Către Galateea

Nichita Stănescu

După Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al treilea

inovator al limbajului poetic în literatura română. N. Stănescu aparține perioadei
postbelice (Generația saizecistă), lirica sa încadrându-se în curentul literar
neomodernism. Particularitățile poeziei neomoderniste cultivate de poet sunt:
lupta cu verbul (necuvintele), reinterpretarea miturilor, ambuguitatea limbajului,
subtilitatea metaforei, insolitul imaginilor artistice etc.
Poezia „Către Galateea” face parte din al treilea volum publicat de
Nichita Stănescu „Dreptul la timp”. Textul este o artă poetică deoarece, prin
mijloace poetice, este redată concepția autorului despre poezie ( atributele ei) și
despre rolul poetului (raportul lui cu lumea și creația). Aparține
neomodernismului prin: ambiguitatea limbajului poetic, noutatea
metaforelor, înnoirile prozodice (tehnica ingambamentului), dialogul
poetului cu miturile.

Titlul „Către Galateea” este o construcție nominală prin care se

formulează o rugăminte/o dorință. Numele propriu feminin are rezonanță mitică
existând doua narațiuni în care Galateea apare ca personaj. Prima se referă la
sculptorul Pygmalion din insula Creta care s-a îndrăgostit de propria creație.
Această sculptură feminină de o rară frumusețe a fost însuflețită la cererea
artistului de către zeița Afrodita. Astfel, Galateea a devenit soția lui Pygmalion,
din iubirea celor doi născându-se Pathos (în greacă însemnând suferință și
patimă). Sensul mitului este acela că patosul artistului însuflețește opera.
În a doua narațiune mitică, Galateea este o nereidă, divinitate marină de o
frumusețe desăvârșită. Ea a iubit un tânăr păstor, Acis, ucis din gelozie de un
ciclop. Galateea l-a transformat pe tânăr într-un râu care izvorăște din muntele
Aetna.
 Așadar, din aceste informații mitice se cristalizează câteva trăsături prin
care Galateea devine simbol: al frumuseții feminine desăvârșite/unice; al forței
de seducție feminine; al relației operei de artă-artist și al relației artă-viață. Prin
desăvârșirea sa, Galateea depășește zona estetică a artei și, însuflețindu-se, intră
în zona vieții. Această relație, artă-viață, este sensul cel mai clar valorificat de
Nichita Stănescu în poezie. Galateea rămâne un simbol al vieții, al iubirii și
al artei astfel că, din titlu, poezia se anunță a fi o artă poetică.

Textul este construit ca un monolog adresat. Cele trei secvențe poetice

suprapunându-se peste cele trei strofe. Între acestea există o relație de simetrie,
fiecare strofă începând cu verbul „știu” repetat prin intermediul anaforei și se
încheie cu verbul la imperativ „naște-mă” ce reprezintă o epiforă. De asemenea,
simetria este realizată și prin gestul de umilință ce reprezintă un element de
recurență.
Prima secvență poetică surprinde, prin intermediul unei ample
enumerație, atributele creației, ale Galateei. Acestea sunt prezentate atât prin
substantive concrete („mișcările”, „mersul”, „inelul”, „sânul”), cât și abstracte,
inefabile („parfumurile”, „umbra”, „tăcerile”, „melancoliile”). Rugămintea care
devine implorare în finalul strofei arată că artistul își dobândește „dreptul la
timp”, la nemurire, la eternitate doar prin creație. Între creator și operă există o
relație de intercondiționare: cei doi „se nasc” reciproc. Această viziune a
poetului susține caracterul de artă poetică (ars poetica) al textului.
A doua secvență pune în lumină o idee poetică esențială pentru ilustrarea
relației creator-creație: prin creație, creatorul ajunge la cunoaștere totală a
universului. Artistul depășește limitele materiale, senzoriale, trecând dincolo de
contingent, sugerat prin adverbul „după-amiaza” (unitate temporală măsurabilă
și cunoscută de ființa umană). Pentru a sugera transcendentul, infinitul și,
implicit, cunoașterea totală ce anulează spațiul și timpul, Nichita Stănescu
inventează noi cuvinte:„după-orizont”, „dincolo-de-marea”. Accentuând ideea,
poetul arată ca prin creație se ajunge la o cunoaștere atât de profundă încât
elementele cunoscute nu mai pot fi numite: „atât de departe, încât nu mai are
nici nume”. Artistul ajunge astfel să pătrundă neștiutul, infinitul, iar conectarea
cu acesta presupune nemurire, eternizare. Partea a doua a strofei debutează cu
locuțiunea „de aceea” care motivează dorința de a cunoaște infinit. Gestul
îngenunchierii și implorarea Galateei de a-l „naște” susțin această dorință.
Personificarea pietrelor evidențiază comuniunea dintre acest element al lumii
materiale și creator:„genunchiul pietrelor, care-l îngână”. Piatra este materialul
din care artistul, Pygmalion, a creat-o pe Galateea devenită simbol al artei, al
spiritualului. Această idee apare și în „Testament”: materialul naște spiritualul
prin forța artistului care transformă „sapa-n condei și brazda-n călimară”.
A treia secvență lirică: Primul vers evidențiază potența absolută a eului
liric care pătrunde, grație forței creatoare în ceea ce nu este cunoscut; această
pătrundere se realizează atât la nivelul creației, cât și din perspectiva ființei
iubite, poezia dezvăluind astfel un nou nivel tematic: dragostea - „Știu tot ceea
ce tu nu știi niciodată, din tine ”. Versurile dezvăluie si mitul umbrei (Platon-
peșterii) care pune în lumină relația dintre realitate și ficțiune:„copacii – umbre
de lemn ale vinelor tale”, „râurile – mișcătoare umbre ale sângelui tău”. Așadar,
în viziune lui Nichita Stănescu arta, ficțiunea și creația sunt eterne, pe când
realitatea este efemeră fiind supusă trecerii, morții, perisabilității. Mitul este
reinterpretat, perspectiva/viziunea lui Stănescu fiind diferită de cea a lui Ion
Barbu la care arta este „un joc secund”, o copie transfigurată a realității. „Prin
poezie se încearcă o regăsire a tot ceea ce este pur, divin.”(Barbu). Motivul
literar al pietrei revine și în strofa a treia. Dacă în prima secvență poetică artistul
îngenunchează în fața pietrei cu venerație ca în fața unei divinități, în ultima
secvență piatra devine o „umbră” (o copie/un dublu) a spiritualului.
Limbajul artistic își dezvăluie toate nivelurile limbii. Din punct de
vedere morfosintactic, repetarea pronumelui/ adjectivului pronominal nehotărât
„tot”, „toate” arată puterea absolută a creatorului care pătrunde în toate fibrele
creației. Verbul are și el o valoare deosebită. Prin repetiția verbului se realizează
un univers al eului:„ce știe”, „ce face” (umilirea) și ce anume „cere” (nașterea).
Modul imperativ arată/sugerează dispererea poetică în legătură cu eternizarea
prin artă.

În opinia mea, sensul fundamental al poeziei este reiterarea mitului, prin

transferul lui din timpul arhaic în cel al poetului, prin identificarea cu creaţia
perfectă, care nu se poate obţine decât print-o zămislire/nastere. De aici provin,
în cele trei strofe ale poeziei, orientarea către un singur sens, devenit imperativ
al întregii existenţe: "naşte-mă. Naşte-mă".
E o naştere prin mimesis, într-un plan secund al timpului, prin
succesiunea unei creaţii perfecte, poetul primeşte, ca zestre, deopotrivă
atributele genetice ale creaţiei şi ale creatorului.
Miza acestei arte poetice este, prin urmare, enormă şi totală, pentru că
poetul, CERÂNDU-ŞI "dreptul la timp", la EXISTENŢĂ şi la creaţie, se naşte o
dată cu însăşi creaţia, preluând şi ipostazele creatorului şi pe ale creaţiei
originare, identificându-se eu ele. Identificarea cu creatorul mitic şi, prin el cu
însuşi Creatorul suprem, care i-a dat darul însufleţirii fiinţei prin artă, prin
poezie, presupune efort iniţiatic de mare profunzime a cunoaşterii. Fiecare
strofa începe cu verbul "ştiu", al cunoaşterii, şi se încheie, printr-o simetrie
ideală, cu celălalt verb, al naşterii, "naşte-mă". Între acestea se întinde proba
cunoaşterii absolute, demiurgice, necesare în marea creaţie, a totului care
cuprinde timpul, spaţiul, mişcarea, fiinţa, firea, infinitele amănunte ale lumii.
În concluzie, poezia „Către Galateea” este o artă poetică în care Artistul
elogiază creația, dar și iubirea, singurele care îl pot propiecta în eternitate.