Dimensiunea religioasă a existenţei

Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viaţa lor spirituală, de
credinţa in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui individ. Religia, alături de istorie,
este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii. Cartea religioasă
romanească este mai intai o carte de cult in limba slavonă, apoi o carte de cult in limba
romană. Dimensiunea religioasa a existentei capătă treptat forme de expresie romanească
mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei individuale, fie in cadrul bisericii, ca
lieratura religioasă, fie in afara ei, ca literatura de inspiratie religioasa.
Scopul principal al traducătorilor a fost introducerea limbii române ca limbă oficială
de cult in biserici, justificandu-şi astfel intenţiile:” în biserică mai bine voia mi-i cinci cuvinte
cu mintea să grăiesc ca şi pre alţii să-nvaţ,decât zeace mii de cuvinte intr-altă limbă”.
Primele cărţi religioase au început să circule la noi în secolele XII-XIII şi sunt cărţi
bisericeşti in limba slavonă(manuscrise). Literatura cu tematică religioasă se dezvoltă de-a
lungul secolelor ca modalitate de exprimare a unor sentimente profunde, de reliefare a
unor atitudini. Secolele al XVII-lea – al XVIII-lea reprezintă începutul. Secolele ulterioare
valorifică temele religioase din punct de vedere artistic pentru a da expresie celor mai
adânci sentimente umane şi pentru a ilustra atitudinea omului în raport cu probleme grave
care l-au frământat permanent. Aşadar, traducerea de carte religioasă, respectiv crearea
de text religios contribuie esenţial la scrierea primelor pagini de literatură română.
Literatura religioasa formeaza fondul invataturilor crestinesti. Ea se raspandeste cu
binecuvantarea bisericii oficiale. În cultura de tip religios nu primează originalitatea
artistică; arta este un mijloc de a educa o colectivitate, nu este o expresie a individualităţii
creatoare. Până în sec. al XIX-lea, cultura română nu produce decât puţine opere de tip
artistic modern, manifestându-se în schimb prin texte religioase(predici, expuneri
dogmatice), prin arhitectură şi pictură religioasă. Viaţa culturală se desfăşoară în mare
parte în mănăstiri, unde se traduc şi se tipăresc cărţi de cult şi de lectură.
Situate în contextul epocii, textele care ilustrează o anumită dimensiune religioasă
au o funcţie preponderent moralizatoare(psalmii versificaţi de Dosoftei, Didahiile lui Antim
Ivireanul), exprimă o viziune asupra lumii marcată de mentalitatea vremii(Viaţa lumii de
Miron Costin, Legenda IV, de Ion Neculce). Văzute din perspectivă contemporană,
aceleaşi texte dobândesc expresivitate şi valoare artistică.(„A străbate Psaltirea
echivalează cu o călătorie printr-o ţară a minunilor poetice”). Psaltirea versificată a lui
Dosoftei ilustrează diferite experienţe ale psalmistului(păcatul, penitenţa, setea de
Dumnezeu) şi forme incipiente ale speciilor literare(meditaţia, lamentaţia, pastelul).
Mentalitatea profund religioasă, specifică evului mediu, este firească la noi în cazul
mitropoliţilor Varlaam şi Antim Ivireanul, dar şi cărturarilor Miron Costin, Ion Neculce sau
Grigore Ureche. Aceştia îşi creează o concepţie teleologică despre evenimentele pe care
le surprind in propriile opere.

1|
 Reprezentanţi culturali de seamă sunt în Moldova mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei, în
Ţara Românească Coresi şi Udrişte Năsturel iar in Transilvania Simion Ştefan,
evidenţiindu-se ulterior si Antim Ivireanul în Muntenia.
Mitropolitul Coresi(1510-1583) a fost un tipograf din Ţara Românească, stabilit
ulterior la Braşov, unde îşi va înfiinţa propria tipografie. Începând cu anul 1557 publică
unsprezece tipărituri în limba slavonă si nouă tipărituri în română, cu ajutorul alfabetului
chirilic. Principalele sale opere sunt Cathehismul(1559), Tetraevanghel (1561), Liturghier
(1570) şi Psaltire(1570). Acestea sunt cele dintâi cărţi in limba română şi datorită faptului
că au avut o circulaţie foarte largă, au contribuit simţitor la unificarea limbii române literare.
Specific operelor coresiene sunt iotacizarea verbelor(transformarea lui “d” în “z” : “crez”,
“văz”, “auz”) , dar şi folosirea unor arhaisme fonetice(ex.:”iaste”, “creade” , “viază” ,
“tocmealele”),morfologice(ex.: ”iertaciunea”, “caele”, “tocmealele”), sintactice sau
semantice. Limba noastră a evoluat astfel,pregătind locul tipăriturilor din alt domeniu decât
cel religios.
Mitropolitul Varlaam traduce cu aproape şase decenii mai târziu decât Coresi şi
colaboratorii lui, limbajul său fiind desigur mai elevat faţă de cel al diaconului muntean şi al
preoţilor ardeleni.Înfiinţează o tipografie la Biserica Trei Ierarhi,unde îşi va tipări cartea cea
mai importantă, Cazania(1643),care va reprezenta secole de-a rândul cartea de baza în
slujirea bisericească.Deşi nu are o cultură foarte vastă, Varlaam reuşeşte să impună un
stil de factură populară operei sale dar şi să-i dea amprenta personală.
Dezvoltarea limbii române literare se face cu ajutorul mitropolitului Moldovei,
Dosoftei(1624-1693),un mare cunoscător de limbi străine, un obsedat al versificaţiei şi
primul care depăşeşte cu mult sarcina de traducător,punandu-şi amprenta stilistica.Este
pus de către critici pe aceeaşi linie cu Eminescu datorită rimelor rare pe care le
formează(ex.: “strică-nemică”, “salte- înalte”), şi asemănat cu I.Barbu şi T. Arghezi datorită
dislocărilor topice.Principalele sale opere sunt Viata si petrecerea sfintilor(1686) şi Psaltire
în versuri(1673), aceste opere devenind sursă de inspiraţie pentru poeţii romantici şi
pentru moderniştii interbelici.
Intenţia prozodică a lui Dosoftei va fi continuată de către Antim Ivireanul, originar
din Ivir, adus in Muntenia de către Constantin Brâncoveanu, unde va deveni ulterior
mitropolit. Cunoscător a multor limbi,pentru el insăşi limba română este o limbă invăţată.
Stăpânea în mod desăvârşit mai multe meşteşuguri destinate tipăriturii,care î-l vor ajuta să
îşi structureze discursurile, pe care trebuia să le pregătească pentru publicul său ales,în
mod savant.Poartă un rol benefic în formarea literaturii culte,el modificând substanţial arta
oratoriei religioase,fiind pasionat de speculaţia teologică, de ideile înnoitoareşi acordând o
deosebită atenţie construcţiei fiecărei predici după modelul clasic al omiliilor,urmând astfel
să avem parţi ale retoricii clasice.Antim se foloseşte de preteriţie(falsa umilinţă) pentru a
se sustrage de multe ori de la responsabilitatea de a vorbi de sfântul zilei. Oferă textului o
construcţie riguroasă bazată pe simetrii,introducând anumite laitmotive, principala sa
operă constituind-o Didahiile(1709-1716).
2|
 Literatura religioasă aduce in spaţiul nostru cultural de orientare bizantină o formă
mentis de tip medieval care coincide în mare parte cu modul de gândire occidental. A pus
astfel bazele primelor forme ale literaturii artistice, a ajutat la înlocuirea slavonei cu limba
română, unificand-o, deschizând calea spre un stil cărturăresc.
O problematică indelung disputată de teoria literară şi de istoria literaturii o
reprezintă neîngrijorarea autorilor vremii de a-şi lăsa amprenta stilistică asupra textelor lor.
Dosoftei, din această privinţă, poate fi considerat primul poet din literatura română,
deoarece este singurul care şi-a pus în acea perioadă problema valorii estetice, dând un
alt conţinut şi o altă forma prozodicului. El adaptează frumuseţea versurilor la utilitatea lor
religioasă, având astfel un început de conştiinţă istorică.
Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, dar si conceptia celor care
au scris in aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant este hotarat de
Dumnezeu, dupa cum marturiseste si Miron Costin:"Orice nevointa pune omul, sorocul lui
Dumnezeu, cum este oranduit, a-l clati nime nu poate."
Dupa cum afirmă marele critic Nicolae Cartojan,“a tăia latura religioasă din istoria
literaturii româneşti înseamnă a renunţa la cunoaşterea trăsăturii celei mai caracteristice
din cultura noastră veche şi la una din feţele ei de glorie”.

Bibliografie:
• Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a XI-a, EdituraART, Mircea Martin,
Elisabeta Lasconi Rosca, Carmen Ligia Radulescu, Rodica Zane
• George Calinescu, ”Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent”
• Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1980, p. 194-196
• Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor
• alte surse: caietul de notite

3|