Titu Maiorescu

Titu Maiorescu a avut un rol esențial în cadrul societății Junimea, fiind

un îndrumător cultural și literal.
Și-a adus contribuția în domeniile: literatură, cultură, filozofie,
estetică și limba română.
Studiile sale de o importanță majoră pentru literatura română sunt:
„O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”, lucrare structurată în
două părți: „Condițiunea materială a poeziei” și „Condițiunea ideală a
poeziei”. Cercetarea debutează cu distincția dintre valorile științifice,
politice care au ca scop valorile estetice, iar adevărul cuprinde idei
produse ale rețiunii, în timp ce frumosul conține idei manifestate în
materie. Poetul trebuie să fie original în exprimare și interpretare și în
final să fie un echilibru între conținutul adeatic și numărul de cuvinte.
Lucrarea „În contra direcție de astăzi în cultura română” (1868)
formulează teoria formelor fără font.
În studiul „Asupra poeziei noastre populare” (1868), Maiorescu
susține culegerea de folclor a lui Vasile Alecsandri din 1852. Studiul
„Direcția nouă în poezia și proza românească” (1872), îi aduce în
discuție pe Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Costache Negruzzi, Alexandru
Odobescu. Studiul „Comediile domnului Caragiale” (1885), tratează
tema moralității în artă, iar studiul „Eminescu și poeziile lui” (1889)
definește profilul geniului în general. Maiorescu remarcă că literatura
secolului XX va începe „sub auspiciile geniului eminescian și forma
limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă
înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea
viitoare a veșmântului cugetării românești”.
Combatarea etimologismului și-a împrumutului lexical excesiv este
combătut în articolul „Beția de cuvinte” (1873). În 1866 publică articolul
„Despre scrierea limbii române”, în 1868 articolul „Limba română în
jurnalele din Austria”, iar în 1881 articolul „Neologismele”.
 Unul dintre studiile reprezentative pentru spiritul critic junimist este
articolul „În contra direcției de astăzi în cultura română” unde
Maiorescu formează teoria formelor fără font și se pronunță împotriva
viciului radical al culturii române manifestat în politică, poezie și chiar în
gramatică. Criticul de dezprobă faptul că tinerii care au plecat la studii în
Occident au preluat formele civilizației apusene fără a le putea aplica
fontului propriu de cultură, inexistent la acea dată. Maiorescu afirmă că
există șanșe de corectare a civilizației românești prin descurajarea
mediocrităților și a formelor fără font afirmând: „este mai bine să nu
facem o școală deloc decât să facem o școală rea, și este mai bine să nu
fie înființate anumite instituții dacă nu există maturitatea științifică
necesară pentru asigurarea bunei funcționării a acesteia”.
Concluzia lui Maiorescu este impecabilă: „Căci fără cultură poate încă
trăi un popor cu nădejdea că la momentul firesc al dezvoltării sale se va
ivi și această formă binefăcătoare a vieții românești, dar cu o cultură
falsă nu poate trăii un popor”.
Teoria formelor fără font definește starea culturii române din cea de-a
doua jumătate a secolului al XX-lea. Criticismul junimist obligă la spirit
științific, echilibru și eleganță, factori care au contribuit decisiv la
schimbarea culturii române.