Studii critice de Titu Maiorescu

-,,Neologismele”-

Titu Maiorescu este o personalitate reprezentativă a culturii române, om politic, critic literar,
eseist, scriitor, estetician, profesor, filosof, jurist, membru fondator al Academiei Române.
Maiorescu este autorul „formelor fără fond”, fondator al Societăţii literare Junimea. A promovat în
„Convorbiri literare” pe marii clasici ai literaturii române. A fost primul mare critic literar, creator de
şcoală şi arbitru director în cultura românească.

Studiul lui Titu Maiorescu intitulat ,,Neologismele” apare în anul 1881 și este marcat de un
caracter didactic foarte pronunțat. În cadrul acestuia este abordată tendința de utilizare a
neologismelor ce înlocuiesc defavorabil cuvintele originale romanești. În urma unei încercări eșuate
de a atrage atenția asupra acestei probleme într-o ediție a revistei ,,Convorbiri literare” din anul
1874, despre care autorul spune că ,,încercasem cea dintăi formulare a unor reguli pentru primirea și
respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt și cu acel ton agresiv și oarecum fragmentar ce
eram pe atunci înca siliți să-l avem în contra numeroșilor noștri adversari”.

Principiile neologismelor sunt împărțite de Maiorescu în patru reguli. Prima regulă vizează
cuvintele de origine slavonă, în special cele folosite în scrierile religioase ,,în bisericile de pe la multe
sate și mănăstiri din România se zice încă blagoslovenie și nu binecuvântare, maica precistă și nu
maica preacurată”. Criticul spune că această regulă este una de la sine înțeleasă și i se pare josnică
nerespectarea evidentă a acesteia.

În cea de-a doua regulă, Maiorescu critică tendința unor scriitori și politicieni ai vremurilor
de a folosi neologisme ce provin din limba latină în locul celor ce exista deja, de asemenea, cu
proveniență tot din limba latină. Criticul se arată uimit de dorința expunerii într-un mod cât mai
puțin limpede, devenind chiar ridicoli, el spunând ironic despre aceștia că ,,și-au făcut o parte
însemnată a studiilor în limbi străine. De aici urmează, firește, că o sumă de cuvinte și de desprinderi
sintactice le vin mai întâi în minte sub forma limbii străine pe care o cunosc mai bine”. Maiorescu
mai spune că el dorește să atragă atenția asupra îndepărtării de la scopul principal al dascălilor și
politicienilor, acela de a educa și informa poporul , de la cel mai mare intelectual, până la ultimul
țăran.

A treia regulă prezintă acceptarea utilizării neologismelor, în mod preferabil cele din limba
franceză, însă doar în cazul în care nu există un cuvânt potrivit pentru ceea ce se dorește a fi
transmis. Criticul se împotrivește ideii de utilizare a noțiunilor abstracte, specifice altor limbi, care
,,nu se potrivesc deloc cu inteligența mai realistă, mai plastică a geniului limbii române”, făcând
referire la limba germană.

Ultima regulă este cea mai amplu dezbătută de către Maiorescu, alegând să o expună într-un
mod echilibrat, aducând atât argumente pentru cât și contra utilizării de cuvinte ce nu aparțin
vreunei limbi romanice. Este reamintită ideea de bază a pașoptismului, latinitatea limbii române, ce
în urma publicării ,,Lexiconului de la Buda” de către Petru Maior a fost incontestabilă. Cu toate
acestea, criticul consideră revoltătoare ideea latinizării întregului vocabular de origine slavonă,
deoarece ,,a le da deodată afară și a decreta academicește alte cuvinte în loc este cu neputință: sunt
prea multe și prea de-aproape legate cu viața zilnică a țăranului”. Maiorescu încurajează preluarea
cuvintelor din limba franceză, deoarece o simte cel mai aproape de sufletul poporului, afirmând
urmatoarele: ,,cuvintele nu se nasc și nu se înrădăcinează din distilarea rece a reflecțiunii, ci din
căldura simțământului”.

Așadar, studiul critic ,,Neologismele” scris de Titu Maiorescu are ca scop stârnirea poporului
în conștientizarea adevăratului rol al cuvântului, acela de a transmite un mesaj însoțit de simțiri,
înțelesuri și istorii ale neamului.