Sunteți pe pagina 1din 3

Flori de mucigai

Tudor Arghezi

Poezia deschide volumul omonim, publicat la 1931 şi inspirat poetului de perioada anilor de
detenţie petrecuţi între 1918-1919 în închisoarea de la Văcăreşti, unde Arghezi a trăit o experienţă a
„urâtului" în înţelesurile lui proprii cele mai dure. În volumul de versuri în discuţie, apare o lume
marginală (hoţi, criminali, prostituate, puşcăriaşi). Faptul că acest univers trist, amoral, urât devine
obiect poetic este o trăsătură de mare modernitate pentru poezia română interbelică. Aşa cum afirma
Nicolae Balotă „Flori de mucigai” este opusă transfigurării, ca o antiestetică, ca un manifest al
antiartei avangardiste, „Flori de mucigai” se mărturiseşte a fi scris în pofida, ca o scriere de mâna
stângă.
Titlul poeziei este un oximoron care aminteşte de poetul francez Charles Baudelaire, cel care
publică la mijlocul secolului XIX volumul de versuri Florile răului, volum din care Tudor Arghezi a
tradus în româneşte. Titlul volumului francez orientează semantica simbolului spre zonele morale.
Epitetul metaforic „de mucigai” creează o imagine poetică oximoronică de o expresivitate lirică
deosebită.
Conform Dicţionarului de simboluri: floarea este „un simbol al principiului pasiv”. Caliciul
florii este un receptacul al activităţii cereşti, care poate intra în rezonanţă cu elemente vitale şi
cosmice (lumina, de exemplu, iar atunci floarea poate deveni un simbol al spiritului). Pe de altă
parte, dezvoltarea florii din pământ şi apă, o apropie, ca simbol, de elementele primordiale. Floarea
devine un simbol complex al unui microunivers armonios care poate asimila, în semantica sa,
înţelesuri legate de toate elementele importante ale cosmosului (aer, pământ, apă).
La Tudor Arghezi, sintagma „flori de mucigai” are o conotaţie mai ambiguă care se poate
dezvălui numai prin lectura poemului şi, eventual, a întregului volum. Această motivare a figurilor de
stil (metafora titulară „flori de mucigai”) în propriul text (sau în propriul univers liric - volumul de
versuri) este o trăsătură importantă a poeziei moderne.
„Le-am scris cu unghia pe tencuială” – pronumele cu funcţie sintactică de complement direct („le”)
este o reluare sintactică a sintagmei titulare, „flori de mucigai”. Relaţia între elementele poemului se
prelungeşte şi în textul propriu-zis prin evidenta sinonimie poetică „flori de mucigai” - „(pe ele) le” -
„stihuri”. Poezia se dovedeşte a fi o artă poetică: artistul modern sugerează, implicit, forţa si
sensibilitatea cuprinzătoare a artei (poeziei) care poate reflecta orice, inclusiv lumea imundă,
ordinară, a unei umanităţi decăzute.„Le-am scris cu unghia pe tencuială” este proiecţia artistică a
unui eu chinuit (a scris „cu unghia"), îndârjit şi însingurat: singurul lucru la care acest eu liric
damnat, chinuit nu renunţă este realitatea scrisului (realitatea artei, a poeziei). Materialul poetic
neobişnuit se transpune într-un limbaj adecvat, Arghezi valorificând în texte limbajul frust, direct,
dur, original, imprecaţia - elemente apoetice care produc impresia de depoetizare a universului liric.
George Călinescu consideră volumul Flori de mucigai „operă de rafinament, de subtilitate
artistică”. Nicolae Manolescu: „Flori de mucigai” sunt o operă de artist pur, cartea, dacă nu cea mai
tulburătoare, în orice caz cea mai originală a lui Tudor Arghezi.”
Strofele inegale constituie un element de modernitate, strofa I este polimorfă (structură
prozodică amplă alcătuită dintr-un număr mare de versuri.
Strofa I prezintă împrejurările (spaţio-temporale) în care poetul scrie; indicii spaţio-temporali
sunt semne de narativitate. Eul liric se autodefineşte prin elipsă, prin ceea ce nu are: harul, de aceea
stihurile au trăsături „negative”, iar eul liric se află într-o stare confuză/ ambiguă.
Accentul cade pe enumerarea circumstanţelor ostile ale scrierii: „pe tencuială/ Pe un părete
de firidă goală / Pe întuneric, în singurătate.” Enumeraţia prin negativul „nici” a figurilor simbolice
din bestiarul biblic: „Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul”, completată de enumeraţia numelor
proprii ale evangheliştilor „Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui loan”, subliniază
faptul că actul creaţiei este refuzat, iar stihuitorul (poetul însuşi) este părăsit de harul divin, este
demonizat, damnat -„categorie negativă” asumată. Enumeraţia apare şi în definirea anaforică prin
atribute „negative” a stihurilor (versurilor): „Sunt stihuri fără an / Stihuri de groapă, De sete de
apă / Şi de foame de scrum / Stihurile de-acum”: netimpul, spaţiul ostil, impulsul vital exacerbat,
thanaticul, dorinţa de distrugere - toate sunt „categorii negative” transferate versurilor (creaţiei).
Inversiunea şi dislocarea sintactică: „Şi nu a mai crescut / Sau nu o mai am cunoscut" ,
trădează intenţia de autodefinire prin negaţie a eului liric. Unghia îngerească ce se toceşte devine
simbolul divinităţii care se refuză.
Strofa II: fixează cadrul spaţio-temporal umed, întunecat (din nou apar indici/ semne de
narativitate), se accentuează durerea şi erezia poetului, care trăieşte în recluziune. Încercarea de a
scrie cu unghile de la mâna stângă trădează durerea şi erezia eului creator, dorinţa de eliberare, dar
unghiile de la mâna stângă devin simbol al demonului.
Astfel eul liric îşi mărturiseşte efortul de sublimare a grotescului, pendulând între sacru şi
profan. Secvenţialitatea poemului este relativ simplă deoarece construcţia lirică are ca suport un
anume fir epic; se observă o anume corespondenţă între secvenţa I şi strofa finală.
Limbajul poetic sub aspectul particularităţilor stilistice; figurile de limbaj, sintactice (de
construcţie), semantice (tropii), de sunet (prozodia):
• Nivelul lexical
Se împletesc registrul popular („părete”, „firidă”), cu cel arhaic („stihuri”) şi religios (numele proprii
ale evangheliştilor). Apare sinonimia poetică: „flori de mucigai” - „stihuri”.
• Nivelul sintactic
În textul modern este foarte importantă presiunea contextuală asupra elementelor izolate: nu
procedeul face poezia, ci poezia, ca ansamblu, determină ca elemente (în sine inexpresive) să
primească, tocmai datorită contextului liric, pertinenţă lirică. Poezia modernă a secolului XX are mai
multe forme de manifestare. „Estetica urâtului” se configurează liric în opere moderne care aparţin
unui peisaj liric modern.
Tudor Arghezi însuşi, prin ampla lui activitate poetică, este o dovadă a feluritelor
manifestări expresive ale lirismului modern dovedindu-se a fi un modernist de sinteză.
Nivelul procedeelor artistice
Oximoronul din sintagma titulară „flori de mucigai” devine un simbol al stihurilor, al poeziei,
al volumului însuşi. Este „negativizată”, astfel, creaţia însăşi. „Unghiile de la mâna stângă” sunt un
simbol al demonului .
Numele proprii (în enumeraţie) şi figurile animaliere (din enumeraţia prin „nici”) devin
simboluri ale divinităţii care se refuză spiritului apostat al stihuitorului.
Substantivele-atribute din enumeraţia pentru „stihuri” devin simboluri ale unei realităţi
violente, prin excesele ei, care „contaminează”, „mucegăiesc”, urâţesc versurile / poemele .
Toate simbolurile create în poem, au o încărcătură semnificativă negativă.
Poezia titulară a volumului este o artă poetică: în text poetul vorbeşte despre „negativizarea”
artistului, cuvintelor, universului creaţiei - o poezie programatică în care se tematizează „estetica
urâtului” asumată în mod dramatic de eul liric care îşi asumă o identitate demonică.
• Incipitul şi catrenul final creează imaginea artistică a recluziunii (claustrării) artistului într-
un spaţiu-timp ostil. Laitmotiv al întregului volum, claustrarea este mai ales interioară: captivitatea
spiritului uman în spaţiul material constrângător .
• Negativizarea identităţii se face în mod ingenios: poetul nu-şi atribuie trăsături negative, ci
enumeră ceea ce el nu are, ceea ce el nu este: „Cu puterile neajutate/ Nici de taurul, nici de leul, nici
de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui loan.” Figurile din bestiarul biblic
şi numele evangheliştilor devin simboluri ale divinului care se refuză stihuitorului. Eul liric este aici
poetul damnat - ipostază modernă de sorginte baudelairiană. Simbolistica demonică a „mâinii stângi”
care scrie amplifică imaginea eului liric în ipostaza de damnat (blestemat), care îşi asumă cu răceală
damnarea: scrisul însuşi devine o erezie.
Textul programatic Flori de mucigai reflectă un lirism subiectiv (al eului) în care apar
elemente de narativitate.
•Modernismul Florilor de mucigai se evidenţiază prin recuperarea în spaţiul poetic a
limbajului iniţial nepoetic (deliricizarea poeziei): argoul, jargonul, limbajul popular, arhaic, uneori
colocvial, dar şi prin cuvinte din zona religiosului; aspectul de „poezie impură"; valorificarea
expresivităţii stilului oral, alternanţa versului clasic cu cel liber; narativul ca suport al liricului;

2
ipostaza de „poet damnat”şi acceptarea cu răceală a acestei identităţi lirice; poezia însăşi apare ca
„erezie”; tematizarea „esteticii urâtului”.