PERIOADA PAŞOPTISTĂ. Caracterizarea personajului Alexandru Lăpuşneanul.

Relaţia cu vornicul Moţoc

I. Încadrare în context şi în operă:
Costache Negruzzi este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai perioadei paşoptiste. Alexandru Lăpuşneanul este prima nuvelă istorică din
literatura română şi este considerată astăzi capodopera generaţiei paşoptiste. Publicată în primul număr al revistei „Dacia literară”, nuvela respectă recomandările
lui Mihail Kogălniceanu din articolul „Introducţie”.
Alexandru Lăpuşneanul este personajul principal al operei, un personaj eponim care reprezintă tipul domnitorului crud şi tiran, al cărui
comportament scoate în evidenţă obsesia puterii. Deşi prin titlu se realizează o trimitere la un personaj cu atestare istorică, intenţia autorului este aceea de a crea
un personaj excepţional, care să ilustreze omul radical, romantic.
Este prezentat în relaţie cu vornicul Moţoc, unul dintre personajele secundare ale nuvelei, boierul care reprezentase capul trădării şi al pierderii
tronului în prima domnie. Conflictul (secundar) dintre cele două personaje debutează rapid şi are ca miză dorinţa de răzbunare a domnitorului. Spre deosebire de
Alexandru Lăpuşneanul, care este un personaj complex, Moţoc este un personaj care nu evoluează, fiind construit pe o dominantă morală. Trăsăturile care îl
individualizează, laşitatea, viclenia, făţărnicia, redau imaginea boierului corupt, trădător. La baza relaţiei dintre cele două personaje se află un procedeu specific
prozei romantice, antiteza. Aceştia ilustrează cuplul romantic caracter puternic-caracter slab.
II. Prezentarea statutului social, moral, psihologic etc., prin raportare la conflictul operei:
Din punct de vedere social, Alexandru Lăpuşneanul este domnitorul Moldovei, surprins în timpul celei de-a doua domnii. Întâmpinarea domnitorului
de către 4 dintre mai marii boieri ai ţării conturează conflictul principal al operei: acela dintre domnitor şi boierii trădători. Miza conflictului o constituie
dorinţa limitării influenţei boierilor şi impunerea autorităţii domneşti. Acesta se conturează rapid, încă din primul capitol, şi are la bază dorinţa de răzbunare a
domnitorului faţă de boierii trădători. Mijloacele alese de Lăpuşneanul sunt sângeroase: schingiuiri, deposedări de avere, omoruri. Conflictul se finalizează în
capitolul al III-lea prin pedepsirea celor 47 de boieri, la ospăţul de la curtea domnească.
Din punct de vedere moral, motto-urile nuvelei evidenţiază evoluţia personajului de la luciditatea cu care îşi impune voinţa în faţa boierilor care îl
întâmpină la intrarea în Moldova („Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu!”) la sugestia nebuniei de pe final („De mă voi scula, pre mulţi am să popesc şi eu!”).
Evoluţia morală a personajului este consecinţa conflictului cu boierii trădători, a domniei prin teroare. Experienţa trădării face din Lăpuşneanul un domnitor
crud, cinic, răzbunător, cu o inteligenţă diabolică şi o plăcere a vărsării sângelui. Duse la extrem, acestea vor duce la degradarea personajului care pe final se
apropie de nebunie.
III. Ilustrarea trăsăturilor personajului ales, prin secvenţe narrative, situaţii semnificative sau prin citate commentate:
Primul capitol al nuvelei îl prezintă pe Lăpuşneanul în ipostaza de om lucid. Episodul întâmpinării domnitorului de către 4 dintre boieri mari ai ţării
devine prilej de a contura conflictul dintre acesta şi boierul care reprezentase capul trădării, vornicul Moţoc. Acesta vorbeşte în numele soliei, cerându-i lui
Lăpuşneanul să se întoarcă pentru că norodul nu îl vrea. Inteligent, domnitorul înţelege că boierii sunt cei care nu-l vor. Răspunsul său, care se regăseşte şi în
motto-ul cu care se deschide capitolul, evidenţiază hotărârea acestuia de a-şi relua tronul. Cu viclenie, boierul alege să rămână la urmă şi să îl determine pe
Lăpuşneanul să renunţe la oastea străină. Păţit, acesta înţelege planul său şi îi face boierului, prin caracterizare directă, un portret moral succint: „Dar tu,
Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vîndut și pre mine, vei vinde și pre Tomșa; spune-mi, n-aș fi nătărău
de frunte, când m-aș încrede în tine?” Nu îşi pierde cumpătul, ci îi promite că nu se va atinge de un fir din părul său fiindcă îi este trebuitor. Inteligenţa
protagonistului este diabolică, dovadă că intuieşte faptul că masele se vor revolta. La finalul secvenţei, comportamentul laş al boierului, care aparent reintră în
graţiile domnitorului, este redat printr-o comparaţie sugestivă: „Moțoc îi sărută mâna, asemenea cânelui care, în loc să mușce, linge mâna care-l bate.”
Imediat ce ajunge domnitor pentru a doua oară, Lăpuşneanul îşi expune firea răzbunătoare. Cetăţile sunt arse, boierii sunt deposedaţi de averi, sunt
schingiuiţi sau ucişi la cea mai mică greşeală. Planul de răzbunare împotriva boierilor ne arată un personaj machiavelic, care pune la cale în detaliu strategiile prin
care recuperează puterea şi se răzbună pe boierii trădători.
Trăsăturile care îl individualizează pe domnitor, cruzimea şi cinismul, sunt evidenţiate de cel de-al III-lea capitol, care marchează finalul conflictului
cu boierii trădători. Ipocrit, prefăcându-se că vrea să se împace cu boierii, Lăpuşneanul ţine un discurs de împăcare la mitropolie. Scena sfidătoare este imediat
sancţionată de intervenţia morală a naratorului prin epitetul „deşănţată cuvântare”. Schimbarea la faţă a domnitorului este redată de limbajul său în care apar
proverbe, invocarea divinităţii şi a Scripturii, autocaracterizarea: „Boieri dumneavoastră! De la venirea mea cu a doua domnie și pînă astăzi, am arătat asprime
către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora. Unul Dumnezeu știe de nu mi-a părut rău și de nu mă căiesc de aceasta (…) Astăzi sînt altfel
trebile. Boierii și-au venit în cunoștiință; au văzut că turma nu poate fi fără păstor, pentru că zice mîntuitorul; «Bate-voi păstorul, și se vor împrăștia oile»”. Toţi
boierii sunt invitaţi la un ospăţ la curtea domnească, unde sunt ucişi, iar din capetele lor se face o piramidă, după rang, ce constituie „leacul de frică” dat domniţei
Ruxanda. Cinismul domnitorului este evidenţiat de contrastul dintre comportamentul său detaşat şi cel al lui Moţoc, care tremura de frică: „El râdea; iar Moțoc,
silindu-se a râde ca să placă stăpânului, simțea părul zburlindu-i-se pe cap și dinții săi clănțănind.” Finalul conflictului cu Moţoc dezvăluie intenţia domnitorului
de a-l da mulţimii revoltate adunate sub zidurile cetăţii. Comportamentul agonic al boierului, care simte că nu mai are scăpare şi că i se apropie sfârşitul, este
redat prin intermediul unor detalii fiziologice: „Oh! nenorocitul de mine! strigă Moțoc smulgându-și barba, căci de pe vorbele tiranului înțelegea că nu mai este
scăpare pentru el. (…) Și plângea, și țipa, și suspina.” Frica lui Moţoc intră în contrast cu sângele rece al domnitorului, care după ce s-a jucat cu firea slabă a
adversarului său prins în capcană, se debarasează de el fără nicio urmă de remuşcare, spunând că face un act de dreptate: „Destul! strigă Lăpușneanul, nu te mai
boci ca o muiere! fii român verde. Ce să te mai spoveduiești? Ce-i să spui duhovnicului? că ești un tâlhar și un vânzător? Asta o știe toată Moldova. Haide! luați-l
de-l dați norodului și-i spuneți că acest fel plătește Alexandru-vodă celor ce pradă țara.”
Ultimul capitol marchează începutul declinului lui Alexandru Lăpuşneanul. Obsesia puterii, plăcerea vărsării sângelui, setea nepotolită de
răzbunare vor face ca, pe final, personajul să înnebunească. Din nou, reacţiile fiziologice scot în evidenţă apropierea personajului de patologic: „căzu răsturnat
pe spate, hârcâind de turbare și de mânie.” Trezindu-se din letargie şi descoperindu-se călugărit, devine paranoic şi are un acces de furie care îl face să vadă un
complot împotriva sa, lucru ce îl va determina să ameninţe cu moartea pe fiul şi pe soţia sa. Moare otrăvit, ilustrând un destin descendent, departe de orice fel de
dimensiune morală.
IV. Tehnici de construcţie a personajului:
În construcţia protagonistului, autorul utilizează caracterizarea directă, realizată prin autocaracterizare („Boieri dumneavoastră! De la venirea mea
cu a doua domnie și până astăzi, am arătat asprime către mulți; m-am arătat cumplit, rău, vărsând sângele multora.”) şi prin intervenţiile morale ale naratorului
care judecă de multe ori comportamentul domnitorului („el nu avusese vreme a-și dezvălui urâtul caracter”).
Cel mai important mijloc de caracterizare indirectă rămân faptele domnitorului dublate de reacţii fiziologice: „Râdea; mușchii i se suceau în râsul
acesta și ochii lui hojma clipeau.”. Limbajul personajului reprezintă şi el un important mijloc de caracterizare indirectă. Firea impulsivă a domnitorului este
evidenţiată adesea de insulte: „muiere nesocotită”, „boaită făţarnică”.
Un alt mijloc de construcţie a personajului îl reprezintă prezentarea antitetică, procedeu specific prozei romantice. Personajul este situat în antiteză
cu domniţa Ruxanda. Apariţia sa devine prilej de a introduce în text o voce a raţiunii şi a umanităţii. Prin raportare la ea, personajul lui Negruzzi îşi expune latura
malefică, cinismul şi cruzimea. Cei doi formează cuplul romantic înger-demon.
Portretul fizic, care i se conturează protagonistului, prin caracterizare directă, în capitolul al III-lea, cu prilejul rostirii discursului de „împăcare” cu
boierii, devine prilej de a reface ceva din culoarea locală: „Purta coroana Paleologilor, şi peste dulama poloneză de catifea stacoşie, avea cabaniţă turcească”.
Astfel, prin detalii vestimentare, printr-un limbajul arhaic şi regional, prin relaţiile dintre personaje, prin trimiteri la mentalităţi ale epocii autorul reuşeşte să
contureze atmosfera epocii.
V. Viziunea despre lume (susţinerea unei opinii despre modul în care o idee sau tema nuvelei se reflectă în construcţia personajului):
În opinia mea, tema nuvelei, tema istoriei, a luptei pentru putere, se reflectă în construcţia personajelor, deoarece puterea corupe, iar protagonistul se
dezumanizează. Deşi în incipit este prezentat ca un domnitor lucid, Lăpuşneanul devine treptat un tiran, orbit de obsesia puterii. Cinismul, dorinţa de răzbunare,
plăcerea vărsării sângelui, toate sunt duse la extrem, acest lucru ducând, încetul cu încetul, la desprinderea treptată de realitate a tiranului. De aceea, nebunia de pe
final pare a fi o consecinţă logică a degradării sale.
Aşadar, prin personajul Alexandru Lăpuşneanul, Negruzzi caută să ilustreze latura demonică a romantismului. Reuşita cea mai importantă o
constituie crearea unui personaj romantic, excepţional, ale cărui trăsături fac din el un om radical.