Flori de mucigai - Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este unul dintre reprezentanții de seamă ai poeziei interbelice, conturând
un univers poetic unic al cărui element caracteristic este alternanâa permanentă între două
atitudinii contrare.
Caracterizat printr-o accentuată diversitate, universul poetic al lui Tudor Arghezi ocupă
un loc aparte în literatura română. Scriitorul revoluţioneaza atât limbajul poetic al vremii sale,
în raport cu mijloacele de expresie tradiţionale, cât şi tematica poeziei. Arghezi traversează
mai multe epoci literare şi orientări estetice, dar lirica lui este reprezentativă, în primul rând,
pentru perioada dintre cele două războaie mondiale.
Volumul „Flori de mucigai” este inspirat din experienţa trăită de Arghezi între zidurile
închisorii Văcăreşti, în care a petrecut câteva luni, din motive politice. Lumea pe care a
descoperit-o aici, o lume decăzută, lipsită de speranţă, a fost conturată în poezii precum
„Galere”, „Ion Ion”, „Cina”, „Cântec mut”. Arghezi considera că „pretutindeni şi în toate este
poezie”. Urâtul din lume se poate deci transfigura artistic, transformându-se în frumosul artei.
Poezia ce dă titlul volumului care descrie mediul social al închisorii este sugestiv intitulată
''Flori de mucigai'' și marchează o înnoire a limbajului, un mod original de a scrie.
Ca specie literară, „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă în care Tudor Arghezi
îți redă ideile despre condiția creatorului, esența artei, natura surselor de inspirație artistică.
Apartenența la modernism e dată de nesupunerea la forma prozodică tradițională, de
evidențierea esteticii urâtului și a categoriilor negative.
Tema operei este condiţia creatorului şi esenţa artei, iar viziunea despre lume a poetului
vizează faptul că poezia şi arta în general pot să îşi aproprieze toate formele de limbaj şi
implicit pot crea texte în care se conturează un imaginar artistic neobişnuit care poate şoca
cititorul.
Viziunea despre lume a artistului modern sugerează implicit forţa şi sensibilitatea
cuprinzătoare a artei/poeziei care poate reflecta orice, inclusiv lumea imundă, ordinară a unei
umanităţi decăzute şi poate scoate la lumină frumosul, sublimul acestui univers. În "Flori de
mucigai" această atitudine iconoclastă, specifica esteticii moderniste, este reflectată artistic la
toate nivelurile textului: compoziţie necanonică a textului, limbajul poetic şi condiţia de
damnat a creatorului, precum şi imaginarul poetic şocant.
Titlu poeziei coincide cu motivul central -"flori de mucigai". Titlul este, din punct de
vedere stilistic, un oximoron, amintind de „Florile răului” a lui Charles Baudelaire, unul dintre
întemeietorii poeziei europene moderne. „Florile” sugerează lumină, viaţă, armonie, frumuseţe,
pe când „mucegaiul” dă sugestia urâtului, a întunericului, a descompunerii, a morţii. Asocierea
celor două cuvinte creează o imagine reprezentativă pentru „estetica urâtului”. „Florile de
mucigai” simbolizează astfel frumuseţea care poate fi descoperită chiar şi într-un mediu ostil,
al damnării şi al întunericului.
La nivel prozodic, se observă modernismul creaţiei . Din punct de vedere
compoziţional, textul se structurează în două strofe inegale (o strofă polimorfă şi un catren), cu
versuri inegale (6, 14 versuri), cu rimă împerecheată. Versul clasic alternează cu cel liber
evidenţiind o structură poetică “negativă”.
Prima strofă aparţine planului eului creator şi al creaţiei, conturând, încă din incipit,
caracterul de artă poetică al textului. Câmpul semantic al creaţiei cuprinde termeni precum:
„am scris”, „stihuri”, „unghia îngerească”(metaforă sugerând inspiraţia divină), „să scriu”. Încă
din primul vers, arta scrierii apare ca un efort dureros, ca un chin. „Stihurile” au fost scrise „cu
unghia pe tencuială”. Spaţiul creaţiei este unul ostil, rece, al claustrării: „Pe un părete de firidă
goală / Pe întuneric, în sigurătate”. „Păretele de firidă goală” este imaginea închisorii, a
izolării, întreg volumul „Flori de mucigai” fiind, de altfel, o expresie a imaginarului temniţei.
„Întunericul” şi „singurătatea” pot fi considerate şi metafore ale condiţiei umane şi, mai ales,
ale condiţiei artistului, accentuând ideea de tristeţe.
Creaţia reprezintă astfel singura posibilitate de evadare. Ea nu se mai bucură însă de
suportul şi de ocrotirea divină. Poetul scrie „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul,
nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”. „Leul”, „taurul” şi
„vulturul” simbolizează, ca şi „unghia îngerească”, inspiraţia divină, harul.
Versurile sunt „fără an”, ele nu aparţin timpului omenesc. Sunt „Stihuri de groapă,/ De
sete de apă / Şi de foame de scrum,/ Stihurile de acum”. „Estetica urâtului” este ilustrată şi prin
simbolul gropii, o altă metaforă a condiţiei umane.
În întuneric, inspiraţia divină, harul poetic dobândit, nu mai există: „Când mi s-a tocit
unghia îngerească/ Am lăsat-o să crească/ Şi nu a mai crescut-/ Sau nu o mai am cunoscut”.
Desacralizarea este o altă caracteristică pe care Hugo Friedrich o atribuie poeziei moderne.
Perturbarea topică din versul „Sau nu o mai am cunoscut” şi folosirea unor termeni consideraţi
de tradiţia literară „nepoetici”(precum, de pildă, „mucigai”) sunt constante ale poeziei
moderne, ilustrând apetitul lui Arghezi pentru inovarea în limbajul poetic.
A doua strofă conturează planul realităţii exterioare, dezvăluit încă din incipitul poeziei
(„un părete de firidă goală”). Versul „Era întuneric. Ploaia bătea departe afară” descrie o lume
ostilă, în acord cu starea sufletească a eului liric („în singurătate”, „cu puterile neajutate”, „mă
durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă...”, „sete de apă”, „foame de scrum”). Verbele la
imperfect („Era întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea continuităţii stării sufleteşti, a
singurătăţii, a durerii.
Deşi lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Şi
m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.” Mâna, motiv central al textului poetic, prin
semnificaţii, devine simbolul actului creator. „Unghiile de la mâna stângă” sunt o metaforă a
inspiraţiei satanice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a scrisului „altfel”.
Ultima strofă accentuază ideea enunţată la începutul poeziei, a suferinţei creatorului: „Şi
mă durea mâna ca o gheară/ Neputincioasă să se strângă.” Se conturează aici imaginea poetului
damnat, care nu poate renunţa la a scrie chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.
Limbajul poetic, modern, se remarcă prin amestecul registrelor stilistice: registrul
popular(“părete, firidă”), arhaic(“stihuri”), religios(Luca, Marcu, Ioan, “îngerească”), prin tN
Nivelul fonetic susţine muzicalitatea versurilor şi fluidizează rostirea poetică prin
elementele de prozodie amintite, precum şi aliteraţia construită prin repetarea vocalei „u” în
cele două enumeraţii „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul [...]/Lui Luca, lui Marcu şi
lui Ioan”.
Proclamându-şi dreptul de a-şi alege destinul(„m-am silit să scriu cu unghiile de la
mâna stângă”), eul liric arghezian realizează în acest text una dintre cele mai emoţionante şi
mai dureroase confesiuni despre rolul, menirea artei şi a artistului.
Figurile de stil, relativ puţine, sporesc expresivitatea textului, plasticizează starea
sufletească pe care o transmite poetul. Se remarcă epitetele (“stihuri de groapă, de sete de apă
şi de foame de scrum”, “unghia îngerească”, “gheară / neputincioasă”), metaforele „flori de
mucigai”, „unghia îngerească”, enumeraţiile : „nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”,
„lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan”, comparaţia „mă durea mâna ca o gheară / Neputincioasă să se
strângă”.
Consider că poezia „Flori de mucigai” dezvoltă un ansamblu de trăsături care compun
viziunea despre lume şi viaţă a lui Tudor Arghezi. Formulată ca un monolog liric, arta poetică
argheziană este o confesiune a unui eu poetic care îşi asumă condiţia de artist. El va continua
să scrie, deşi actul creator îi provoacă suferinţă. Creaţia apare ca o posibilitate de evadare a
spiritului uman din spaţiul material constrângător. Poezia argheziană devine astfel o confesiune
emoţionantă şi dureroasă despre menirea artistului, despre felul în care arta este capabilă să
transfigureze urâtul în valoare estetică.