FLORI DE MUCIGAI

Poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernistă, aparținând lui Tudor Arghezi. Poet,
prozator și publicist din perioada interbelică, Arghezi a reprezentat un moment de înnoire a liricii
românești, în special prin introducerea conceptului de estetica urâtului. A debutat cu volumul
„Cuvinte potrivite” în 1927, în care își exprimă concepția despre creație prin intermediul poeziei
„Testament”. Poezia „Flori de mucigai” a fost publicată în volumul cu același titlu, în 1931.

Tema: Această poezie poate fi considerată o artă poetică modernistă deoarece exprimă concepția
autorului despre creație, despre relația dintre creator și lume, despre condiția creatorului într-o lume
ostilă, nefavorabilă inspirației. Poetul se află într-un spațiu limitat, incomod, dar continuă să creeze,
în ciuda absenței inspirației, valorificând artistic urâtul, degradarea și suferința.

2 exemple - „Cu puterile neajutate….”/„m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”

Titlul este, din punct de vedere stilistic, un oximoron, care pare a imita modelul baudelairian
din Florile răului, deoarece asociază un termen din sfera semantică a frumosului – „flori” – cu unul
din cea opusă – „mucigai”. La nivel semantic, din punct de vedere denotativ, titlul fixează imaginarul
poetic în sfera spaţiului închis, umed, specific închisorilor, propice „florilor de mucigai”, pete de
culoare în cadrul unui univers tern, mohorât, dezolant. În sens conotativ, se validează ideea că în
orice existenţă sordidă poate exista ceva frumos, „floarea” devenind un simbol al naşterii frumuseţii
din materia imundă. Titlul avertizează asupra formulei lirice uzitate de poet, estetica urâtului,
caracteristică întregului volum, având și rolul unei prefețe. Florile de mucigai echivalează cu
versurile create în închisoare (Le-am scris . . – florile de mucigai se transformă în stihuri) și care
oglindesc o lume a degradării.

Versificația: cele două strofe sunt inegale, prima fiind alcătuită din 16 versuri, iar a doua fiind un
catren. Rima este împerecheată, iar măsura versurilor oscilează între 5 și 17 silabe. De asemenea, se
folosește tehnica ingambamentului, pentru a păstra continuitatea ideilor poetice. De ex. „Cu puterile
neajutate / Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui
Marcu şi lui Ioan.”

Limbajul este caracterizat de prezența cuvintelor care fac parte din sfera „urâtului” sau a
răului, capătând valențe artistice: mucigai, tencuială, întuneric, foame, sete, scrum, groapă, gheară,
mâna stângă. O caracteristică modernista a limbajului este varietatea registrelor: limbaj arhaic
(stihuri, mucigai, părete), popular (firidă, m-am silit), religios (îngerească, Luca, Marcu, Ioan, taurul,
leul, vulturul – simboluri creștine).

Prima strofă (prima secvență lirică) începe cu o declarația la persoana I, care explică
modul în care au luat naștere versurile și conturează imaginea unui spaţiu închis, lipsit de viață și
culoare, un spaţiu ostil și limitat (firidă goală). Întunericul sugerează claustrarea, devenind laitmotiv
al poeziei şi al volumului. Se descrie un spaţiu al singurătăţii absolute, din care lipseşte până şi graţia
divină. Condiția eului liric este de neputință și izolare. Se simte părăsit de divinitate și se compară cu
trei dintre evanghelistii biblici. Animalele simbolice – taur, leu, vultur – reprezintă calități de care
poetul este lipsit în închisoare: puterea, autoritatea, libertatea.

Versurile un mai sunt produsul unei revelații divine, ci al unei neliniști și al setei creatoare
(stihuri de …. foame / de sete). Prin creație se poate ieși din timp, din contingent ; poezia înseamnă
atemporalitate: „Sunt stihuri fără an”. Enumeraţia prin care se prezintă caracteristicile versurilor din
închisoare are rolul de a puncta ineditul formulei artistice abordate, estetica urâtului: „Stihuri de
groapă, / De sete de apă / Şi de foame de scrum, / Stihurile de acum.”

În legătură cu absenţa ajutorului divin în creaţie se dezvoltă sensurile metaforei „unghia

îngerească”. Creatorul încearcă recuperarea inspiraţiei de natură divină, dar ostilitatea mediului face
imposibil acest lucru: „Când mi s-a tocit unghia îngerească / Am lăsat-o să crească / Şi nu a mai
crescut – / Sau nu o mai am cunoscut”. Perturbarea topică din ultimul vers al primei strofe este o
caracteristică a poeziei moderne, care are, în text, rolul de a evidenţia pronumele personal, substitut
pentru „unghia îngerească”. Prima strofă, având structură polimorfă, se organizează în jurul ideii de
singurătate absolută a creatorului, claustrat într-un spaţiu al temniţei din care a dispărut orice
speranţă . Se prefigurează o stare de revoltă, prin respingerea unui posibil ajutor divin: „Sau nu o mai
am cunoscut. ”

A doua strofă (a doua secvență), un catren, propune imaginea unui univers exterior, la fel de
ostil ca şi acela din prima strofă. Spaţiul interior şi spaţiul exterior se află în consonanţă: „Era
întuneric. Ploaia bătea departe, afară. / Şi mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se strângă. /
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Poetul percepe auditiv lumea exterioară, care
este îndepărtată și inaccesibilă. Verbele la imperfect transmit ideea continuităţii stării de dizgraţie a
eului liric, percepută dureros. Mâna, motiv central al textului poetic, prin semnificaţii,
devine simbolul actului creator şi al destinului artistului. „Neputincioasă”, mâna inspiraţiei angelice
refuză sau nu poate „să se strângă”. Ca în majoritatea textelor argheziene, atitudinea nu este de
resemnare. Refuzându-şi destinul, creatorul arghezian se revoltă împotriva propriei condiţii: „Şi m-
am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”. Ultima sintagmă, simbol al direcţiei infernului,
validează noua formulă literară, reafirmând estetica urâtului. Scrisul în acest mediu ostil este dureros,
incomod și nefiresc, ca și cum ar scrie cu o gheară, sugestie a degradării umanului.

Argumente pentru modernism:

1. Estetica urâtului – poetul prezintă aspecte urâte, negative ale realității în creație, dând
urâtului valoare estetică. Poetul creează având la dispoziție elemente ale degradării sau răului:
mucigai, întuneric, foame, sete, groapă etc. El alege să scrie în absența inspirației divine,
folosind simbolul unghiei sau al mâinii stângi . ex. și titlul
2. Limbajul metaforic – exemple (3-4 metafore)
Le-am scris cu unghia pe tencuială – scrisul incomod, în condiții neprielnice;
Mi s-a tocit unghia îngerească – poetul este părăsit de divinitate, de inspirația din bine și
frumos
Mă durea mâna – creația presupune efort, chin; este incomodă
m-am silit să scriu… – poetul se obligă să creeze; aceasta e singura șansă de a-și păstra
libertatea, umanitatea; sursa de ispirație - răul
Concluzie: Poezia are valoare de artă poetică prin această atitudine sfidătoare faţă de un mod
de a concepe scrisul. Proclamându-şi dreptul de a-şi alege destinul – „m-am silit să scriu cu unghiile
de la mâna stângă” – eul liric arghezian realizează în acest text una dintre cele mai emoţionante şi
mai dureroase confesiuni despre rolul menirea artei şi a artistului. Întregul volum va susţine această
atitudine, confirmând unicitatea liricii argheziene.