Betia de cuvinte

Va să zică plăcerea noastră pentru amețeala artificială, produsă prin plante și preparatele lor, este
întemeiată pe o predispoziție strămoșească, comună nouă cu celelalte rudenii de aproape, cu
maimuțele de exemplu, din al căror neam ne coborâm.
Nu ne vom mira dar de lățirea cea mare a acelui obicei și de feluritele mijloace pentru mulțumirea lui.
Cânepa, macul, vița de vie, tutunul etc., etc. sunt producte ale naturii cu care omul își nutrește
pasiunea lui pentru amețeală.
Există însă un fel de beție deosebită între toate prin mijlocul cel extraordinar al producerii ei, care se
arată a fi privilegiul exclusiv al omului, în ciuda celorlalte animale: este beția de cuvinte.
Cuvântul, ca și alte mijloace de beție, e, pănă la un grad oarecare, un stimulent al inteligenței.
Consumat însă în cantități prea mari și mai ales preparat astfel încât să se prea eterizeze și să-și
piardă cu totul cuprinsul intuitiv al realității, el devine un mijloc puternic pentru amețirea inteligenței.
Efectele caracteristice ale oricărei beții sunt atunci și efectele lui, „la debilité des fonctions
intellectuelles et le penchant à la violence“, cum ne arată Cabanis în memoriul 8 din Rapports du
physique et du moral de l’homme.
Simptomele patologice ale amețelei produse prin întrebuințarea nefirească a cuvintelor ni se
înfățișază treptat după intensitatea îmbolnăvirii. Primul simptom este o cantitate nepotrivită a
vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i servească de îmbrăcăminte.
În curând se arată al doilea simptom în depărtarea oricărui spirit și întrebuințarea cuvintelor seci;
atunci tonul gol al vocalelor și consonantelor a uimit mintea scriitorului sau vorbitorului, cuvintele
curg într-o confuzie naivă și creierii sunt turburați numai de necontenita vibrare a nervilor acustici.
Vine apoi slăbirea manifestă a inteligenței: pierderea oricărui șir logic, contrazicerea gândurilor puse
lângăolaltă, violența nemotivată a limbajului.
Ar da poate un caracter prea pedant acestei neînsemnate cercetări literare dacă am voi să așezăm
exemplele practice pentru teoria mai sus expusă după chiar gradele arătate: ne mărginim a le cita în
total, lăsând binevoitorului cititor sarcina de a le clasa în ordine, de va voi. Pentru alegerea
exemplelor ne-a fost un singur semn patologic hotă- râtor: întrebuințarea cuvintelor pentru plăcerea
sonului lor și fără nici un respect pentru acea parte a naturii omenești care se numește inteligență.

In “Betia de cuvinte”, tinta polemicii este “Revista Comntimporana” care lauda unii autori mediocri.
Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost. Titu Maiorescu
ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond.
Ceea ce vrea autorul sa spuna este ca se vorbeste mult si fara sens, cand de fapt oratoul sau
scritorul ar trebui sa formuleze ideea pe intelesul tuturor si sa puna in valoare esenta. Folosind prea
multe idei si cuvinte, se creeaza o agolomerare inutila pentru ca nu exista destula informatie si in
locul acesteia se folosec alte cuvinte.
“Primul simptom este o cantitate nepotrivită a vorbelor în comparare cu spiritul căruia vor să-i
servească de îmbrăcăminte.” Titu Maiorescu vrea sa scoata in evident faptul ca folosirea cuvintelor
fara sens, cum ar fi adjective sau verbe, fac decat sa impacheteze ideea principala intr-un mod
neplacut, deoarece se creeaza exces si ce este prea mult strica. Al doilea “simptom” este confuzia
datorita aglomerarii de cuvinte goale, care tulbura mintea si firul logic al ideilor, gandurile incearca sa
gaseasca sensul sau explicatia logica, moment in care nu se mai intelege ideea principal corect sau
deloc.
 Altfel spus, se ironizeaza repetitiile, pleonasmele, contradictiile logice, toate menite a ascunde, de
fapt, lipsa de substanta a discursului.

Oratori, retori si limbuti

Neologismele
“Revenind prin articolul de faţă la aceeaşi întrebare, ne propunem a studia mai de-amănuntul 1 şi a
supune la judecarea cititorilor noştri câteva principii în privinţa neologismelor, stâruind mai ales în
susţinerea acelora care nu ne par încă bine înţelese sau cel puţin nu sunt încă primite de mulţi
scriitori români.”
“I. Acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt român,
cuvântul slavon trebuie să fie depărtat şi cuvântul român păstrat .”

“II. Acolo unde avem în limba noastră obişnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem
altul neologist. Vom zice dar: împrejurare şi niciodată cercustanţă sau circonstanţă, binecuvântare şi
nu benedicţiune etc.”

“III.Acolo unde astăzi lipseşte în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi
cuvântul întrebuinţat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de terminii
tehnici.)”
“IV.Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba română şi înlocuirea lor cu neologisme ar fi o
greşeală şi este cu neputinţă.”

Cele 4 puncte de mai sus sunt sunt principiile neologismelor enumerate de Titu Maiorescu.
In studiu, este urmarita si criticata tendinta de adoptare si pastrare a neologismelor in defavoarea
cuvintelor originale romanesti. Studiul vine dupa o incercare esuata de atragere a atentiei cu privire
la aceasta problema, intr-un numar al “Convorbirilorliterare” din anul 1874, despre care autorul
spune:”incercasem cea dintai formulare a unor reguli pentru pentru primirea si respingerea lor, dar o
incercasem numai in treacat si cu acel ton agresiv si oarecum fragmentar ce eram pe atunci inca
siliti sa-l avem in contra numerosilor nostril adversari.
Prima categorie este reprezentata de cuvintele de origine slavona, in special cele folosite din punct
de vedere relogios. El insusi recunoaste ca aceasta regula este de la sine inteleasa, insa nu aduce
folos pentru literature laica, fiind prea putine cuvinte la care se potriveste.
A doua categorie este criticata tendinta unor scriitori si politicieni ai timpurilor de a folosi neologisme
latinesti pretentioase in locul celor deja existente. Titu Maiorescu nu face acest comentariu pentru ca
nu intelege personal sensul acelor cuvinte, dar i se pare jenant si indepartat scopul, acela de a
informa fiecare persoana din popor.

In a treia si a patra regula acesta are o atitudine moderata in privinta neologismelor, acceptandu-le
pe cele impuse in evolutia realitatilor si a conceptelor, dar si respingandu-le pe cele “de prisos”, care
nu fac decat sa complice exprimarea si sa o faca mai neclara.
 In concluzie, contributia lui Titu Maiorescu este foarte importanta in domeniul limbii, al
literaturii, al esteticii si al filozofiei. Varietatea preocuparilor sale l-a facut pe criticul
literar Nicolae Manolescu sa afirme, ca domeniul de activitate a lui Titu Maiorescu este
toata cultura.