Flori de mucegai

Tudor Arghezi

Demonstraţie: poezie modernistă, artă poetică modernistă

Modernismul reprezintă o manifestare radicală de impunere a principalelor elemente înnoitoare în

literatura primelor decenii ale secolului al XX-lea, care a produs o serie de mari valori în poezia şi proza
românească. El se caracterizează prin liricizarea mesajului poetic, prin metaforizare şi ambiguitate,
intelectualizarea poeziei, condiţia poetului şi forma neobişnuită.
Tudor Arghezi, unul dintre poeţii modernişti, considerat al doilea mare poet român după Mihai Eminescu,
creează o operă originală, care a influenţat literatura vremii.
Principiile acestei direcţii ies la iveală foarte clar în volumul Flori de mucigai, în care poezia cu acelaşi
nume constituie o artă poetica a lui Tudor Arghezi, în care el îşi exprimă concepţia despre efortul artistului
şi implicaţiile acestuia în actul creaţiei.
Volumul a fost publicat în 1931 şi a fost inspirat poetului de perioada anilor de detenţie petrecuţi între
1918-1919 în închisoarea de la Văcăreşti, unde a trăit o experienţă a „urâtului" în înţelesurile lui proprii cele
mai dure, consecinţa fiind în operă apariţia unei lumi marginale (hoţi, criminali, prostituate, puşcăriaşi), un
univers trist, amoral, urât ce devine obiect poetic, trăsătură de mare modernitate pentru poezia română
interbelică.
Viziunea lui Tudor Arghezi, asupra lumii este marcată de estetica urâtului, prin care lărgeşte
conceptul de frumos, integrându-i înţelegerea răului, a urâtului. Sintagma reuneşte doi termeni opuşi estetic:
frumosul şi urâtul. Antiteza circumscrie aici drumul creaţiei de la sursă - urâtul, la produsul final - frumosul,
scriitorul considerând că orice aspect al realităţii, indiferent că este frumos sau urât, sublim sau grotesc,
poate constitui material poetic. În plus, viziunea sa despre lume este influenţată de relaţia pe care acesta a
avut-o cu divinitatea. Căutând să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu, Arghezi utilizează creaţia poetică pe
post de cale de accedere către acesta. Când Dumnezeu i se refuză, credinţa sa se diminuează, iar inspiraţia
poetică dispare, ceea ce îl aduce într-un impas creator foarte puternic. În cele din urmă, în lipsa oricărui
semn al prezenţei divine, poetul se îndreaptă spre zone ale inspiraţiei creatoare în care divinitatea lipseşte cu
desăvârşire, rezultatul fiind creaţiile incluse în etapa esteticii urâtului.
Temele poeziei le reprezintă creaţia, creatorul şi relaţia lui cu divinitatea. Actul creator este văzut ca
dimensiune a suferinţei, a demonicului, în absenţa asistenţei harului divin, dar şi ca imperativ lăuntric. Este
abandonată ideea de inspiraţie divină, în favoarea poeticităţii descoperite în sinele profund. Creaţia permite
transfigurarea răului şi redimensionarea lui în planul esteticului, idee care se subsumează esteticii urâtului.
Titlul poeziei este un oximoron de o expresivitate lirică deosebită, în care florile sugerează frumuseţea,
puritatea, lumina, iar mucigaiul semnifică urâtul, răul, descompunerea şi întunericul. Oximoronul creeaza o
imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt degradate, alterate, lumea inchisorilor, în care
viaţa oamenilor este supusă reprimărilor, restricţiilor rigide.
La Tudor Arghezi, sintagma „flori de mucigai” are o conotaţie mai ambiguă care se poate dezvălui
numai prin lectura poemului şi, eventual, a întregului volum: florile, în poziţie de subiect, sunt versurile,
stihurile, rezultatul final al procesului creaţiei, iar mucegaiul, ca atribut al subiectului, este solul din care
acestea au crescut.
Lirismul este subiectiv, dovadă mărcile de pers. I: verbe: „am scris”, nu am cunoscut” şi pronume de
pers. I: „mi”, „m-„, ceea ce duce la o interiorizare a poeziei, dovadă a modernismului.
Poezia "Flori de mucigai" este structurata în doua secvenţe lirice inegale, prima ilustrand crezul artistic
arghezian, iar cealalta neputinta artistului de a crea in conditii de claustrare. Aceasta descrie trei etape ale
creaţiei: poezia religioasă, etapa de criză şi etapa esteticii urâtului.
Strofa I prezintă împrejurările spaţio-temporale în care poetul scrie, asociate elementului de singurătate
şi întunericului, sugerând claustrarea, închiderea, limitarea. Eul liric se autodefineşte prin elipsă, prin ceea ce
nu are – harul - de aceea stihurile au trăsături negative, iar eul liric se află într-o stare confuză. Părăsit de
divinitate, lepădat, vocea lui devine aceea a „antipsalmistului"; de aici şi senzaţia de spaţiu închis care nu
mai permite, nici măcar ca aspiraţie (cum se întâmpla în Psalmi), deschiderea către transcendent. Această
senzaţie este potenţată şi de momentul temporal al creaţiei, noaptea (pe întuneric), care creează acum
senzaţia de angoasă, de spaimă a neantului. Întunericul, de altfel, ar putea să nu reprezinte un moment
temporal, ci să fie rezultat al închiderii totale a lumii proprii, sugerată de absenţa revelaţiei divine.
 Accentul cade pe enumerarea circumstanţelor ostile ale scrierii: „pe tencuială/ Pe un părete de firidă
goală / Pe întuneric, în singurătate.” Enumeraţia prin negativul „nici” a figurilor simbolice din bestiarul
biblic: „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, completată de enumeraţia numelor proprii ale
evangheliştilor „Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui loan”, subliniază faptul că actul
creaţiei este refuzat, iar stihuitorul (poetul însuşi) este părăsit de harul divin, este demonizat, damnat -
„categorie negativă” asumată. Semnificaţiile celor trei animale simbolice este relevată de Dionisie din
Furna, în Carte de pictură: Pentru Matei, un bărbat, pentru Marcu un leu, pentru Luca un bou, pentru Ioan,
un vultur. Cel cu chip omenesc înfăţişează întruparea; cel cu chip de leu înfăţişează tăria şi puterea
împărăteşti; cel cu chip de bou înfăţişează virtutea preoţească şi jertfa-, acela cu chip de vultur înfăţişează
pogorârea Sfântului Duh. Lipsa celor trei componente ale bestiarului creştin indică, aşadar, absenţa forţei, a
regalităţii şi a transcendenţei din momentul creaţiei, refuzul jertfei. Eul liric este într-o singurătate umilită şi
orgolioasă, părăsit de sfinţi, blestemat, parcă, să scrie.
Enumeraţia apare şi în definirea anaforică prin atribute „negative” a stihurilor (versurilor): „Sunt stihuri
fără an / Stihuri de groapă, De sete de apă / Şi de foame de scrum / Stihurile de-acum”: netimpul, spaţiul
ostil, impulsul vital exacerbat, moartea, dorinţa de distrugere - toate sunt „categorii negative” transferate
versurilor (creaţiei). Termenii, situaţi într-o gradaţie ascendentă, definesc un regim al vieţii şi al morţii,
minor în comparaţie cu cel al Logosului divin, cu valoare absolută, pe care îl simbolizează evangheliştii
(absenţi).
Inversiunea şi dislocarea sintactică: „Şi nu a mai crescut / Sau nu o mai am cunoscut" , trădează intenţia
de autodefinire prin negaţie a eului liric. Unghia îngerească ce se toceşte devine simbolul divinităţii care se
refuză. In poziţie de subiect, unghia - instrument al scrierii - sugerează instrumentul imperfect, dar şi
implicarea în actul creaţiei a însăşi fiinţei creatorului. Determinantul adjectival al unghiei, atributul
îngerească, sugerează harul, asistenţa divină. Metafora unghia îngerească este astfel o imagine a colaborării
artist - divinitate. Intrată în impas, colaborarea încetează, fapt sugerat de verbul s-a tocit, ruptura fiind situată
într-o nedeterminare a trecutului îndepărtat, marcat de semnul uitării, fapt sugerat de adverbul când. Astfel,
procesul evolutiv din punct de vedere temporal, dinspre trecut înspre prezent, este dimensionat involutiv din
punct de vedere calitativ. Poetul nu mai este asistat de har şi nu mai recunoaşte semnele divinului: nu a mai
crescut/ Sau nu o mai am cunoscut.
Strofa a II-a fixează cadrul spaţio-temporal umed, întunecat şi relevă încercarea de a scrie cu unghile de
la mâna stângă ceea ce trădează durerea şi erezia eului creator, dorinţa de eliberare, pe când unghiile de la
mâna stângă devin simbol al demonului.
Astfel, primul enunţ, impersonal, circumscrie o existenţă: era întuneric, al doilea e concentrat pe
imaginea ploii, semn al exteriorului ostil, receptat auditiv ca agresiune: Ploaia bătea departe, afară. In al
treilea enunţ, comparaţia mână - gheară sugerează secarea, pierderea funcţiei creatoare, cel puţin în
ipostaza ei asistată de har: Şi mă durea mâna ca o gheară/Neputincioasă să se strângă. In ultimul enunţ,
regimul verbal este concentrat în jurul actului creaţiei - să scriu: sub semnul agresiunii (bătea afară), al
suferinţei (mă durea), al neputinţei de a o evita (neputincioasă să se strângă), actul creaţiei apare ca
imperativ lăuntric (m-am silit): Şi m-arn silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă. Mâna stângă,
instrument demonic prin comparaţie cu unghia îngerească, este simbolul unui efort inferior, resimţit organic,
dar şi al unui imperativ lăuntric, acela de a-şi respecta, cu orice preţ, menirea creatoare.
Strofa finală, extrem de percutantă ca mesaj, dar şi ca expresie stilistică, este construită prin sacadarea
discursului, produsă de prezenţa enunţurilor scurte, între care punctul stabileşte graniţe, acolo unde virgula
ar fi creat fluiditate. In plus, conjuncţia şi accentuează această senzaţie, având rolul de promovare a
mecanicii ideilor.
Nivelul lexico-semantic. În "Flori de mucigai" predomină registrele stilistice ale esteticii uratuiui, pe de
o parte ca inovatie lingvistica, pe de alta parte ca substanţă a ideilor exprimate.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin expresivitatea fascinanta, cuvinte
"urate", al caror sens capata noi valori. De pilda, cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic,
dar are aici sensul profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva catre om,
deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea. Arghezi utilizeaza cuvinte din
limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri", din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei
evanghelisti - Luca, Marcu, loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si
deprimare ale poetului. Se observă şi combinarea a două câmpuri semantice: al creaţiei (unghia, am scris,
puterile) şi cel religios (Luca, Marcu, Ioan, îngerească).
 Nivelul morfologic: timpurile verbale caracterizează etapele creaţiei: perfectul compus – poezie
religioasă; imperfectul – etapa de tercere; prezentul – etapa esteticii urâtului.
La nivel stilistic, figurile de stil, relativ puţine, vin să sporească expresivitatea, să plasticizeze starea
sufletească pe care o transmite poetul. Remarcăm epitetele “stihuri de groapă, de sete de apă şi de foame de
scrum”, “unghia îngerească”, “gheară neputincioasă”, metaforele “flori de mucigai”, “unghia îngerească”,
enumeraţiile : “nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, “lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia
“mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă”.
Se poate observa prezenţa unor simboluri puternice în tot textul poeziei, care particularizează mesajul
liric şi îi dau o încărcătură semnificativ negativă: oximoronul din sintagma „flori de mucigai” devine un
simbol al stihurilor, al poeziei, al volumului însuşi, „unghiile de la mâna stângă” sunt un simbol al
demonului, numele proprii (în enumeraţie) şi figurile animaliere (din enumeraţia prin „nici”) devin simboluri
ale divinităţii care se refuză spiritului apostat al stihuitorului.
La nivel sintactic, negativizarea identităţii se face în mod ingenios: poetul nu-şi atribuie trăsături
negative, ci enumeră ceea ce el nu are, ceea ce el nu este: „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”
Din punct de vedere formal “Flori de mucigai” este o poezie modernă, în vers liber, versurile rimate
alternând cu cele fără rimă. De asemenea, măsura versurilor este inegală oscilând între 5 şi 12 silabe. Textul
este organizat în două strofe inegale ca număr de versuri : strofa I - 16 versuri, strofa a II-a – 4 versuri, ceea
ce constituie un element de modernitate, mai ales că strofa I este polimorfă (structură prozodică amplă
alcătuită dintr-un număr mare de versuri).
În concluzie, „Flori de mucegai este o artă poetică ce se evidenţiază prin recuperarea în spaţiul poetic a
limbajului iniţial nepoetic (deliricizarea poeziei): argoul, jargonul, limbajul popular, arhaic, uneori colocvial,
dar şi prin cuvinte din zona religiosului; aspectul de „poezie impură"; valorificarea expresivităţii stilului
oral, alternanţa versului clasic cu cel liber. Astfel, poetul îşi creează ipostaza unui damnat care, refuzat de
divinitate, îşi găseşte împlinirea în zonele urâte ale existenţei, unde, spre surprinderea sa, îl descoperă, din
nou, pe Dumnezeu.

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu a mai crescut-
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe afară,

Şi mă durea mâna ca o gheară
Neputincioasă să se strângă.
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.