Flori de mucegai

Tudor Arghezi

Modernismul reprezintă o manifestare radicală de impunere a principalelor elemente înnoitoare în

literatura primelor decenii ale secolului al XX-lea, care a produs o serie de mari valori în poezia şi proza
românească. El se caracterizează prin liricizarea mesajului poetic, prin metaforizare şi ambiguitate,
intelectualizarea poeziei şi forma neobişnuită. Unul dintre poeţii modernişti români este Tudor Arghezi, unic
prin abordarea esteticii urâtului. Această direcţie reiese clar din volumul Flori de mucigai, în care poezia cu
acelaşi nume este o artă poetică, o operă lirică în care autorul îşi exprimă concepţia despre condiţia sa şi
actul creaţiei.
Volumul a fost publicat în 1931 şi a fost inspirat poetului de perioada anilor de detenţie petrecuţi între
1918-1919 în închisoarea de la Văcăreşti, unde a trăit o experienţă a „urâtului acest univers trist, amoral,
urât devenind sursă de inspiraţie.
Viziunea lui Tudor Arghezi asupra lumii este marcată de estetica urâtului, prin care lărgeşte
conceptul de frumos, integrându-i urâtul. Antiteza sugerează drumul creaţiei de la sursă - urâtul, la produsul
final - frumosul, scriitorul considerând că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, poate
constitui material poetic. În plus, viziunea sa despre lume este influenţată de relaţia pe care acesta a avut-o
cu divinitatea. Căutând să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, Arghezi utilizează poezia pentru a ajunge la
acesta. Când Dumnezeu i se refuză, credinţa sa se diminuează, iar inspiraţia poetică dispare, ceea ce îl aduce
într-un impas creator foarte puternic. În cele din urmă, în absenţa oricărui semn al prezenţei divine, poetul se
îndreaptă spre zone ale inspiraţiei creatoare în care divinitatea lipseşte cu desăvârşire, rezultatul fiind
creaţiile incluse în etapa esteticii urâtului.
Temele poeziei sunt creaţia, creatorul şi relaţia lui cu divinitatea. Actul creator este văzut ca suferinţă
în absenţa harului divin, dar şi ca necesitate interioară. Aceste teme sunt susţinute şi de motive ale creaţiei:
unghia, firida, întunericul, stihurile, singurătatea şi ploaia.
Titlul poeziei este un oximoron de o expresivitate deosebită, în care florile sugerează frumuseţea,
puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea şi întunericul. În plus, florile, în
poziţie de subiect, sunt versurile, stihurile, rezultatul final al procesului creaţiei, iar mucegaiul este solul din
care acestea au crescut, inspiraţia poetică.
Lirismul este puternic subiectiv, dovadă mărcile de pers. I: verbe: „am scris”, nu am cunoscut” şi
pronume de pers. I: „mi”, „m-„, ceea ce duce la o interiorizare a poeziei, dovadă a modernismului.
Structural, opera are doua strofe inegale, care descriu trei etape ale creaţiei: cea încheiată, a poeziei
religioase, etapa de criză creatoare intensă şi etapa prezentă a esteticii urâtului, ce pot fi delimitate cu
ajutorul timpurilor verbale.
Strofa I prezintă împrejurările în care poetul scrie, caracterizate prin singurătate, întuneric, sugerând
claustrarea, închiderea, limitarea, toate cauze ale lipsei unui semn divin. Eul liric se simte părăsit de
divinitate, lepădat, vocea lui devine aceea a omului singur; căruia nu i se mai permite deschiderea către
Dumnezeu. Această senzaţie este amplificată şi de momentul temporal al creaţiei, noaptea (pe întuneric),
care creează acum senzaţia de spaimă a singurătăţii, în absenţa divinităţii. Întunericul, de altfel, ar putea să
reprezinte şi o lume interioară pustie, cauzată de absenţa revelaţiei divine. Accentul cade pe enumerarea
aspectelor ostile ale scrierii: „pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală / Pe întuneric, în singurătate.”
Rezultatul unui astfel de efort creator este diferit de al celorlalţi creatori: versurile sunt chinuite, dureroase şi
poartă amprenta autorului lor, care s-a transpus pe sine în ele. Trimiterile biblice subliniază faptul că actul
creaţiei este refuzat, iar poetul este părăsit de harul divin, cele trei animale simbolice indicând absenţa
inspiraţiei divine din momentul creaţiei. Eul liric este într-o singurătate umilită şi orgolioasă, părăsit de
sfinţi, blestemat, parcă, să scrie.
Enumeraţia „Sunt stihuri fără an / Stihuri de groapă, De sete de apă / Şi de foame de scrum / Stihurile
de-acum” (stih=versuri) descrie o etapă a creaţiei ce are ca subiect ostilitatea, moartea, dorinţa de distrugere.
Versurile şi-au pierdut unicitatea, sunt versuri aşa cum se scriu dintotdeauna, idee sugerată de utilizarea
arhaismului „stihuri” şi a sintagmei „fără an”. Epitetul metaforic „stihuri de groapă” descrie o creaţie ostilă
divinităţii, având în centrul omul ca fiinţă muritoare, neantul, căderile spirituale sau afundurile societăţii.
Necesităţile umane se transformă în nevoi spirituale, necesitatea de a crede, de a spera, chiar în zadar,
devenind temei de poezie. Această etapă este o reacţie de revoltă a psalmistului refuzat de divinitate, o
sfidare a creatorului care se îndreaptă pentru a se inspira spre zonele impure, umane, deci păcătoase ale
existenţei.
Versurile următoare proiectează cititorul înapoi în etapa scrierii religioase. Unghia îngerească ce se
toceşte devine simbolul divinităţii care se refuză. In poziţie de subiect, unghia - instrument al scrierii - suge-
rează instrumentul imperfect, dar şi implicarea totală în actul creaţiei a poetului. Epitetul îngerească,
sugerează harul, asistenţa divină. Metafora unghia îngerească este astfel o imagine a colaborării artist -
divinitate. Intrată în impas, prin absenţa unui semn divin şi a credinţei, colaborarea încetează, fapt sugerat de
verbul s-a tocit. Criza aceasta creatoare nu este singura, dovadă liniştea iniţială a poetului care aşteaptă
revenirea credinţei şi a inspiraţiei: „Am lăsat-o să crească”. Inversiunea „Sau nu o mai am cunoscut"
trădează speranţa eului că nu este părăsit, ci doar nu recunoaşte forma pe care divinitatea a luat-o. Astfel,
poetul nu mai este inspirat de Dumnezeu, dar nici nu poate renunţa total la căutarea unei dovezi a existenţei
Sale, fie şi într-o formă nouă.
Strofa a II-a descrie o lume întunecată şi ostilă, din care Dumnezeu lipseşte: Era întuneric. Ploaia bătea
departe, afară. Comparaţia mână - gheară sugerează durerea de a nu putea crea nici pentru Dumnezeu, dar
nici în absenţa sa: Şi mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă. Sub semnul agresiuni, al
suferinţei, al neputinţei de a o evita, actul creaţiei apare ca o necesitate interioară: Şi m-am silit să scriu cu
unghiile de la mâna stângă. Aceasta este un instrument demonic prin comparaţie cu unghia îngerească,
simbolul efortului de a-şi respecta, cu orice preţ, menirea creatoare. Rezultatul este nu numai diferit, ci şi cu
un impact extraordinar asupra eului creator: poezia este o întruchipare a urâtului, o reflectare în versuri a tot
ce este respingător, a mediilor din care Dumnezeu lipseşte. Astfel, poezia esteticii urâtului devine consecinţa
firească a refuzului divinităţii de a se arăta. Totuşi arta, indiferent de sursele ei de inspiraţie, este înălţătoare
prin definiţie, aşa că afirmaţia „sau nu o mai am cunoscut” capătă un alt sens, mai profund: inspiraţia divină
nu lipseşte, ci poetul nu recunoaşte forma acesta nouă pe care a luat-o, camuflată în urât. Dumnezeu există
prin raportare la rău, deci şi frumuseţea artei prin raportare la urât.
Nivelurile expresivităţii artistice sunt o dovadă a modernismului poeziei.
La nivel lexico-semantic se observă că în "Flori de mucigai" predomină registrele stilistice ale esteticii
uratuiui prin folosirea cuvintelor care socheaza, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori: "mucigai",
„unghie”, „tencuială”. Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din
vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu, loan ceea ce susţine noutatea
limbajului poetic. Se observă şi combinarea a două câmpuri semantice: al creaţiei (unghia, am scris, puterile)
şi cel religios (Luca, Marcu, Ioan, îngerească), corespunzătoare temelor.
La nivel morfologic, timpurile verbale au o expresivitate aparte, rolul lor fiind de a caracteriza etapele
creaţiei: perfectul compus, denumind o acţiune începută şi încheiată, este folosit în versurile care descriu
etapa poeziei religioase, ceea ce transmite ideea că acesta este definitiv încheiată şi că artistul refuză
întoarcerea la ea; imperfectul, care denumeşte o acţiune intensă şi neîncheiată încă – etapa de tercere;
prezentul – etapa esteticii urâtului.
La nivel stilistic, remarcăm metaforele şi epitetele metaforice “stihuri de groapă, de sete de apă şi de
foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară neputincioasă”, “flori de mucigai”, “unghia îngerească”,
enumeraţiile : “nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, “lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia
“mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”, toate sporind ambiguitatea poeziei, dovadă a
modernismului ei.
Din punctul de vedere al versificaţiei, “Flori de mucigai” este o poezie modernă, având două strofe
inegale în vers liber şi rimă împerecheată. De asemenea, măsura versurilor este inegală., ceea ce constituie
un element de modernitate.
În concluzie, „Flori de mucegai este o artă poetică ce se evidenţiază prin limbajul nepoetic, dar şi prin
cuvinte din zona religiosului. Poetul îşi creează ipostaza unui condamnat care, refuzat de divinitate, îşi
găseşte împlinirea în zonele urâte ale existenţei, unde, spre surprinderea sa, îl descoperă, din nou, pe
Dumnezeu.
Le-am scris cu unghia pe tencuială
Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu a mai crescut-
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe afară,

Şi mă durea mâna ca o gheară
Neputincioasă să se strângă.
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
G. Bacovia
Dormeau adânc sicriele de plumb,
Şi flori de plumb şi funerar veşmânt -
Stam singur în cavou ... şi era vânt ...
Şi scârţâiau coroanele de plumb.
Dormea întors amorul meu de plumb
Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig -
Stam singur lângă mort ... şi era frig ...
Şi-i atârnau aripile de plumb.
Lucian Blaga
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
 Ion Barbu
Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mântuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridică însumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Şi cântec istoveşte; ascuns, cum numai marea,
Meduzele când plimbă sub clopotele verzi.

Nichita Stanescu
Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura

se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,

la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...