt” (N. Stănescu)
Seria care enumeră corect valorile verbelor subliniate
este:
a) copulativă, copulativă, copulativă, copulativă,
predicativă, copulativă;
b) copulativă, copulativă, predicativă, copulativă,
predicativă, predicativă;
c) copulativă, copulativă, copulativă, copulativă,
predicativă, predicativă.

24. Seria care menţionează corect caracterul


tranzitiv/intranzitiv al verbelor din versurile ,,Poate că sunt
mult prea aproape ca să mă vezi,/dar şi acesta e altceva decât
nimic” (N. Stănescu) este:
a) tranzitiv, tranzitiv, intranzitiv;
b) intranzitiv, tranzitiv, tranzitiv;
c) intranzitiv, tranzitiv, intranzitiv.
25. Seria care enumeră corect diateza verbelor din
versurile ,,Ieşi din cort, pritene, să stăm faţă în faţă, privindu-
ne, să tăcem împreună, mereu întrebându-ne în sine celălat
dacă e” (N. Stănescu) este:
a) activă, activă, reflexivă, activă, reflexivă, activă;
b) activă, activă, activă, activă, reflexivă, activă;
c) activă, activă, activ-pronominală, activă, activ
pronominală, activă.
IV. SCHIMBAREA VALORII GRAMATICALE

Verbul poate dobândi în context alte valori morfologice:


1. infinitivul lung poate deveni substantiv:
,, Ca visul e cântarea ce-o-ntoarnă Eol dulce”
(M. Eminescu)
2. participiul poate avea valoare:

69
 adjectivală: carte citită-cărţi citite. Ca adjectiv,
participiul are caracteristicile acestei părţi de vorbire
(flexiune în raport cu genul, numărul şi cazul, grade de
comparaţie – cel mai iubit dintre pământeni- şi se poate
deriva cu prefixul negativ –ne: carte necitită)
 adverbială: Eleva vorbeşte răguşit.
Vorbeau şoptit.
 substantivală: Tot păţitul e priceput.
Nemulţumitului i se ia darul.
(substantivizarea cu ajutorul articolului hotărât)
Cei aleşi vor sosi inaintea lor.
(substantivizarea cu ajutorul articolului adjectival)
Vorbeau despre un păgubit.
(substantivizarea cu ajutorul articolului nehotărât)
3. gerunziul poate deveni
 adjectiv (gerunziul acordat): rană sângerândă,
ordine crescândă, frunze tremurânde;
 substantiv: suferindul, intrândul casei;
4. supinul poate dobândi
 valoare substantivală: Udatul florilor îi făcea
plăcere.
 valoare adverbială: S-a întors pe înserat.

Aplicaţii:
1. Precizează valoarea morfologică şi funcţia sintactică a
cuvintelor subliniate:
a. Mâinile tremurânde trădează emoţia copilului.
b. Au fost strigaţi în ordine crescândă.
c. Vorbeşte-mi lămurit!

70
d. ,, Noaptea vine-ncetişor
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde...” (M. Eminescu)
e. ,, Căci morţi sunt cei muriţi...” (M. Eminescu)
f. ,,După horă, ştia ea ce urma, luatul batistei şi
fluieratul seara la poartă.” ( M. Preda)
g. ,, Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,
Copii mărunţi, şi mame, şi fete displetite.”
(Vasile Alecsandri)
h. Sculatul de dimineaţă e sănătos.
i. Mersul pe vârfuri e obositor.
j. Onoare celor învinşi!

2. Alcătuieşte enunţuri în care să existe:


 substantiv provenit din participiu;
 adjectiv provenit din gerunziu;
 adverb provenit din participiu;
 substantiv provenit din gerunziu;
 adjectiv provenit din participiu;
 substantiv provenit din supin.

V. VALORI STILISTICE ALE PREZENTULUI ŞI


IMPERFECTULUI
Verbul reprezintă o sursă deosebită de expresivitate
artistică, nu doar la nivel semantic, ci şi în ceea ce priveşte
categoriile gramaticale specifice: timpurile, modurile,
persoanele.

71
În stilul beletristic, gradul cel mai înalt de complexitate îl
dezvoltă timpul ,, stilul beletristic îşi defineşte specificul prin
constituirea timpului gramatical într-o categorie narativă,
implicând un alt sistem de opoziţii: timpul naraţiunii (al
personajelor, al evenimentelor), timpul narării (al naratorului,
care poate fi prospectiv, retrospectiv, sincronic), timpul
receptării (al cititorului, care se poate sincroniza cu celelalte
două sau poate rămâne detaşat de ele).” ( D.Irimia)
Prezentul este un timp ce poate asuma mai multe valori,
îndeplinind mai multe funcţii discursive. Prin acestă formă
verbală se dezvoltă atât cel mai bogat registru semantic, cât şi
un sens pantemporal, acoperind funcţional cele trei perspective
temporale: trecut, prezent şi viitor. ,,Prezentul este, prin
excelenţă, timpul gramatical în sfera căruia se interferează,
până la suprapunere, cele trei temporalităţi ale timpului
artistic (a enunţării, a textului şi a receptării).” (D.Irimia)
Diversele variante pe care le îmbracă acest timp
evidenţiază specializarea lui, în primul rând, pentru marcarea
prim-planului.
Prezentul narativ presupune o suprapunere a timpului
narării şi timpului evenimentelor narate, deci o perspectivă
sincronică; subconştient cele două niveluri ale temporalităţii
intră în rezonanţă cu timpul lecturii, generându-se astfel o
temporalitate coincidentă, în care se întâlnesc naratorul,
personajele şi receptorul: ,,scriitorul aduce timpul naraţiunii în
timpul cititorului” (D. Irimia) Prezentul narativ dinamizează
acţiunea şi induce cititorului impresia participării directe la
evenimentele istorisite, creând iluzia că acestea sunt relatate pe
măsură ce se desfăşoară : ,, Deasupra ta, întâia explozie îţi
sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ.
Animalic, oamenii se strâng unii în alţii, iar cel de la
picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic
omenesc în noi.” (C. Petrescu)

72
În creaţiile lirice şi în poezia epică în care lirismul se
suprapune peste un scenariu narativ, formele verbale de prezent
favorizează ,,anularea hotarelor semantic-temporale specifice”
(D. Irimia) şi creează un efect stilistic deosebit situaţiei sau
experienţei de cunoaştere surprinse în desfăşurare: ,, El zboară,
gând purtat de dor, / Pân’ piere totul, totul;/ Şi unde-ajunge
nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaşte/ Şi vremea-ncearcă în
zadar/ Din goluri a se naşte” (M.Eminescu)
Folosirea prezentului pentru a descrie evenimente din
planul temporal al trecutului are deci un efect deosebit asupra
cititorului, transpunându-l în trecut, creându-i iluzia de martor
ocular al evenimentelor descrise, actualizând evenimentele
indiferent de vechimea lor.
Prezentul istoric presupune o sincronizare, în mod
conştient, a timpului naraţiunii cu timpul narării, apoi şi cu
timpul receptării, realizându-se astfel un efect de suprapunere
în actul comunicării. Acestă formă verbală conferă naraţiunii o
tentă subiectivă deoarece naratorul ,, plasticizează discursul,
dinamizând şi sensibilizând imaginea evenimentelor petrecute
în trecut prin situarea lor în prezent” (D.Irimia), efectul
stilistic obţinut fiind sporirea dinamismului, atât cititorul, cât şi
naratorul devenind martorii evenimentelor narate. Dorinţa de a
crea impresia unei participări directe, ,, vizuale” la procesul
desfăşurării evenimentelor, mai ales dacă naraţiunea se
derulează la persoana I, motivează preferinţa autorilor pentru
prezentul istoric. Un maestru în utilizarea prezentului istoric se
dovedeşte Nicolae Bălcescu, care în Istoria românilor supt
Mihai-Voievod Viteazul, alternează formele de prezent cu cele
de trecut în descrierea luptei de la Călugăreni, pentru a obţine ,,
impresia adâncimii în tablou, a succesiunii basoreliefice de
planuri” prin aşezarea în ,,clara lumină a prezentului” a
acţiunilor voievodului român, pe când cele ale lui Sinan sunt
evocate prin forme verbale ale trecutului. Atfel prin tehnica
basoreliefului, figura şi faptele lui Mihai Viteazul sunt puse în

73
contrast cu cele ale adversarului şi cu ,,acţiunile conexe care
sunt împinse în penumbra trecutului” (T.Vianu)
,, Mihai se grăbeşte, trece Dunărea, îşi îndeamnă oştile, care
năvălesc asupra turcilor şi îi ucid sau îi prind mai pe toţi. ...
Dar Hassan-Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe
picioare de groază.” (N. Bălcescu)
Trecerea de la forme temporale de trecut la timpul prezent
se produce în momentele de tensiune ale naraţiunii astfel când
naratorul pare a vedea aievea, astfel încât acţiunile, deşi
trecute, sunt vizualizate, motiv pentru care prezentul istoric a
fost numit şi ,,prezent de intensitate vizual” (L.I.Cisneros) sau
,,prezent pictural” (L.Gosselin)
Prezentul etern/ atemporal reprezintă mijlocul prin care
timpul naraţiunii, al narării şi al receptării ,,se înscriu într-un
continuum temporal, fără început şi fără sfârşit, perceput din
perspectivă cosmică sau metafizică”. (M.Got) Valoarea
expresivă este dată de înscrierea fenomenalului într-o
perspectivă universală, încadrarea experienţei individuale, a
evenimentului particular într-un tipar mitic. Prezentul etern are
rol de reliefare a unor concepte etice, estetice, a unor valori
umane considerate atemporale. Reprezentarea timpului e de
fapt absentă în prezentul atemporal care exprimă ,,condiţia
ontologică a unor entităţi considerate atemporale: Divinitatea,
Natura, Creaţia, Arta, Iubirea, Libertatea etc.” (M. Got)
,, Numai poetul/ Ca păsări ce zboară/ Deasupra
valurilor/ Trece peste nemărginirea timpului” (M.Eminescu)
Prezentul gnomic/ pantemporal ,, exprimă valabilitatea
universală, fără nicio subliniere a timpului valabilităţii, a
permanenţei ei eterne” (T.Vianu). Suspendarea opoziţiilor
temporale, gradul mare de generalitate obţinut prin valoarea
omnitemporală, imprimă mesajului o valoare morală, general-
umană. Acestă formă verbală este specifică proverbelor,
zicătorilor, maximelor, meditaţiilor filozofice, cugetărilor
asupra condiţiei umane, asupra raportului om-lume, om-

74
divinitate. ,, Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare
stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o
adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar
la început, patologic pe urmă. ... acei care se iubesc au drept
de viaţă şi de moarte unul asupra altuia.” (C.Petrescu)
Valoarea stilistică este dată de concizia plastică a
discursului, de valenţele metaforice/metonimice ale verbului;
în creaţiile neo/postmoderniste este asociat unor realităţi
prozaice: ,,Toată lumea se uită pe ferestră./ Citeşte, spală,
iubeşte, moare/ Şi din când în când dă fuga/ Şi se uită pe
fereastră/.” ( M. Sorescu)
Prezentul anticipativ/ prospectiv (prezent profetic/
prezent futural) se referă la o acţiune viitoare, concurând
timpul viitor propriu-zis. În stilul beletristic, prezentul cu
valoare de viitor apare, mai ales, în genul dramatic, sau în
zonele ,,dramatice” ale literaturii narative: ,, Tipătescu
(nemaiputând lupta şi sculându-se) În sfârşit, dacă vrei
tu...fie!...Întâmple-se orice s-ar întâmpla... (cu hotărâre).
Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoei, eşti cnadidatul lui
nenea Zaharia... prin urmare şi al meu! Poimâne eşti
deputat!...” ( I.L.Caragiale)
Spre deosebire de viitorul propriu-zis care exprimă o
nuanţă ipotetică, de incertitudine, prezentul anticipativ exprimă
o acţiune viitoare sigură, de aceea fiind numit şi futur de
certitudine. (C.Frîncu)
,, - Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră
dă trei posturi!” (C.Petrescu) Acţiunea pe care o marchează
forma timpului prezent în planul viitorului reprezintă deci un
viitor cert. Receptorul introdus în perspectiva viitorului prin
forme verbale de prezent îşi imaginează evenimentele ca şi
cum acestea s-ar înfăptui în momentul vorbirii având loc ,, o
tamponare între două planuri temporale” (V. Marin) Prezentul
futural, spre deosebire de prezentul propriu-zis, creează
impresia unei accelerări privind înfăptuirea acţiunii viitoare. ,,

75
Dacă suntem grăbiţi cu executarea ei ... în loc să spunem voi
face spunem fac, ca şi când am săvârşi-o chiar în clipa aceea”
(I.Iordan)
Prezentul iterativ este exprimat prin verbe cu sens
iterativ sau care dobândesc o astfel de nuanţă semantică în
context stilistic. Efectul de reliefare vizează caracterul repetabil
al unor acţiuni, cicluri existenţiale, cosmice, etc.
,, Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate.” (M.
Eminescu)
Valoarea stilistică iterativă se obţine prin ,,figurarea
existenţei ca succesiune de situaţii repetabile, de cicluri
închise, de automatisme cotidiene, de acţiuni repetitive.”
(M.Got) ,, Valoarea stilistică a imperfectului, virtutea lui de a
vrăji mişcarea îl indică drept timpul propriu literaturii de
amintiri, adică al aceleia care înfăţişează o succesiune de
evenimente ale trecutului” (T.Vianu)
Imperfectul narativ/ evocativ scoate scriitorul şi
cititorul din propriul timp şi îi înscrie în ,,contemporaneitatea
evenimentelor pe care le contemplă în desfăşurarea lor.”
(D.Irimia)
,, Boierii, ... , fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi.
Cei mai bătrâni mureau făcându-şi cruce; mulţi însă din cei
mai juni se apărau cu turbare ... .Dacă vreunul apuca vreo
sabie, îşi vindea scump viaţa.” (C.Negruzzi) Valoarea
stilisticăeste actualizată prin funcţia dinamic-narativă, formele
de imperfect dând viaţă evenimentelor narate, împingând mult
în trecut acţiunile rămase palide în amintire. Folosit în poveşti,
redă un trecut foarte îndepărtat şi nedeterminat: ,, Flămânzilă
mânca lut şi pământ amestecat cu humă şi tot striga că moare
de foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi iazuri, de se
sbăteau peştii pe uscat şi ţipa peştele în gura broaştei de
secetă mare ce era pe acolo.” (I. Creangă)

76
Formele temporale de imperfect prelungesc deci în
nedeterminat durata acţiunilor, înscriindu-le într-un flux
temporal continuu. Proiectarea evenimentelor în durată
nedeterminată implică şi o perspectivă subiectivă, un punct de
vedere al naratorului, al personajului sau al eului liric. Utilizat
în textele lirice, imperfectul devine ,,timpul narativităţii
subiective, evocatoare, lirice, impresioniste”. (D.Irimia)
,, El asculta tremurător
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare” (M.Eminescu)
Cercetându-se acest fragment s-a ajuns la concluzia că
prin utilizarea formelor de imperfect ,,s-arunca”, ,,se
cufunda”, în loc de ,,s-a aruncat”, ,,se aruncă”, se obţin drept
efecte stilistice prelungirea clipei evenimentului, şi astfel
,,acţiunilor” agitate ale ,,personajului” li se conferă expresia
unei reliefări plastice.
În poezia populară, valoarea stilistică este dată de situarea
în durată nedeterminată, specifică timpului baladesc, mitic, iar
folosite la sfârşut de vers formele de imperfect creează
monorima : ,, Iar Manoli sta, / Nici că mai lucra,/ Ci mi se
culca/ Şi un vis visa” ( Mănăstirea Argeşului)
În epica versificată, formele de imperfect generează o
impresie de dinamism, de energie, de forţă. Dinamismul este
susţinut şi prin rima masculină, accentul pe silaba finală
evidenţiind fiecare vers în parte, fiecare acţiune.
Imperfectul descriptiv surprinde în imagini plastice o
realitate trecută, pe care o situează într-o durată indeterminată.
Atât T. Vianu, cât şi R.Zafiu evidenţiază funcţia dinamic-
descriptivă a imperfectului prin care este introdusă mişcarea
într-o descriere ,, Astfel, chiar când este exclusiv descriptiv,
imperfectul construieşte o potenţialitate narativă.”
,, Însă varietatea cea neprevăzută a arhitecturii ... ,
ciubucăria, ridiculă prin grandoare, umezeala care dezghioca

77
varul şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada
bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.” (G.
Călinescu)
În anumite contexte, imperfectul îşi neutralizează
semantica sa aspectuală de timp al durativităţii, al
nedeterminării, devenind sinonim cu perfectul compus. El se
impune utilizat astfel ca timp al narativităţii picturale, faptele
narate saudescrise devenind mai plastice, fiind numit
,,imperfect pitoresc”. Impresia că o acţiune ar putea fi pictată,
zugrăvită în timpul desfăşurării sale, i-a determinat pe
cercetători să îi atribuie calificativul de ,,pitoresc”, estomparea
caracterului non-finit al imperfectului fiind determiantă de
,,necesitatea de a face descrierea cât mai vie, capabilă să
evoce puternic evenimentul povestit.”(A. Geogescu)
Funcţia stilistică a imperfectului oniric este de ,, a
institui un plan al imaginarului oniric şi de a semnala
caracterul ireal al succesiunii de evenimente sau de stări şi
trăiri lirice” (M.Got) Lumea narată e situată într-o durată
imaginară, secundă ,, timpul la care se povestesc visele sau
coşmarurile.” (U. Eco)
,, Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă
ca un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu
putea umbla ... . Frunzele de pomi fâşâiau de adierea vântului,
şi florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la
toate acestea, căci nu putea să se desfete şi el.” (P. Ispirescu)
Imperfectul iterativ exprimă fluxul temporal ca o
înlănţuire de situaţii repetabile, valoarea lui expresivă fiind
dată tocmai de capacitatea de a sugera ,, o dublă înscriere a
fiinţei, într-un continuum temporal şi într-un tipar repetabil
al existenţei”. (M. Got)
Valoarea stilistică a imperfectului iterativ e actualizată
prin faptul că aceste forme verbale înviorează naraţiunea,
făcând-o să devină mai plastică, mai vizuală, apropind
momentul trecut de prezent. Utilizat astfel, redă o serie de

78
momente consecutive, care alcătuiesc un tablou integru, o chiţă
picturală: ,,Poporenii mergeau la popa, intrau pe portiţă,
înainte de a trece pragul, se curăţau pe picioare, îţi puneau
pălăria în băţ, rezemau băţul de perete, îşi netezeau mustăţile
şi părul, apoi intrau ca la popa,. Iară când ieşeau din casă,
priveau odată împrejur, clătinau din cap şi nu mai ziceau
nimic.” (I. Slavici)
Imperfectul anticipativ ambiguizează relaţia dintre real şi
ireal, devenint un ,,izvor de misterioase triteţi”, deoarece ,,în
clipa în care ne evocă acţiuni reale sau posibile, le face iluzorii
şi le nimiceşte în trecut.” (M. Proust) În libajul copiilor: ,,Eu
eram mama şi tu erai fetiţa.”, imperfectul exprimă realul
pentru participanţi şi irealul, imaginarul pentru adulţi. Acestă
valoare stilistică de ,,indice al trecerii de la realitate la
imaginar în jocurile de copii” (I. Coteanu) devine o strategie
discursivă prin care se construiesc lumi posibile, se imaginează
experienţe ipotetice.
,, Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-şi curmau asupră-ne zborul
secundele dându-se tuturora.” (N. Stănescu)

Bibliografie:

79
1. Andrei, M., Ghiţă, I., Limba română- Fonetică,
lexicologie, morfosintaxă. Sinteze şi exerciţii, Ed.
Corint, Bucureşti, 1996
2. Avram, Mioara, Gramatica azi, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1998
3. Dănilă, Ioan, Limba română-algoritmii analizei
gramaticale, Ed. Egal, Bacău, 2001
4. Dominte, C., Dicu, A., Marta, M., Manual teoretic şi
practic de limba română, Ed. Antet XXPress
5. Got, M., Lungu,R. – Literatura română, Ed. Nomina,
2007
6. Iliescu, Ada, Gramatica practică a limbii române
actuale, Ed. Corint, 2005
7. Iordan, I. – Stilistica limbii române, Ed. Ştiinţifică,
1975
8. Irimia, D. –Introducere în stilistică, Ed. Polirom, 1999
9. Lobiuc, I., Teoria limbii române pentru practica
examenelor, Ed. Spiru Haret, Iaşi, 1996
10. Marin, V. –Stilistica verbului românesc, Ed. Tehnica-
Info,2006
11. Popescu, Ştefania, Gramatica practică a limbii
române, Ed. TeditFZH, Bucureşti, 2001
12. Vianu, T. – Arta prozatorilor români, Ed.Hyperion,
1991
13. Zafiu, R. -Naraţiune şi poezie, Ed.All, 2000
14. ***Limba română, Manual pentru liceele pedagogice,
Coordonator: Florin D.Popescu, Editura Didacică şi
Pedagogică, 1990

Cuprins:
Cuvânt înainte..........................................................................3

80
Argument..................................................................................7
I. Verbul, locuţiunea verbală- definire, trăsături.................9
II. Clasificarea verbelor.........................................................13
1. Verbe predicative/nepredicative..............................16
Aplicaţii......................................................................22
2. Verbe tranzitive/intranzitive....................................26
Aplicaţii.....................................................................30
3. Verbe personale/impersonale...................................32
Aplicaţii......................................................................37
III. Flexiunea verbului ..........................................................38
1. Conjugarea ....................................................38
2. Diateza ............................................................40
3. Modul şi timpul .............................................46
4. Persoana şi numărul .....................................57
Aplicaţii..............................................................................60
IV. Schimbarea valorii gramaticale.....................................69
Aplicaţii.............................................................................70
V. Valori stilistice ale prezentului şi imperfectului.............71
Bibliografie.............................................................................79

81