Criticismul Junimist

„Junimea” a fost o societate culturală întemeiată la Iaşi în anul 1863 din iniţiativa a cinci tineri
intelectuali întorşi de la studii din străinătate: Petre Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti
şi Titu Maiorescu cel care a devenit mentorul spiritual al Junimii.

Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de interes larg,
prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române și interesul pentru literatură.

În cadrul şedinţelor ţinute în casa lui Titu Maiorescu la Iaşi erau citite şi discutate operele unor
tineri scriitori, iar cele mai valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare” apărută la
Iaşi la 1 Martie 1867.

Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape:

1. Prima etapă a avut loc între anii 1868 - 1874 când s-au elaborat principiile estetice şi sociale,
etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi al culturii.
Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea alcătuirii unei
antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să citească în şedinţele
societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar.
2. A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii” la
Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în această
perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum: Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate studiile esenţiale
prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii noastre literare
moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în 1860 se făcuse trecerea
de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii
române prin neologismele de origine romanică într-un studiu din 1881 intitulat „Neologismele”.
3. A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la Bucureşti
revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un caracter
preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice.

Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi dintr-o veche familie boierească amintită de
Dimitrie Cantemir în ”Descrierea Moldovei”. A absolvit gimnaziul la Berlin (1850) urmând Facultatea de
Drept si Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii din Bonn. În anul 1862 revine la Iaşi şi contribuie la
punerea bazei societăţii Junimea (primăvara anului 1864). Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca
unul dintre fruntaşii Partidului Conservator din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat
şi senator în Parlamentul României, iar după plecarea domnitorului Cuza a fost ales de două ori
preşedinte al Consiliului de Miniştri. Acesta se stinge din viaţă la data de 19 iunie 1919 fiind
înmormântat în comuna Tibăneşti din judeţul Iaşi.

Vasile Pogor a fost om politic, publicist şi poet român, care a îndeplinit în mai multe rânduri
funcţia de primar al municipiului Iaşi. A studiat la pensionul Malgouverne din oraşul Iaşi, după care (din
anul 1849) şi-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris. Vasile Pogor a fost unul dintre
fondatorii societăţii Junimea şi ai revistei Convorbiri literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză
şi traduceri. A tradus din Horaţiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire. Puţinele sale poezii originale au
totuşi un aer de prospeţime şi o pronunţată nuanţă de umor.

Iacob Negruzzi a fost scriitor român, fiul lui Costache Negruzzi. Şi-a făcut studiile în Germania. A
fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi şi preşedinte al Academiei Române. Membru fondator al
societăţii Junimea a condus timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare. Lucrări: “Mihai Vereanu”,
roman, 1873; “Copii de pe natură”, portrete satirice în proză şi versuri, 1874; “Hatmanul Baltag”, operă
bufă în colaborare cu I.L.Caragiale, 1884; “Amintiri din <Junimea> “, memorii, 1921.

Theodor Rosetti a fost un publicist şi om politic român, academician, licentiat în drept, prim-
ministru al României în perioada 1888-1889.După studii la Liov, Viena şi Paris a făcut carieră în
magistratură, a fost prefect de Vaslui, ministru, preşedinte al Consiliului de miniştri (1888-1889),
guvernator al Băncii Naţionale, membru al Curţii Permanente de Arbitraj de la Haga. A fost totodată
fondator al „Junimii“, autor de eseuri apărute în „Convorbiri literare“, membru de onoare al Academiei
Române.

Titu Liviu Maiorescu s-a născut la Craiova, la 15 februarie 1840. Acesta a fost academician,
avocat, critic literar, eseist, estetician, filosof, pedagog, politician şi scriitor român, prim-ministru al
României între 1912 şi 1914, ministru de interne, membru fondator al Academiei Române, personalitate
remarcabilă a României sfârşitului secolului al XIX-lea şi începutului secolului XX. Maiorescu este autorul
celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza Junimismului politic şi "piatra de fundament" pe
care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale şi Ioan Slavici. S-a stins din viaţă la 18
iunie 1917, fiind înmormântat la cimitirul Bellu din Bucureşti.

Titu Maiorescu a avut un rol definitoriu în cadrul societăţii „Junimea” impunându-se ca

adevăratul lui conducător, iar în cadrul epocii drept îndrumătorul cultural şi literar. Domeniile de
manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase: limba română, literatura, cultura, estetica,
filozofia. Studiile sale sunt de o importanţă majoră pentru literatura română:

- „O cercetare critică asupra prozei române de la 1867 ”;

- „Comediile domnului I.L. Caragiale” (1885);
- „Direcţia nouă în poezia şi proza română” (1872);
- „Asupra poeziei noastre populare”
- „Poeţi şi critici”;
- „Eminescu şi poeziile lui”;

1) ”Comediile d-lui I.L. Caragiale”

Comediile d-lui I.L. Caragiale este al doilea studiu în care sunt prezentate ideiile estetice ale lui
Titu Maiorescu, după „O cercetare critică asupra poeziei românesti de la 1867”.Acum criticul îsi propune
să explice din punct de vedere estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi
timp, la întrebarea dacă arta are sau nu o misiune moralizatoare.

În privinţa primei probleme, cea a raportului dintre artă şi realitate, criticul remarcă: „Lucrarea
d-lui Caragiale este originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi
şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării
lor în situaţiile anume alese de autor”.Maiorescu observă că meritul lui Caragiale este acela de „a arăta
realitatea din partea ei comică”, prin „scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din
chiar miezul unei părţi a vieţii noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte literaturi străine”.

Criticul se opreşte asupra unuia dintre reproşurile care se aduc comediilor lui Caragiale, şi
anume că ar urmări scopuri politice. În acest sens, criticul susţine că „ ...o comedie nu are nimic a face cu
politica de partid; autorul îşi ia persoanele sale din societatea contimporană cum este, pune în evidenţă
partea comică cum o găseşte si Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc
ieri de işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară şi în toate aceste cazuri va fi în
dreptul său literar incontestabil.”

2) „Eminescu şi poeziile lui”

Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care Eminescu îşi încheia
existenţa (1889), este cel dintâi studiu critic scris la noi despre marele poet.

Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa operei
poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea poetului explicând-o prin
firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul geniului său înnăscut”. În partea a doua criticul
examinează cultura poetului arătând că: „Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui
individuală stă la nivelul culturii europene de astăzi”. Tendinţa de a cunoaşte cultura europeană nu era
însă la Eminescu „un simplu material de erudiţie străină” ci era primită şi asimilată în chiar
„individualitatea lui intelectuală”.

Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă descriptivă, o simţire de amor
uneori veselă, adeseori melancolică”. O altă constatare pe care Maiorescu o face asupra poeziei lui
Eminescu privind latura ei erotică este că „el nu vede în femeia iubită decât copia imperfectă a unui
prototip nerealizabil”. Sub aspectul perfecţiunii „cuprinsul poeziilor lui Eminescu nu ar fi avut atâta
putere de a lucra asupra altora dacă nu ar fi aflat forma frumoasă sub care să se prezinte”.Maiorescu
socoteşte că prin creaţia sa Eminescu nu rămâne o voce individuală care se exprimă numai pe sine
pentru că „el îi rezumă pe toţi şi are mai ales darul de a deschide mişcării sufleteşti cea mai clară
expresie”, „poezia lui devine o parte integrantă a sufletului lor şi le trăieşte de acum înainte în viaţa
poporului său”. În studiul „Eminescu şi poeziile lui” toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă
memorabilă: „Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare,
autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român concluzionând că
literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene: „Pe cât se poate omeneşte
prevedea literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui şi sub forma
limbii naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul
de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a sentimentului cugetării româneşti”.

3) „Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent”

„Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent” este o lucrare monumentală, unică în
peisajul literaturii române, concepută iniţial în două volume, devine, „un singur volum compact ca o
enciclopedie” cum afirmă George Călinescu. La 15 aprilie 1941 George Călinescu anunţă finalizarea
volumului, a cărui tipărire are loc în luna iulie, când, impresionat de valoarea lucrării, Al. Rosetti îi scrie
autorului: „Am volumul d-tale pe masă! (...) Recitesc acum ici şi colo pasaje care mă încântă. Dar, de abia
acum, realizez că eşti un monstru (în sens etimologic!). Atâtea pagini! Atâta muncă! Clipe, zile, ore, ani!
Ce forţă! Ce facultate! Ce uşurinţă de a scrie! Şi nicăieri oboseala, nici plictiseala ... Dar ce fel de om eşti
d-ta?” Lucrarea a fost întâmpinată cu entuziasm de toţi literaţii epocii şi a rămas o lucrare de referinţă şi
o autoritate critică de necontestat în zilele noastre. Călinescu are un remarcabil talent de polemist, de
portretist - însuşiri literare valabile într-o critică vie, militantă, primejdioasă însă într-o istorie, oricâtă
vivacitate stilistică i-ar da.

Eugen Lovinescu, G. Călinescu: “Istoria literaturii române”, în cadrul anchetei “Pro şi contra”, în
“Curentul literar”, „Istoria literaturii române” reprezintă impresiile de lectură, în majoritate proaspete,
ale unui vajnic cititor, care s-a încumetat să citească sau să recitească mai multe mii de cărţi. Ele
contribuie mai bine la configurarea artistului care a vrut sa extragă dintr-însele savoarea estetică. Nota
personală a acestei lucrări e analiza intuitivă şi oarecum gustativă a unui senzual foarte impresionabil, a
unui benedictin vioi, maliţios şi onctuos, foarte dotat să-si argumenteze rezultatele investigaţiei sale.
Arta criticului este în fond aceea de insidioasă comunicare a plăcerii, indiferent de obiectul care a
provocat-o, chiar dacă citatele, foarte numeroase, nu corespund în totul caracterizării, vibraţia
intelectuală se furnizează, ca “inefabilul” liric; poetul se realizează în istoriograf şi-i transmite o virtute
inedită: farmecul.

Serban Cioculescu, G. Calinescu: “Istoria literaturii române”, în „Aspecte literare

contemporane”, „Istoria literaturii române” nu este o operă didactică, în înţelesul fixat şi obişnuit al
tratatelor. Un produs spiritual trebuie luat aşa cum este el, în fizionomia, în configuraţia lui particulară,
chiar dacă supară principii ori canoane prestabilite.