„Flori de mucigai”

de Tudor Arghezi
-eseu structurat-

Mai mult decât un curent literar, modernismul este o paradigmă culturală, un

mod universal valabil de raportare a sinelui la lume. Orientarea artistică
promovează o înnoire a literaturii, prin desprinderea de trecut și prin crearea unei
modalități inovatoare de exprimare. Modernismul artistic este expresia unei crize a
individului din a doua jumătate a secolului XIX, dezvolatată în diverse curente și
orientări: simbolismul, expresionismul, curentele avangardiste. Tudor Arghezi este
un poet modernist, ca și Lucian Blaga și Ion Barbu, aparținând perioadei
interbelice a literaturii. Deși este revendicat deopotrivă de tradiționalism și
modernism, opera sa înglobând trăsături ale ambelor curente literare, autorul de
remarcă prin capacitatea sa de a fi original, reprezentând totodată spiritul veacului
prin integrarea specificului național în formula estetică europeană și desprinzând
tiparele liricii românești de făgașul creat de Eminescu, la care se raportau cei mai
mulți dintre contemporanii săi.
Poemul ,,Flori de mucigai” prefațează volumul cu același titlu, apărut
în1931, și ilustrează conceptul de ,,estetică a urâtului”, enunțat în poezia
,,Testament”: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și prețuri noi.”
(transfigurarea urâtului). Versurile sintetizează conceptia potrivit căreia urâtul
capătă valențe estetice, se metamorfozează în poezia argheziană, în care pătrund
imagini șocante și cuvinte inedite.
Tema poeziei este creatia, eul liric marturisind renuntarea la maniera
traditionala de a scrie despre lucruri frumoase ci alege sa evidentieze estetica
uratului. Tema este sustinuta in text de printr-un camp semantic al ideii de creatie:
„Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” (este o prefata care explica
poeziile ce urmeaza sa in volum).
Titlul „Flori de mucigai este la baza un oximoron care asociaza
„florile”,simbol al frumusetii,puritatii si luminii cu „mucigaiul” ce ilustreaza
uratul,descompunerea si intunericul.Se creeaza o imagine contradictorie a lumii,in
care valorile umane sunt degradate,alterate,in lumea inchisorilor,unde viata
oamenilor este supusa reprimarilor.Astfel,titlul simbolizeaza crezul literar al
poetului,acela ca si uratul are valori.Acesta defineste estetica uratului ca pe
momentul in care materia mucegaieste,intra in descompunere,dupa care urmeaza o
etapa a purificarii.Uratul are rolul de a evidentia imperfectiunile vietii,senzatiile de
aversiune si oroare ce capata valori noi,ele facand parte din existenta umana.
Poezia este structurată în două secvențe lirice inegale, prima ilustrând crezul
artistic arghezian, iar cealaltă neputința artistului de a crea în condiții de claustrare.
Prima secvență sugerează dorința devoratoare a artistului de a se exprima în
versuri, fiind dominant de setea de comunicare cu lumea. Poetul, într-o solitudine
impusă și lipsindu-i uneltele scrisului, încearcă să zgârie „cu unghia pe tencuială/
Pe un părete de firidă goală,/Pe întuneric” versurile născute din nevoia
comunicării. Condițiile vitrege de viață îi seacă forța creatoare „Cu puterile
neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/
Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.” Enumerarea prin negația „nici” a elementelor
fabuloase al evangheliștilor, „taurul”, „leul”, „vulturul” creează o imagine de mare
forță sugestivă privind starea de deprimare a poetului nefericit în absența creației,
în raport direct cu scrierile religioase a căror esență este Absolutul. Versurile sunt
săpate în sufletul poetului, sunt „stihuri fără an” ce nu pot fi exprimate în viața
reală, dar sunt profund simțite de sensibilitatea artistului: „Stihuri de groapă/ De
sete de apă/ Și de foame de scrum.” Harul poetic, „unghia îngerească”, este tocit de
efort, nu-i mai permite poetului revelația, deoarece ea „nu a mai crescut” sau, altfel
spus, artistul nu se mai poate regăsi în sine, nu se mai percepe ca pe un creator de
valori spirituale „Sau nu o mai am cunoscut”.
In strofa a doua, imaginile poetice sunt insa marcate de o influenta
simbolista: “intunericul” interior si frigul launtric sunt in concordanta cu ostilitatea
ploii, care “batea departe, afara”. Prizonierul are senzatia ca lumea insasi devenise
ostatica fortelor naturale. Din pricina suferintei datorate privatiunilor indurate,
“unghi ingereasca” a talentului poetic se transforma intr-o “gheara”, incapabila sa
mai insemne stihurile pe tencuiala zidurilor ori pe cea a sufletului poetului.
Semantic, substantivul “gheara” sugereaza disperarea si chiar agresivitatea unei
fiinte damnate, care se agata de orice nadejde de libertate si de supravietuire. Si
totusi, ultimul vers releva increderea poetului in fortele proprii, caci el va continua
sa scrie, in ciuda oricaror adversitati ale soartei, cu “unghiile de la mana stanga”.
Limbajul este caracterizat prin folosirea cuvintelor care socheaza prin
expresivitatea fascinanta, cuvinte "urate", al caror sens capata noi valori. De pilda,
cuvantul "mucigai" este un regionalism cu aspect arhaic, dar are aici sensul
profund al degradarii morale, al descompunerii spirituale, cu trimitere sugestiva
catre om, deoarece el insoteste cuvantul "flori", care poate semnifica viata, lumea.
Arghezi utilizeaza cuvinte din limbajul popular ori arhaisme, ca "firida", "stihuri",
din vocabularul religios, cum sunt numele celor trei evanghelisti - Luca, Marcu,
loan -pentru a sugera atemporalitatea starilor sufletesti de tristete, dezamagire si
deprimare ale poetului.
Oximoronul “flori de mucigai” transmite ideea complexa a imperfectiunilor
vietii, a conditiilor vitrege la care este supusa fiinta umana, fapt care ii provoaca
poetului aversiune, repulsie. Metaforele argheziene potenteaza starea de disperare a
omului claustrat, a artistului care nu poate crea liber, fiind constrans sa-si reprime
setea de comunicare. Neputinta creatoare a artistului este sugestiv relevata de
metafora “cu puterile neajutate”, desi poetul avea resurse spirituale profunde.
Lumea inchisorii poarta in ea stigmatele raului care actioneaza negativ asupra
naturii angelice a fiintei umane, toceste “unghia ingereasca”, impiedicand-o astfel
sa se exprime.
In concluzie, „Flori de mucigai” reprezintă un moment important în
modernizarea expresiei poetice fiind un punct de referință pentru poezia argheziană
și pentru lirica românească interbelică.