Sunteți pe pagina 1din 5

Povestea lui Harap – Alb

Ion Creangă

Basmul cult este o operă epică inspirată din creaţia populară din care preia temele şi
motivele fundamentale, repertoriul de formule specifice, tipurile de personaje, toate acestea integrându-
se într-o structură originală caracteristică fiecărui autor.
„Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult ce păstrează caracteristicile majore ale speciei.
Compoziţional se remarcă prezenţa formulelor specifice: introductive prin care cititorul este introdus în
universul fabulos, mediane, care asigură continuitatea relatării şi menţin interesul cititorului şi finale,
care marchează revenirea în universul real. În opera lui Creangă, formula finală creează o trecere
contrastantă din planul ficţiunii în cel al realităţii prin insistenţa asupra opoziţiei dintre aceste două
lumi (˝Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă, iar cine
nu, se uită şi rabdă.˝).
Formulele sunt relevante şi în interpretarea basmului ca act de comunicare nemijlocită între
autor şi cititori (ascultători). La acest nivel se evidenţiază ca trăsătură majoră a artei narative oralitatea
(impresia de povestire spusă şi nu scrisă). Elementele oralităţii sunt variate: interjecţii, onomatopee,
construcţii rimate, repetiţii, formule de andresare, enunţuri exclamative şi interogative, topica afectivă,
locuţiuni expresive prin sonoritate.
Ca şi modelul său popular, basmul cult se constituie şi ca naraţiune simbolică, înzestrată cu
valenţe morale şi formative datorită prezenţei temelor majore: lupta dintre bine şi rau şi iniţierea.
Scopul iniţierii este desăvârşirea personalităţii şi dobândirea unei demnităţi superioare prin parcurgerea
unor etape şi depăşirea unor probe a căror dificultate sporeşte gradat. În „Povestea lui Harap-Alb”
sensul iniţierii este predominant etic, sfătuitorii eroului (calul şi Sfanta Duminica) susţinând necesitatea
confruntării cu răul, umilinţa şi suferinţele pentru ca tânărul să îşi asume condiţia superioară. Valoarea
simbolică este accentuată şi prin existenţa unor motive cum ar fi cifra trei, animalele fabuloase, apa vie
şi apa moartă, metamorfoza.
Structura narativă a basmului cult se dezvoltă după modelul folcloric, distingându-se aspecte
originale caracteristice viziunii scriitorului. Principala inovaţie definitorie pentru stilul lui Creangă o
reprezintă prezenţa unor scene fără finalitate epică în care predomină dialogul, personajele
manifestându-se exclusiv prin replici, aşa cum afirma G. Călinescu „Eroii nu trăiesc din mişcare, ci din
cuvânt, individualitatea lor constituindu-se prin limbaj asemeni personajelor de comedie˝.
Semnificativă în acest sens este scena din camera de aramă înflăcărată a împăratului Roş.

1
O altă caracteristică originală este umorul ce ilustrează o viziune îngăduitoare asupra
aspectelor negative. Principalele surse ale umorului sunt apelativele caricaturale, proverbele şi
zicătorile (frecvent introduse prin „vorba aceea˝), diminutivele, locuţiunile şi expresiile populare,
modul de structurare a frazei sau răstălmăcirea unor formule consacrate. Este sugestiv pentru aceste
trăsături portretul împăratului Roş din perspectiva lui Gerilă.
Acţiunea basmului se conturează din succesiunea unor motive (situaţii tipice), relevând
simetria şi continuitatea. Cadrul iniţial surprinde existenţa a doua împărăţii situate la două capete ale
lumii şi personajele: craiul cu trei feciori şi Verde împărat care, având trei fiice, este lipsit de
moştenitor la tron. Această absenţă echivalează cu un prejudiciu sau un dezechilibru care generează o
serie de elemente funcţionând ca intrigă. Astfel Verde împărat îi cere fratelui său să-l trimită „pe cel
mai vrednic dintre fii spre a-i urma la domnie˝. În spiritul basmului, alegerea eroului presupune o probă
iniţială impusă chiar de tată, care îşi evidenţiază calitatea de mentor al iniţierii. El recurge la o
deghizare simulând lupta cu monstrul. Eşecul primilor doi fii este menit sa evidenţieze superioritatea
mezinului, aspect de asemenea caracteristic basmului. La acest nivel, acţiunea se complică prin inserţia
auxiliarilor magici Sf Duminica, calul năzdrăvan datorită cărora tânărul reuşeşte să depăşească proba
impusă. Ca elemente originale se remarcă dobândirea primului sfătuitor datorită milei, şi nu vitejiei
precum şi incapacitatea tânărului de a distinge dincolo de aparenţă. Pentru el dezvăluirea naturii
miraculoase a celor doi adjuvanţi constituie o adevarată revelaţie.
Următorul motiv semnificativ în contextul basmului este interdicţia care asigură progresul
acţiunii. Cuprinsă în sfatul părintesc, interdicţia se referă la „omul însemnat” (omul spân şi omul roş).
În concepţie populară, care asociază nemijlocit aspectul fizic şi planul moral, frumuseţea se asociază cu
bunătatea, în vreme ce aspectul fizic dezagreabil este semnul însemnării malefice.
Călătoria este, de asemenea, un motiv cu semnificaţii majore, generând o amplă secvenţă
epică. Relevanţa sa etică şi simbolică se diferenţiază în procesul iniţierii: pentru ca eroul să se
maturizeze este obligatoriu ca el să cunoască lumea exterioară şi să îşi asume experienţe noi imposibile
în spaţiul iniţial. Călătoria presupune un sistem de probe, confruntări cu persoane malefice, dobândirea
de noi auxiliari magici. O primă probă în acest cadru o reprezintă pădurea labirint prin care eroul nu
reuşeşte să-şi găsească drumul, fiind obligat să accepte asocierea cu Spânul. Acest peronaj malefic are
capacitatea de a se metamorfoza: apare sub trei înfăţişări deosebite, dar păstrează mereu semnul
distinctiv. Încălcarea interdicţiei prin asocierea cu personajul malefic este involuntară, tânărul
caracterizându-se mai ales prin obedienţă. („Eu sunt deprins a asculta de tata.˝). Următoarea situaţie
tipică pentru structura narativa a basmului este vicleşugul. Bazându-se pe lipsa de experienţă şi pe

2
naivitatea tânărului, Spânul îl pune într-o situaţie critică şi îl obligă să accepte substituirea identităţii şi
inversarea raportului stăpân – slujitor. Momentul este marcat printr-un jurământ desfăşurat în manieră
feudală: ˝Jura-te pe ascuţişul paloşului tău că mi-i da ascultare şi supunere întru toate chiar şi-n foc de
ți-aş zice sa te arunci˝. În acest cadru are loc şi schimbarea numelui, tânărul devenind Harap-Alb
(oximoronul, adecvat noului său statut, ilustrează simbolic contrastul dintre condiţia umilă temporară şi
esenţa nobilă).
Personajul malefic acţionează chiar dacă în sens negativ ca mentor, determinând un sistem
de probe prin intermeniul cărora pe de o parte urmăreşte să-l distrugă pe erou, pe de altă parte însă
ajunge să-i confirme însuşirile. Din punct de vedere al construcţiei epice, probele se structurează ca
micronuvele în care se îmbină elemente reale şi fabuloase, iar în plan simbolic se observă trecerea de la
concret la abstract.
Primele două probe generează un scenariu epic simplu asemănător: sfatul cu auxiliarii
magici, confruntarea cu animalul fabulos, izbânda eroului. A treia probă determină o structură
complexă, ramnificată datorită intervenţiei unor noi auxiliari magici şi a celui de-al doilea personaj
malefic inclus în interdicţie (împăratul Roş). Secvenţa evidenţiază particularităţi importante ale stilului
prozatorului: umorul, capacitatea de umanizare a fantasticului (portretele monştrilor simpatici: Gerilă,
Setilă, Flămânzilă, Ochilă şi Păsări-Lăţi-Lungilă), tehnica dialogului (discursul din camera de aramă
înfocată), ironia (portretul împăratului Roş).
Probele sunt rezolvate exclusiv de auxiliarii magici: furnicile (alegerea seminţelor), albinele
(alegerea fetei), Gerilă (camera de aramă înfocată), Flămânzilă şi Setilă (ospăţul), Ochilă şi Păsări-Lăţi-
Lungilă (prinderea fetei). Ultima probă, aducerea apei vii şi apei moarte alături de cele trei smircele de
măr dulce (îndeplinită de calul năzdrăvan) este impusă de fata împăratului Roş, personaj prezentat
iniţial ca fiind malefic, dar care işi va revela esenţa pozitivă şi puterile supranaturale.
În ultima secvenţă epică apare motivul demascării impostorului de către fata împăratului. Deşi
eroul nu intervine, fiind legat prin jurământ de acesta, va fi ucis de Spân ca răzbunare. Moartea este
urmată de învierea simbolică datorită intervenţiei magice a fetei de împărat, evenimentul marcând
ultima treaptă a procesului iniţierii, accesul la o noua condiţie echivalând cu o renaştere.
Deznodământul, caracteristic basmului, are in centru motivul nunţii semnificând desăvârşirea.
˝Povestea lui Harap-Alb˝ este o ilustrare a speciei basmului cult prin toate elementele
structurii sale şi, totodată, o expresie desăvârşită, originală a particularităţilor artei marelui prozator Ion
Creangă.

3
Personajele basmului cult

Ca şi în creaţia populară care-i serveşte drept model, personajele basmului cult sunt construite
potrivit unor scheme universale pentru a ilustra aspecte morale opuse. De asemenea, în realizarea lor se
observă însuşiri reale şi supranatrurale.
Originalitatea viziunii lui Creangă fată de modelul basmului popular se manifestă şi în construcţia
personajelor, la acest nivel observându-se interesante similitudini între basm şi opera autobigrafică
„Amintiri din copilărie”. Astfel, se poate vorbi despre o umanizare a fantasticului:
Craiul gândeşte şi acţionează asemenea unui ţăran din Humuleşti, considerând că existenţa are un sens
doar ca acţiune vitală, astfel putând fi interpretate reproşurile adresate fiilor mai mari: „Degeaba mai
stricaţi mâncarea.”. El acţionează ca un prim mentor al iniţierii, impunând o probă menită să testeze
însuşirile fiilor.
Însoţitorii lui Harap-Alb dispun de puteri miraculoase, dar limbajul, comportamentul, atitudinile se
aseamănă cu ale eroilor din „Amintiri”: firea mucalită, ironia.
Un alt element original în raport cu basmul popular îl constituie evoluţia personajului feminin de
la malefic la benefic. Iniţial, prin jertfele pe care le pretinde, prin puterea de metamorfoză şi prin
probele impuse, ea acţionează destructiv şi este percepută ca atare: „o farmazoană cumplită”.
Umanizarea se produce prin iubirea pentru Harap-Alb, căruia îi dezvăluie adevărata identitate şi,
procedând ca o iniţiată, îi asigură învierea simbolică. Printre modalităţile de caracterizare originale se
numără şi portretul caracterial, în acest sens remarcându-se prezentarea Împăratului Roş din
perspectiva lui Gerilă.
Personajul principal se defineşte prin raportare la modelul basmului popular, evidenţiindu-se şi la
acest nivel originalitatea viziunii lui Creangă.
El ilustrează motivul superiorităţii mezinului în spiritul creaţiei populare, însă această superioritate
în raport cu fraţii mai mari provine din generozitate (milostenia faţă de Sf. Duminică) şi din simţul
onoarei, al demnităţii (promisiunea de a nu se întoarce la tatăl său).
La fel ca în basmul popular, eroul parcurge o traiectorie iniţiatică, maturizându-se prin depăşirea
unor probe; la acest nivel se deosebeşte de modelul consacrat:
• Nu are puteri supranaturale.
• Nu este capabil să distingă dincolo de aparenţe; în acest sens fiind semnificativă scena
întâlnirii cu Sf. Duminică şi alegerea calului năzdrăvan.
• Reuşeşte nu prin forţe proprii, ci datorită sfătuitorilor.

4
• Este, în general, ascultător (obedient), respectând sfatul părintesc, astfel încât încălcarea
interdicţiei cu privire la omul spân este involuntară.
• Este naiv şi lipsit de experienţă, ceea ce motivează reuşita vicleşugului gândit de Spân
(„fiul craiului, boboc de felul său la trebi d-aiestea”).
• Personajul se construieşte pe de o parte ca întruchipare a unor valori specifice lumii satului
(bunătatea, compasiunea, mila, generozitea, toleranţă) şi ca individualitate distinctă (poate
fi comparat cu eroii din „Amintiri”), în spiritul viziunii realiste.