Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DEFINIRE, TRĂSĂTURI
Trăsături:
Are categorii gramaticale specifice- diateza, modul
şi timpul- asociate cu cele nespecifice – număr şi
persoană.
Categoriile gramaticale specifice îi asigură verbului
o flexiune proprie numită conjugare.
Sintactic, reprezintă nucleul comunicării într-o
propoziţie, fie în poziţie de predicat verbal
(,,Trandafiri aruncă roşii”1), fie în cea de copulă
într-un predicat nominal (,,O, nu-i umbra ei aceea –
este îngeru-i de pază;”2).
Aplicaţie:
Identifică verbele din textele:
,, Şi totul se prăbuşi. Nu se mai văzu decât pe ea însăşi în
fundul bărcii, fără Condrat. Se strigă pe sine. Nu se vedea
nimic, nu era nimic.”
(Ştefan Bănulescu, Iarna bărbaţilor)
,, Abu-Hasan, fierbând de mânie, se uită cu ochi rătăciţi la toţi
de jur împrejur şi zise:
- Cine este Abu-Hasan acela despre care vorbiţi?... Mă
cunoaşteţi voi pe mine cine sunt? Eu sunt stăpân.”
(I.L.Caragiale, Abu-Hasan)
1
Mihai Eminescu, Crăiasa din poveşti, Editura Minerva, Bucureşti, 2003,
p. 74.
2
Mihai Eminescu, Înger şi demon, Editura Minerva, Bucureşti, 2003, p. 52.
1
Locuţiunile verbale sunt grupuri de cuvinte cu poziţie
fixă în structura cărora se află obligatoriu un verb. Ele au sens
unitar şi comportamentul gramatical al unui verb, fiind
echivalente, în majoritatea cazurilor cu un verb simplu (a se
lua la harţă/a se certa, a-i părea rău/a regreta).
Model de analiză:
,, ...au început a sta la pândă.” (Mihail Sadoveanu)
a sta la pândă − complement direct exprimat prin locuţiune
verbală, intranzitivă, diateza activă, modul infinitiv, formă
afirmativă;
,,te schimbă după obiceiul locurilor ... să nu te bage în
samă răii” (Mihail Sadoveanu)
să nu […] bage în samă – predicat verbal exprimat prin
locuţiune verbală, tranzitivă, diateza activă, modul conjunctiv,
timpul prezent, pers. a III-a, numărul plural, formă negativă.
2
Criterii pentru recunoaşterea locuţiunilor verbale:
deşi nu are valabilitate generală, principalul criteriu
îl constituie posibilitatea substituţiei printr-un verb (a o lua la
sănătoasa/a fugi); există locuţiuni verbale care nu au
echivalente simple (a băga în seamă/a acorda atenţie) şi
grupuri de cuvinte care nu sunt locuţiuni, dar pot fi înlocuite
printr-un singur cuvânt (a veni din nou/a reveni)
înţelesul unitar al locuţiunii, care este altul decât al
fiecăruia dintre componente (sensul locuţiunii a-şi pune pofta
în cui/a renunţa nu poate fi dedus din sensurile cuvintelor care
intră în alcătuirea ei: a pune, pofta, cui).
Aplicaţii:
3
d) „Vezi, atunci mi-a dat prin gând
Că tot stând şi alergând [...]
S-ar putea să dau de el.”
( Ion Barbu, După melci)
4
II. CLASIFICAREA VERBELOR
Observaţie:
Verbele predicative şi copulative îşi conservă (păstrează)
valoarea chiar dacă sunt la moduri nepredicative.
Ex.: A privi marea era ceea ce îi plăcea mai mult în
dimineţile de vară. ( a privi – verb predicativ, modul infinitiv)
Ajungând actriţă, a reuşit să cunoască multe din
experienţele visate.(ajungând – verb copulativ, modul
gerunziu)
5
2. după criteriul posibilităţii de combinare cu un
complement direct:
6
regulate – cele care păstrează intactă sau aproape
intactă rădăcina în timpul flexiunii (reprezintă
majoritatea verbelor din limba română);
form-ez lucr-am
form-ezi lucr-ai
form-ează lucr-a
6. după structură:
verbe simple: a citi, a cânta, a bea etc.;
verbe compuse: a binecuvânta, a batjocori, a
binevoi etc.;
locuţiuni verbale: a sta de veghe, a o lua la goană;
expresii verbale impersonale: e bine, e cu putinţă,
e greu etc;
expresii verbale unipersonale: a-i fi sete, a-i fi
dor, a-i fi milă etc.
7
a. Verbele predicative au înţeles deplin şi îndeplinesc
diferite funcţii sintactice. Când se află la un mod personal
formează singure predicatul verbal.
Observaţii:
Sunt predicative majoritatea verbelor din limba
română.
Verbul „a fi” când are sensul de a exista, a se afla,
a se găsi, a vieţui, a trăi, a dăinui, a dura sau când
este impersonal având sensul a se întâmpla este
predicativ.
Ex. : Era odată un împărat. (exista)
Era prin anul 1848.(se întâmpla)
Din categoria predicativelor fac parte atât verbele
de modalitate: a putea, a trebui, a părea, a-i veni,
a vrea (care exprimă „putinţa”, „trebuinţa”), cât şi
cele de aspect: a începe, a continua, a termina, a
isprăvi, a sfârşi, a da, a prinde etc. (care arată că
acţiunea verbului următor se află la început, în curs
de realizare sau la sfârţitul ei).
ex.: Puteai mânca mai încet.
( puteai – verb predicativ, predicat verbal;
mânca – verb predicativ, complement direct)
8
Aceste verbe aflate la un mod personal sunt urmate, de obicei,
de un alt verb la conjunctiv, la infinitiv şi uneori la supin sau la
participiu.
Am început a scrie o compunere.
Am continuat să iau medicamentele.
Am terminat de cusut costumul.
1
Ştefania Popescu, Gramatica practică a limbii române, Editura Tedit,
Bucureşti, 2001.
9
Verbele copulative sunt ajutătoare din punct de vedere
sintactic, în sensul că mijlocesc relaţia dintre subiect şi numele
predicativ, formând cu acesta din urmă predicatul nominal,
când se află la moduri personale. Principalele verbe copulative
sunt: a fi, a deveni, a ajunge, a se face, a ieşi, a rămâne, a
părea, a însemna.
Observaţii:
Verbele auxiliare a avea şi a vrea dispun de forme
comprimate din punct de vedere fonetic (am, aţi,
respectiv voi, vei, vom etc.) faţă de verbele
predicative corespunzătoare (avem, aveţi, vreau,
vrem, vreţi etc). Una dintre formele viitorului
popular neliterar se formează cu a doua categorie de
forme (avem să mergem/vom merge, are să meargă/
va merge etc).
Valoarea copulativă sau predicativă a unor verbe
este decisă de context.
10
A PĂREA
Ea pare tristă. Se pare că vom ajunge la timp.
11
Când este impersonal, are valoare predicativă: Pare
că se apropie.
* excepţie: copulativ impersonal:
Părea important să ne vedem.
Concluzii:
Aplicaţii:
13
a. „Şi pe faţa lui cea slabă trece-uşor un nour roş −
Se iubesc ...Şi ce departe sunt deolaltă amândoi!”
(Mihai Eminescu, Înger şi demon)
b. „Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime […]”
(Mihai Eminescu, Floare-albastră)
c. „Îi pare că prin aer în noaptea înstelată,
Călcând pe vârf de codri, pe-apelor măriri,
Trecea cu barba albă […]”
(Mihai Eminescu, Împărat şi proletar)
d. „Departe sunt de tine şi singur lângă foc,
Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc,
Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit,
Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit.
Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri,
Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri;
…………………………………………………
Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini…”
(Mihai Eminescu, Departe sunt de tine…)
14
Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”
(Mihai Eminescu, Sara pe deal)
h. „E uşor a scrie versuri
Când nimic nu ai a spune,
Înşirând cuvinte goale
Ce din coadă au să sune.”
(Mihai Eminescu, Criticilor mei)
i. „Nemaifiind pribeag
De-atunci înainte,
Aduceri aminte
M-or coperi cu drag
Şi stinsele patemi
Le-or troieni căzând,
Uitarea întinzând
Pe singurătate-mi.
(Mihai Eminescu, Nu voi mormânt bogat)
15
c. În enunţul: „A fost harnic, viteaz, dar e zgârcit şi are
avere...” (B. Şt. Delavrancea), există:
I. două verbe nepredicative şi un verb predicativ;
II. trei verbe nepredicative şi un verb predicativ;
III. numai verbe nepredicative.
a) Eşti student.
b) I-am căutat pretutindeni, dar nu erau nicăieri.
c) Ce zi e pe data de 3 a lunii viitoare?
d) Să fi avut vârsta lui, eram acum în alt loc.
e) Fiind înţelept, a intuit totul.
f) De cât timp eşti aici?
g) E bine să ştii totul.
h) Cum e romanul?
i) Ai fi fost tu acolo fără s-o anunţi?
j) A fi văzut în acel loc nu este deloc o mândrie.
k) A vedea şi a fi văzut nu e acelaşi lucru.
16
l) Caietul va fi răsfoit de fiecare coleg.
m) A fi medic e o profesie de mare răspundere civică.
17
Tranzitivitatea este un criteriu de clasificare a verbelor,
după aptitudinea lor de a intra în relaţie cu un complement
direct (acesta indicând obiectul asupra căruia se exercită
acţiunea).
Necunoaşterea sau cunoaşterea aproximativă a acestei
probleme creează dificultăţi nu numai la nivelul analizei
morfologice a verbului, ci şi la nivelul analizei sintactice a
propoziţiei sau a frazei: confuzie între subiect, nume predicativ,
complement direct, complement indirect, precum şi între
subordonatele corespunzătoare lor.
Verbele tranzitive sunt cele apte de a intra în relaţie cu
cel puţin unul dintre tipurile de complement direct:
al obiectului: a vedea ceva;
al persoanei: a vedea pe cineva, indiferent dacă această
aptitudine este actualizată în text sau nu.
18
A nu se confunda complementul direct/completiva directă
cu complementul indirect sau elementul predicativ suplimentar,
respectiv subordonatele corespunzătoare acestora.
L-am ajutat la coborât/să coboare. (complement
indirect/completivă indirectă)
L-am văzut intrând/că intra. (element predicativ
suplimentar/predicativă suplimentară)
verbele impersonale
active: a burniţa, a ploua, a trebui etc.
reflexive: a se cuveni, a se însera, a se
zice etc.;
Când un verb din această categorie intră în relaţie cu ceva,
acest ceva este subiect şi nu complement direct:
Îmi trebuie o carte.
19
a se ruga de cineva pentru ceva (complemente
indirecte, diateza reflexivă).
OBSERVAŢII:
Tranzitivitatea unui verb depinde, în primul rând, de sensul
lexical al acestuia, acelaşi verb putând fi atât tranzitiv, cât şi
intranzitiv, în funcție de context.
și intranzitiv în enunțurile:
Ţine la mine.
Filmul ţine o oră.
Rezolvarea problemei nu ţine de mine.
20
Cojocul ţine de cald.
Atenţie!
21
Aplicaţii:
1. Identifică verbele, precizând dacă sunt tranzitive sau
intranzitive:
22
aceea, […] Ana îmi părea prea tânără, prea aşezată, oarecum
prea blândă la fire şi-mi vine să râd când mi-o închipuiesc
cârciumăriţă.
( Ioan Slavici, Moara cu noroc)
23
II. 3. VERBE PERSONALE ŞI IMPERSONALE
Atenţie !
24
În afara verbelor impersonale propriu-zise (a burniţa, a
se înnora, a trebui, a durea, a-i păsa), există verbe
impersonale provenite din verbe active personale :
Ex.: a rămâne
Elevul rămâne în clasă. (personal, predicativ)
Elevul a rămas repetent. (personal, copulativ)
Rămâne să ne întâlnim peste două ore. (impersonal,
predicativ)
Rămâne stabilit cum am discutat. (impersonal, copulativ)
Aceste verbe impersonale intră în relaţie cu :
un subiect gramatical abstract (nu este exprimat
printr-o parte de vorbire nume de persoană) care
răspunde la întrebarea CE?
Îl doare măseaua.
o propoziţie cu valoarea unui subiect/ propoziţie
subiectivă: Îi place să citească.
Observaţii :
25
Există şi locuţiuni verbale impersonale, cu regim de
subiective (are rost, îmi trece prin cap, îmi face
plăcere, îţi şade bine) sau de completivă indirectă ( îmi
pare bine, îmi pare rău).
26
Expresiile verbale impersonale ca sens şi unipersonale
ca formă sunt combinaţii de cuvinte în structura cărora intră un
verb întotdeauna copulativ, impersonal şi intranzitiv şi un
adverb, adverb provenit din adjectiv prin conversiune, o
locuţiune adverbială sau un substantiv cu valoare
adverbială.
Aceste construcţii sunt compuse din elemente care nu
sunt fixe, precum locuţiunile verbale; de obicei, conţin două
elemente care sunt comutabile.
A FI + NUME PREDICATIV
copulativ adverb (propriu-zis sau
impersonal provenit din altă parte)
intranzitiv verb la supin
substantiv
27
exprimă, din punct de vedere al sensului, posibilitatea,
probabilitatea, dorinţa, aprecierea, siguranţa.
pot avea ca subiect un verb la infinitiv, la supin sau o
propoziţie.
„E uşor a scrie versuri…”
(M. Eminescu)
„E greu de făcut trebi de aceste…”
(I. Creangă)
„E bine să te înduioşezi de nenorocirea pritenilor, dar e
mai bine să le vii în ajutor.”
( Voltaire)
ATENŢIE!
Pe lângă expresiile verbale impersonale alcătuite din
verbul „a fi” şi un alt cuvânt (adverb, verb la supin etc.), în
limba română, există şi expresii verbale cu aspect
unipersonal, alcătuite din verbul „a fi”, o formă
neaccentuată a pronumelui personal în dativ şi un
substantiv care exprimă o stare sufletească sau fiziologică:
mi-e sete, ne e frig, le e dor, vă e milă etc.
C.i. P.v. S
Vă e dor.
Le e milă.
Ne e foame.
Mi - e sete.
28
Aplicaţii
Începu să plouă.
Începu să clipească, apoi deschise fereastra.
29
III. FLEXIUNEA VERBULUI
30
prezent, care − pentru unele − este identică cu rădăcina
infinitivului (a cânt/a - cânt, a lupt/a - lupt etc.), iar pentru
altele, aceeaşi formă constă din rădăcină urmată de sufixul -ez
(a lucr/a - lucr/ez; a dans/a - dans/ez).
Atenţie!
Verbe ca a îngenunchea - îngenunchere, a veghea –
veghere, deşi au aparenţa unor infinitive de conjugarea a II-a,
sunt totuşi de conjugarea I, după cum arată formele lor de
persoana I, singular, indicativ, prezent: îngenunch/ez, vegh/ez.
31
(a fug/i -fug, a cobor/î - cobor), iar pentru altele, aceeaşi formă
adaugă rădăcinii sufixul -esc (a gând/i - gând/esc) sau -ăsc (a
hotăr/î - hotăr/ăsc).
Toate verbele cu care s-a exemplificat până aici sunt
regulate, în sensul că, în interiorul fiecărei conjugări, formele
lor de mod și de timp se construiesc cu sufixe identice, iar cele
de persoană şi număr, cu desinenţe identice. Eventualele
alternanţe fonetice care le afectează în conjugare nu constituie
neregularităţi.
I. DIATEZA
32
verbale. Excepţie fac unele verbe care au formă doar pentru
diateza reflexivă: a se cuveni, a se întâmpla.
33
2. În funcţie de valoarea sintactică a pronumelui reflexiv,
verbele pronominale (verbele la diateza activă însoţite de
pronume reflexive) pot fi grupate în :
verbe pronominale obiective: subiectul face acţiunea
şi tot el o suportă, pronumele reflexiv având funcţia de
complement direct sau indirect.
34
În acestă categorie intră verbe şi locuţiuni verbale ca: a se
mira, a se ruga, a se strădui, a-şi bate joc, a-şi închipui, a-şi
uita, a se strădui, a se căi.
Reflexivul impersonal, cu subiectul neexprimat, deoarece
interesează doar acţiunea, şi nu autorul ei, se construieşte cu
pronumele reflexiv în acuzativ: Se înnoptează. Nu se fumează!
35
Elevii sunt evaluaţi de profesor.
c.d. c.d.
Profesorul anunţă pe elevi ceva.
c.d.
Elevii sunt anunţaţi de profesor ceva.
ATENŢIE!
36
vândută.). Omonimia morfologică dintre cele două construcţii
se rezolvă în context. Astfel, posibilitatea de a adăuga un
complement de agent sau/şi un complement circumstanţial de
timp (Casa a fost vândută atunci de proprietar.), precum şi
posibilitatea substituţiei cu construcţia reflexiv-pasivă
sinonimă (Casa se vinde.) subliniază sensul verbal pasiv al
construcţiei. În absenţa acestor determinări sau a subînţelegerii
lor, construcţia reprezintă un predicat nominal. În enunţul:
Casa a fost vândută, nu cumpărată., intenţia este de a exprima
ceva (starea, caracteristica) despre subiect prin intermediul
verbului copulativ a fi.
6. Unele verbe la diateza activă au forme identice cu
forme ale diatezei active.
Ar fi certat pe oricine îi ieşea în cale. – diateza activă,
modul condiţional-optativ, timpul perfect;
Dacă ar fi certat de tine, poate s-ar schimba ceva în
atitudinea lui. – diateza pasivă, modul condiţional-optativ,
timpul prezent.
Confuzia poate fi evitată dacă se au în vedere
următoarele aspecte :
La diateza pasivă, subiectul nu face, ci suferă acţiunea
pe care o săvârşeşte altcineva (subiectul
logic/complementul de agent).
La diateza pasivă, verbul este însoţit de un complement
de agent sau acesta poate fi subînţeles.
La diateza pasivă, participiul verbului de conjugat se
acordă cu subiectul în gen şi număr.
37
propoziţii, verbul auxiliar a fi nefiind exprimat în predicatul
„(au fost) ambalate”.
9. Verbele şi expresiile verbale impersonale la diateza
pasivă sunt elemente regente pentru propoziţia subiectivă:
I-a fost hărăzit să trăiască 100 de ani.
38
Modul indicativ nu dispune de mărci formale specifice, iar
conjugarea verbelor se organizează în trei serii temporale:
prezent, trecut şi viitor.
Timpul PREZENT arată desfăşurarea acţiunii sau
manifestarea unei stări simultan cu momentul vorbirii.
Poate avea mai multe valori, unele dintre ele folosite cu
scop stilistic: prezentul istoric, utilizat mai ales în naraţiuni
sau descrieri pentru redarea sugestivă a faptelor, prezentul
etern (gnomic) care exprimă adevăruri considerate
permanente, prezentul iterativ ce exprimă repetarea unei
acţiuni la intervale regulate.
„Mircea însuşi mână-n luptă vijelia-ngrozitoare,
Care vine, vine, vine, calcă totul în picioare.” (M.
Eminescu) – prezentul istoric care dinamizează acţiunea
Uneori se foloseşte cu valaorea viitorului: Mâine mergem
la munte. sau cu valoare imperativă: Încui uşa şi nu dai drumul
nimănui.
Prezentul indicativ se formează din radicalul verbal şi
sufixul caracteristic -ez: dans/ez (pentru unele verbe de
conjugarea I), -esc şi -ăsc: priv/esc, hotăr/ăsc (pentru unele
verbe de conjugarea a IV-a) sau 0: spun, cobor (pentru celelate
verbe).
Timpul TRECUT exprimă anterioritatea acţiunii faţă de
momentul vorbirii şi include patru valori:
a. IMPERFECTUL exprimă o acţiune durativă în trecut,
neterminată în momentul la care se referă vorbirea.
„Ea trecea prin frunza-n freamăt...” (M. Eminescu)
Poate exprima semnificaţii şi nuanţe temporale variate,
indicând:
o acţiune iterativă: Când eram mici, bunica ne spunea
poveşti.
o acţiune viitoare:
„Poftim de vezi, poimâine era întâi aprilie şi mugurii
nici habar n-aveau să dea.” (I. Al. Brătescu-Voineşti)
39
cu valoare modală, în locul optativului pentru a
formula politicos o cerere, o rugăminte, o dorinţă:
Voiam să îţi cer un sfat.
cu valoare de condiţional perfect Dacă tăceai, filozof
rămâneai.
40
d. MAI MULT CA PERFECTUL exprimă o acţiune
trecută şi încheiată înaintea altei acţiuni trecute.
Sufixul gramatical caracteristic acestui timp este -se-,
care urmează după sufixul de perfect simplu.
Într-o naraţiune, mai mult ca perfectul exprimă acţiuni
din planul secund.
41
Ore întregi spuneţi-voi cât îmi eşti dragă.”
(Mihai Eminescu)
42
Conjunctivul perfect este alcătuit din conjuncţia să,
auxiliarul invariabil fi şi participiul verbului de conjugat.
Uneori, conjunctivul apare fără conjuncţia să:
43
Dacă între verbul de conjugat şi verbul auxiliar se
intercalează un pronume formă neaccentuată, forma inversă se
construieşte cu infinitivul scurt; când auxiliarul urmează
imediat după verbul de conjugat forma de condiţional optativ
se construieşte cu infinitvul lung:
„Închinare-aş şi n-am cui” (*** Toma Alimoş)
Perfectul exprimă o acţiune desfăşurată în trecut.
„Ar fi vrut să se rupă în două: jumătate să plece cu puii
sănătoşi, iar jumătate să rămână cu puiul schilod.”
(I.Al.Brătescu-Voineşti)
Condiţionalul perfect este alcătuit din condiţionalul
prezent al auxiliarului a fi şi participiul verbului de conjugat.
ATENŢIE!
44
3. Alte verbe au la persoana a II-a singular formă identică
cu aceeaşi persoană a indicativului prezent:
Nu pustii! Nu te sfii!
Modurile nepersonale/nepredicative
45
prezent – se formează cu morfemul (prepoziţia) a şi
sufixele care marcheză tipurile de conjugare: -a,
-ea, -e, -i/-î;
ex.: a căuta, a părea, a merge, a iubi, a urî
perfect – se formează cu infinitivul verbului a fi şi
participiul verbului de conjugat.
ex.: a fi căutat, a fi văzut, a fi citit
ATENŢIE!
1. Prepoziţia a poate sta lângă verb sau poate fi separată
prin intercalarea adverbului nu (care exprimă aspectul negativ
al verbului la infinitiv), prin adverbele mai, tot, prea sau prin
diferite forme neaccentuate ale pronumelui: a nu mai cerceta,
a-ţi aduce, a-i spune, a-l pregăti.
2. Infinitivul se foloseşte fără prepoziţia a în următoarele
construcţii: când este precedat de verbul a putea sau de verbul
a avea urmat de pronumele ce, cine sau de un adverb relativ.
ex.: are ce citi, are cine citi, are când/unde/cum citi
46
7. complement circumstanţial de timp: A plecat înainte
de a-i povesti întâmplarea.
8. complement circumstanţial de scop: A spus totul
pentru a-l motiva.
47
2. Gerunziul acordat în gen, număr şi caz cu substantivul
determiant devine adjectiv (gerunziul acordat) şi are funcţia
sintactică de atribut adjectival.
„Noaptea vine-ncetişor
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde...” (Mihai Eminescu)
48
de nespus, la scăldat, pentru ascultat.
PERSOANA ŞI NUMĂRUL
49
verbe impersonale, care nu pot realiza aceste
distincţii, apărând numai la persoana a III-a:
ninge, trebuie, doare etc. Impersonale prin
conţinut, aceste verbe care au doar formă pentru
persoana a III-a, sunt deci unipersonale prin
forme.
Categoria gramaticală a persoanei constituie un criteriu
de clasificare a modurilor în moduri personale şi moduri
nepersonale. O situaţie aparte are conjunctivul perfect, care
este o formă verbală invariabilă în raport cu numărul şi
persoana, încadrarea lui printre modurile personale fiind
motivată de relaţia cu conjunctivul prezent, care este un mod
personal. Imperativul are forme doar pentru persoana a II-a,
singular şi plural.
Cu valoare expresivă, uneori, persoana a III-a apare în
locul persoanei I: „Să-i dea mama băieţelului zăhărel?”
(I.L.Caragiale)
Persoana şi numărul se exprimă prin desinenţe, care la
formele verbale simple se adaugă după sufixul gramatical:
dans-a-m ; la formele verbale compuse, persoana şi numărul
sunt exprimate de desinenţele auxiliarului: am dansat, ai
dansat. Desinţele pot fi pozitive, ca în exemplele anterioare,
dar şi negative: dans-a-0.
La indicativ prezent, la persoana I desinenţa este de
regulă 0: dansez, tac, merg, iubesc; -u: umbl-u sau -i: întîrzi-i;
la persoana a II-a desinenţa este întotdeauna -i: dansez-i, merg-
i, iubeşt-i; persoana a III-a singular are desinenţa -ă : danseaz-
ă sau -e : fug-e, întîrzi-e.
La persoanele I şi a II-a plural desinenţele sunt -m şi,
respectiv, -ţi, comune tuturor verbelor, indiferent de conjugare:
dansă-m/dansa-ţi, merge-m/ merge-ţi, iubi-m/iubi-ţi.
Persoana a III-a plural este identică (omonimă) fie cu
persoana a III-a singular: ei dansează − el dansează, fie cu
50
persoana I singular: ei merg − eu merg. În paradigma
indicativului prezent întâlnim deci două omonimii personale.
La imperfect, desinenţele -m, -i, 0, m, -ţi, -u sunt
comune tuturor verbelor: lucra-m, lucra-i, lucra-0, lucra-m,
lucra-ţi, lucra-u; omonimia desinenţială dintre persoana I
singular şi persoana I plural: eu cântam − noi cântam, eu
dormeam − noi dormeam este, de asemenea, generală.
Perfectul simplu are următoarele desinenţe: -i, -şi, 0, -m,
-ţi, 0 (lucra-i, lucra-şi, lucră-0, lucra-ră-m, lucra-ră-ţi, lucra-
ră-0), comune tuturor verbelor. La plural apare şi sufixul
gramatical -ră.
La mai mult ca perfect există aceleaşi desinenţe ca la
perfectul simplu, cu excepţia persoanei I singular: -m, -şi, 0,
-m, -ţi, 0: cântase-m, cântase-şi, cântase-0, cântase-ră-m,
cântase-ră-ţi, cântase-ră-0.
În structura variantei de viitor literar, formele auxiliarului
a vrea diferă de cele ale verbului predicativ, cu excepţia
persoanei a III-a plural: voi, vei, va, vom , veţi, vor (dansa); în
cazul variantei de viitor cu auxiliarul a avea (am să cânt),
acesta este identic cu verbul predicativ a avea.
La conjunctiv prezent, desinenţele sunt aceleaşi ca la
indicativ prezent: dansez/să dansez; dansezi/să dansezi, cu
excepţia persoanei a III-a, care are desinenţe proprii: el
dansează/ el să danseze.
Conjunctivul prezintă omonimia între persoanele a III-a
singular şi plural la toate categoriile de verbe: el să lucreze − ei
să lucreze.
Categoria gramaticală a numărului se exprimă:
fie împreună cu persoana: (Eu) citesc. (Noi) citim.
fie împreună cu genul sau cazul la participiu:
frunze îngăbenite, copaci desfrunziţi etc.
51
În cazul necorespondenţei dintre numărul gramatical şi
cel real, situaţiile cele mai frecvente sunt cele de folosire a
pluralului în locul singularului pentru a exprima:
respectul faţă de o persoană (pluralul
politeţii): Domnule Decan, Vă rog să binevoiţi...
autoritatea funcţiei exercitate de cineva
(pluralul autorităţii): Noi, primarul oraşului X,
decidem...
autorul unei lucrări, al unei opere (pluralul
autorului): În această lucrare, ne-am propus să...
modestia sau ironia: Suntem om cu
judecată...
S-avem iertare!
Aplicaţii:
52
m. A fost sfătuit să te caute pentru că erai apreciat de
toată adunarea.
n. E adevărat că nu te-ai schimbat deloc?
53
bazinuri perfect circulare. Broaştele orăcăiau de aproape şi de
departe şi cântecul lor fu înregistrat de Adam Celăreanu ca un
concert delicios.” (George Călinescu)
54
k. „Aho, aho, copii argaţi
Staţi puţin şi nu mânaţi!
De urat am mai ura,
Dar ni-i teamă c-o-nsera.” ( Pluguşorul)
55
„Oprindu-se vaporul la Brăila, mă hotărâi a mă coborî
pe uscat şi a întrerupe călătoria mea în Orient, pentru a mă
rătăci câtăva vreme în câmpiile Valahiei...” (V. Alecsandri)
56
a-i plăcea (persoana a III-a, plural, condiţional-
optativ, prezent);
a înţelege (persoana a II-a, singural şi plural,
indicativ, perfect simplu);
a ţine (persoana a II-a, singular, conjunctiv,
prezent);
a coace (persoana I, singular, indicativ, perfect
simplu).
9. Alcătuieşte enunţuri care să evidenţieze sensul
următoarelor verbe, în funcţie de diateză: a cădea − a se cădea,
a uita − a se uita, a îndoi − a se îndoi, a afla − a se afla; a
pleca – a se pleca.
10. Alcătuieşte enunţuri în care verbul a citi, la modul
gerunziu, să îndeplinească următoarele funcţii sintactice:
atribut verbal, complement direct, complement indirect,
complement circumstanţial de cauză, de mod şi de timp.
Imperfect Perfect
Perfect compus
simplu
57
Imperativ
Viitor
Mai mult a merge popular
ca perfect persoana a II-
a plural
58
vom fi citit indicativ, imperfect
dorind conjunctiv, prezent
înţelese gerunziu
văzuse indicativ, prezent
o să mergem indicativ, perfect simplu
voi călători indicativ, mai mult ca perfect
să spună condiţional-optativ, perfect
59
19. Verbul vor, din enunţul: Vor ajunge la timp., este
verb:
a) auxiliar
b) predicativ
c) copulativ
60
„E o-ntâmplare a fiinţei mele...”
„Ce bine că eşti, ce mirare că sunt.” (N. Stănescu)
Seria care enumeră corect valorile verbelor subliniate
este:
a) copulativă, copulativă, copulativă, copulativă,
predicativă, copulativă;
b) copulativă, copulativă, predicativă, copulativă,
predicativă, predicativă;
c) copulativă, copulativă, copulativă, copulativă,
predicativă, predicativă.
61
adjectivală: carte citită − cărţi citite. Ca adjectiv,
participiul are caracteristicile acestei părţi de vorbire
(flexiune în raport cu genul, numărul şi cazul, grade de
comparaţie – cel mai iubit dintre pământeni − şi se poate
deriva cu prefixul negativ –ne: carte necitită)
adverbială: Eleva vorbeşte răguşit.
Vorbeau şoptit.
substantivală: Tot păţitul e priceput.
Nemulţumitului i se ia darul.
(substantivizarea cu ajutorul articolului hotărât)
Cei aleşi vor sosi inaintea lor.
(substantivizarea cu ajutorul articolului adjectival)
Vorbeau despre un păgubit.
(substantivizarea cu ajutorul articolului nehotărât)
3. gerunziul poate deveni
adjectiv (gerunziul acordat): rană sângerândă,
ordine crescândă, frunze tremurânde;
substantiv: suferindul, intrândul casei;
4. supinul poate dobândi
valoare substantivală: Udatul florilor îi făcea
plăcere.
valoare adverbială: S-a întors pe înserat.
Aplicaţii:
1. Precizează valoarea morfologică şi funcţia sintactică a
cuvintelor subliniate:
a. Mâinile tremurânde trădează emoţia copilului.
b. Au fost strigaţi în ordine crescândă.
c. Vorbeşte-mi lămurit!
62
d. „Noaptea vine-ncetişor
Cu-a ei umbre suspinânde,
Cu-a ei silfe şopotinde...” (M. Eminescu)
e. „Căci morţi sunt cei muriţi...” (M. Eminescu)
f. „După horă, ştia ea ce urma, luatul batistei şi
fluieratul seara la poartă.” ( M. Preda)
g. „Prin fum se zăresc umbre fuginde, rătăcite,
Copii mărunţi, şi mame, şi fete displetite.”
(Vasile Alecsandri)
h. Sculatul de dimineaţă e sănătos.
i. Mersul pe vârfuri e obositor.
j. Onoare celor învinşi!
63
V. VALORI STILISTICE ALE PREZENTULUI ŞI
IMPERFECTULUI
Verbul reprezintă o sursă deosebită de expresivitate
artistică, nu doar la nivel semantic, ci şi în ceea ce priveşte
categoriile gramaticale specifice: timpurile, modurile,
persoanele.
În stilul beletristic, gradul cel mai înalt de complexitate îl
dezvoltă timpul: ,, stilul beletristic îşi defineşte specificul prin
constituirea timpului gramatical într-o categorie narativă,
implicând un alt sistem de opoziţii: timpul naraţiunii (al
personajelor, al evenimentelor), timpul narării (al naratorului,
care poate fi prospectiv, retrospectiv, sincronic), timpul
receptării (al cititorului, care se poate sincroniza cu celelalte
două sau poate rămâne detaşat de ele).” ( Dumitru Irimia)
Prezentul este un timp ce poate asuma mai multe valori,
îndeplinind mai multe funcţii discursive. Prin acestă formă
verbală se dezvoltă atât cel mai bogat registru semantic, cât şi
un sens pantemporal, acoperind funcţional cele trei perspective
temporale: trecut, prezent şi viitor.
„Prezentul este, prin excelenţă, timpul gramatical în
sfera căruia se interferează, până la suprapunere, cele trei
temporalităţi ale timpului artistic (a enunţării, a textului şi a
receptării).” (Dumitru Irimia)
Diversele variante pe care le îmbracă acest timp
evidenţiază specializarea lui, în primul rând, pentru marcarea
prim-planului.
Prezentul narativ presupune o suprapunere a timpului
narării şi a timpului evenimentelor narate, deci o perspectivă
sincronică; subconştient, cele două niveluri ale temporalităţii
intră în rezonanţă cu timpul lecturii, generându-se astfel o
temporalitate coincidentă, în care se întâlnesc naratorul,
personajele şi receptorul: ,,scriitorul aduce timpul naraţiunii în
64
timpul cititorului” (D. Irimia) Prezentul narativ dinamizează
acţiunea şi induce cititorului impresia participării directe la
evenimentele istorisite, creând iluzia că acestea sunt relatate pe
măsură ce se desfăşoară: „Deasupra ta, întâia explozie îţi
sparge urechile, te năuceşte, a doua te acoperă de pământ.
Animalic, oamenii se strâng unii în alţii, iar cel de la
picioarele mele are capul plin de sânge. Nu mai e nimic
omenesc în noi.” (C. Petrescu)
În creaţiile lirice şi în poezia epică în care lirismul se
suprapune peste un scenariu narativ, formele verbale de prezent
favorizează ,,anularea hotarelor semantic-temporale specifice”
(D. Irimia) şi creează un efect stilistic deosebit situaţiei sau
experienţei de cunoaştere surprinse în desfăşurare: „El zboară,
gând purtat de dor,/Pân’ piere totul, totul;/Şi unde-ajunge nu-i
hotar/Nici ochi spre a cunoaşte/Şi vremea-ncearcă în zadar/
Din goluri a se naşte.” (M. Eminescu)
Folosirea prezentului pentru a descrie evenimente din
planul temporal al trecutului are deci un efect deosebit asupra
cititorului, transpunându-l în trecut, creându-i iluzia de martor
ocular al evenimentelor descrise, actualizând evenimentele
indiferent de vechimea lor.
Prezentul istoric presupune o sincronizare, în mod
conştient, a timpului naraţiunii cu timpul narării, apoi şi cu
timpul receptării, realizându-se astfel un efect de suprapunere
în actul comunicării. Acestă formă verbală conferă naraţiunii o
tentă subiectivă deoarece naratorul „plasticizează discursul,
dinamizând şi sensibilizând imaginea evenimentelor petrecute
în trecut prin situarea lor în prezent.” (D. Irimia) Prin urmare,
fectul stilistic obţinut vizează sporirea dinamismului, atât
cititorul, cât şi naratorul devenind martorii evenimentelor
narate. Dorinţa de a crea impresia unei participări directe,
„vizuale” la procesul desfăşurării evenimentelor, mai ales dacă
naraţiunea se derulează la persoana I, motivează preferinţa
autorilor pentru prezentul istoric. Un maestru în utilizarea
65
prezentului istoric se dovedeşte Nicolae Bălcescu, care în
Istoria românilor supt Mihai-Voievod Viteazul, alternează
formele de prezent cu cele de trecut în descrierea luptei de la
Călugăreni, pentru a obţine: „impresia adâncimii în tablou, a
succesiunii basoreliefice de planuri” prin aşezarea în „clara
lumină a prezentului” a acţiunilor voievodului român, pe când
cele ale lui Sinan sunt evocate prin forme verbale ale
trecutului. Atfel prin tehnica basoreliefului, figura şi faptele lui
Mihai Viteazul sunt puse în contrast cu cele ale adversarului şi
cu „acţiunile conexe care sunt împinse în penumbra
trecutului.” (T. Vianu):
„Mihai se grăbeşte, trece Dunărea, îşi îndeamnă oştile, care
năvălesc asupra turcilor şi îi ucid sau îi prind mai pe toţi. ...
Dar Hassan-Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe
picioare de groază.” (N. Bălcescu)
Trecerea de la forme temporale de trecut la timpul prezent
se produce în momentele de tensiune ale naraţiunii, atunci când
naratorul pare a vedea aievea, astfel încât acţiunile, deşi
trecute, sunt vizualizate, motiv pentru care prezentul istoric a
fost numit şi „prezent de intensitate vizual” (L.I.Cisneros)
sau ,,prezent pictural” (L.Gosselin)
Prezentul etern/atemporal reprezintă mijlocul prin care
timpul naraţiunii, al narării şi al receptării ,,se înscriu într-un
continuum temporal, fără început şi fără sfârşit, perceput din
perspectivă cosmică sau metafizică”. (Miorița Got)
Valoarea expresivă este dată de înscrierea fenomenalului
într-o perspectivă universală, încadrarea experienţei
individuale, a evenimentului particular într-un tipar mitic.
Prezentul etern are rol de reliefare a unor concepte etice,
estetice, a unor valori umane considerate atemporale.
Reprezentarea timpului e de fapt absentă în prezentul
atemporal care exprimă „condiţia ontologică a unor entităţi
considerate atemporale: Divinitatea, Natura, Creaţia, Arta,
Iubirea, Libertatea etc.” (M. Got)
66
„Numai poetul/Ca păsări ce zboară/Deasupra
valurilor/Trece peste nemărginirea timpului” (M. Eminescu)
Prezentul gnomic/pantemporal „exprimă valabilitatea
universală, fără nicio subliniere a timpului valabilităţii, a
permanenţei ei eterne.” (T.Vianu). Suspendarea opoziţiilor
temporale, gradul mare de generalitate obţinut prin valoarea
omnitemporală, imprimă mesajului o valoare morală, general-
umană. Acestă formă verbală este specifică proverbelor,
zicătorilor, maximelor, meditaţiilor filozofice, cugetărilor
asupra condiţiei umane, asupra raportului om-lume, om-
divinitate.
„Psihologia arată că au o tendinţă de stabilizare stările
sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o
adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monodeism, voluntar
la început, patologic pe urmă. […]acei care se iubesc au drept
de viaţă şi de moarte unul asupra altuia.” (C. Petrescu)
Valoarea stilistică este dată de concizia plastică a
discursului, de valenţele metaforice/metonimice ale verbului;
în creaţiile neo/postmoderniste este asociat unor realităţi
prozaice: ,,Toată lumea se uită pe ferestră./Citeşte, spală,
iubeşte, moare/Şi din când în când dă fuga/Şi se uită pe
fereastră/.” (Marin Sorescu)
Prezentul anticipativ/prospectiv (prezent profetic/
prezent futural) se referă la o acţiune viitoare, concurând
timpul viitor propriu-zis. În stilul beletristic, prezentul cu
valoare de viitor apare, mai ales, în genul dramatic, sau în
zonele ,,dramatice” ale literaturii narative:
„Tipătescu (nemaiputând lupta şi sculându-se) În sfârşit,
dacă vrei tu...fie!... Întâmple-se orice s-ar întâmpla... (cu
hotărâre). Domnule Caţavencu, eşti candidatul Zoei, eşti
candidatul lui nenea Zaharia... prin urmare şi al meu!
Poimâne eşti deputat!...” ( I.L.Caragiale)
Spre deosebire de viitorul propriu-zis care exprimă o
nuanţă ipotetică, de incertitudine, prezentul anticipativ exprimă
67
o acţiune viitoare sigură, de aceea fiind numit şi futur de
certitudine. (C. Frîncu)
„− Domnule sublocotenent, la noapte compania noastră
dă trei posturi!” (C.Petrescu) Acţiunea pe care o marchează
forma timpului prezent în planul viitorului reprezintă deci un
viitor cert. Receptorul introdus în perspectiva viitorului prin
forme verbale de prezent îşi imaginează evenimentele ca şi
cum acestea s-ar înfăptui în momentul vorbirii, având loc „o
tamponare între două planuri temporale” (V. Marin) Prezentul
futural, spre deosebire de prezentul propriu-zis, creează
impresia unei accelerări privind înfăptuirea acţiunii viitoare.
„Dacă suntem grăbiţi cu executarea ei [...] în loc să
spunem voi face spunem fac, ca şi când am săvârşi-o chiar în
clipa aceea.” (I. Iordan)
Prezentul iterativ este exprimat prin verbe cu sens
iterativ sau care dobândesc o astfel de nuanţă semantică în
context stilistic. Efectul de reliefare vizează caracterul repetabil
al unor acţiuni, cicluri existenţiale, cosmice etc.
„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate.”
(Mihai Eminescu)
Valoarea stilistică iterativă se obţine prin: „figurarea
existenţei ca succesiune de situaţii repetabile, de cicluri
închise, de automatisme cotidiene, de acţiuni repetitive.”
(M.Got)
„Valoarea stilistică a imperfectului, virtutea lui de a
vrăji mişcarea îl indică drept timpul propriu literaturii de
amintiri, adică al aceleia care înfăţişează o succesiune de
evenimente ale trecutului” (T.Vianu)
Imperfectul narativ/evocativ scoate scriitorul şi cititorul
din propriul timp şi îi înscrie în „contemporaneitatea
evenimentelor pe care le contemplă în desfăşurarea lor.”
(D. Irimia)
68
„Boierii, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi. Cei
mai bătrâni mureau făcându-şi cruce; mulţi însă din cei mai
juni se apărau cu turbare [...] .Dacă vreunul apuca vreo sabie,
îşi vindea scump viaţa.” (C. Negruzzi) Valoarea stilistică este
actualizată prin funcţia dinamic-narativă, formele de imperfect
dând viaţă evenimentelor narate, împingând mult în trecut
acţiunile rămase palide în amintire. Folosit în poveşti, redă un
trecut foarte îndepărtat şi nedeterminat:
„Flămânzilă mânca lut şi pământ amestecat cu humă şi
tot striga că moare de foame. Setilă sorbea apa de prin bălţi şi
iazuri, de se sbăteau peştii pe uscat şi ţipa peştele în gura
broaştei de secetă mare ce era pe acolo.” (I. Creangă)
Formele temporale de imperfect prelungesc deci în
nedeterminat durata acţiunilor, înscriindu-le într-un flux
temporal continuu. Proiectarea evenimentelor în durată
nedeterminată implică şi o perspectivă subiectivă, un punct de
vedere al naratorului, al personajului sau al eului liric. Utilizat
în textele lirice, imperfectul devine ,,timpul narativităţii
subiective, evocatoare, lirice, impresioniste”. (D. Irimia)
„El asculta tremurător
Se aprindea mai tare
Şi s-arunca fulgerător,
Se cufunda în mare” (M. Eminescu)
Cercetându-se acest fragment s-a ajuns la concluzia că
prin utilizarea formelor de imperfect („s-arunca”, „se
cufunda”), în loc de perfect compus („s-a aruncat”, „se
aruncă”), se obţin drept efecte stilistice prelungirea clipei
evenimentului, şi astfel ,,acţiunilor” agitate ale ,,personajului”
li se conferă expresia unei reliefări plastice.
În poezia populară, valoarea stilistică este dată de situarea
în durată nedeterminată, specifică timpului baladesc, mitic, iar
folosite la sfârşit de vers formele de imperfect creează
monorima: „Iar Manoli sta,/Nici că mai lucra,/Ci mi se
culca/Şi un vis visa.” ( Mănăstirea Argeşului)
69
În epica versificată, formele de imperfect generează o
impresie de dinamism, de energie, de forţă. Dinamismul este
susţinut şi prin rima masculină, accentul pe silaba finală
evidenţiind fiecare vers în parte, fiecare acţiune.
Imperfectul descriptiv surprinde în imagini plastice o
realitate trecută, pe care o situează într-o durată indeterminată.
Atât Tudor Vianu, cât şi Rodica Zafiu evidenţiază funcţia
dinamic-descriptivă a imperfectului prin care este introdusă
mişcarea într-o descriere: „Astfel, chiar când este exclusiv
descriptiv, imperfectul construieşte o potenţialitate narativă.”
„Însă varietatea cea neprevăzută a arhitecturii [...],
ciubucăria, ridiculă prin grandoare, umezeala care dezghioca
varul şi uscăciunea, care umfla lemnăria, făceau din strada
bucureşteană o caricatură în moloz a unei străzi italice.” (G.
Călinescu)
În anumite contexte, imperfectul îşi neutralizează
semantica sa aspectuală de timp al durativităţii, al
nedeterminării, devenind sinonim cu perfectul compus. El se
impune utilizat astfel ca timp al narativităţii picturale, faptele
narate sau descrise devenind mai plastice, fiind numit
,,imperfect pitoresc”. Impresia că o acţiune ar putea fi pictată,
zugrăvită în timpul desfăşurării sale, i-a determinat pe
cercetători să îi atribuie calificativul de ,,pitoresc”, estomparea
caracterului non-finit al imperfectului fiind determinată de
„necesitatea de a face descrierea cât mai vie, capabilă să
evoce puternic evenimentul povestit.”(A. Geogescu)
Funcţia stilistică a imperfectului oniric este de „a
institui un plan al imaginarului oniric şi de a semnala
caracterul ireal al succesiunii de evenimente sau de stări şi
trăiri lirice.” (M. Got) Lumea narată e situată într-o durată
imaginară, secundă ,,timpul la care se povestesc visele sau
coşmarurile.” (U. Eco)
„Se făcea că el era într-o grădină frumoasă, frumoasă ca
un rai. El şedea acolo, într-un colţ, trist şi mâhnit că nu putea
70
umbla [...] . Frunzele de pomi fâşâiau de adierea vântului, şi
florile răspândeau un miros de te îmbăta. Se uita cu jind la
toate acestea, căci nu putea să se desfete şi el.” (P. Ispirescu)
Imperfectul iterativ exprimă fluxul temporal ca o
înlănţuire de situaţii repetabile, valoarea lui expresivă fiind
dată tocmai de capacitatea de a sugera „o dublă înscriere a
fiinţei, într-un continuum temporal şi într-un tipar repetabil
al existenţei”. (Miorița Got)
Valoarea stilistică a imperfectului iterativ este actualizată
prin faptul că formele verbale înviorează naraţiunea, făcând-o
să devină plastică, vizuală, apropind momentul trecut de
prezent. Utilizat astfel, redă o serie de momente consecutive,
care alcătuiesc un tablou integru, o chiţă picturală: „Poporenii
mergeau la popa, intrau pe portiţă, înainte de a trece pragul,
se curăţau pe picioare, îţi puneau pălăria în băţ, rezemau
băţul de perete, îşi netezeau mustăţile şi părul, apoi intrau ca
la popa. Iară când ieşeau din casă, priveau odată împrejur,
clătinau din cap şi nu mai ziceau nimic.” (I. Slavici)
Imperfectul anticipativ ambiguizează relaţia dintre real şi
ireal, devenint un „izvor de misterioase triteţi”, deoarece „în
clipa în care ne evocă acţiuni reale sau posibile, le face iluzorii
şi le nimiceşte în trecut.” (M. Proust)
În limbajul copiilor: „Eu eram mama şi tu erai fetiţa.”,
imperfectul exprimă realul pentru participanţi şi irealul,
imaginarul pentru adulţi. Acestă valoare stilistică de „indice al
trecerii de la realitate la imaginar în jocurile de copii” (I.
Coteanu) devine o strategie discursivă prin care se construiesc
lumi posibile, se imaginează experienţe ipotetice.
„Tu erai piatra, tu erai norul,
tu erai vulturul, tu erai ora
din care-şi curmau asupră-ne zborul
secundele dându-se tuturora.” (N. Stănescu)
71
Bibliografie:
72
14. ***Limba română, Manual pentru liceele pedagogice,
Coordonator: Florin D.Popescu, Editura Didacică şi
Pedagogică, 1990
Cuprins:
I. Verbul, locuţiunea verbală- definire, trăsături.........
II. Clasificarea verbelor
1. Verbe predicative/nepredicative.................
Aplicaţii............................................
2. Verbe tranzitive/intranzitive.........................
Aplicaţii.....................................................
3. Verbe personale/impersonale....................
Aplicaţii......................................................
III. Flexiunea verbului ..............................................
1. Conjugarea ........................................
2. Diateza .............................................
3. Modul şi timpul ................................
4. Persoana şi numărul ................................
Aplicaţii...................................................................
IV. Schimbarea valorii gramaticale...........................
Aplicaţii...........................................................
V. Valori stilistice ale prezentului şi imperfectului
Bibliografie.................................................
73
74