Neologismele

Neologismele este un studiu al lui Titu Maiorescu, marcat de un pronuntat

caracter didactic. In acesta este urmarita si criticata tendinta de adoptare si pastrare a
neologismelor in defavoarea cuvintelor originale romanesti. Studiul vine dupa o incercare
esuata de atragere a atentiei cu privire la aceasta problema, intr-un numar al
Convorbirilor literare din anul 1874, despre care autorul spune ca: ncercasem cea
dinti formulare a unor reguli pentru primirea i respingerea lor, dar o ncercasem numai
n treact i cu acel ton agresiv i oarecum fragmentar ce eram pe atunci nc silii s-l
avem n contra numeroilor notri adversari.
Titu Maiorescu imparte principiile neologismelor in 4 reguli expuse in ordine.
Prima categorie este reprezentata de cuvintele de sorginte slavona, in special cele folosite
in riturile religioase. El insusi recunoaste ca aceasta regula este de la sine inteleasa, insa i
se pare abjecta tendinta evidenta de nerespectare a acesteia.
In a doua categorie este criticata tendinta unor scriitori si politicieni ai timpurilor
de a folosi neologisme latinesti pretentioase in locul celor deja existente, de asemenea de
origine latina. El se considera uimit de dorinta acestora de a se expune intr-un mod putin
comprehensibil, frizand ridicolul. Desigur, nu face toate acestea pentru ca nu le-ar pricepe
personal, dar i se pare jenant si indepartat de scopul ultim, acela de a informa sau a educa
fiecare particica din popor, fie ea reprezentata de cel mai mare literat, sau de ultimul
taran.
Cea de-a treia regula prezinta acceptarea neologismelor, preferabil originare din
franceza, insa numai in situatia in care nu exista un cuvant potrivit pentru ideea ce se
doreste a fi transmisa. Cu toate acestea, este impotriva adoptarii de notiuni abstracte,
specifice numai limbii si culturii de origine, in special referitor la cele provenite din
limba germana. De exemplu, Maiorescu pretinde ca este ilogic sa croim spatiul
timpului(original: Zeitraum).
Ultima regula, de altfel si cea mai abundenta, este expusa echilibrat, cu argumente
atat pentru cat si contra acceptarii ulterioare de noi cuvinte ce nu apartin vreunei limbi
romanice. Este reiterata, de asemenea, ideea de baza a pasoptismului, latinitatea limbii
romane, incontestabila in urma publicarii Lexiconului de la Buda sub egida lui Petru
Maior. Cu toate acestea, ideea latinizarii intregului vocabular de sorginte slavona i se pare
strigatoare la cer, ridicola, chiar, considerand ca ar starni confuzie in masa de oameni mai
putin literata. Incurajeaza preluarile din limba sora, franceza, deoarece o simte cel mai
aproape de sufletul poporului, afirmand urmatoarele: cuvintele nu se nasc i nu se
nrdcineaz din distilarea rece a refleciunii, ci din cldura simmntului. Asadar,
prefera o eterogenitate specifica, populara, unei omogenitati utopice, intangibile.
In concluzie, scopul acestor insemnari ale lui Titu Maiorescu era acela de a starni
realizarea nationala cu privire la adevaratul rol al cuvintelor, acela de a transmite un
mesaj insotit de simtiri, intelesuri, istorii personale.