Flori de mucigai

De Tudor Arghezi

Modernismul este curentul si miscarea culturala si literara aparut in

perioada interbelica, ce se opune traditionalismului si care presupune
dezvoltarea literaturii prin sincronizare cu cea europeana. Promotorul
curentului in literatura romana a fost Eugen Lovinescu, ce a pledat pentru
sincronism in cadrul cenaclului si revistei “Sburatorul”.
In poezie, modernismul se remarca prin metaforizare densa, ermetism,
intelectualizarea expresiei, ambiguitate, ce orera lectorului impresia de
nonsens, absurd. In plan prozodic, apare tehnica ingambamentului ce asigura
fluidizarea mesajului liric prin masura inegala si prin scrierea cu litera mica la
inceput de vers.
Tudor Arghezzi este unul dintre scriitorii modernisti de seama din
literartura romana, ce introduce in opera sa “estetica uratului” preluata de la
Baudlaire si presupune metamorfoza cubintelor urate si monstruoase in arta.
Opera literara “Flori de mucigai” a fost publicata in volumul omonim in
anul 1931 si este o arta poetica modernista deoarece poetul isi exprima in mod
direct viziunea despre conditia artistului, despre relatia cu divinitatea si osilatia
dintre credinta si tagada. Temelor mentionate li se subordoneaza motive
specifice cum ar fi “intunericul”, “unghia”, “stihurile”, “ploaia”, simbol al
plansului universului, al tristetii si al lipsei de speranta.
Titlul este un element paratextual sugestiv ce deschide lectorului un
univer de interpretare In vederea intelegerii mesajului poetic. Titlul este
inspirat de la creatia lui Baudlaire “Florile raului” si ilustreaza “estetica
uratului”. “Florile” simbolizeaza viata, prospetimea, culoarea, frumosul, in timp
ce “mucigai” semnifica moartea, claustrarea, un spatiu umed, sufocant.
Oximoronul “Flori de mucigai” creeaza o expresie impresionanta deoarece
artistul are rolul de a transforma imperfectiunile vietii in arta.
Poemul este structurat in doua strofe, prima polimorfa, iar a doua este
un catren. Aceasta este impartita in patru secvente poetice, iar fluidizarea
mesajului se realizeaza prin tehnica ingambamentului, prin masura inegala si
lipsa rimei.
 Prima secventa desemneaza conditia artistului ce creeaza intr-un spatiu
al claustrarii, prezentat inmaterie modernista prin elemente atipice. Scrisul “cu
unghi pe tencuiala” devine un act sacrificial dureros, iar “firida goala”
simbolizeaza lumea desacralizata. In aceste conditii “intunericul” si
”singuratatea” devin metafore ale condtitiei umane, al scrisului confesiv, lipsit
de inspiratie divina.
A soua secventa poetica defineste metaforic creatia prin substantivul
arhaic “stihuri”. Prin urmare, versurile scrise in captivitate de catre artist au
urmatoarele teme: moartea, “stiguri de goapa”, viata, “de sete de apa” si
regenerare spirituala “de foame de scrum”.
Metafora “unghia ingereasca” constituie elementul central al celei de-a
treia secvente. Poetul traieste lipsa de inspiratie divina, credinta, oscileaza intre
credinta si tagada, nu se mai considera un artist cu valori spirituale: “cand mi s-
a tocit unghia ingereasca/ Am lasat-o sa creasca”.
Ultima secventa poetica corespunde cu cea de-a doua strofa. Prezinta
un univers tragic, apocaliptic, in care eul liric este un etern prizonier prezentat
prin motivul intunericului si al ploii ce aduc suferinta si starea de
instinctualitate: “Ma durea mana ca o ghiara”. Ultimul vers, “si m-am silit sa
scriu cu unghiile de la mana stanga” are rol conclusiv si prezinta resemnarea si
asumarea “esteticii uratului” si a inspiratiei demonice.

Concluzie…