Flori de mucigai

de Tudor Arghezi
~Tema și viziunea asupra lumii~

Tudor Arghezi e unul dintre scriitorii foarte preocupați de a defini condiția artistului în lume
și de a stabili principiile după care se ordonează scrisul său (ex: "Testament" , "Ex libris").
Acesta mai este denumit și "poeta faber" (poetul făuritor sau meșteșugar). Opera sa poetică, de
o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, printre
altele, teatru, proză, pamflete, precum și literatură pentru copii ("Cărticica de seară"). Cele două
experiențe care își lasă amprenta asupra existenței sale, cea de călugăr și cea a închisorii din
considerente politice, se răsfrâng și asupra artei sale.
Conceptul de "modernism" definește în literatură o mișcare largă, care cuprinde toate
manifestările postromantice manifestate în Europa la sfârșitul secolului al XIX-lea și prima
jumătate a secolului XX (simbolism, expresionism, futurism și dadaism), înscrise sub semnul unui
"principiu de progres" (Eugen Lovinescu). Concept eclectic, modernismul este conturat în mod
diferit în funcție de perspectiva teoreticianului care îl abordează, singurele caracteristici generale
fiind regăsite în atitudinea negatoare față de tradiție și în spiritul critic anticonvențional și inovator.
Hugo Friedrich, în lucrarea sa, "Structura liricii moderne", evidențiază astfel trăsăturile
poeziei moderniste: "Substanța lirismului modernist diminuează sentimentalitatea în favoarea
unei tăioase intelectualități." Din punct de vedere filosofic, modernismul este influențat de
gândirea lui Friedrich Nietzsche, de teoria relativității lui Albert Einstein și de psihanaliza lui
Sigmund Freud.
În contextul literaturii române, modernismul își construiește estetica în jurul revistei și a
cenaclului "Sburătorul", patronată de personalitatea lui Eugen Lovinescu. Spre deosebire de
predecesorii săi, Mihail Kogălniceanu și Titu Maiorescu, teoreticianul modernismului acceptă
ideea de sincronizare a literaturii române cu filosofia, psihologia și cultura europeană în
conformitate cu acel concept de "Saeculum" (spirit al veacului), prin care culturile majore își
exercită influența asupra culturilor minore.
Opera "Flori de mucigai" deschide și dă titlul volumului din 1929. Aceasta explorează
orizonturile interioare ale omului modern și limitele limbajului, propunând o viziune neobișnuită
asupra actului creației, asupra menirii artei și artistului, fiind un monolog liric, o confesiune a eului
poetic care se proiectează în text prin indici ai persoanei I ("mă durea", "mi"). Titlul amintește de
"Florile răului" ( Les fleurs du mal) ale lui Charles Baudelaire, fiind un oximoron prin care se alătură
motivul floral cu substantivul "mucigai", creând un oximoron și totodată o emblemă argheziană a
esteticii urâtului, teoretizată pentru prima dată de esteticianul german, Karl Rosenkranz, în anul
1853. În sensul conotativ al sintagmei, florile de mucegai, care sunt luminiscente, pot simboliza
mica pâlpâire de umanitate care dăinuie și în întunericul lăuntric al ființei degradate, în universul
carceral al declasaților.
Însăși structura poeziei denotă caracterul modern al acesteia, fiind alcătuită din două strofe
asimetrice, de 16, respectiv 4 versuri, dar care se află în perfectă concordanță la nivel ideatic cu
opera. Rima este împerecheată, măsura variază între 17 și 6 silabe, rima feminină alternează cu
cea masculină, iar ritmul nu este nici el stabil. În operă se definesc condiția artistului și a operei
sale împletite cu cea a omului modern prin două simboluri primordiale regăsite și în "Testament"
: puterea umană și divinitatea, relevate de structurile "unghia de la mâna stângă" și "unghia
îngerească", care contribuie împreună la nașterea artei. Acestea fac trimitere la mitul jertfei
creatoare într-o variantă modernă, într-un spațiu al claustrării ("firidă goală"). Totodată, ”unghia
mâinii stângi” poate fi un simbol al universului teluric, al păcatului, pe când cea îngerească
ilustrează conotația estetică a frumosului absolut, potrivit clasificării accepțiilor divinității în lirica
argheziană, realizată de Eugen Simion.
Tudor Arghezi pornește o revoltă inexorabilă împotriva sensurilor de bază ale cuvintelor,
născând adevărate țesături prețioase din termeni simpli, fără valoare artistică inițială. Artistul se
dedublează, aflându-se atât într-o carceră a propriei conștiințe, cât și într-una propriu-zisă, astfel
"întunericul" și "singurătatea" devin metafore ale condiției omului modern. Cu toate acestea, în
ciuda situației precare în care se află poetul, ființa artistică găsește un mijloc de a se manifesta,
scoțând la suprafață străfundurile conștiinței sale și totodată transfigurând urâtul închisorii.
Solitudinea ființei captive într-un orizont al nesfârșitei nopți este proiectată cosmic prin raportarea
la părinții textelor sacre: Luca, Marcu și Ioan asupra cărora a coborât harul divin figurat prin
simbolurile biblice taurul, leul și vulturul, însă eul liric scrie "Cu puterile neajutate". Acesta se află
într-o stare de deznădejde, înstrăinat de sine, de țară, de sacralitate, trecând printr-o suită de
trăiri, neavând încredere în propriul talent. Viziunea ființei poetice este similară cu cea
expresionistă a disoluției eului, anihilând totul pentru a lăsa loc unui nou început. Arta presupune
ieșire din timp, din contingent, regenerare, fiind pusă sub semnul necesității vitale, idee sugerată
de nevoile de bază ale omului, menționate în text "sete de apă", "foame de scrum" și de adverbul
deictic de timp "acum". În același timp, metafora "foame de scrum" poate fi interpretată din
perspectiva mitului păsării Phoenix; asemenea ei, artistul fiind capabil să renască din propria
cenușă. Sacrificiul în numele artei are loc prin combustia eului empiric care este transfigurat în
eu artistic, având astfel loc purificarea sinelui marcată de efectul cathartic al artei. Implicit, estetica
urâtului se instaurează ca mijloc de metamorfozare a realității. Versul "Sau nu o am mai
cunoscut." accentuează încă o dată această idee, reliefând printr-o dislocare a topicii
reconfigurarea artei după o nouă paradigmă.
Verbele la indicativ, perfect compus și imperfect evocativ susțin pretextul epic pe baza
căruia se dezvoltă tematica operei, astfel poezia se închide ca un ciclu, ca o călătorie prin portalul
interior al ființei poetice, în final revenindu-se la scenariul epic inițial care surprinde efortul
artistului de a-și manifesta forța creatoare indiferent de circumstanțe. În contrast cu opera de
debut bacoviană, Plumb, deși împart același spațiu claustrofob, cele două creații literare prezintă
consecințe diferite ale actului creator; abandon, zbor icaric în cea dintâi, în opoziție cu elanul
creator, regenerator din Flori de mucigai. Astfel, se instaurează principiul literar al armonizării
contrariilor, coincidentia oppositorum. Alături de Lucian Blaga și George Bacovia, Tudor Arghezi
îmbogățește corola lirismului interbelic modernist
În concluzie, poezia argheziană ilustrează dualitatea ființei umane în care binele și răul,
sacrul și profanul coexistă, genialitatea poetului constând în înflorirea unor "Flori de mucigai".
.

Le-am scris cu unghia pe tencuială

Pe un părete de firidă goală,
Pe întuneric, în singurătate,
Cu puterile neajutate
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul
Care au lucrat împrejurul
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.
Sunt stihuri fără an,
Stihuri de groapă,
De sete de apă
Şi de foame de scrum,
Stihurile de acum.
Când mi s-a tocit unghia îngerească
Am lăsat-o să crească
Şi nu mi-a crescut -
Sau nu o mai am cunoscut.

Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.

Şi mă durea mâna ca o ghiară
Neputincioasă să se strângă
Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.