Liceul Tehnologic „Haralamb Vasiliu” Podu Iloaiei

Limba și literatura română

Prof. Diana Blaga
Flori de mucigai – Tudor Arghezi

Apariție: poezia deschide volumul cu același titlu apărut în 1931.

Volumul Flori de mucigai reprezintă o cotitură față de opera anterioară. Arghezi optează
pentru categoria specifică modernismului a esteticii urâtului. Aceasta reprezintă un concept modern
care se bazează pe ideea că frumosul poate fi găsit nu doar în elementele armonioase, pozitive ale
lumii, ci și în cele grotești, diforme, decăzute.
Astfel, Arghezi investește cu valoare și cu sens o umanitate dinainte condamnată și o face
prin sentimentul iubirii pentru aproape, fără judecată. Tema întregului volum este reprezentată de
această omenire decăzută, izolată, a celor excluși din societate. Se remarcă în acest volum fascinația
pentru cotidian, pentru marginalitate, pentru cei decăzuți, pentru patologii psihice. De aici rezultă și
o lărgire a vocabularului poeziei, eliminând totodată din cuprinsul ei stările sufletești, melancolia,
procedeele muzicale căutate etc.
Tot la nivelul vocabularului se remarcă argoul detenției, care a produs o scandalizare la
nivelul limbii.
Nicolae Balotă remarcă faptul că Hoția, Curvia, Crima, Șatra, Mahalaua, Temnița, Morga
sunt figurile reprezentative ale acestui volum, valorile consacrate aflându-se în degradare, fiind
întoarse pe dos.

Titlul: constituie un oximoron, reunind un element catalogat în mod clasic drept frumos
(„flori”) cu un simbol al urâtului, al degradării („mucigai”). Astfel, definește estetica urâtului.
Titlul amintește și de volumul poetului francez Charles Baudelaire, Florile răului (Les
fleurs du mal), care introduce în literatura europeană noua viziune a esteticii urâtului.

Tema: poezia este o artă poetică modernistă, însă diferită de Testament, fiind reprezentativă
pentru estetica urâtului. Creația și condiția creatorului sunt plasate sub aceeași idee a efortului
presupus de actul scrierii, precum și în Testament, de această dată accentuate de condițiile vitrege
în care se desfășoară actul creator.

Ideile poetice
Poezia are o structură modernă, fiind alcătuită din două strofe: una monobloc și un catren.
Prima strofă se împarte în trei secvențe. Incipitul este abrupt, ca și cum ar continua o
meditație anterioară. Primele două versuri trimit spre o dublă scriitură: exorcizatoare și totodată
invocatoare a demonilor izolării întemnițatului în celulă.

1
Liceul Tehnologic „Haralamb Vasiliu” Podu Iloaiei
Limba și literatura română
Prof. Diana Blaga
În această primă parte apare imaginea poetului nevoit să scrie în condiții neprietenoase,
lipsite de confort: pe tencuiala unui perete, în întuneric, sleit de puteri, singur și claustrat.
Întunericul este mediul predominant al acestui univers.
Într-o a doua secvență a primei strofe, pentru a accentua aceste condiții vitrege, se apelează
la trei simboluri asociate evangheliștilor (mai ales în pictura religioasă ortodoxă). Leul, asociat lui
Marcu, semnifică puterea și pe aleșii destinului. Taurul, asociat lui Luca, înfățișează jertfa și
virtutea. Vulturele, asociat lui Ioan, semnifică pogorârea Sfântului Duh. Inspirația este refuzată
însă, poetul neavând nevoie de ajutoare, precum evangheliștii. Astfel, versurile sale ies din tiparele
clasice, nu sunt determinate temporal („stihuri fără an”) și surprind poetica modernistă („stihurile
de acum”).
Secvența a treia oferă o explicație pentru originalitatea versurilor scrise în aceste condiții:
pe de o parte, ele reflectă suferința fizică a ființei umane, pe de altă parte, în ele se află, latentă,
dorința de revoltă.
Efortul poetului de a scrie în detenție îl extenuează, dar îl și transformă sufletește. Tocirea
„unghiei îngerești” ar echivala cu pierderea speranței. Fără scris, poetul coboară la condiția unui
simplu muritor.
Catrenul final marchează o ruptură față de restul poemului. Aparent fără legătură, este
descrisă vremea potrivnică de afară (întuneric și ploaie). De fapt, este utilizat motivul clasic al
simbiozei om-natură, exteriorul fiind în concordanță cu interiorul ființei. Timpul și spațiul par
încremenite, atmosfera este irespirabilă, specifică unui univers înecat în singurătate.
Poetul nu se mai supune unei puteri exterioare („unghia îngerească” care s-a tocit și „nu a
mai crescut”), ci unui efort lăuntric („m-am silit să scriu”), în ciuda neputinței de a crea. Din acest
punct de vedere, este relevantă afirmația lui Nicolae Balotă că avem de a face cu o „poezie a
condamnării la poezie”.
Scrisul nu mai are origini divine, ci demonice: „unghiile de la mâna stângă”, „gheara
neputincioasă”. Părăsit de orice sentiment uman, poetul se decide să continuie scrisul cu unghiile de
la mâna stângă.

Stilul modernist al poeziei constă în primul rând în nerespectarea elementelor prozodiei

tradiționale (strofe inegale, vers liber). Se remarcă și ambiguitatea (Hugo Friedrich), determinată de
frecvența metaforelor, a simbolurilor.
Mircea Scarlat spune despre volumul Flori de mucigai că „a modificat sfera realității
acceptate drept poetice”.