Flori de mucigai, Tudor Arghezi

1. Modernismul poetic 4. Structura discursului liric

2. Prezentarea volumului 5. Imaginarul poetic, limbajul şi
3. Tematica, statutul de artă poetică versificaţia

1. Conceptul de modernism, în sens larg, „se aplică tuturor curentelor şi tendinţelor inovatoare
din istorie” (Adrian Marino), iar în sens restrâns denumeşte curentul literar-artistic cristalizat autonom
în jurul Primului Război Mondial. În viziunea lui Hugo Friedrich, modernitatea începe cu poetul
francez Charles Baudelaire, la sfârşitul secolului al XIX-lea, iar termenul modernism a fost folosit
pentru a desemna o mişcare contemporană mai amplă de înnoire estetică, la începutul lui 1890, de
către Ruben Dario, întemeietorul recunoscut al curentului il modernismo.
Trăsătura esențială a modernismului, considerată principiul de bază, se regăsește în afirmația lui
William Fleming: „singurul lucru permanent este schimbarea”. Specificul acestei mișcări literare este
analizat de Matei Călinescu în lucrarea „Cinci fețe ale modernității”, criticul considerând modernismul
o mișcare amplă, care include și avangarda.
Poezia modernă se individualizează nu numai prin tematică, ci mai ales prin viziunea originală a
poeților, care interpretează marile teme ale literaturii.
Modernismul poetic presupune încălcarea convenţiilor şi a regulilor, libertate absolută a
inspiraţiei, inovaţii la nivelul versificaţiei, al limbajului poetic (fantezie metaforic, limbaj şocant,
dislocări topice) şi cultivarea unor „categorii negative”, precum „estetica urâtului” şi „creştinismul în
ruină” (Hugo Friedrich).
În perioada interbelică, criticul care a generat o veritabilă mișcare de asumare a principiilor
modernismului este Eugen Lovinescu, prin revista și cenaclul “Sburătorul”. Câteva idei ce s-au
dovedit generatoare de nou sunt cuprinde în teoria sincronismului, teoria imitației și teoria mutației
valorilor estetice.
În poezie s-au afirmat în acest context trei mari autori, fiecare cu un profil estetic specific. Astfel,
direcțiile modernismului poetic românesc sunt reprezentate de poezia filozofică și expresionistă a lui
Blaga, de estetica urâtului la Tudor Arghezi și de poezia ermetică, pură, cultivată de poetul Ion Barbu.
Ca trăsături generale, poezia modernă se definește prin substratul filozofic, tematica
existențialistă, prin înnoirea limbajului poetic, prin cultivarea unor categorii estetice noi (grotesc, urât,
diform) și prin libertățile prozodice.
2. Tudor Arghezi se încadrează în modernismul interbelic, căruia îi conferă accente inedite,
fiind considerat „poet al atitudinilor lirice și al abisurilor infernale” (T. Vianu), întrucât opera sa lirică
traversează mai multe curente literare și impresionează prin vastitate, prin multitudinea speciilor
abordate, prin problematica variată și prin curajul afirmării unor modalități estetice noi, șocante la
vremea respectivă. În plus, Arghezi revoluționează limbajul poetic, introducând cuvinte argotice,
grele, neșlefuite, din convingerea că „frumosul are uneori rădăcini urâte”.
Estetica urâtului din lirica baudelairiană se dezvoltă astfel în spaţiul literar românesc, în forme
inedite, traseul de la „Florile răului” la „Flori de mucigai” reprezentând, în sens lovinescian, o
sincronizare între cele două culturi.
Ciclul „Flori de mucigai” a apărut în 1931, fiind volumul închinat unei experiențe tragice, aceea a
damnării, a captivității și a suferinței, întrucât are la bază un element biografic, prezent și în tabletele
din „Poarta neagră”, și anume, perioada detenției autorului, în închisoarea Văcărești, în perioada 1918-
1919, din motive politice asociate Primului Război Mondial.
„Florile de mucigai” întruchipează o reprezentare a unei lumi proscrise, anunțată de Arghezi încă
din 1927 în arta sa poetică „Testament” (Din bube mucigaiuri şi noroi/Iscat-am frumuseţi şi preţuri
noi) și realizată din această materie a urâtului organic. Poeziile acestui ciclu capătă rezonanţe inspirate
de expresionismul german sau de lirica lui Baudelaire.
3. Încadrându-se în categoria celor care „plătesc pentru un vis”, poetul trasează în versurile poeziei
„Flori de mucigai”, într-o deplină libertate a expresiei, una dintre cele mai originale pagini de lirică
modernă. Poezia are statutul de artă poetică explicită, având ca temă centrală condiția tragică a
poetului damnat, nevoit să creeze într-un mediu ostil, nepropice artei, în absența harului divin și forțat
să-și învingă limitele omenescului, pentru a supraviețui prin cuvânt.
Apartenența textului la modernism este susținută prin substratul filosofic profund, prin plasarea
eului problematizant în centrul discursului liric, prin tematica existențialistă (moartea, singurătatea,
relația om-divinitate, disoluția frumosului, criza de comunicare), prin înnoirea limbajului poetic și prin
cultivarea unor categorii negative din sfera „disonanțelor” (izolarea, dezorientarea, absurdul, urâtul,
grotescul).
Titlul poeziei, o structură nominală de inspirație baudelairiană, este un oximoron care sugerează
nașterea frumuseții („florile”) din urât („mucigaiul”). Prin antonimia termenilor care îl compun, titlul
indică mesajul textului și al întregului volum: „florile”, versurile argheziene, se nasc din „mucigaiul
singurătății, al mizeriei și al decăderii umane. De asemenea, titlul evidențiază estetica urâtului și
trimite explicit aproape către infernul fizic al închisorii, dar și către metafizica unei lumi spirituale.
4. Discursul liric ia forma monologului confesiv și este structurat în două secvențe poetice,
corespunzătoare celor două strofe inegale.
Prima secvență conturează ipostaza eului creator (singurătatea, neputința), efortul, nevoia de a crea
și specificul versurilor „de acum”, având aspectul unei mărturisiri, al unei spovedanii a cuiva care a
trecut prin infern și a supraviețuit.
Incipitul are caracter declarativ (“Le-am scris cu unghia pe tencuială”) și evocă în stilul lirismului
subiectiv, prin verbul la persoana I, o experiență încheiată din trecutul poetului, prin imaginea creată
sugerându-se mediul ostil al închisorii. Creația devine o formă de supraviețuire a umanului, în deplină
singurătate și în absența harului divin (“Pe întuneric, în singurătate/ Cu puterile neajutate”). Întoarcerea
la o unealtă rudimentară, unghia, plasează actul creator în afara celor sfinte.
Imaginarul poetic conturează un spațiu închis („Pe un părete de firidă goală”) și condiţiile vitrege în
care se manifestă nevoia de a crea, ca un fel de privilegiu blestemat. Caracteristicile noului univers
liric („Stihurile de acum“) sunt evidențiate în enumerația amplă: versurile sunt scrise sub imperiul
sentimentului morții („Stihuri de groapă“), ivite din lipsuri și din suferință („De sete de apa/si de
foame de scrum”), rămase în atemporalitate („Sunt stihuri fără an”). Astfel, versurile blestemate par
ticluite din plăcerea actului creator, din dorința medierii unei căi de a se comunica lumii. Chiar și așa,
poetul simte pregnant îndepărtarea de harul divin, recunoscându-și neputința și greutatea îndeplinirii
ţelului său-creația. Pierzând „unghia îngerească”, poetul lasă să-i crească o unghie demonică, scriind
astfel, într-un spațiu proscris „florile de mucigai”, ca experiență a infernului.
A doua secvență este reprezentată de strofa-catren și propune imaginea unui univers exterior, la fel
de ostil ca cel interior, cele două spații accentuând sentimentul însingurării totale („Era întuneric.
Ploaia bătea departe, afară.”). Atmosfera exterioară sumbră, simbolistă este într-un paralelism acut cu
realitatea interioară, marcată de sentimentul că actul creator și creația se erodează prin malefic și se
contorsionează prin suferință. Faptul că mâna doare „ca o ghiară” sugerează întoarcerea la instinct, la
originile umanului, proces necesar renașterii ulterioare.
Finalul („Si m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă”) evidențiază efortul conștient și
asumat al poetului de a răzbi la lumina creației, în ciuda întunericului din jur. Mâna stângă, instrument
demonic prin comparaţie cu „unghia îngerească”, este simbolul unui imperativ lăuntric, acela de a-și
respecta, cu orice preț, menirea creatoare. În esență, mâna stângă și unghia-condei devin simboluri ale
unui act creator irațional, care se abate de la firescul artei, instituind o nouă cale de exprimare poetică.
5. Imaginarul poetic poartă amprenta modernității și este construit în jurul unor simboluri biblice
(animalele ce corespund celor trei evanghelisti) sau abstracte (metafore, simboluri).
Leul reprezinta tăria, puterea împărătească și înțelepciunea, atribute ale lui Luca, taurul
întruchipează jertfa, virtutea preoțească și forța creatoare dobândite de Marcu, iar vulturul înfățișează
pogorârea Duhului Sfânt, contemplația, libertatea și harul divin, calificative ale lui Ioan. Spre
deosebire de evangheliști, eul creator este ipostaziat într-o singurătate umilită și orgolioasă, părăsit de
sfinți, blestemat, parcă, să scrie.
Poetul se simte neconsolat în lipsa ajutorului sacru, dar nici nu dorește să refacă unitatea cu
divinitatea. Se crede responsabil față de actul creator, știind că acesta stă numai în puterile proprii, dar
ca o împotrivire, rezultatul va fi „o profanare a poeziei, născând „flori” maligne, stihuri păgâne”(N.
Balotă). Metafora „unghia îngerească”, în antiteză cu „mâna ca o ghiară” sugerează dualitatea sacru-
profan, divin-malefic.
Limbajul poetic, circumscris esteticii urâtului, este predominant bazat pe cuvinte din sfera
semantică a scrisului („am scris”, „stih”) și a suferinței („mă durea”, „neputincioasă”). Dintre figurile
de stil se remarcă enumeraţiile ample („stihuri fără an/ stihuri de groapă”), care descriu procesul
creației și epitetele metaforice („puteri neajutate”). Comparația „mă durea mâna ca o ghiară”
evidențiază suferința creatorului nevoit să-si scrie versurile în condiții potrivnice. Verbele cu forma
negativă („nu a crescut”, „nu am cunoscut”) sugerează atitudinea de răzvrătire interioară, iar libertățile
prozodice (strofe inegale, versul liber, tehnica ingambamentului și lipsa ritmului) sunt o marcă a
modernității.
Prin urmare, poezia „Flori de mucigai” este o artă poetică modernă, prin care Tudor Arghezi „un
reformator important al liricii noastre” (Mircea Scarlat), propune un univers liric surprinzător –
expresie a maturității artistice depline, a cărui substanță se regăsește în transfigurarea urâtului și în
redimensionarea lui în planul esteticului.
Flori de mucigai
Le-am scris cu unghia pe tencuială Când mi s-a tocit unghia îngerească
Pe un părete de firidă goală, Am lăsat-o să crească
Pe întuneric, în singurătate, Şi nu mi-a crescut -
Cu puterile neajutate Sau nu o mai am cunoscut.
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. Şi mă durea mâna ca o ghiară
Sunt stihuri fără an, Neputincioasă să se strângă
Stihuri de groapă, Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.