Romantismul creaţiei eminesciene

Mihai Eminescu este în literatura română „poetul nepereche”, expresia „integrală a

sufletului românesc” (G. Călinescu), creatorul unei opere care străbate timpul, trăind într-o perpetuă
actualitate.
Acestea sunt motivele pentru care „Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci” (T. Vianu)
Acest „român de tip carpatin” (G. Călinescu) este romanticul nostru prin excelenţă şi,
totodată, ultimul mare romantic din literatura universală.
Apărut mai târziu decât în alte literaturi ale Europei; din cauza condiţiilor istorice specifice,
romantismul românesc nu este o imitaţie a celui european, cu toate ca principiile estetice ale acestuia au
fost asimilate organic.
Spre deosebire de mişcarea romantică din Franţa, Germania, Italia sau Anglia a cărei
supremaţie în viaţă literară încetează înainte de mijlocul veacului al XIX-lea, romantismul românesc
continuă cu vigoare sporită, dând, în a doua jumătate a veacului, câţiva reprezentanţi străluciţi:
Eminescu, Hasdeu, Macedonski (cu prima perioadă a creaţiei sale). În ultimele decenii ale sec al
XIX-lea romantismul îşi dispută întâietatea cu realismul, prelungindu-şi ecourile până în secolul nostru,
la mari scriitori precum Octavian Goga sau Mihail Sadoveanu.
Eminescu continua tradiţia romantismului romanesc, dându-i o maximă strălucire, dar
rămânând totuşi puternic legat şi de clasicism prin dezvoltarea şi adâncirea motivelor inspirate din
istoria şi mitologia naţională, ca şi din tradiţia altor popoare, prin păstrarea unor teme şi motive
folclorice, la care adaugă noi structuri epice sau prin transfigurarea textului popular, conferindu-i
acestuia noi simboluri şi semnificaţii, prin cultivarea temelor naturii şi a dragostei, pe care le-a cântat
ca nimeni altul.
Bradul de la Ipoteşti nu este „un romantic întârziat” ci se include în marele curent romantic
universal manifestat la diferite popoare; astfel, când Victor Hugo scris în 1883, „Legenda secolelor”
(seria a III-a), Mihai Eminescu publică „Luceafărul”, culmea creaţiei sale poetice.
Prin prezentarea condiţiei geniului (motiv cunoscut în opera lui Byron, Vigny, Lermontov)
şi prin titanism (afirmat la romanticii Jean Paul, în Germania, Keats, în Anglia, Victor Hugo, în Franţa)
Eminescu se situează printre cei mai mari romantici universali.
Deşi format la şcoala romantică germană, simţim în opera lui nouă orientare modernă:
deschideri spre muzicalitatea versurilor lui Verlaine, spre trăirile lui Baudelaire, spre adâncimile lui
Mallarmé. Pentru ca Eminescu nu le-a cunoscut opera, cu toate că a fost contemporan cu ei, îl puteam
considera „precursor”, având în vedere manifestarea, în opera sa, a unor elemente cultivate de poeţii
menţionaţi şi de cei care îi vor urma în convingerile lor estetice.
Cultura poetului este vastă, a fost influenţat de Kant şi de Schopenhauer, dar vine în contact
şi cu filozofia greacă: Heraclit, Aristotel, Platon, cu textele literaturii indice, pentru care avea un
adevărat cult: „Rig-Veda”, „Mahabharata”, dar şi cu gânditorii moderni: Descartes, Spinoza, Leibniz,
Hegel, Berkley.
Interesul pentru cultura antichităţii greco-latine venea la Eminescu dintr-o nevoie de
echilibru şi armonic, de seninătate robustă, spre care poetul a năzuit întotdeauna, în ciuda uneori a
aparenţelor.
Clasicismul se resimte pe tot parcursul operei eminesciene dominată de romantism, cu toate
ca poetul se declară răspicat un adept al acestuia din urmă:
„Nu mă-ncântaţi nici cu clasici,
Nici cu stil curat şi antic –
Toate-mi sunt deopotrivă,
Eu rămân ce-am fost: romantic”

Pagina 1
 Romantismul creaţiei eminesciene

Dim. Păcurariu intitulează capitolul dedicat poetului nostru naţional „Un romantic năzuind
spre clasicism”, afirmaţie justă, după părerea noastră.
Mihai Eminescu scrie poeme de meditaţie, fără să ajungă la un sistem filozofic, cum vom
întâlni mai târziu în creaţia lui Lucian Blaga. Poetul preia şi dezbate idei în lumina teoriilor lui Kant şi
Schopenhauer: spaţiul şi timpul (ca forme ale cunoaşterii), viaţă ca vis, problema cunoaşterii a morţii,
geniul, arta etc. Cuprinse în teme caracteristice romantismului european, ideilor le vom descoperi în
ţesătura poemelor: „Scrisoarea I”, „Împărat şi proletar”, „Luceafărul”, „Glossă”, „Rugăciunea unui
dac”, „Cu mâne zilele-ţi adaogi”, „Mureşanu”.
„Fenomenul Eminescu” s-a impus în literatura naţională şi universală atât prin datele
intrinseci de genialitate şi inedit în cultura română, cât şi prin aceea ca poetul s-a dovedit depozitarul de
valori ale creaţiei literare, începând cu manifestările folclorice şi cronicari până la scriitori
contemporani, „scriitori ai duhului naţional”, „glorificaţi în „Epigonii”, între care Heliade,
Bolintineanu, Bolliac, Negruzzi şi Alecsandri, „acel rege-al poeziei veşnic tânăr şi ferice”
În epoca, peisajul poetic era complex; se scria o poezie de meditaţie filozofica însetată de
ideal, sentimentală sau obiectivă, o poezie ce se caracterizează prin cultul formelor clasice sau
romantice, dar apar şi mişcarea parnasiană [(1866), care prin exotism, continuă romantismul, iar, prin
voinţa de perfecţiune formală, radicalizează un principiu al clasicismului] şi cea simbolistă [(sau
neoromantică), pentru care poezia înseamnă muzică şi sugestie].
„Prin cultul formei şi al antichităţii, el – Eminescu – aparţine neoclasicismului european;
prin pesimismul şi voluptatea erotică şi intelectuală, se aproprie de literatura decadentă a Europei; iar
prin unele motive de inspiraţie, prin amploarea sentimentelor şi viziunilor sale, se leagă de epoca
anterioară a romantismului” (D. Popovici)
Temele şi motivele romantice cuprinse în lirica eminesciană au fost comentate şi analizate
de G. Călinescu în studiul său „Opera lui Mihai Eminescu”, dar şi de alţi cercetători. Potrivit lui G.
Călinescu acestea sunt titanismul legat de marile geneze şi prăbuşiri cosmice, macro- şi microuniversul,
macro- şi microtimpul, transmigrarea sufletelor, condiţia geniului şi a artei, călătoria cosmică, îngerul
şi demonul, zburătorul, natura şi dragostea; motivul codrului, al florii albastre, lacul, luna, lumea
siderală, muzica sferelor, cristalul, mortul frumos, dublul, nebunia, speranţa, visul.
Romantismul a creat eroi naţionali şi a descoperit folclorul. Mihai Eminescu se identifică
cu spaţiul şi timpul poporului său, trăieşte istoria, tradiţia şi destinul neamului românesc, printr-o
contopire a „geniului individual” cu cel „naţional”; astfel, opera lui devine „expresia integrală a
sufletului românesc”.
În „Scrisoarea III”, Mircea cel Bătrân invocă o „istorie eroică” (Z. Dumitrescu - Buşulenga)
din vremea lui Darius, secolul VI-V î.e.n. Herodot îl prezintă pe acest însetat de putere, dând ordin să
se „dureze” un pod peste Istru şi cerând învinşilor „pământ şi apă”. Pământul ţării cunoaşte o „vârstă de
aur” pe timpul lui Decebal, pe care Eminescu îl învesteşte cu o valoare mitică. Eminescu vede naşterea
poporului în planul „marilor geneze” şi crede în viabilitatea naţiei române: „Românul stă pe loc ca
muntele de fier.” Creşterea neamului este cuprinsă într-o metaforă-simbol : „În sâmburul de ghindă / E
un stejar” („Mureşanu”), sămânţa neamului este, cum ar spune Lucian Blaga, „mirabilă”, ea naşte în
permanenţă noi energii, capabile să-i asigure continuitatea: „În tine e puterea-ţi, nălţarea-ţi şi
pierirea-ţi”
Eminescu evocă eroii naţionali, mai ales pe aceia care au purtat cu ei conştiinţa continuităţii
neamului: Ei se numesc Decebal, Mircea, Ştefan, Petru Rareş, Mihai Viteazul, Horia, Andrei
Mureşanu. Mitul este alimentat cu basmul românesc, cu cântece de ritual, cu element pastorale.
În „Memento mori” (poem pe care Liviu Rusu îl consideră expresia geniului eminescian),
istoria se îmbină cu mitul, demonstrând originea şi permanenţa neamului. A existat „o ipostază mitică a
poporului român”, când destinul oamenilor era descifrat de preotul Zamolxe.

Pagina 2
 Romantismul creaţiei eminesciene

Evocarea evului mediu, cu voievozi entuziaşti, autori de fapte mari, se constituie în jurul
celui mai măreţ moment – Ştefan cel Mare şi neamul Muşatinilor consemnat în vastele proiecte
eminesciene: „Muşat şi codrul”, „Visele unei nopţi de vară”, „Muşat în biserică”, „Muşat la domnie”,
„Muşat în război”. În toate aceste proiecte, istoria este surprinsă în contextul folcloric: Ştefan este un
voinic, cu pieptarul de otel, cu cuşma neagră de miel”, pe care-l cheamă codrul şi izvoarele să-l facă
împărat:
„Hai Muşat să ne-nţelegem
Şi-mpărat să ni te-alegem,
Împărat isvoarelor
Şi al căprioarelor”.
În timp ce Apusul antrena în luptă pe cavalerii porniţi în căutarea unei glorii izolate, Mircea
are în ţară izvor de pentru într-o asemenea luptă:
„Tot ce mişcă-n ţară asta râul, ramul
Mi-e prieten numai mie, iară ţie duşman este,
Duşmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste”
Istoria şi mitul românesc sunt cuprinse în poezia eminesciană, în coordonatele folclorice ale
datinii, ale expresiei şi ale cugetului românesc.
„Întâlnirea cu folclorului românesc, cunoscut în adâncime, până în miturile specifice, şi cu
romantismul german, cu fantezia lui înaripată, liberă de contingent… au produs în poet un fel de
limpezire a retinei, un pas deasupra condiţiei plutonice în care eroul său se zbătuse până atunci” (Z.
Dumitrescu – Buşulenga).
Contactele lui Eminescu cu literatura populară, profunde şi de durată, având drept
consecinţă – firească, în cazul lui – multiple repercusiuni în planul creaţiei, trebuie urmărită la diverse
niveluri. Mai întâi, cronologic vorbind, dar ţinând cont şi de urmele lăsate în întreaga activitate a
poetului, e vorba de contactele directe, înfiripate încă înainte ivirii conştiinţei de sine.
La Ipoteşti îşi trăieşte anii copilăriei într-un mediu saturat de creaţia populară în sens foarte
larg, care îi facilitează dezvoltarea unei gândiri, a unei imaginaţii modelate folclorist, animist-
integratoare.
Natura, basmul, balada şi doina – la care se va adăuga, mai târziu, trecutul istoric –
frecventate cu insaţietate din acei ani, îşi împrumută funcţiile, se contopesc, concurând la sensibilizarea
unei personalităţi puternic marcate genetic de neliniştea demiurgică a creaţiei.
Înţelegerea creaţiei populare şi a naturii în rosturile lor adânci, este, deci un al şaselea simţ
– exacerbat, s-ar putea spune – cu care copilul se naşte. Cum altfel să apreciem nu numai dispariţiile
acestuia din mijlocul familiei şi pripăşirea pe lângă vreo stână sau la bordeiul vreunui ţăran, ci mai cu
seamă ecoul prelung, peste timp, al acestora în opera poetului ?! Cum altfel să apreciem lungile
peregrinări ale adolescentului de la un capăt la altul al ţării, fără straie, fără, bani, fără merinde, dar în
tovărăşia carneţelului în care îşi notează, cu pasiunea folcloristului de profesie tot ce-l fascinează ?! Şi-l
fascinează tot ce este creaţie literară şi lingvistică populară.
Contactul direct cu rapsodul popular, cu creatorul de folclor, se prelungeşte de-a lungul
întregii vieţi.
În epoca studiilor universitare la Viena şi Berlin, contactul cu literatura populara va deveni
predominant livresc, un contact indirect grefat pe fondul de puternică sensibilitate şi înţelegere a
folclorului cules anterior.
Eminescu nu a urmat exemplul înaintaşului sau, Alecsandri, acela care a transmutat
cărbunele opac al textului popular în incandescentul diamant al „Mioriţei”, ci a cules folclor fascinat
fiind de capacitatea creatorului popular de a găsi expresia cea mai simplă, mai potrivită şi mai naturală
a unui gând sau a unui sentiment.

Pagina 3
 Romantismul creaţiei eminesciene

Intenţia cu care Eminescu abordează folclorul este pătrunderea şi apropierea modului de a

gândi şi a simţi al poporului, crearea unei opere originale care să fie în acelaşi timp o operă naţională,
care să reflecteze, aşadar, viaţa spirituală a poporului nostru.
Titu Maiorescu a reliefat, pe bună dreptate, talentul lui Eminescu de a înălţa în plan
intelectual motive populare „din care s-a hrănit mai întâi şi deasupra cărora s-a ridicat pas cu pas până
la exprimarea celor mai înalte concepţiuni”.
De la prima poezie „De-aş avea”, publicată în revista „Familia”, în 1866 şi până la
capodopera sa „Luceafărul”, publicată în „România Jună” în 1883, în opera lui Eminescu pătrund
elemente folclorice, pe calea unei profunde asimilări.
În unele opere păstrează tema, dar creează o anumita structura compoziţională, introducând
pasaje lirice şi descriptive („Făt-Frumos din lacrimă”) în altele poetul reţine date privind prozodia, dar
dezvoltă idei noi, cu caracter filozofic(„Revedere”, „Ce te legeni”), ajungând ca în operele perioadei de
maturitate artistică sursa folclorică să constituie doar un pretext pentru meditatei filozofica („Călin –
file din poveste”, „Luceafărul”).
Eminescu asimilează folclorul, cizelându-i expresia artistică până la filigran, deschizând
drum lui Arghezi, Blaga, Barbu, la care folclorul se transformă, conform structurii cerute de
transfigurarea şi condensarea imaginii artistice. Eminescu ajunge, cum spunea G. Călinescu, la acel
„folclor savant”, citând, în acest sens, poezia „Mai am un singur dor”. Ciobanul din „Mioriţa” şi
Eminescu iubesc natura şi doresc să fie înmormântaţi în mijlocul ei. Moartea ca şi în poezia populară,
înseamnă nunta, înseamnă contopirea, unirea cu pământul:
„Mai am un singur dor:
În liniştea serii
Să mă lăsaţi să mor
La marginea mării”
Poetul preţuieşte textele vechi, care păstrează nealterată limba poporului. Nota populară se
observă în lexicul bogat în regionalisme şi cuvinte arhaice („jale”, „îmblă”, „pahară”, „opaiţ”,
„pârleaz”).
De la Eminescu încoace, se scrie se vorbeşte altfel: numeroşi exegeţi (specialişti care
cercetează un autor) care s-au aplecat asupra limbajului eminescian au analizat bogăţia şi varietatea
figurilor de stil (T. Vianu), probleme legate de vocabular şi de structura gramaticală a limbi poetului
(G. Bulgar, G.I. Tohăneanu). Au fost precizate, astfel, următoarele caracteristici: numărul mare de
cuvinte populare care dau un anumit colorit pitoresc limbii, folosirea verbelor în forme populare
(„spăriet”, „împrăştiet”, „cură”); a articolelor posesiv şi demonstrativ ce îmbracă forme moldoveneşti
sau munteşti („a nopţii stele”, „dorul ţării cei străbune”); a construcţiilor populare sau arhaice (s-a fost
deschis o poartă”, „unde au fost căzut”). Sintaxa este adesea populară („Ci eu în lumea mea mă
simt…”). Construcţia copulativă se revarsă în valuri cuprinse în versuri lungi, în ritm trohaic, rime rare
şi împerecheate („rump-scump”, „cură-gură”). Predilecţia pentru forma populara face versul cristalin,
muzical, cu o tonalitate unică: „A fost odată ca-n poveşti… o prea frumoasă fată”, după ce trecuse prin
foma superlativului popular perifrastic: „o mult frumoasă fată”.
Mihai Eminescu este un inadaptat superior şi are conştiinţa condiţiei artistului şi a operei lui
în societate. Condiţia geniului pe pământ este definită în termeni schopenhaurieni: „…pe pământ nu
este capabil de-a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit, el nu are moarte, dar nici noroc”
În poezia eminesciană, geniul este întruchipat în două ipostaze: demon şi titan. Demonul,
deşi forţa a răului, devine, revoluţionarul înfrânt („Înger şi demon”). Titanul dovedeşte forţa
revoluţionară („Mureşan”, „Geniu pustiu”).
„Imaginea titanului eminescian se va realiza de predilecţie în punctul de conjuncţiune a
revoluţionarului romantic cu idealuri socialiste şi a reminiscenţelor mitologice” (D. Popovici)

Pagina 4
 Romantismul creaţiei eminesciene

Cele două ipostaze (demon, titan) se contopesc într-un singur personaj, care sfârşeşte prin a
se izola de lume şi societate, întocmai geniilor; „Scrisoarea I”, „Scrisoarea II”, „Criticilor mei”, „Cu
gândiri şi cu imagini”, „Icoană şi privaz” sunt poeme realizate din perspectiva creatorului genial.
Geniul este înfrânt. El va urca treptele contemplaţiei şi ale însingurării. Luceafărul va
rămâne „nemuritor şi rece”, izolat, nefericit, va privi cu stoicism mişcarea trecătoare pe marea scenă a
lumii: „Ce e val, ca valul trece” („Glossă”). El va rămâne indiferent la frământarea măruntă omenească:
„Dar satul de ea şi de mine însumi
Am să urc din nou părăsita treaptă
ochii nemişcaţi ridicând la steaua-mi
Nemuritoare”
Hyperion (Luceafărul) este demon, titan şi geniu; el vrea să-şi depăşească condiţia să se
realizeze uman dar sfârşeşte prin a se izola de oameni: „Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi
rece”.
Privirea eminesciană capătă perspective titanice când pătrunde începuturile omenirii,
evoluţia civilizaţiilor şi prăbuşirea lor.
Cosmogonia la Eminescu este kantiană, dar descoperim în ea şi elemente din „Imnurile
vedice”. Bătrânul dascăl din „Scrisoarea I” este geniul purtător al unui sentiment elegiac generat de
incompatibilitatea cu lumea. Naşterea şi stingerea, macro- şi microtimpului, timpul etern sunt redate
din perspectivă titaniană. Soarele se răceşte după ce izbucneşte în flăcări fierbinţi, planetele intră în
dezordine, revenind la forma de neant, de veşnicie, negând ideea de timp (Schopenhauer):
„Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spat
Ei, din frânele luminii şi ai soarelui scăpaţi
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca şi frunzele de toamnă toate stele–au pierit;
Timpul mort şi-ntinde trupul şi devine vecinicie”.
Timpul şi spaţiul sunt relative, ne spune Eminescu în „Sărmanul Dionis” şi în „Panorama
deşertăciunilor”. O dimensiune a timpului este prezentul etern: „cu mâne zilele-ţi adaogi / Cu ieri viaţă
ta o scazi / Şi ai cu toate astea-n faţă / De-a pururi ziua cea de azi”.
Pentru geniu, lumea terestră este un cerc prea strâmt în raport cu idealurile şi visurile lui.
Pesimismul lui Eminescu este o caracteristică care îl aproprie de romantici; Tudor Vianu vorbea de o
anume „Blândeţe a pesimismului eminescian”, „pesimismul lui decurge din reflecţia asupra sorţii
omului de geniu, a josniciei epocii în care a trăit, a nefericirii individuale.
Poetul îşi va găsi ca forme de protest evadarea în vis, dispreţul, ironia şi satira faţă de
societate. Ironia domină poezia cu caracter filozofic, satira, poezia socială. Aşadar, urmărind condiţia
geniului în context social, în lirica eminesciană, descoperim şi alte teme şi motive romantice ca:
motivul demonului, al titanului, naşterea şi stingerea universului, precum şi formele de protest social.
Pentru creatorul romantic, visul înseamnă o lume infinită, o îmbogăţire a realului,
înfrângerea timpului şi spaţiului, un mijloc de cunoaştere, o treaptă spre cunoaşterea absolută. Mitul
sufletului descoperit în vis a fost adus în literatură de Novalis şi de Leibniz. Visul care se poate
transforma în realitate şi transmigrarea sufletului dau posibilitatea pătrunderii în domeniul conştiinţei.
De asemenea, descoperim la Eminescu, visul ca reverie sau visul ca aspiraţie, visul-iluzie, starea de vis
(Z. Dumitrescu - Buşulenga):
„Vom visa un vis ferice,
Îngîna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare
Blânda batere de vânt”.
Pagina 5
 Romantismul creaţiei eminesciene

Starea de visare din sonete transformă amintirea în realitate. Ca şi în „Luceafărul” („Căci o

urmă adânc în vis / De suflet să se prindă”), visul este singura posibilitate de a comunica cu o iubire
trecută sau posibilă în viitor. Visul reliefează contrastul dintre real şi ideal şi este un mijloc de a suporta
realul: „Le simţi ca-n vis pe toate”. Ca la mari romantici universali, şi la Mihai Eminescu apare visul
erotic, visul-coşmar, visul paradisiac, visul ca stare de farmec.
Natura şi dragostea sunt teme romantice prin excelenţă, ele subordonând în poezie
eminesciană o gamă întreagă de motive specifice curentului: luna, apa, cornul, floarea albastră, lumea
siderală, muzica sferelor, precum şi „dispoziţiile lăuntrice: extaz, duioşie, luciditate, revoltă, exaltare,
sarcasm”.
Erosul eminescian pendulează între spiritualizare şi pasiune. Eminescu prezintă ipostazele
sentimentului iubirii legat de dorul folcloric (T. Vianu), de o natură „în devenire” şi cu întruchipări
feminine (E. Papu) sau de natura-peisaj, macro- şi microuniversul (George Călinescu). Sentimentul
dragostei cunoaşte suferinţa iubirii pierdute („Şi dacă…”, „Floarea Albastră”, „Lacul”), dragostea fără
speranţă („Dacă iubeşti fără să speri”, „De câte ori, iubito”) şi cea împlinită („De ce te temi”).
Femeia este serafică (îngerească); idealul de la care pleacă este Beatrice (Dante) şi Laura
(Petrarca), „femeia-înger”, menită să înnobileze sufletul omului (aşa o vor cânta Leopardi, Carducci şi
Goethe). În opoziţie cu ea apare femeia demonică sau titanică, cum o numeşte George Călinescu,
menită să aducă suferinţă poetului. Iubirea pasională, ca şi la Heine, Musset sau Hugo, îl situează pe
Eminescu în romantism. Femeia va provoca „voluptate şi durere”, „farmec dureros”, o stare de spirit
pornită din dorul folcloric, împlicând ideea că bucuria nu este decât o durere mai adânca. Împerecherea
între stare de fericire şi suferinţă în iubire este un motiv întâlnit la romanticii Hölderlin, Novalis,
Chateaubriand. Dorul Eminescian este „emoţia complexă” în care „durerea pierderii” se complică cu
fericirea generată de o iubire trecută sau proiectată în viitor. „Dulcea jale”, de expresie populară,
încearcă durerea şi voluptatea romanticilor cu dorinţa de dezamăgire: „Şi când inima ne creşte) de un
dor, de-o dulce jele”. Poetul va scrie poezii în care răsuna chemarea iubirii („Lacul”, „Dorinţa”) sau
care îndulcesc pierderea iubirii, printr-o stare de vis („Departe sunt de tine, Atât de fragedă”).
În ce priveşte evoluţia poeziei erotice, starea generală este elegiacă, pornind de la puterea
de iluzionare, în prima perioadă, şi coborând spre ideea că iubirea este „un mijloc vilean al naturii care
ne înconjoară cu iluzii”. Influenţa schopenhauriană face să sporească proporţiile elegiace ale eroticii
eminesciene, ajungând la satira („Scrisoare V”)
În poezia de tinereţe iubita este caldă, luminoasă, şăgalnică („de-aş avea”, „o călărire în
zori”, „Povestea teiului”); mai târziu, ea se împietreşte, imaginea ei este statuară şi rece.
Poetul trăieşte golul existentei; poezia de dragoste căpătând substratul filozofic. Se
adânceşte, procesul analitic, se încarcă de lumini mitologice, poetul ajunge la ideea că trecerea
universală este şi aici suverană („Floarea albastră”, „Lacul”, „Sonete”, „Şi dacă…”).
Natura apare ca un suflu al lumii interioare a poetului şi a o suprarealitate, un univers infinit
în mişcarea lui. Natura, ca peisaj, o situează George Călinescu în Moldova, enumerând flora şi fauna,
macro- şi microcosmosul. Apare motivul codrului şi al pădurii, sunt enumerate: teiul (pentru
mireasmă), arinul (pentru sălbăticie), plopul (reprezentând singurătatea), salcia (copac lacustru), nucul,
cireşul, mărul (evoca copilăria), liliacul (simbolizează iubirea juvenilă), salcâmul (rusticitatea).
Vegetaţia lacustră este bogat exemplificată: nufărul, răchita, trestia. Fauna este săraca: calul, ciuta,
cerbul; dar pădurea vine cu o lume de insecte, de păsări şi de fluturi.
Natura este văzută în „ipostaza feminităţii”, de iubită, de logodnică sau de mireasă. Motivul
lunii este investit cu maiestatea feminină: „regina nopţii, moartă”, „luna tu, stăpân-a mării”, „sfântă
regină”. Pădurea apare şi ea în ipostază feminină, chemându-şi iubitul: „O, rămâi, rămâi la mine, / Te
iubesc atât de mult!” Aceeaşi pădure îi spune poetului: „Te asamăn unui prinţ”. Natura are mişcări şi
gesturi tandre, ca femeia însăşi. Şi noaptea şi luna şi steaua alunecă, se ridică, vin încetişor, răsar,

Pagina 6
 Romantismul creaţiei eminesciene

plutesc, ca şi iubita: „Se ridică mandra lună”, „Ca răsărirea stelei în tăcere”, aşa cum iubita apare „cu
un moale pas”, ca răsărirea unei stele, „plutind te vei desface”, „Cobori încet… aproape, mai aproape”.
Sub raport muzical, feminitatea acţionează culminant în plânsul apei: „apele plâng clar”,
aşa cum „ochii-n lacrimi şi-i ascunde”. Însuşi poetul se retrage din sfera umană şi se integrează naturii,
ca principiu masculin al ei. Luceafărul nu este om, ci component al naturii, metamorfozele lui umane
nu rezistă, el sfârşeşte prin a se integra cosmosului (E. Papu). ( Metamorfozele Luceafărului nu se
realizează de la om la natură, aşa cum se-ntâmplă în basm, ci procesul este invers, natura-om. De
exemplu, în „Legenda ciocârliei” a lui Vasile Alecsandri, fecioara Eminescu steaua, ca element cosmic,
se transforma în om).
Ca şi la Leopardi şi Vigny, poetul se refugiază în natură şi „aceasta nu rămâne fără ecou la
durerile lui”.
Eminescu nu este un pictor al formelor, ci al luminii”. Peisajele sunt surprinse în devenirea
lor, sub imperiul luminii sau al apei. Uneori lumina însoţeşte apa, contopindu-se cu ea (procedeu
romantic):
„Iată lacul. Luna plină
Poleindu-l îl străbate;
El aprins de-a ei lumină
Simte a lui singurătate.”
O ipostaza a naturii este legată de întrepătrunderea regiunilor: „Revedere”, „Miron şi
frumoasa fără corp”, „Cezara”. Natura devine un eden păgân, în care asistăm la explozii de sevă şi
vitalitate („Memento mori”, „Cezara”).
Putem menţiona o natura proaspătă şi bogată sau o natura grea, arhaică, gigantică
(„Gemenii”, „Memento mori”), o natură a ceţurilor nordice („Diamantul Nordului”, „Geniu pustiu”)
sau cu elemente siderale („Luceafărul”, „Sărmanul Dionis”).
În cadrul evoluţiei erotice ni se dezvăluie o natură bogat colorată (cu flori de tei, trandafiri
roşii, nuferi galbeni, flori albastre, romaniţe) ce da prospeţime, vis şi o stare de iluminare în dragoste.
Treptat, odată cu procesul de dezamăgire, de întunecare a poetului, culorile se estompează,
de întunecare a poetului, culorile se estompează, trăirile iubirii sunt tot mai abstracte, natura se învăluie
în taine, codrul devine împărat slăvit, marea – leagănul somnului şi al morţii.
Raportat la timpul şi la spaţiul în care a trăit, Mihai Eminescu le depăşeşte, fiind nu numai
cel mai de seama poet la romanilor, ci şi culmea la care ajunge spiritualitatea românească.
Debutează sub semnul romantismului paşoptist, pentru ca, treptat, poezia lui să se
sincronizeze cu momentele importante ale evoluţiei poeziei universale dictate de spiritul epocii”.
Temele romantice cuprinse în universul operei aduc un registru imagistic bogat în sensuri,
expresie a unei conştiinţe tragice, care încearcă sa-şi depăşească condiţia.
„«Porni luceafărul»…purtând peste meridianele lumii feeria nopţilor eminesciene,
parfumul pădurilor de tei; glas de bucium şi zvon de turme urcând «sara pe deal», povestea lui Călin şi
cuvintele lui Mircea înfruntându-l pe Baiazid, simţirea şi năzuinţele unui popor dornic de pace, iubitor
de libertate şi creator de frumuseţi.”
Mihai Eminescu este poetul nostru naţional şi prin aceasta, a intrat în universalitate.

Pagina 7