Realizat de: Arămescu Mircea

Ariton Anisia
Nastasă Denisa
Potlog Anda
 „Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863
din iniţiativa a cinci tineri intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre
Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti şi Titu Maiorescu
cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii.
Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme
diferite de interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului,
unificarea limbii române literare şi interesul pentru literatură.
În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite
şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate
în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la Iaşi la 1 Martie 1867.
 Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut
câteva etape:
•Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat
principiile estetice şi sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul polemic
în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii. Interesul pentru literatură se
manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de
poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele
societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul
literar.
•A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea
şedinţelor Junimii” la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de
consolidare în sensul că în această perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei
noi” în poezia şi proza română precum: Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan
Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale prin care
Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare
moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860
se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea
îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică
într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”.
•A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este
mutată la Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea.
Această etapă are un caracter preponderent universitar prin cercetările
ştiinţifice, istorice si filozofice.
 “Gustul junimiştilor este clasic şi academic. Oameni de
formaţie universitară, stăpânind umanităţile vechi şi moderne, ei
sunt înclinaţi a judeca după modele şi a crede în valoarea
canoanelor în artă.”
(Tudor Vianu)
 Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la
Iaşi dintr-o veche familie boierească amintită de
Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei.
A absolvit gimnaziul la Berlin (1850)
urmând Facultatea de Drept si Ştiinţe Politice din
cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine
la Iaşi şi contribuie la punerea bazei societăţii
Junimea (primăvara anului 1864).
Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca
unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din
acea perioadă.
A fost ales în numeroase rânduri deputat şi
senator în Parlamentul României, iar după
plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori
preşedinte al Consiliului de Miniştri.
Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie
1919 fiind înmormântat în comuna Tibăneşti din
judeţul Iaşi.
 Vasile Pogor (n. 20 august 1833, Iaşi; d.
20 martie 1906, Bucium, judeţul Iaşi), fiu al
comisului V. Pogor şi al Zoei Cerchez, a fost
om politic, publicist şi poet român, care a
îndeplinit în mai multe rânduri funcţia de
primar al municipiului Iaşi.
A studiat la pensionul Malgouverne din
oraşul Iaşi, după care (din anul 1849) şi-a
continuat studiile secundare, apoi cele juridice
la Paris.
Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii
societăţii Junimea şi ai revistei
Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri,
scrieri în proză şi traduceri. A tradus din
Horaţiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire.
Puţinele sale poezii originale (Pastelul
unei marchize, Melancolie, Magnitudo Parri,
Sfinx egiptean ş.a) au totuşi un aer de
prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor.
 Iacob Negruzzi (s-a născut la
31 decembrie 1842 la Iaşi si s-a stins din
viaţă în data de 6 ianuarie 1932 la
Bucureşti) a fost scriitor român, fiul lui
Costache Negruzzi.
Şi-a făcut studiile în Germania. A
fost profesor la Facultatea de drept din
Iaşi şi preşedinte al Academiei Române.
Membru fondator al societăţii Junimea a
condus timp de peste 28 de ani revista
Convorbiri literare.
Selecţie lucrări:
•“Mihai Vereanu”, roman, 1873;
•“Copii de pe natură”, portrete
satirice în proză şi versuri, 1874;
•“Hatmanul Baltag”, operă bufă în
colaborare cu I.L.Caragiale, 1884;
•“Amintiri din <Junimea> “,
memorii, 1921.
 Theodor Rosetti (născut în 5 mai 1837 la
Iaşi şi a decedat în 17 iulie 1923 la Bucureşti) a
fost un publicist şi om politic român,
academician, licentiat în drept, prim-ministru al
României în perioada 1888-1889.
După studii la Liov, Viena şi Paris a făcut
carieră în magistratură, a fost prefect de Vaslui,
ministru, preşedinte al Consiliului de miniştri
(1888-1889), guvernator al Băncii Naţionale,
membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la
Haga.
A fost totodată fondator al „Junimii“, autor
de eseuri apărute în „Convorbiri literare“,
membru de onoare al Academiei Române.
 Titu Liviu Maiorescu s-a născut la
Craiova, la 15 februarie 1840.
Acesta a fost academician, avocat, critic
literar, eseist, estetician, filosof, pedagog,
politician şi scriitor român, prim-ministru al
României între 1912 şi 1914, ministru de
interne, membru fondator al Academiei
Române, personalitate remarcabilă a
României sfârşitului secolului al XIX-lea şi
începutului secolului XX. Maiorescu este
autorul celebrei teorii sociologice a formelor
fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra
de fundament" pe care s-au construit operele
lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi
Ioan Slavici.
S-a stins din viaţă la 18 iunie 1917, fiind
înmormântat la cimitirul Bellu din
Bucureşti.
 Titu Maiorescu a avut un rol
definitoriu în cadrul societăţii „Junimea”
impunându-se ca adevăratul lui
conducător, iar în cadrul epocii drept
îndrumătorul cultural şi literar.
Domeniile de manifestare ale
spiritului critic maiorescian sunt
numeroase: limba română, literatura,
cultura, estetica, filozofia. Studiile sale
sunt de o importanţă majoră pentru
literatura română:
•„O cercetare critică asupra prozei
române de la 1867 ”;
•„Comediile domnului I.L.
Caragiale” (1885);
•„Direcţia nouă în poezia şi proza
română” (1872);
•„Asupra poeziei noastre
populare”
•„Poeţi şi critici”;
•„Eminescu şi poeziile lui”;
 1) “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”
Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica
maioresciană, rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum
afirmă George Călinescu.
Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru
(sculptura-lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are
un material specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este
acela de a deştepta “prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”.
În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru
sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind
exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui
mai puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a
personificărilor, a comparaţiilor şi a metaforelor.
Maiorescu încheie prima parte a studiului prin realizarea unei distincţii clare
între politică, “product al raţiunii” şi poezie, “product al fanteziei”. Condamnate de
către critic sunt “poeziile politice” şi cele “rele istorice” pentru că sunt “lipsite de
sensibilitate poetica”.
 Comediile d-lui I.L. Caragiale
este al doilea studiu în care sunt
prezentate ideiile estetice ale lui Titu
Maiorescu, după „O cercetare critică
asupra poeziei românesti de la
1867”.Acum criticul îsi propune să
explice din punct de vedere estetic
raportul dintre artă şi realitatea
socială, răspunzând, în acelaşi timp,
la întrebarea dacă arta are sau nu o
misiune moralizatoare.
În privinţa primei probleme,
cea a raportului dintre artă şi
realitate, criticul remarcă: „Lucrarea
d-lui Caragiale este originală;
comediile sale pun în scenă câteva
tipuri din viaţa noastră socială de
astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor
caracteristice, cu deprinderile lor, cu
expresiile lor, cu tot aparatul
înfăţişării lor în situaţiile anume
alese de autor”.
 •Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a
arăta realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea
plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei părţi a
vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte
literaturi străine”.
•Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc
comediilor lui Caragiale, şi anume că ar urmări scopuri politice. În
acest sens, criticul susţine că „ ...o comedie nu are nimic a face cu
politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea
contimporană cum este, pune în evidenţă partea comică cum o
găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică,
şi-ar fi bătut joc ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de
fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în dreptul său literar
incontestabil.”
 3) “Eminescu şi poeziile lui”
Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu
publicat în anul în care Eminescu îşi încheia existenţa
(1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele
poet.
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie
„se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu”.
În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului
explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu
este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua
criticul examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu
este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la
nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte
cultura europeană nu era însă la Eminescu „un simplu
material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în
chiar „individualitatea lui intelectuală”.
Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub
formă descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori
melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face
asupra poeziei lui Eminescu privind latura ei erotică este că
„el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui
prototip nerealizabil”.
 Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu
ar fi avut atâta putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat
forma frumoasă sub care să se prezinte”.
Maiorescu socoteşte că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o
voce individuală care se exprimă numai pe sine pentru că „el îi
rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti
cea mai clară expresie”, „poezia lui devine o parte integrantă a
sufletului lor şi le trăieşte de acum înainte în viaţa poporului său”.

În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu

este adunată într-o formulă memorabilă: „Poetul e din naştere, fără
îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare,
autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mai
mare poet român concluzionând că literatura secolului al XX-lea
se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte
prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub
auspiciile geniului lui şi sub forma limbii naţionale, care şi-a găsit
în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi
punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului
cugetării româneşti”.
 În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista
Contimporană” care lăuda unii autori mediocri. Aceştia, pentru a
exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de sinonime fără rost.
Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond.
Acest studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar
prin prisma opiniilor exprimate, ci şi a modului în care acestea
erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva împotriva celor
ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea
conştiinţa răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni
stilişti ai literaturii române", cu armele omului de ştiinţă, cu
rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului de
logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice
îmbrăcau formele ,patologiei literare".
 Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care
vorbeste despre “ameţeala artificială" observată în regnul animal.
Demonstraţia nu se abate de la această premisă, urmărind
“simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea
nefirească a cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după
intensitatea îmbolnăvirii": “Darwin ne spune că multe soiuri de
maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei şi a
spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă
plăcere, precum însumi am văzut.
Brehm povesteşte că locuitorii din Africa de miază-noapte
prind pavianii cei salbatici, punindu-le la locurile unde se adună,
vase pline cu bere de care se îmbată.
Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize
stilistice laborioase care disecă fiecare exemplu, dar şi al unui
pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de la început,
caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
 „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”
este o lucrare monumentală, unică în peisajul literaturii
române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur
volum compact ca o enciclopedie” cum afirmă George
Călinescu.
La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea
volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când,
impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie autorului:
„Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo
pasaje care mă încântă. Dar, de abia acum, realizez că eşti un
monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă!
Clipe, zile, ore, ani! Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a
scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala ... Dar ce fel de om
eşti d-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi
literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi o autoritate
critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un
remarcabil talent de polemist, de portretist - însuşiri literare
valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă însă într-o
istorie, oricâtă vivacitate stilistică i-ar da.
 Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în
cadrul anchetei “Pro şi contra”, în “Curentul literar”, „Istoria
literaturii române” reprezintă impresiile de lectură, în majoritate
proaspete, ale unui vajnic cititor, care s-a încumetat să citească sau
să recitească mai multe mii de cărţi. Ele contribuie mai bine la
configurarea artistului care a vrut sa extragă dintr-însele savoarea
estetică.
Nota personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum
gustativă a unui senzual foarte impresionabil, a unui benedictin
vioi, maliţios şi onctuos, foarte dotat să-si argumenteze rezultatele
investigaţiei sale. Arta criticului este în fond aceea de insidioasă
comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a provocat-o,
chiar dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul
caracterizării, vibraţia intelectuală se furnizează, ca “inefabilul”
liric; poetul se realizează în istoriograf şi-i transmite o virtute
inedită: farmecul.
Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”,
în „Aspecte literare contemporane”, „Istoria literaturii române” nu
este o operă didactică, în înţelesul fixat şi obişnuit al tratatelor. Un
produs spiritual trebuie luat aşa cum este el, în fizionomia, în
configuraţia lui particulară, chiar dacă supară principii ori canoane
prestabilite.
• Criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mişcării, care a influenţat
destinul literaturii şi al culturii române.Structurarea unei doctrine unice pe
baza respectului faţă de adevăr, plasarea analizei şi a interpretării
fenomenului artistic într-o paradigmă valorică universală, combaterea cu
vehemenţă a mistificării istoriei şi a limbii române, a lipsei de echilibru între
fondul şi forma fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele
cărora luptă junimiştii. Ei resimt nevoia de afirmare a specificului naţional si
de înlăturare a formelor faăra fond, considerând că „...între anii 1848-1870 s-
a produs o ruptură adâncă între cultura tradiţională şi cea modernă, prin
adoptarea unor <<forme>> ocidentale nepotrivite <<fondului>> românesc.
De aici şi calificarea culturii româneşti contemporane drept <<formă fără
fond>> şi combaterea ei violentă în numele adevărului...”( Ştefănuţa Creţu,
Gabriela Drăgoi, Florin Faifer, Dicţionarul literaturii române de la origine
până la 1900 , Editura Academiei, Bucureşti, 1979)
• Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o
teorie a culturii, demonstrând autonomia artei şi aplicând principiile valorice,
au facut posibilă apariţia marilor clasici ai literaturii române: Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici.
 VĂ MULŢUMIM
PENTRU
ATENŢIA ACORDATĂ!!!