Titu Maiorescu (1840-1917)

// introducere +poza (o pui tu Sergiu)

Acesta a fost primul mare critic literar modern, cu o formație
teoretică solidă, o concepție estetică întemeiată pe filozofia clasică
germane, dar cu filiații până în antichitatea greacă, având o ideologie
explicită și militantă. Titu Maiorescu este considerat mentorul de
necontestat al societății “Junimea“ și al “Convorbirilor literare“.
// Noțiuni biografice
Născut la Craiova, la 15 februarie 1840, Titu Maiorescu, fiul
unui luptător pașoptist ardelean, Ion Maiorescu, are, la Theresianum,
colegi din nobilimea europeană, fii de nobili, de conți și de baroni, cu
unii dintre ei purtând corespondență mult mai târziu. După ce
absolvește Facultate de Filosofie la Berlin, se întoarce acasă, unde îl
găsim succesiv, director al Colegiului Național din Iași, susținând și
un curs de istorie la Universitate, apoi director la Institutul Vasilian,
Școala Normală de Învățători Trei-Ierarhi, unde printre elevi, se află și
Ion Creangă.
// Studiile și cercetările sale
Dintre studiile și cercetările sale amintim:
 Despre scrierea limbii române (1866)
 Cercetarea critică asupra prozei române de la 1867 (1867)
 Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
 Neologismele (1881)
 Comediile d-lui I.L. Caragiale(1885)
// Despre scrierea limbii române (1866)
Preocupările sale pentru ortografia limbii române sunt de durată,
începând în 1865-1866 prin elaborarea studiului “Despre scrierea
limbii române“ și se prelungesc încă patruzeci de ani, Titu Maiorescu
aflându-se în toate comisiile hotărâtoare pentru acest disputat
domeniu de la sfârșitul veacului al XIX-lea, în dezbaterile de la
Academie din 1880 și 1903. În această primă lucrare, Maiorescu
pledează pentru scrierea fonetică, susținând ideea, inovatoare pentru
vremea aceea, că scrierea trebuie sa reflecte schimbările survenite în
evoluţia sunetelor limbii. Respinge alfabetul chirilic, susţinând
folosirea literelor latine. Argumentează şi probează necesitatea
îmbogăţirii limbii, pe căi externe, prin introducerea
neologismelor,combătând, în acelaşi timp, calcul lingvistic şi
tendinţele de stricare a limbii.
// Cercetarea critică asupra poeziei române de la 1867
Prima ieșire a lui Titu Maiorescu în câmpul criticii literare stă totuși
sub semnul comprehensiunii. Înainte de a nega, de a înlătura cu bine
știuta vehemență, criticul explică, oferă, din știința sa estetică, nutrită
la filozofia germană, învățătură și altora, creatorilor de frumos.
Stabilește, prin urmare, limitele înalte pe care trebuie să le atingă o
operă literară, ilustrându-le cu exemple din creația anterioară, din
Ienăchiță Văcărescu, Grigore Alexandrescu, Andrei Mureșanu,
Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, negând, de cele mai multe
ori, prin omisiune. De altfel, după cum menționeză criticul în prefața
de la ediția întâi, “O cercetare critică asupra poeziei române de la
1867“ se dezvoltă în paralel cu intenția societății Junimea de a alcătui
o antologie poetică românească, neîmplinită însă, fiindcă “din miile
de poezii cetite, societatea nu a putut alege un număr suficient pentru
a compune un volum “, “dintr-o colecțiune de poezii frumoase“ ieșind
“o critică de poezii rele“. Această lucrare este o lecție de estetică
aplicată pe text, o perfectă ilustrare a teoriilor kantiene și hegeliene
(Hegel, “Despre artă și poezie“) asupra conținutului și rolului artei în
raportul dintre om și lumea înconjurătoare .
// Direcția nouă în poezia și proza română (1872)
Studiul analizează primele roade ale noii direcții culturale și
literare imprimate societății românești. Deși trecuseră numai câțiva
ani de la vehementul studiu anterior, ce avea să creeze o teorie și
ample polemici în evoluționismul românesc, criticul poate face
primele ierarhii și primele judecăți critice, motivate pe valoarea certă
a scriitorilor menționați în fruntea valorilor literare românești: Vasile
Alecsandri și Mihai Eminescu. Aceasta reprezintă, în concepția
culturală și estetică a lui Titu Maiorescu, etapa construcției, a
afirmării noilor valori, deși negativismul radical din articolul anterior,
“În contra direcției de astăzi în cultura română“ (1868), se aplică și
literaturii, Maiorescu vorbind și aici de “lipsa de valoare a celor mai
mulți contimporani ai lui Alecsandri și Bolintineanu“, nefiind
recunoscuți în câmpul literelor nici Bălcescu, nici Kogălniceanu, abia
Costache Negruzzi fiind prețuit pentru meritele limbii sale. Maiorescu
consideră poezia “Pasteluri“ “cea mai mare podoabă a poeziei lui
Alecsandri.
//Neologismele (1881)
Principiile neologismelor sunt împărțite de Maiorescu în patru
reguli.
Prima regulă vizează cuvintele de origine slavonă, în special
cele folosite în scrierile religioase ,,în bisericile de pe la multe sate și
mănăstiri din România se zice încă blagoslovenie și nu binecuvântare,
maica precistă și numaica preacurată”. Critcul spune că această regulă
este una de la sine înțeleasă și i se pare josnică nerespectarea evidentă
a acesteia.
În cea de-a doua regulă, Maiorescu critică tendința unor scriitori
și politicieni ai vremurilor de a folosi neologisme ce provin din limba
latină în locul celor ce exista deja, de asemenea, cu proveniență tot din
limba latină. Criticul se arată uimit de dorința expunerii într-un mod
cât mai puțin limpede, devenind chiar ridicoli, el spunând ironic
despre aceștia că ,,și-au făcut o parte însemnată a studiilor în limbi
străine. De aici urmează, firește, că o sumă de cuvinte și de
desprinderi sintactice le vin mai întâi în minte sub forma limbii străine
pe care o cunosc mai bine”. Maiorescu mai spune că el dorește să
atragă atenția asupra îndepărtării de la scopul principal al dascălilor și
politicienilor, acela de a educa și informa poporul , de la cel mai mare
intelectual, până la ultimul țăran.
 A treia regulă prezintă acceptarea utilizării neologismelor, în
mod preferabil cele din limba franceză, însă doar în cazul în care nu
există un cuvânt potrivit pentru ceea ce se dorește a fi transmis.
Criticul se împotrivește ideii de utilizare a noțiunilor abstracte,
specifice altor limbi, care,,nu se potrivesc deloc cu inteligența mai
realistă, mai plastică a geniului limbii române”, făcând referire la
limba germană.
Ultima regulă este cea mai amplu dezbătută de către Maiorescu,
alegând să o expună într-un mod echilibrat, aducând atât argumente
pentru cât și contra utilizării de cuvinte ce nu aparțin vreunei limbi
romanice. Este reamintită ideea de bază a pașoptismului, latinitatea
limbii române, ce în urma publicării ,,Lexiconului de la Buda” de
către Petru Maior a fost incontestabilă. Cu toate acestea, criticul
consideră revoltătoare ideea latinizării întregului vocabular de origine
slavonă, deoarece ,,a le da deodată afară și a decreta academicește alte
cuvinte în loc este cu neputință: sunt prea multe și prea de-aproape
legate cu viața zilnică a țăranului”. Maiorescu încurajează preluarea
cuvintelor din limba franceză, deoarece o simte cel mai aproape de
sufletul poporului.
//Comediile d-lui I.L. Caragiale(1885)
”Comediile d-lui I.L. Caragiale” este al doilea studiu în care
sunt prezentate ideiile estetice ale lui Titu Maiorescu, după ”O
cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”. Acum criticul
își propune să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă
și realitatea socială, răspunzând, în același timp, la întrebarea dacă
arta are sau nu o misiune moralizatoare. În privința primei probleme,
cea a raportului dintre artă și realitate, criticul remarcă: ”Lucrarea d-
lui Caragiale este originală; comediile sale pun pe scenă câteva tipuri
din viața noastră socială de astăzi și le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfățișării lor în situații anume alese de autor”. Maiorescu observă că
meritul lui Caragiale este acela de ”a arăta realitatea din partea ei
comică”, prin ”scoaterea și înfățișarea plină de spirit a tipurilor și
situațiilor
din chiar miezul unei părți a vieței noastre sociale, fără
imitare sau împrumutare din literaturi străine.