Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este unul dintre reprezentanții modernismului românesc, care în perioada interbelică
influențează lirica românească. Pornind de la spiritul epocii sale, acesta creează un univers artistic ce
impresionează prin varietate și inovație. Tudor Vianu îl consideră cel mai mare poet de la Mihai
Eminescu încoace, reușind să revoluționeze limbajul poetic, iar George Călinescu îl consideră „un
fenomen în sine”.

Publicată în anul 1931 în volumul cu același nume, poezia Flori de mucigai reeditează experiența
trăită de Tudor Arghezi între zidurile închisorii Văcărești, în care acesta fusese închis timp de câteva
luni din motive politice. Aceasta își păstrează totuși o scânteie de umanitate ce îi conferă o anumită
frumusețe, Arghezi considerând că „pretutindeni și în toate e poezie”.

(Reper 1)

Poezia se încadrează în curentul modernist prin lirismul subiectiv, intelectualizarea emoției,

metafore revelatorii, renunțarea la prozodia clasică. De asemenea, textul este o artă poetică deoarece
autorul își exprimă concepția despre rolul poetului și al creației.

Acea lumea a sufletelor uitate, a păcatului, în care eul poetic se simte claustrat se transformă astfel
din urât în frumosul artei, conturând viziunea despre lume a autorului.

Tema poeziei este condiția de damnat a poetului care își pierde virtuțile de creator în spațiul
închisorii, conturând în același timp și tema creației: „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă”.

Titlul poeziei Flori de mucigai este un oximoron, amintind de Florile răului (Les Fleurs du mal) a lui
Charles Baudelaire. „Florile” reprezintă frumusețea, viața, lumina, pe când „mucegaiul” este un simbol
al urâtului, al imundului, al degradării și al întunericului. Astfel, cei doi termeni prezenți, „florile” și
„mucigaiul”, se construiesc pe baza principiului Yin și Yang, a contrastului dintre alb și negru, dintre
lumină și întuneric. Oximoronul creează o imagine contradictorie a lumii, în care valorile umane sunt
degradate, simbolizând în același timp frumosul care poate fi descoperit chiar și într-un mediu ostil, al
întunericului. Urâtul este convertit astfel în frumos, așa cum florile cresc deasupra mucegaiului. În
acest sens, titlul este reprezentativ pentru estetica urâtului, specifică lui Arghezi.

Limbajul artistic arghezian este caracterizat printr-o expresivitate șocantă, izvorâtă din asocierea
neașteptată a termenilor, dar și din folosirea cuvintelor din sfera urâtului, care capătă valoare estetică
(„mucigai”, („groapă”, „ghiară”). Astfel, sintagma „firidă goală” exprimă în sens propriu limitarea, un
spațiu închis, dar este și o metaforă pentru renunțarea la maniera tradițională a creației. Lexicul se
remarcă prin diversitatea registrelor stilistice: arhaic („firidă”, „stihuri”, „părete”), regional
(„mucigai”), religios („Luca, Marcu și Ioan”, „îngerească”), uzual („mână”, „sete”, „foame”).

(Reper 2)

Formulată ca un monolog liric, poezia Flori de mucigai dezvoltă tema condiției existențiale a
creatorului și tema creației, textul având pe lângă valențele de artă poetică și profunde implicații
ontologice și gnoseologice.
 O primă idee poetică vizează dorința devoratoare a artistului de a scrie chiar și în situații limită. În
acest sens, primele versuri ale poeziei evidențiază faptul că eul liric trăiește o experiență existențială
limită, fiind singur, captiv și lipsit de hârtie și condei. În absența acestora, încrustează cu unghia
versurile, în materia dură a tencuielii de pe pereții celulei: „Le-am scris cu unghia pe tencuială”.
Lexeme precum „tencuială”, „firidă”, „părete”, trasează liniile unui cadru spațial închis, captivitatea
fiind atât fizică, cât și spirituală, poetului fiindu-i refuzată grația divină: „Cu puterile neajutate / Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul / Care au lucrat împrejurul / Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan”. Creatorul
se recunoaște părăsit, lăsat în voia proprii puteri, într-o singurătate apăsătoare, blestemat parcă să
scrie fără veghea divină.

O a doua idee poetică relevantă pentru tema creației se regăsește în ultima strofă. Alcătuită din
patru versuri, separate de restul textului, acestea simbolizează izolarea și părăsirea totală a ființei
umane de către divinitate. În manieră simbolistă, spațiul exterior redă o atmosferă sumbră, la fel de
ostilă: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară”, fiind în acord cu starea sufletească a eului liric: „în
singurătate”, „cu puterile neajutate”, „sete de apă”, „foame de scrum”. Verbele la imperfect („era
întuneric”, „bătea”, „mă durea”) transmit ideea singurătății, a durerii. Deși lumea pare învinsă de
întuneric, nevoia poetului de a scrie este de nestăpânit: „Și m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna
stângă”. Mâna, motiv central al poeziei, prin semnificații devine simbol al actului creator, „unghiile de
la mâna stângă” fiind o metafora a inspirației demonice sau doar o expresie a „esteticii urâtului”, a
scrisului ”altfel”. Se conturează așadar imaginea poetului damnat, care nu poate renunța la a scrie,
chiar dacă arta sa îi aduce nefericire.

(Reper 3)

Expresivitatea artistică rezultă din caracterul surprinzător al asocierilor, procedeele artistice fiind
relativ puține, pentru că în cazul lui Arghezi „banalitatea e ucisă prin relațiile în care sunt puse
cuvintele, prin potrivirea lor” (D. Micu).

Prima secvență poetică aparține realității interioare, eului creator și creației, conturând încă din
incipit caracterul de artă poetică a textului.

Incipitul „Le-am scris cu unghia pe tencuială” este abrupt și ne introduce brusc într-un univers în care
artistul se străduiește din răsputeri să dea naștere „florilor de mucigai”, adică versurilor. Actul creator
ni se prezintă diferit: eul liric scrijelește cu unghia pe tencuială stihurile, de aici reieșind nevoia și
dorința acestuia de comunicare. Secvența debutează astfel cu ideea imposibilității eului liric de a
comunica cu exteriorul, lipsindu-i cele necesare scrisului. Secvența „stihuri fără an” subliniază ideea
că versurile nu aparțin timpului omenesc, creația fiind una atemporală, eternă. Mai mult decât atât,
aceasta evidențiază viziunea argheziană de transfigurare estetică a realității. Metafora „stihuri de
groapă” sugerează moartea ca parte integrantă a existenței, prevestind-o în același timp. Moartea
este pentru cei închiși singura speranță de a-și recăpăta „libertatea”, deși paradoxal dorința de viață
este mai accentuată ca oricând. Menirea artistului este de a descrie lumea marginală, a suferinței,
uitată de societate și aruncată în tenebre.

O a doua secvență poetică reprezintă planul realității exterioare în concordanță cu spațiul celulei
în care se află eul liric: „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară”.

Versul „Și mă durea mâna ca o ghiară” evidențiază suferința creatorului ce se extinde, părăsindu-i
lumea lăuntrică și afectându-l în plan exterior, fizic. Lumea pare învinsă de întuneric, nevoia poetului
de a scrie fiind de nestăpânit, motiv pentru care el scrie cu „unghia de la mâna stângă”. În simbolistica
străveche, mâna stângă era asociată cu forțele demonice, poetul fiind astfel condamnat la poezie.
Închisoarea este pentru Arghezi un fel de bolgie a Infernului lui Dante, însă în acest cadru al ororilor,
frumosul nu este absent, Arghezi reușind să transforme urâtul în valoare estetică.

Din punct de vedere prozodic, poezia respectă trăsăturile modernismului, însă Arghezi nu folosește
tehnica ingambamentului. Textul liric este împărțit în două secvențe, iar rima este împerecheată.

În lumina celor arătate, poezia Flori de mucigai este o artă poetică modernistă, Arghezi fiind poetul
ce știe ca nimeni altul să scrie „pe dedesubt”, să scrie clădind, căci „fiecare scriitor este un constructor
al cuvintelor”, după spusele sale.