FLORI DE MUCIGAI

Tudor Arghezi

Modernismul românesc se cristalizează în perioada interbelică în jurul revistei și

cenaclului „Sburătorul” conduse de teoreticianul Eugen Lovinescu. Întreaga creație artistică a
lui Tudor Arghezi reflectă preferința scriitorului pentru un modernism clasicizat. Orientarea
modernistă creează un lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești, ambiguizează
limbajul prin utilizarea metaforei și renunță la prozodia tradițională.
Apariția celui de-al doilea volum, în 1931, „Flori de mucigai” inaugurează o
exprimare poetică originală, având drept sursă de inspirație perioada detenției pe considerente
politice la închisoarea Văcărești. Un prim procedeu modernist regăsit în arta poetică „Flori de
mucigai” este exploatarea esteticii urâtului care caută caracterul frumos actual. În acest sens,
titlul poeziei este un oximoron în care florile, un simbol al frumosului și al vieții sunt asociate
mucegaiului ce exprimă răul, degradarea, întunericul, moartea. Florile reprezintă, astfel,
sufletul condamnat să trăiască în lumea răului, în vecinătatea morții. Un secund procedeu
artistic modernist se referă la ambiguitatea limbajului realizată prin frecvența metaforei
simbol „unghia cerească”, „stihuri de groapă” care potențează starea de disperare a omului
claustrat, a artistului care nu poate crea liber.
Poezia este o artă poetică ce surprinde arta ca rezultat al trudei artistului de a zugrăvi
un mediu uitat de divinitate. Motivele literare prezente sunt: stihurile, unghia, evangheliștii,
harul divin, singurătatea, închisoarea.
Cele două secvențe lirice care susțin tema exprimă condiția artistului damnat la
însingurare și dornic de a-și comunica trăirile. Prima secvență lirică cuprinde 16 versuri și
debutează cu imaginea unui mediu ostil, cel al închisorii „Le-am scris cu unghia pe
tencuială”. Maniera inedită de a scrie presupune un sacrificiu creator, asumat, iar spațiul
claustrat al „firidei”, întunericul și singurătatea delimitează un mediu ostil vieții, dar prielnic
meditației. Simbolurile biblice, taurul, leul și vulturul, precum și numele evangheliștilor
invocă jertfa, aspirația către libertate, către absolut. Raportarea la scrierile evangheliștilor care
sunt considerate absolutul creației amplifică starea de deprimare a poetului care nu poate crea
acum decât „Stihuri fără an/ stihuri de groapă”.
A doua secvență poetică cuprinde ultimele patru versuri ce conțin o constatare „Era
întuneric”, dar care sugerează lipsa luminii exterioare compensată de eliberarea spirituală
posibilă la nivelul imaginației. În finalul poeziei, nevoia de comunicare cu lumea îl silește să
scrie „cu unghiile de la mâna stângă”. Mâna stângă simbolizează forțele demonice în opoziție
cu puterea divină a creației.
Un element de structură îl constituie limbajul poetic caracterizat prin folosirea
cuvintelor urâte al căror sens capătă noi valori. Arghezi utilizează cuvinte din limbajul
popular sau arhaisme ca „firidă”, „stihuri”, din vocabularul religios, cum sunt numele celor
trei evangheliști -Luca, Marcu, Ioan- pentru a sugera atemporalitatea stărilor sufletești ale
poetului.
Un alt element de structură este prozodia inovatoare: versurile lungi alternează cu cele
scurte, ritmul este interior, iar măsura variabilă.
Așadar, Tudor Arghezi realizează o poezie a damnării ca rezultat al coborârii în infern
și al rupturii cu tot ceea ce însemnase arta literară până atunci.