Subiectul III.

33

Trăsături ale romanului ilustrate printr-o operă care îi aparţine lui G. Călinescu
(eseu argumentativ cu text suport din Gh. Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic)

Romanul constituie cea mai complexă specie epică în proză, prin caracteristicile diegezei, discursului
şi personajelor, ca şi prin variatele forme de realizare pe care le-a cunoscut în evoluţia lui istorică. A fost şi
este o specie deschisă modificărilor de structură şi îmbogăţirilor de conţinut. De aici, numeroasele tipuri de
roman pe care le-au inventariat şi clasificat teoreticienii literaturii şi criticii literari: roman de creaţie/roman de
analiză (G. Ibrăileanu), roman rural/roman urban (Eugen Lovinescu), roman doric/ionic/corintic (Nicolae
Manolescu), istoric/contemporan/de anticipaţie; memorialistic/epistolar/autobiografic/Bildungsroman;
obiectiv/subiectiv/simbolic; clasic/romantic/ realist/postmodernist etc.
În fragmentul citat, criticul Gheorghe Glodeanu punctează trăsăturile uneia dintre cele mai
celebre formule ale romanului universal, cea impusă de Honoré de Balzac la mijlocul secolului al XIX-
lea prin vastul sistem epic al Comediei umane.
Împărtăşind punctul de vedere al criticului, şi anume acela că opera epică a lui G. Călinescu se înscrie
în balzacianism, voi ilustra argumentele din citat pe baza romanului Enigma Otiliei, adăugându-le şi altele.
În primul rând, balzacianismul a fost asumat în mod deschis de G. Călinescu. Pe fondul preferinţei
tot mai susţinute a prozatorilor noştri interbelici pentru romanul subiectiv-psihologic şi pentru romanul
experienţei, el şi-a motivat opţiunea în articolele şi studiile sale teoretice. Aici, Călinescu afirmă că orice
creaţie majoră se constituie pe universal şi tipologic, pe un clasicism sui-generis, fiind convins că scopul artei
nu este originalitatea, ci valoarea, iar valoarea nu se realizează în absenţa unei dimensiuni universale.
Prozatorul s-a delimitat de experimentele epice ale unor autori contemporani, precum Camil Petrescu şi
Hortensia Papadat-Bengescu, ca şi de proustianism, apreciind că „tipul firesc de roman românesc este
deocamdată acela obiectiv”, adică tolstoian şi balzacian. Literatura, crede el, trebuie să observe natura umană
din unghiul caracterelor şi tipurilor, aşa cum o face romanul balzacian: „Totul este fundamental la Balzac,
orice individ înfăţişează un caracter. Numai scena pe care eroii joacă poartă notele epocii.”
Creaţia narativă călinesciană reflectă această opţiune estetică. Un exemplu este Enigma Otiliei, al
doilea roman al autorului, publicat la 1938, după ce, în 1933, apăruse Cartea nunţii. În Enigma Otiliei
trăsăturile romanului realist, obiectiv, de tip balzacian se pot observa atât în diegeză, cât şi în discurs.
Un prim argument priveşte caracteristicile discursului. Naraţiunea este la persoana a III-a
(naraţiune heterodiegetică auctorială, nonfocalizată, viziune “din spate”, “dindărăt”). Naratorul este
demiurgic, omniscient, omniprezent şi impersonal. El nu face comentarii moralizatoare şi nu-l
orientează pe cititor în adoptarea unor anumite atitudini faţă de eroii romanului. Structura operei este
masivă, riguroasă, bine studiată, încât, aşa cum afirmă N. Manolescu, scriitorul doric lasă impresia că
atunci când îşi începe romanul ştie pe deplin şi cum îl va încheia. Romanul e construit simetric: în final,
eroul - martor Felix se reîntoarce pe strada Antim şi revede casa lui moş Costache, lăsată în paragină,
amintindu-şi de replica iniţială a bătrânului, acum adevărată: ”Aici nu stă nimeni.” Călăuză a cititorului,
Felix deschide şi încheie lumea ficţională, precum „drumul” din „Ion” al lui L.Rebreanu. E în spiritul
romanului realist obiectiv caracterul de „opera finita” al creaţiei.
Incipitul este realizat, de asemenea, după formula balzaciană: „Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puţin înainte de orele zece, un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean, intra în
strada Antim, venind dinspre strada Sfinţii Apostoli etc.”. Ca şi expoziţiunile din romanele lui Balzac, el are
caracter situativ, datarea şi localizarea fiind foarte precise. Se creează astfel, încă de la început, impresia de
veridicitate. Personajul rămâne deocamdată anonim („un tânăr de vreo optsprezece ani”). Ulterior, în prima
scenă dezvoltată a romanului (jocul de cărţi şi de table din casa Giurgiuveanu), naratorului balzacian va
introduce în grup personajele de prim-plan.
Romanul călinescian, ca şi cele balzaciene, începe printr-o amplă descriere (a străzii Antim şi a casei
lui Costache Giurgiuveanu), care instalează acţiunea într-„un decor de epocă ” (N.Manolescu – Arca lui Noe.
Eseu despre romanul românesc, cap. Ochiul estetului), adică într-o atmosferă specifică („o atmosferă
sociologică”). Descrierea balzaciană are funcţie sociologizantă, psihologizantă şi caracterologică, iar toate
descrierile din Enigma Otiliei – interioarele din casa Giurgiuveanu, camera Otiliei, interiorul casei lui
Pascalopol – îndeplinesc aceste funcţii. Prin trăsăturile cadrului şi ale mediului intuim trăsăturile oamenilor

1
care le locuiesc, scriitorul balzacian având convingerea că omul este un produs al mediului său de viaţă.
Sugestivă este pentru viziunea bazată pe determinismul social descrierea arhitecturii caselor de pe strada
Antim. Forma clădirilor, a ferestrelor, ciubucăria „ridicolă prin grandoare”, amestecul inestetic de stiluri
(clasic, gotic, renascentist) şi de elemente decorative, varul dezghiocat de umezeală şi neîngrijire ne permit să
ne facem o idee despre locuitorii şi stăpânii caselor, oameni lipsiţi de gust şi de educaţie, dar cu pretenţii de
emancipare, care au prosperat rapid, imitând fără discernământ tot ce era mai impozant în materie de
decoraţiuni arhitectural. Această „caricatură în moloz a unei străzi italice” le trădează gândirea îngustă,
instinctul de parvenire, meschinăria sufletelor şi mediocritatea.
Aceleaşi funcţii ale descrierii le regăsim şi în prezentarea camerei Otiliei prin ochii lui Felix.
Dezordinea obiectelor (partituri, romane franţuzeşti şi germane, jurnale de modă, sertare neînchise,
cutii de pudră, flacoane de parfum, panglici colorate, rochii, pălării, mănuşi, batiste brodate, aruncate
sau uitate pretutindeni ), dar şi mobilierul scump şi stilat reflectă caracterul paradoxal al fetei, amestec
de ingenuitate, senzualitate, profunzime şi superficialitate. Într-o altă secvenţă, interiorul casei lui
Pascalopol, cu mobile rare, picturi clasice, tapiserii scumpe, porţelanuri fine etc., oglindeşte spiritul lui
subţire, educaţia estetică solidă, nobleţea originii.
Un alt argument al balzacianismului îl constituie temele romanului: mediul social, moştenirea,
paternitatea, matrimoniul. Enigma Otiliei este o frescă socială, un tablou al moravurilor bucureştene din primii
ani ai secolului al XX-lea, în care relaţiile umane sunt dominate de mitul banului. În centrul observaţiei se află
mediul familial marcat de cupiditate şi de rivalităţi, ilustrat prin clanul Giurgiuveanu - Tulea, cu zgârcitul
Costache, dezumanizata Aglae, nebunul Simion, ratatul maniac Titi, insensibila Olimpia, acrita Aurica.
Spaţiul principal de desfăşurare a întâmplărilor este casa Giurgiuveanu, dar, în diferite împrejurări, pătrundem
şi în alte medii: viaţa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din Bărăgan, viaţa publică
bucureşteană cu negustori, afacerişti, industriaşi, curtezane, parveniţi, universitari.
Plasat în acest mediu, subiectul romanului prezintă istoria unei moşteniri. Costache Giurgiuveanu,
bătrân avar, dar simpatic, agoniseşte de-a lungul vieţii o avere care devine obiectul confruntărilor dintre cei
care-i sunt loiali (Otilia, Felix şi Pascalopol) şi familia surorii sale (Aglae, Simion, Stănică, Olimpia, Aurica,
Titi), pentru ca în cele din urmă să-i fie furată de escrocul Stănică Raţiu, arivist brutal şi fără scrupule.
Tema paternităţii e dezvoltată în variaţiuni, atât în „Enigma Otiliei”, cât şi în romanul anterior, „Cartea
nunţii”, încât criticul Ov.S.Crohmălniceanu afirmă că paternitatea e tema obsedantă a scriitorului. Dintr-o
obligaţie morală ori dintr-un interes material, personajele din Enigma Otiliei se străduiesc sau au pretenţia să
hotărască soarta orfanei Otilia Mărculescu şi, într-o anumită măsură, pe a orfanului Felix Sima. De altfel,
scriitorul intenţiona să-şi intituleze romanul „Părinţii Otiliei”, titlul final fiind cel propus de editor. Costache
Giurgiuveanu e scindat, precum Mara lui Slavici, dar mai tranşant, între avariţie şi dragostea paternă. Sufletul
matern al Aglaei este elementar, iar faţă de Otilia manifestă o atitudine de „mamă vitregă” printr-o
„pedagogie” dictatorială. Stănică Raţiu e demagogul paternităţii; după moartea unicului copil, el vorbeşte
mereu despre datoria morală şi patriotică de a avea „fii”. Pretinde că-i poartă de grijă Otiliei, când, de fapt,
complotează alături de clanul Tulea împotriva ei. Cei doi tineri, Felix şi Otilia, ambii orfani, exercită unul
asupra celuilalt o grijă paternală, căutând să se ocrotească reciproc. În ceea ce-l priveşte pe Leonida
Pascalopol, acesta manifestă faţă de Otilia o atitudine paternală amestecată cu pasiunea. O cunoaşte pe Otilia
de mică, a considerat-o un fel de fiică, iar aceasta se bucură de protecţia lui.
Temei paternităţii i se asociază motivul orfanului, prelucrat de la registrul grav la caricatură. Pe
lângă cei doi orfani, Otilia şi Felix, care trebuie, cu un anume dramatism al suferinţei, să se descurce
într-o lume ostilă, există în roman orfani ca Stănică, ridicol în lamentaţiile lui autocompătimitoare, sau
Olimpia, renegată absurd de Simion Tulea, tatăl ei. Şi Pascalopol renunţase la studiile în străinătate
îndată ce i-a murit tatăl, întorcându-se în ţară „să îngrijească de mamă şi de moşie”.
Iubirea e abordată din unghi balzacian prin reducerea la matrimoniu. Ca autentic roman de
dragoste, Enigma Otiliei se constituie în jurul unui cuplu romantic, ingenuu, idealizat (Felix şi Otilia),
pentru care iubirea înseamnă solidaritatea deplină a sufletelor, comuniunea de idealuri şi aspiraţii, un
sentiment delicat ca o floare care are nevoie mereu de un alt decor pentru a-şi etala frumuseţea.
Iubirea devine însă o temă balzaciană dacă e urmărită strict din unghiul matrimoniului. Complexul
iubire – căsătorie apare în roman fie la modul teoretic, fie prin situaţii concrete. Căsătoria apare ca un simplu
contract social (opinia Aglaei), ca singura cale de realizare în viaţă (Aurica) sau ca un mod de parvenire
(Stănică Raţiu). Un întreg lanţ de eforturi se desfăşoară în vederea matrimoniului. Cuplurile se fac sau se

2
desfac, imaginar sau real, după toate combinaţiile posibile. Felix visează la căsătoria cu Otilia, dar e dorit ca
soţ sau ca iubit de Aurica şi de Georgeta; Pascalopol nu-şi ascunde iubirea pentru Otilia şi se va şi căsători cu
ea, dar e râvnit în taină de aceeaşi Aurica; Titi, stăpânit de turbulenţele fiziologiei, caută asiduu o parteneră şi
se căsătoreşte pasager cu Ana Sohaţki. Lili – Felix, Lili – Titi, Titi – Georgeta sunt variante de cupluri; Stănică
nutreşte gânduri ascunse pentru Otilia, se va despărţi de Olimpia şi se va însura cu Georgeta. Obsesia
căsătoriei o are Aurica şi autorul îşi plimbă personajul pe străzi, la nunţi, la ghicitoare, la preot, iluminându-l
mereu din unghiul fixaţiei sale. Bărbaţii cu care vine în contact sunt interesanţi pentru ea numai în măsura în
care îi pot fi viitori parteneri. La Felix, Pascalopol, Weissmann visează pe rând fata bătrână a romanului.
În fine, o altă dimensiune balzaciană a operei priveşte realizarea personajelor ca tipuri şi caractere
prin care se ilustrează trăsături etern-umane. Cu „Enigma Otiliei” G. Călinescu creează romanul citadin cu cea
mai bogată galerie de caractere din literatura română. Costache Giurgiuveanu este avarul afectuos faţă de
pupila sa, dar incapabil să facă ceva pentru ea. Stănică Raţiu e arivistul intrepid, decis să se îmbogăţească
printr-o lovitură. Felix e tânărul ambiţios şi îndrăgostit, Leonida Pascalopol, bărbatul matur, generos şi
altruist, Simion Tulea e un senil alienat, Titi, un apatic rămas prea mult timp sub tutela maternă, Aglae,
femeia avară şi voluntară, care îşi nenoroceşte cu autoritatea ei familia, Olimpia, soţia care, prin
platitudine, e predestinată părăsirii, Aurica, fata bătrână, înrăită în frustrări, Georgeta, o demimondenă şi,
în sfârşit, Otilia, ingenua exponentă a misteriosului etern feminin. Scriitorul, precum Balzac, observă
umanitatea pe latura ei morală şi face clasificări caracterologice, „studii de caz”. Naratorul omniscient şi
omniprezent îşi conturează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu o consecvenţă caracterială
perfectă. Mai mult decât atât, destinul lor apare ca o urmare a calităţilor şi defectelor pe care le etalează în
cuprinsul operei. Personajele tipice acţionează în împrejurări tipice de viaţă.
Prin toate argumentele prezentate până aici se probează justeţea încadrării romanului călinescian
în balzacianism. Trebuie să adăugăm, totuşi, că autorul român a valorificat balzacianismul într-un mod
creator, original, ajungând în cele din urmă la formula unui „balzacianism fără Balzac”
(N.Manolescu, op.cit.). În descrieri, naratorul călinescian priveşte cu „un ochi de estet” care parcă face
o expertiză a obiectului, ca în prezentarea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu printr-un
limbaj tehnic, de specialist („rozetă gotică”, „frontoane clasice”, „console”, „casetoane”, „stil antic”
etc.), deşi privirea observatoare îi este atribuită lui Felix. De-a lungul romanului, naratorul dovedeşte şi
competenţă muzicală, plastică, psihologică, sociologică. Atitudinea lui e uşor pedantă, iar metoda
narativă devine „artificială şi extravagantă” (N. Manolescu), adică „nebalzaciană”.
De asemenea, problematica gravă din romanele lui Blazac se răstoarnă în farsă, comedie,
caricatură. Scriitorul îngroaşă convenţiile balzaciene, încât pare că dă titlului marii opere a lui Balzac,
„Comedia umană”, un sens propriu.

3
Subiectul III. 34.

Tema şi viziunea despre lume într-un roman al lui G. Călinescu

(eseu argumentativ cu text suport din G. Călinescu, Studii de estetică)

Romanul constituie cea mai complexă specie epică în proză, prin caracteristicile diegezei, discursului
şi personajelor, ca şi prin variatele forme de realizare pe care le-a cunoscut în evoluţia lui istorică. A fost şi
este o specie deschisă modificărilor de structură şi îmbogăţirilor de conţinut. De aici, numeroasele tipuri de
roman pe care le-au inventariat şi clasificat teoreticienii literaturii şi criticii literari: roman de creaţie/roman de
analiză (G. Ibrăileanu), roman rural/roman urban (Eugen Lovinescu), roman doric/ionic/corintic (Nicolae
Manolescu), istoric / contemporan /de anticipaţie; memorialistic / epistolar / autobiografic / Bildungsroman;
obiectiv/subiectiv/simbolic; clasic/romantic/ realist/postmodernist etc.
În fragmentul citat, esteticianul G. Călinescu defineşte romanul prin trei aspecte: caracterul realist („o
scriere tipic realistă”), viziunea despre lume aplicată unei teme („demonstrarea unei idei”) şi subiectul epic („o
experienţă”). Consider că definiţia este adecvată numai pentru romanul canonic bazat de mimesis, în care, într-
adevăr, autorul recreează în operă realitatea obiectivă, funcţie de concepţia lui despre lume, prin intermediul
şirului de „experienţe” trăite de personaje, organizate într-un subiect. Dar teoreticianul ignoră alte variante ale
romanescului (romanul mitic, poetic, alegoric, romanul parabolă, al absurdului, de anticipaţie etc.), elaborate de
pe o platformă non-realistă. După cum subliniază Jean Ricardou, numai „romanul clasic este povestirea unei
aventuri”, pe când „romanul modern este aventura povestirii.” (Noi probleme ale romanului).
Punctul de vedere al lui G. Călinescu este însă pe deplin adecvat pentru propria creaţie epică. Voi
argumenta această aserţiune pe baza celui de-al doilea roman călinescian, Enigma Otiliei, publicat la 1938,
după ce, în 1933, apăruse Cartea nunţii.
În primul rând, trebuie să amintim faptul că autorul şi-a exprimat deschis opţiunea pentru romanul
realist de tip balzacian. Pe fondul preferinţei tot mai susţinute a prozatorilor noştri interbelici pentru romanul
subiectiv-psihologic şi pentru romanul experienţei, el şi-a motivat alegerea în articole şi studii teoretice. Aici,
Călinescu afirmă că orice creaţie majoră se constituie pe universal şi tipologic, pe un clasicism sui-generis,
fiind convins că scopul artei nu este originalitatea, ci valoarea, iar valoarea nu se realizează în absenţa unei
dimensiuni universale. Prozatorul s-a delimitat de experimentele epice ale unor autori contemporani, precum
Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, ca şi de proustianism, apreciind că „tipul firesc de roman
românesc este deocamdată acela obiectiv”, adică tolstoian şi balzacian. Literatura, crede el, trebuie să observe
natura umană din unghiul caracterelor şi tipurilor, aşa cum o face romanul balzacian: „Totul este fundamental
la Balzac, orice individ înfăţişează un caracter. Numai scena pe care eroii joacă poartă notele epocii.”
În Enigma Otiliei trăsăturile balzacianismului se regăsesc în plan tematic, în diegeză şi în discurs.
Viziunea romancierului este realistă, obiectivă, bazată pe observarea mediului social şi a tipologiei umane. Ea
se exprimă într-o naraţiune la persoana a III-a (naraţiune heterodiegetică auctorială, nonfocalizată,
viziune “din spate”, “dindărăt”). Naratorul este demiurgic, omniscient, omniprezent şi impersonal.
Roman politematic, Enigma Otiliei este în primul rând o frescă socială, un tablou al moravurilor
bucureştene din primii ani ai secolului al XX-lea, în care relaţiile umane sunt dominate de mitul banului. În
centrul observaţiei se află mediul familial marcat de cupiditate şi de rivalităţi, ilustrat prin clanul Giurgiuveanu
- Tulea, cu zgârcitul Costache, dezumanizata Aglae, nebunul Simion, ratatul maniac Titi, insensibila Olimpia,
acrita Aurica. Spaţiul principal de desfăşurare a întâmplărilor este casa Giurgiuveanu, dar, în diferite
împrejurări, pătrundem şi în alte medii: viaţa familiei Tulea, casa lui Leonida Pascalopol, moşia acestuia din
Bărăgan, viaţa publică bucureşteană cu negustori, afacerişti, industriaşi, curtezane, parveniţi, universitari.
Plasat în acest mediu, subiectul romanului prezintă istoria unei moşteniri. Costache Giurgiuveanu,
bătrân avar, dar simpatic, agoniseşte de-a lungul vieţii o avere care devine obiectul confruntărilor dintre cei
care-i sunt loiali (Otilia, Felix şi Pascalopol) şi familia surorii sale (Aglae, Simion, Stănică, Olimpia, Aurica,
Titi), pentru ca în cele din urmă să-i fie furată de escrocul Stănică Raţiu, arivist brutal şi fără scrupule. Firul
narativ porneşte din vara anului 1909, când, într-o seară de iulie, tânărul Felix Sima (personajul –
martor) soseşte, venind din Iaşi, în casa lui Costache Giurgiuveanu, tutorele său, şi se încheie o dată cu
moartea bătrânului. În epilogul operei, se oferă informaţii despre destinele personajelor de după
consumarea tribulaţiilor din jurul averii lui Moş Costache.

4
 Tema paternităţii e dezvoltată în variaţiuni, atât în „Enigma Otiliei”, cât şi în romanul anterior, „Cartea
nunţii”, încât criticul Ov.S.Crohmălniceanu afirmă că paternitatea e tema obsedantă a scriitorului. Dintr-o
obligaţie morală ori dintr-un interes material, personajele din Enigma Otiliei se străduiesc sau au pretenţia să
hotărască soarta orfanei Otilia Mărculescu şi, într-o anumită măsură, pe a orfanului Felix Sima. De altfel,
scriitorul intenţiona să-şi intituleze romanul „Părinţii Otiliei”, titlul final fiind cel propus de editor. Costache
Giurgiuveanu e scindat, precum Mara lui Slavici, dar mai tranşant, între avariţie şi dragostea paternă. Sufletul
matern al Aglaei este elementar, iar faţă de Otilia manifestă o atitudine de „mamă vitregă” printr-o
„pedagogie” dictatorială. Stănică Raţiu e demagogul paternităţii; după moartea unicului copil, el vorbeşte
mereu despre datoria morală şi patriotică de a avea „fii”. Pretinde că-i poartă de grijă Otiliei, când, de fapt,
complotează alături de clanul Tulea împotriva ei. Cei doi tineri, Felix şi Otilia, ambii orfani, exercită unul
asupra celuilalt o grijă paternală, căutând să se ocrotească reciproc. În ceea ce-l priveşte pe Leonida
Pascalopol, acesta manifestă faţă de Otilia o atitudine paternală amestecată cu pasiunea. O cunoaşte pe Otilia
de mică, a considerat-o un fel de fiică, iar aceasta se bucură de protecţia lui. Pentru că moş Costache este
incapabil să-şi îndeplinească în mod aplicat funcţia paternă, Pascalopol i se substituie uneori, ca de
exemplu atunci când pune pe numele Otiliei, la bancă, o sută de mii de lei sau ori de câte ori îi
împlineşte capriciile adolescentine.
Temei paternităţii i se asociază motivul orfanului, prelucrat de la registrul grav la caricatură. Pe
lângă cei doi orfani, Otilia şi Felix, care trebuie, cu un anume dramatism al suferinţei, să se descurce
într-o lume ostilă, există în roman orfani ca Stănică, ridicol în lamentaţiile lui autocompătimitoare, sau
Olimpia, renegată absurd de Simion Tulea, tatăl ei. Şi Pascalopol renunţase la studiile în străinătate
îndată ce i-a murit tatăl, întorcându-se în ţară „să îngrijească de mamă şi de moşie”.
Iubirea e o temă abordată în două registre: ca „poveste de dragoste” şi prin reducerea la
matrimoniu. Ca autentic roman de dragoste, Enigma Otiliei se constituie în jurul unui cuplu romantic,
ingenuu, idealizat (Felix şi Otilia), pentru care iubirea înseamnă solidaritatea deplină a sufletelor,
comuniunea de idealuri şi aspiraţii, un sentiment delicat ca o floare care are nevoie mereu de un alt
decor pentru a-şi etala frumuseţea. Unele scene care-i urmăresc pe cei doi sunt realizate în registru
ludic. Felix o sărută cu patimă, iar Otilia îl învaţă să sărute delicat, iar altă dată, când îi analizează
băiatului palma, „vede” că va avea şapte copii şi se sperie. Un alt exemplu este vizita la moşia lui
Pascalopol, prilej de trăire expansivă a sentimentului de către cei doi tineri. Alte scene sau replici îi
înfăţişează în lumina gravă a destinului, precum noaptea petrecută cast în camera lui Felix sau
„filosofia” de viaţă a Otiliei despre soarta femeilor: „…noi nu trăim decât cinci-şase ani!…Pe urmă am
să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz…”. O intuiţie superstiţioasă o face să creadă că va muri
prematur şi, dornică să-şi trăiască intens acest interval scurt al feminităţii, îl va părăsi pe Felix cu a
cărui carieră intelectuală se consideră nepotrivită. Deşi se iubesc sincer, cei doi inocenţi romantici ai
romanului se adecvează realităţii, sacrificându-şi dragostea plină de idealism şi castitate.
Iubirea devine o temă balzaciană când e urmărită strict din unghiul matrimoniului. Complexul iubire –
căsătorie apare în roman fie la modul teoretic, fie prin situaţii concrete. Căsătoria apare ca un simplu contract
social (opinia Aglaei), ca singura cale de realizare în viaţă (Aurica) sau ca un mod de parvenire (Stănică
Raţiu). Un întreg lanţ de eforturi se desfăşoară în vederea matrimoniului. Cuplurile se fac sau se desfac,
imaginar sau real, după toate combinaţiile posibile. Felix visează la căsătoria cu Otilia, dar e dorit ca soţ sau ca
iubit de Aurica şi de Georgeta; Pascalopol nu-şi ascunde iubirea pentru Otilia şi se va şi căsători cu ea, dar e
râvnit în taină de aceeaşi Aurica; Titi, stăpânit de turbulenţele fiziologiei, caută asiduu o parteneră şi se
căsătoreşte pasager cu Ana Sohaţki. Lili – Felix, Lili – Titi, Titi – Georgeta sunt variante de cupluri; Stănică
nutreşte gânduri ascunse pentru Otilia, se va despărţi de Olimpia şi se va însura cu Georgeta. Obsesia
căsătoriei o are Aurica şi autorul îşi plimbă personajul pe străzi, la nunţi, la ghicitoare, la preot, iluminându-l
mereu din unghiul fixaţiei sale. Bărbaţii cu care vine în contact sunt interesanţi pentru ea numai în măsura în
care îi pot fi viitori parteneri. La Felix, Pascalopol, Weissmann visează pe rând fata bătrână a romanului.
Viziunea scriitorul balzacian se întemeiază pe convingerea că omul este un produs al mediului său de
viaţă. În consecinţă, el creează tipuri şi caractere ilustrative pentru mediul social observat. În Enigma Otiliei
avem cea mai bogată tipologie citadină din literatura română şi o galerie a caraterelor etern-umane. Costache
Giurgiuveanu este avarul afectuos faţă de pupila sa, dar incapabil să facă ceva pentru ea. Stănică Raţiu e
arivistul intrepid, decis să se îmbogăţească printr-o lovitură. Felix e tânărul ambiţios şi îndrăgostit, Leonida
Pascalopol, bărbatul matur, generos şi altruist, Simion Tulea e un senil alienat, Titi, un apatic rămas prea

5
mult timp sub tutela maternă, Aglae, femeia avară şi voluntară, care îşi nenoroceşte cu autoritatea ei familia,
Olimpia, soţia care, prin platitudine, e predestinată părăsirii, Aurica, fata bătrână, înrăită în frustrări,
Georgeta, o demimondenă şi, în sfârşit, Otilia, ingenua exponentă a misteriosului etern feminin. Scriitorul,
precum Balzac, observă umanitatea pe latura ei morală şi face „studii de caz”. Personajele tipice acţionează în
împrejurări tipice de viaţă.
O altă consecinţă a viziunii bazate pe determinismul social (pe concepţia că omul este un produs al
mediului de viaţă) este folosirea descrierii ca instrument sociologic şi caracterologic. Din trăsăturile cadrului
(strada Antim, casa Giurgiuveanu, camera Otiliei, casa şi conacul lui Pascalopol) subînţelegem trăsăturile
personajelor care îl locuiesc.
Prin toate argumentele prezentate până aici se probează aplicabilitatea definiţiei călinesciene a
romanului la propria operă. Trebuie să adăugăm, totuşi, că Enigma Otiliei este mai mult decât un roman
realist balzacian. Autorul asimilează într-o manieră originală balzacianismul, ajungând la „un
balzacianism fără Balzac” (Nicolae Manolescu) şi folosind tehnici ale epicului modern, cum ar fi
comportamentismul, reflectarea poliedrică a personalităţii eroinei în conştiinţa celorlalte personaje,
introducerea în naraţiune a unor fragmente dramatizate şi a intertextelor (scrisori, anunţul funerar dat de
Stănică la moartea copilului, registrul de socoteli ţinut de moş Costache privind administrarea
veniturilor lui Felix etc.). Romanul său dobândeşte astfel un plus de autenticitate.

6
Subiectul III. 35

Relaţiile dintre două personaje ale unui text narativ studiat aparţinând lui G. Călinescu
(eseu structurat)

Personajul constituie principalul centru de interes estetic al literaturii de ficţiune. El se construieşte

în conformitate cu reprezentãrile sociale, psihologice şi culturale pe care le adoptă autorul, deci în funcţie de
viziunea şi de opţiunea estetică ale acestuia.
În ceea ce priveşte creaţia romanescă a lui G. Călinescu, trebuie să amintim faptul că autorul şi-a
exprimat deschis opţiunea pentru romanul realist de tip balzacian. Pe fondul preferinţei tot mai susţinute a
prozatorilor noştri interbelici pentru romanul subiectiv-psihologic şi pentru romanul experienţei, el afirmă că
orice creaţie majoră se constituie pe universal şi tipologic. Prozatorul s-a delimitat de experimentele epice ale
unor autori contemporani, precum Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, ca şi de proustianism,
apreciind că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv”, adică tolstoian şi balzacian.
Literatura, crede el, trebuie să observe natura umană din unghiul caracterelor şi tipurilor, aşa cum o face
romanul balzacian: „Totul este fundamental la Balzac, orice individ înfăţişează un caracter. Numai scena pe
care eroii joacă poartă notele epocii.”
Ţinând cont de aceste precizăci, voi prezenta relaţiile dintre două personaje călinesciene din romanul
Enigma Otiliei (1938): Otilia Mărculescu şi Felix Sima.
Semnificative pentru construcţia personajelor alese sunt, în primul rând, temele romanului: viaţa
socială citadină, moştenirea, paternitatea, iubirea şi matrimoniul. Otilia şi Felix evoluează într-o frescă socială
realizată în manieră balzaciană. Autorul creează un tablou al moravurilor bucureştene din primii ani ai
secolului al XX-lea în care relaţiile umane sunt dominate de mitul banului. În centrul observaţiei se află
mediul familial marcat de cupiditate şi de rivalităţi, ilustrat prin clanul Giurgiuveanu – Tulea. Plasat în acest
mediu, subiectul operei prezintă istoria unei moşteniri. Costache Giurgiuveanu, bătrân avar, dar simpatic,
agoniseşte de-a lungul vieţii o avere care devine obiectul confruntărilor dintre cei care-i sunt loiali (Otilia,
Felix şi Pascalopol) şi familia surorii sale (Aglae, Simion, Stănică, Olimpia, Aurica, Titi), pentru ca în cele din
urmă să-i fie furată de escrocul Stănică Raţiu, arivist brutal şi fără scrupule.
În substanţa epicului de observaţie socială se regăseşte şi tema paternităţii, prelucrată în variaţiuni.
Dintr-o obligaţie morală ori dintr-un interes material, Moş Costache, Leonida Pascalopol, Aglae Tulea,
Stănică Raţiu se străduiesc sau au pretenţia să hotărască soarta orfanei Otilia Mărculescu şi, într-o anumită
măsură, pe a orfanului Felix Sima. De altfel, scriitorul intenţiona să-şi intituleze romanul „Părinţii Otiliei”,
titlul final fiind cel propus de editor. Chiar Felix şi Otilia, ambii orfani, exercită unul asupra celuilalt o grijă
paternală, căutând să se ocrotească reciproc.
Cât priveşte iubirea, aceasta e o temă abordată în două registre: ca „poveste de dragoste” şi prin
reducerea la matrimoniu. Ca autentic roman de dragoste, Enigma Otiliei se constituie în jurul cuplului
romantic, ingenuu şi idealist format din Felix şi Otilia. Idila lor plină de castitate se înfiripă în casa lui
Moş Costache, casă ciudată şi ca aspect, dar mai ales prin oamenii care o locuiesc sau o vizitează. În
ciuda mediului viciat în care sunt nevoiţi să trăiască, pentru ei iubirea înseamnă solidaritatea deplină a
sufletelor, comuniunea de idealuri şi aspiraţii, un sentiment delicat ca o floare care are nevoie mereu de
un alt decor pentru a-şi etala frumuseţea.
Situaţia iniţială a personajelor este evidenţiată prin secvenţe şi scene epice memorabile. Încă
minor, Felix soseşte „într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece” la tutorele şi
unchiul său prin alianţă, bătrânul avar Constantin Giurgiuveanu, urmând să devină student la Facultatea de
Medicină. Periplul personajului pe strada Antim este, pentru narator, un prilej de a realiza celebrul
incipit balzacian în care descrierea are funcţie sociologică, psihologică şi caracterială. Până la sfârşitul
romanului, Felix va rămâne şi un personaj – martor căruia i se atribuie perspectiva narativă, în
conştiinţa lui reflectîndu-se aspectele tipice ale mediului şi naturile umane care-l populează. El se va
manifesta mereu ca un interiorizat şi-şi va nota impresiile în jurnal.
Prima întâlnire dintre cei doi se petrece într-o situaţie ilariantă prin absurdul ei. După ce
bătrânul avar îl întâmpină cu afirmaţia stupefiantă „nu, nu stă nimeni aici, nu cunosc…”, intervenţia
Otiliei îl salvează pe tânărul timid şi dezorientat şi îl introduce în complicatul clan Giurgiuveanu –

7
Tulea. Scena pe care o contemplă Felix face parte din seria automatismelor care compun viaţa acestor
oameni, jocul de cărţi şi de table adunând în jurul mesei cele mai bizare caractere. Felix observă
zgârcenia bătrânului unchi, cochetăria Otiliei, răutatea şi meschinăria Aglaei, rafinamentul lui
Pascalopol, prietenul lui Costache şi protectorul Otiliei, acreala Auricăi, senilitatea lui Simion Tulea.
Otilia este introdusă în diegeză printr-un portret fizic perspectivat, de asemenea, din unghiul lui
Felix: are „voce cristalină” şi un „cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând până pe
umeri”, gesturi exuberante şi o atitudine dezinvoltă, iar într-o scenă ulterioară aflăm că „fata părea să
aibă optsprezece-nouăsprezece ani.”
Otilia i se impune de la început lui Felix ca amestec „enigmatic” de fragilitate copilărească şi
energie feminină matură. Impresia derutantă pe care i-o face tânăra este confirmată şi de imaginea camerei
ei, descrierea servind aici ca mijloc de caracterizare. În casa unchiului, unde totul e atins de zgârcenia
proprietarului, camera Otiliei este o excepţie. Văzută prin ochii lui Felix, ea se prezintă ca un amestec
dezordonat de obiecte: partituri, romane franţuzeşti şi germane, jurnale de modă, sertare neînchise, cutii de
pudră, flacoane de parfum, panglici colorate, rochii, pălării, mănuşi, batiste brodate, aruncate sau uitate
pretutindeni. Toate aceste nimicuri feminine, asociate cu mobilierul scump şi stilat, reflectă caracterul
paradoxal al fetei, amestec de ingenuitate, senzualitate, profunzime şi superficialitate. Din punct de vedere
psihologic, Otilia va rămâne astfel pentru Felix, o unitate în mişcare contradictorie, fiind gândită chiar de către
autor mai curând ca un simbol al feminităţii, al eternului feminin, decât ca un personaj. Ea e sensibilă,
capricioasă, infantilă, şi totuşi matură printr-un mod „filosofic” de a-i privi pe oameni şi de a observa
viaţa. Deşi dezinteresată de aspectele practice, nu e lipsită de un anumit snobism: vrea să călătorească,
să strălucească prin saloane, să se bucure fără griji de o viaţă îndestulată. Prin Otilia, scriitorul vrea să
surprindă psihologia feminină aflată în plin proces de sedimentare. Fata nu are, în fapt, nici o enigmă,
ci doar misterul unei anumite vârste a feminităţii, remarcat atât de Felix, cât şi de Pascalopol. Cel dintâi
constată, îndrăgostit, că „sufletul Otiliei pare impenetrabil”, în vreme ce bătrânul moşier încheie ultima
discuţie cu Felix spunându-i: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Ceea ce-l seduce pe tânărul medicinist este comportamentul dezarmant de fermecător al Otiliei. Ea
cântă nebuneşte, cu pasiune, la pian, în clipele de durere sau de prea multă fericire, ia hotărâri spontane,
aparent fără nici o judecată; se extaziază („Îmi vine uneori să alerg, să zbor…Vrei să fugim? Hai să fugim!”),
cutreieră copilăreşte moşia lui Pascalopol, urcând pe clăile de fân etc. O bună parte dintre manifestările Otiliei
sunt expresia spiritului său ludic. Felix o sărută cu patimă, iar Otilia îl învaţă să sărute delicat, iar altă dată,
când îi analizează băiatului palma, „vede” că va avea şapte copii şi se sperie.
Pe Felix îl intrigă însă reacţiile acesteia, trecerea bruscă de la o stare afectivă la alta, opusă. Otilia îi
face confidenţe şi are faţă de el mici atenţii care denotă, fără îndoială, afecţiune. Dar el observă şi că fata e
profund ataşată de Pascalopol, iar asta îl face gelos, găsind că o asemenea atracţie o dezonorează. Rămâne
consternat când, fără a-l preveni, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris, însoţită de Pascalopol. Este,
pentru Felix, un interval plin de frământări, pe care încearcă să le depăşească vizitând-o pe Georgeta,
curtezana unui general bătrân şi veche legătură a lui Stănică Raţiu. Revenirea acasă a Otiliei readuce
normalitatea, iar dragostea lor e acum mărturisită, deşi echivocă. Raportul ambiguu dintre Otilia şi
Pascalopol, dar mai ales explicaţia deschisă pe care o are cu rivalul său, care-i spune că va lupta cu
armele lui pentru cucerirea fetei, îl tulbură pe Felix şi-i stârnesc gelozia. Ar vrea să să dobândească
certitudinea că Otilia se va căsători cu el, dar răspunsul fetei e echivoc: „De tine depinde totul.”, dar
„voi decide eu ce e de făcut”.
Relaţiile dintre ei sunt influenţate şi de stările conflictuale şi de confruntările deschise ce au loc
în cercul Giurgiuveanu – Tulea. Familia Aglaei, secondată de Stănică Raţiu, e interesată de testamentul
lui Costache şi de eventuala intenţie a acestuia de a o înfia pe fată. Moartea lui „papa” o lasă pe Otilia
într-o situaţie materială şi socială confuză, iar căsătoria cu Pascalopol o va scoate din impas. Dincolo
de influenţa mediului, iubirea dintre Felix şi Otilia nu se poate împlini pentru că cei doi au perspective
diferite asupra vieţii şi aşteptări diferite în legătură cu propriul viitor. Felix este intelectualul superior,
care-şi canalizează toate energiile spre o carieră de excepţie. Inteligent, pasionat, ambiţios, eroul îşi
vede viitorul sub semnul unei activităţi ştiinţifice neîntrerupte. La întrebarea Otiliei – „Şi ai să fii mulţi
ani ocupat aşa?”, răspunde decis: „Câţiva ani şi din ce în ce mai mult. [...] Am de gând să mă
specializez, să devin un nume.”

8
 Felix dovedeşte o extraordinară voinţă, putere de stăpânire şi o atitudine analitică. Structural, un
asemenea individ exclude în dragoste dezlănţuirea pasională. El vede în femeie un partener al propriilor
aspiraţii, dar nu-i înţelege sufletul, fapt remarcat de Otilia: „Felix nu cunoaşte bine sufletul feminin. O
fată admiră un tânăr cu gânduri serioase, dar se oboseşte, şi adesea preferă oamenii mediocri. Are şi
ea idealul ei, acela de a plăcea cât e tânără, de a strânge pe bărbaţi în jurul ei. Un ambiţios e puţin
egoist, orice ai zice, şi vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.” Voinţa tânărului
stârneşte respect şi admiraţie în Otilia, dar şi sentimentul inferiorităţii („Tu ai o profunditate care
sperie o fată”), ceea ce accentuează incompatibilitatea dintre ei. De la Paris, unde plecase definitiv cu
Pascalopol după o noapte castă petrecută alături de Felix, îi va trimite aceste explicaţii: „Cine a fost în
stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
Abandonarea lui Felix şi căsătoria Otiliei cu mai vârstnicul aristocrat este, aşadar, doar în
aparenţă o enigmă. Decizia eroinei vine din convingerea ei nezdruncinată despre destinul femeilor: „…
noi nu trăim decât cinci-şase ani!…Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi, zbârcituri pe obraz…”. În
plus, o intuiţie superstiţioasă o face să creadă că va muri prematur. Credinţa Otiliei este că între
„intervalul”, scurt, al vieţii ei adevărate, care tocmai se deschide, şi perspectivele care-l privesc pe Felix
există o neconcordanţă imposibil de corectat, aşa încât, deşi îi declară că îl iubeşte, îl părăseşte.
Epilogul romanului îi iluminează pe cei doi „inocenţi” din unghiul adaptării lor la realitate.
Întâlnindu-l după mulţi ani pe Pascalopol, doctorul şi profesorul universitar Felix Sima priveşte în
fotografia arătată de moşier imaginea de nerecunoscut a Otiliei. Tânăra de altădată şi-a trăit într-adevăr
viaţa ca pe o aventură, despărţindu-se de Pascalopol şi măritându-se cu un conte sud-american. În locul
chipului enigmatic, Felix observă acum alura unei femei cu aer de „actriţă întreţinută”. El însuşi
realizase o căsătorie „reuşită” care-i facilitase ascensiunea socială, lăsând în urmă prima şi, poate,
singura lui iubire autentică. Destinul celor două personaje călinesciene pare să argumenteze principiul
potrivit căruia viaţa este un continuu efort de adecvare la mediul social.

9
Subiectul III. 36

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text narativ aparţinând lui G. Călinescu
(eseu structurat)

Personajul constituie principalul centru de interes estetic al literaturii de ficţiune. El se construieşte

în conformitate cu reprezentãrile sociale, psihologice şi culturale pe care le adoptă autorul, deci în funcţie de
viziunea şi de opţiunea estetică ale acestuia.
În ceea ce priveşte creaţia romanescă a lui G. Călinescu, trebuie să amintim faptul că autorul şi-a
exprimat deschis opţiunea pentru romanul realist de tip balzacian. Pe fondul preferinţei tot mai susţinute a
prozatorilor noştri interbelici pentru romanul subiectiv-psihologic şi pentru romanul experienţei, el afirmă că
orice creaţie majoră se constituie pe universal şi tipologic. Prozatorul s-a delimitat de experimentele epice ale
unor autori contemporani, precum Camil Petrescu şi Hortensia Papadat-Bengescu, ca şi de proustianism,
apreciind că „tipul firesc de roman românesc este deocamdată acela obiectiv”, adică tolstoian şi balzacian.
Literatura, crede el, trebuie să observe natura umană din unghiul caracterelor şi tipurilor, aşa cum o face
romanul balzacian: „Totul este fundamental la Balzac, orice individ înfăţişează un caracter. Numai scena pe
care eroii joacă poartă notele epocii.”
Ţinând cont de aceste precizări, voi prezenta particularităţile de construcţie a personajului titular din
romanul Enigma Otiliei, publicat la 1938.
Otilia Mărculescu este un personaj principal (protagonist), eponim (titular), dinamic, rotund
(multidimensional). Integrată într-un roman realist obiectiv, eroina este creată prin tipizare, dar nu
poate fi redusă la o simplă schemă morală şi la determinismul social. Ea pare mai curând să rezulte din
împletirea elementelor realiste, clasice şi romantice. Prin urmare, este un tip (orfana), un caracter
(ingenua) şi o eroină (iubita idealizată de Felix).
Portretul ei se conturează prin caracterizarea directă făcută de narator (indicaţii fizice şi psihice,
comentariu naratorial), de celelalte personaje (prin reflectare poliedrică sau pluriperspectivism) şi de ea
însăşi (autocaracterizare). Mijlocul principal de portretizare rămâne însă caracterizarea indirectă, prin
gesturi, atitudini, fapte, limbaj şi prin evocarea mediului în care trăieşte.
În datele subiectului, Otilia Mărculescu este fiica din prima căsătorie a răposatei soţii a lui
Costache Giurgiuveanu, în grija căruia a rămas de mică. Intimidat de presiunile făcute de familia surorii
lui, Aglae Tulea, Giurgiuveanu a ezitat să întocmească actele de adopţie, aşa încât situaţia Otiliei, acum
studentă la Conservator, este complicată, iar viitorul ei social şi financiar nesigur. Eroina este implicată
involuntar în conflictul care se desfăşoară în jurul averii lui moş Costache între cei loiali bătrânului (ea,
moşierul Leonida Pascalopol, Felix) şi „clanul” Tulea (Aglae, Simion, Stănică, Olimpia, Aurica, Titi) şi,
chiar dacă nu manifestă niciun interes pentru moştenire, e privită de membrii lui cu ostilitate şi suspiciune.
Personajul este construit în legătură cu temele romanului: viaţa socială citadină, moştenirea,
paternitatea, iubirea şi matrimoniul. Otilia evoluează într-o frescă socială realizată în manieră balzaciană.
Autorul creează un tablou al moravurilor bucureştene din primii ani ai secolului al XX-lea în care relaţiile umane
sunt dominate de mitul banului. Într-un mediu familial măcinat de cupiditate şi de rivalităţi, eroina îşi păstrează,
totuşi, inocenţa, învăţând să supravieţuiască fără compromisuri morale. Prin condiţia de orfană, ea ilustrează
tema paternităţii, „tema obsedantă” a autorului, după cum o consideră Ov.S.Crohmălniceanu. Dintr-o obligaţie
morală ori dintr-un interes material, Moş Costache, Leonida Pascalopol, Aglae Tulea, Stănică Raţiu se străduiesc
sau au pretenţia să hotărască soarta Otiliei şi, într-o anumită măsură, pe a orfanului Felix. De altfel, scriitorul
intenţiona să-şi intituleze romanul „Părinţii Otiliei”, titlul final fiind cel propus de editor. Chiar Felix şi Otilia,
ambii orfani, exercită unul asupra celuilalt o grijă paternală, căutând să se ocrotească reciproc.
Dar eroina evoluează mai ales într-o „poveste de dragoste”, alături de Felix. Cei doi formează
un cuplu romantic, ingenuu şi idealist. Pentru ei iubirea înseamnă solidaritatea deplină a sufletelor,
comuniunea de idealuri şi aspiraţii, un sentiment delicat ca o floare care are nevoie mereu de un alt
decor pentru a-şi etala frumuseţea.
Otilia este introdusă în diegeză printr-un portret fizic perspectivat din unghiul personajului-
reflector, Felix. Ea are „voce cristalină” şi un „cap prelung şi tânăr de fată, încărcat cu bucle, căzând
până pe umeri”, gesturi exuberante şi o atitudine dezinvoltă, iar într-o scenă ulterioară aflăm că „fata

10
părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani.” Portretele personajelor, deci şi al Otiliei, sunt
balzaciene, trăsăturile fizice având conotaţii morale precise. În cazul eroinei, amestecul nedefinit de
fragilitate copilărească şi „stăpânirea desăvârşită de femeie” indică o personalitate contradictorie.
Impresia este confirmată şi de imaginea camerei ei, descrierea servind aici ca mijloc de
caracterizare. În casa unchiului, unde totul e atins de zgârcenia proprietarului, camera Otiliei este o excepţie.
Văzută prin ochii lui Felix, ea se prezintă ca un amestec dezordonat de obiecte: partituri, romane franţuzeşti şi
germane, jurnale de modă, sertare neînchise, cutii de pudră, flacoane de parfum, panglici colorate, rochii,
pălării, mănuşi, batiste brodate, aruncate sau uitate pretutindeni. Toate aceste nimicuri feminine, asociate cu
mobilierul scump şi stilat, reflectă caracterul paradoxal al fetei, amestec de ingenuitate, senzualitate,
profunzime şi superficialitate.
Din punct de vedere psihologic, Otilia va rămâne astfel pentru Felix, o unitate în mişcare
contradictorie, fiind gândită chiar de către autor ca un simbol al feminităţii, al eternului feminin. Ea e
sensibilă, capricioasă, infantilă, şi totuşi matură printr-un mod „filosofic” de a-i privi pe oameni şi de a
observa viaţa. Deşi dezinteresată de aspectele practice, nu e lipsită de un anumit snobism: vrea să
călătorească, să strălucească prin saloane, să se bucure fără griji de o viaţă îndestulată. Prin Otilia,
scriitorul vrea să surprindă psihologia feminină aflată în plin proces de sedimentare. Fata nu are, de
fapt, nici o enigmă (aşa cum anunţă titlul), ci doar misterul unei anumite vârste a feminităţii, remarcat
atât de Felix, cât şi de Pascalopol. Cel dintâi constată, îndrăgostit, că „sufletul Otiliei pare
impenetrabil”, în vreme ce bătrânul moşier încheie ultima discuţie cu Felix spunându-i: „A fost o fată
delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Ceea ce-l seduce pe Felix este comportamentul dezarmant de fermecător al Otiliei. Ea cântă
nebuneşte, cu pasiune, la pian, în clipele de durere sau de prea multă fericire, ia hotărâri spontane, aparent fără
nici o judecată; se extaziază („Îmi vine uneori să alerg, să zbor…Vrei să fugim? Hai să fugim!”), cutreieră
copilăreşte moşia lui Pascalopol, urcând pe clăile de fân etc. O bună parte dintre manifestările Otiliei sunt
expresia spiritului său ludic. Felix o sărută cu patimă, iar Otilia îl învaţă să sărute delicat, iar altă dată, când îi
analizează băiatului palma, „vede” că va avea şapte copii şi se sperie.
Pe Felix îl intrigă însă reacţiile acesteia, trecerea bruscă de la o stare afectivă la alta, opusă. Otilia îi
face confidenţe şi are faţă de el mici atenţii care denotă, fără îndoială, afecţiune. Dar el observă şi că fata e
profund ataşată de Pascalopol, iar asta îl face gelos, găsind că o asemenea atracţie o dezonorează. Rămâne
consternat când, fără a-l preveni, Otilia pleacă pentru câteva luni la Paris, însoţită de Pascalopol. Este,
pentru Felix, un interval plin de frământări, pe care încearcă să le depăşească vizitând-o pe Georgeta,
curtezana unui general bătrân şi veche legătură a lui Stănică Raţiu. Revenirea acasă a Otiliei readuce
normalitatea, iar dragostea lor e acum mărturisită, deşi echivocă. Raportul ambiguu dintre Otilia şi
Pascalopol, dar mai ales explicaţia deschisă pe care o are cu rivalul său, care-i spune că va lupta cu
armele lui pentru cucerirea fetei, îl tulbură pe Felix şi-i stârnesc gelozia. Ar vrea să să dobândească
certitudinea că Otilia se va căsători cu el, dar răspunsul fetei e derutant: „De tine depinde totul.”, dar
„voi decide eu ce e de făcut”.
Relaţiile dintre ei sunt influenţate şi de stările conflictuale şi de confruntările deschise ce au loc
în cercul Giurgiuveanu – Tulea. Familia Aglaei, secondată de Stănică Raţiu, e interesată de testamentul
lui Costache şi de eventuala intenţie a acestuia de a o înfia pe fată. Moartea lui „papa” o lasă pe Otilia
într-o situaţie materială şi socială confuză, iar căsătoria cu Pascalopol o va scoate din impas. Dincolo
de influenţa mediului, iubirea dintre Felix şi Otilia nu se poate împlini pentru că cei doi au perspective
diferite asupra vieţii şi aşteptări diferite în legătură cu propriul viitor. Felix este intelectualul superior,
care-şi canalizează toate energiile spre o carieră de excepţie. Inteligent, pasionat, ambiţios, eroul îşi
vede viitorul sub semnul unei activităţi ştiinţifice neîntrerupte. La întrebarea Otiliei – „Şi ai să fii mulţi
ani ocupat aşa?”, răspunde decis: „Câţiva ani şi din ce în ce mai mult. [...] Am de gând să mă
specializez, să devin un nume.”
În caracterizarea personajului, autorul recurge şi la modalităţi proprii romanului modern:
comportamentismul şi pluriperspectivismul. Prin comportamentism, atribuţiile naratorului
omniscient se restrâng la o viziune „din afară”, el consemnând numai ceea ce vede şi aude (fapte,
gesturi, conduită, replici), fără să pătrundă în conştiinţa eroinei. Aşa procedează în primele 16 capitole
ale romanului, încât personajul se înconjoară, într-adevăr, de o aură de mister.

11
 Prin reflectarea poliedrică în conştiinţa celorlalte personaje (pluriperspectivism), imaginea
Otiliei se recompune mereu din alt unghi. Moş Costache o priveşte ca pe „fe-fetiţa” lui, iubind-o
sincer, chiar dacă, din zgârcenie şi de teama Aglaei, nu reuşeşte să o adopte şi să-i asigure moştenirea.
Pascalopol îi oferă discret protecţie, intuind structura ei sufletească plină de contradicţii, dar admiţând
în final că şi pentru el Otilia „a fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă” . Felix o
percepe ca pe „o fată superioară”, ca „o fiinţă tragică”, asemănând-o cu „o floare respirând în
întuneric umiditatea”. Din perspectiva celor din familia Tulea, Otilia este o „tolerată”, o „destrăbălată”
şi un obstacol în calea măritişului Auricăi. Stănică Raţiu o consideră când o persoană respectabilă, când
o uşuratică, dar întotdeauna o fată „deşteaptă”, propunându-i chiar, spre a-l moşteni pe moş Costache,
„uniunea de concepţii” (căsătoria).
Eroina călinesciană este, aşadar, construită pe baza mai multor procedee şi mijloace narative,
autorul practicând un „joc cu mai multe strategii”. În opinia mea, el a reuşit, într-adevăr, să exprime
prin personajul său, enigmaticul caracteristic unei anumite vârste a feminităţii.

NOTĂ:

Eseul răspunde şi cerinţelor de la Subiectele III.22 şi III. 23 (Un personaj feminin dintr-un
roman interbelic).

12
Subiectul III. 22
Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre condiţia femeii, reflectată într-un text narativ studiat. În
elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- sublinierea trăsăturilor textului narativ care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent
cultural/ literar, într-o perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru ilustrarea temei şi a viziunii
despre lume a autorului/ a naratorului (de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale,
construcţia subiectului, particularităţi ale compoziţiei, perspectivă narativă, modalităţi de caracterizare,
limbaj etc.);
- evidenţierea condiţiei femeii, reflectată în textul narativ ales, prin referire la două scene/
secvenţe/ situaţii semnificative pentru evoluţia conflictului/ a conflictelor;
- exprimarea argumentată a unui punct de vedere despre condiţia femeii, reflectată în textul narativ ales,
din perspectiva finalului/ a deznodământului.
Subiectul III. 23
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre un personaj feminin dintr-un roman studiat, aparţinând
perioadei interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru caracteristici ale romanului selectat, semnificative pentru realizarea personajului
ales, prin referire la construcţia subiectului şi la particularităţi ale compoziţiei;
- ilustrarea a patru procedee de caracterizare a personajului, prin episoade/ secvenţe narative/ situaţii
semnificative sau prin citate comentate;
- prezentarea relaţiilor dintre personajul ales şi un alt personaj al romanului, din perspectiva statutului
lor social, psihologic, moral etc.;
- exprimarea unei opinii argumentate despre evoluţia personajului ales, din perspectiva finalizării
conflictului/ a conflictelor.
Subiectul III. 33
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre trăsături ale romanului, ilustrate printr-o operă literară care
aparţine lui G. Călinescu, pornind de la ideile exprimate în următoarea afirmaţie critică: „Atenta observaţie
a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul detaliului, observarea umanităţii sub
latură morală, fresca Bucureştiului de dinainte de primul război mondial, naraţiunea la persoana a treia şi
menţinerea naratorului omniscient constituie trăsături predilecte ale romanului de tip balzacian, asimilate
şi de G. Călinescu”. (Gheorghe Glodeanu, Poetica romanului românesc interbelic)
Subiectul III. 34
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini în care să prezinţi tema şi viziunea despre lume într-un roman al lui
G. Călinescu, pornind de la ideile exprimate în următorul text: „Ce este, pe scurt, un roman? O scriere
tipic realistă, demonstrarea unei idei printr-o experienţă”. (G. Călinescu, Studii de estetică)
Subiectul III. 35
Scrie un eseu de 2 – 3 pagini despre relaţiile dintre două personaje ale unui text narativ studiat,
aparţinând lui G. Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcţia personajelor alese
(de exemplu: temă, perspectivă narativă, acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia
subiectului, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- evidenţierea situaţiei iniţiale a celor două personaje, din perspectiva tipologiei în care se încadrează,
a statutului lor social, psihologic, moral etc.;
- relevarea trăsăturilor celor două personaje, semnificative pentru ilustrarea relaţiilor, prin raportare la
două episoade/ secvenţe narative ale textului narativ ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relaţiile dintre cele două personaje, din perspectiva
situaţiei finale/ a deznodământului
Subiectul III. 36
Scrie un eseu de 2 - 3 pagini despre particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text
narativ studiat, aparţinând lui G. Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a patru elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului ales
(de exemplu: acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, construcţia subiectului, perspectivă
narativă, modalităţi de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului ales, prin raportare la conflictul/
conflictele textului narativ studiat;
- relevarea principalei trăsături a personajului ales, ilustrată prin două episoade/ secvenţe narative/
situaţii semnificative sau prin citate comentate;
- exprimarea unui punct de vedere argumentat, despre modul în care se reflectă o idee sau tema
textului narativ în construcţia personajului pentru care ai optat.

13