Sunteți pe pagina 1din 29

- Întemeierea Junimii;

- Inițiatorii: Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Theodor Rosetti,


Vasile Pogor;
- Revista: Convorbiri Literare;
- Obiectivele și etapele Junimii;
- Titu Maiorescu - În contra direcţiei de astăzi în cultura română;
- O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867;
- Comediile domnului Caragiale;
- Eminescu și poeziile sale;
- Beția de cuvinte;
- De la epoca fondatorilor titanici la epoca specialiștilor.
Întemeierea Junimii

Junimismul este la noi cea mai amplă mişcare culturală şi ideologică în a doua
jumătate al secolului al XIX-lea. Societatea “Junimea” ia naştere la Iaşi, în 1863, fiind
întemeiată de T. Maiorescu, P.P.Carp, Vasile Pogor, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti.
Junimea desfăşoară o amplă activitate culturală, înfiinţează o editură, o tipografie, o revistă de
mare prestigiu, “Convorbiri Literare” – 1867. Ea a funcţionat, totodată, ca un faimos cenaclu
literar, în care s-au afirmat cei mai prestigioşi scriitori ai timpului, cenaclu în care s-au
dezbătut diverse probleme teoretice ale artei, dar şi probleme referitoare la modernizarea
societăţii româneşti. Junimea şi-a difuzat ideile printr-o serie de “prelecţiuni populare” pe care
membrii marcanţi ai societăţii le-au susţinut mulţi ani. Junimismul a fost influenţat de
evoluţionismul englez şi de şcoala istorică germană. Este conştiinţa critică a
identităţii naţionale şi un program de reconstrucţie a identităţii culturale în coordonate
moderne.
Scopul iniţial a fost acela de a organiza „prelecţiuni populare” pe teme diferite de
interes larg prin care se urmărea educarea gustului publicului, unificarea limbii române
literare şi interesul pentru literatură.
În cadrul şedinţelor erau citite şi discutate operele unor tineri scriitori, iar cele mai
valoroase erau publicate în revista societăţii „Convorbiri Literare”.
Întemeietorul acestei societăţi şi creatorul doctrinei junimiste este Titu Maiorescu
(1840-1917), o personalitate reprezentativă a culturii române în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea. El este considerat pe bună dreptate un ctitor al culturii române moderne, un strateg al
modernizării noastre culturale, un spirit clarvăzător şi un director de conştiinţă pentru multe
generaţii de intelectuali români. El a impus spiritul critic în mediul cultural şi politic
românesc, fiind apreciat ca reprezentatul tipic al “culturii critice” româneşti, creatorul
faimoasei teorii a “formelor fără fond”, teorie care a avut o carieră de excepţie în cultura
română modernă.
Maiorescu s-a format în mediul spiritual germanic, făcând studii strălucite la Viena,
Berlin şi Paris. În 1859, la Giessen, în Germania, şi-a susţinut doctoratul în filozofie, cu o
temă referitoare la noţiunea de “Relaţie”, lucrare pe care a şi publicat-o în limba germană. În
1860 îşi publică o altă lucrare de tinereţe, intitulată “Consideraţii filozofice”.
În aceste lucrări, Maiorescu se arată preocupat de logică, de antropologie şi teoria
cunoaşterii, fiind influenţat de Kant, Herbart, Hegel, Schopenhauer şi Feuerbach, precum şi de
gânditorii evoluţionişti. Ca poziţie filosofică el oscilează între materialism şi idealism, între
empirisim şi raţionalism, acceptând, de ex., ideea kantiană a formelor apriorice ale cunoaşterii
umane, fără a împărtăşi însă ideea limitelor cunoaşterii, derivată din sistemul kantian.
Dimpotrivă, sub influenţa tezelor evoluţioniste
şi a gândirii lui Feuerbach, el susţine ideea
progresului istoric al cunoaşterii şi a
emancipării progresive a omului de sub
Dominaţia concepţiilor religioase, subliniind
totodată rolul social al ştiinţei şi al gândirii filosofice.
Maiorescu are o contribuţie hotărâtoare la modernizarea
învăţământului filosofic în România. El a făcut un salt
uriaş faţă de predecesori (Eufrosin Poteca, Eftimie
Murgu, SimeonBărnuţiu etc.), ridicând la nivel
european standardul învăţământului filosofic, atât
în privinţa conţinutului teoretic, cât şi în privinţa
stilului didactic pe care l-a impus.
La Universitatea din Bucureşti a predat două cursuri
importante, “Logica” şi “Istoria filosofiei moderne”,
care au avut un mare impact asupra studenţilor.
Deşi n-a elaborat un sistem original de gândire, el a furnizat studenţilor modelele consacrate
ale gândirii moderne, a militat pentru asimilarea ideilor şi a metodologiei ştiinţifice.
Iacob Negruzzi, fiul lui Costache Negruzzi
și-a făcut studiile în Germania.
A fost profesor la Facultatea de drept din Iaşi
şi preşedinte al Academiei Române.
Membru fondator al societăţii Junimea a condus
timp de peste 28 de ani revista Convorbiri literare.
La 28 octombrie 1866, Iacob Negruzzi a intrat
în masonerie, în 1867 a ajuns al doilea secretar
şi mare expert iar în 1868 ajunsese venerabil.
În 1888, Iacob Negruzzi a depus pe biroul
Camerei Deputaţilor o petiţie din partea unui
număr de cetăţeni din toate părţile ţării,
pentru un proiect de lege prin care să se i se
acorde poetului Mihai Eminescu, de către stat, o pensie
viageră.
„Gospodar al vieții culturale‟, cum l-a numit
Eugen Lovinescu, Iacob Negruzzi s-a născut la 1 ianuarie 1843.
El a atras pentru revistă spiritele cele mai alese,
al căror talent era descoperit cu o intuiție sigură.
Iacob Negruzzi a rămas în posteritate nu numai
cu cele șapte volume de Opere complete,
ci și cu colecţia celor 28 de volume ale revistei
"Convorbiri literare" pe care a condus-o cu
exemplară energie. S-a stins din viaţă la
6 ianuarie 1932, la Iaşi.
Petre Carp s-a născut la 28 iunie 1837 la Iaşi
dintr-o veche familie boierească.
Este trimis înca de copil la Berlin (1850) unde
învață la "Franzosische Gymnasium". În anul
1858 își ia bacalaureatul și se înscrie la
Facultatea de Drept și Științe Politice din
cadrul Universității din Bonn. În anul 1962
revine la Iași și contribuie la punerea bazei
societății "Junimea”. Adept al ideilor
"junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii
Partidului Conservator din acea perioadă. A
fost ales în numeroase rânduri deputat și
senator in Parlamentul României. În anul 1891
gruparea "junimistă" se desprinde din cadrul
Partidului Conservator și formează Partidul
Constituțional, iar Petre Carp este ales
președinte. Acesta se stinge din viaţă la data de
19 iunie 1919 fiind înmormântat în comuna
Tibăneşti din judeţul Iaşi.
Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti.
Părinţii săi erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza.
Sora sa mai mare, Elena Rosetti, va fi viitoarea soţie a
domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti începe liceul
la Lemberg, dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile
universitare le urmează la Facultatea de Drept din Viena
(1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o obţine la Paris.
Deşi era cumnatul domnitorului, Theodor Rosetti nu se implică
în viaţa politică, preferând să ocupe diferite funcţii în magistratură,
administraţie şi practicând avocatura. Totodată, Theodor Rosetti
se numără printre fondatorii Societăţii literare Junimea în 1863, participând şi la întocmirea
principalelor linii de direcţie pentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”.
Ajuns la bătrâneţe, Rosetti se retrage din viaţa politică, dar se va număra printre puţinii români
care au trăit cele două Uniri, pe cea din 1859, respectiv pe cea din 1918. Theodor Rosetti se
stinge din viaţă pe 17 iulie 1923, la vârsta de 85 de ani.
Scriitor și om politic. După absolvirea cursurilor pensionului
Malgouverne din Iași, pleacă la Paris (1849) unde studiază
dreptul. La întorcerea în țară se angajeaza în cadrul
Tribunalului din Iași, unde lucrează până în anul 1859,
când se transferă la Curtea de Apel. A fost unul dintre
fondatorii societății "Junimea". A scris versuri, proză și a
realizat importante traduceri ("Faust", de Goethe –
traducere realizată împreună cu Nicolae Skeletti)
pentru revista "Convorbiri literare".
În februarie 1866 este numit prefect al județului Iași.
S-a lansat în politică alături de "junimiști".
În perioada 20 aprilie - 23 mai 1870
ocupă funcția de ministru al Cultelor și Instrucțiunii. A fost unul dintre membri
marcanți al Partidului Constituțional ("junimist") – formațiune politică înființată
în anul 1891. Alte funcții politice deținute: deputat și primar al orașului Iași
(februarie - aprilie 1881; iulie 1888 - aprilie 1891; mai 1892 - noiembrie 1894).
Deși a fost moștenitorul unei imense averi a murit urmărit de creditori.
Construită în anul 1850 de vornicul Vasile Pogor, casa a
devenit proprietatea fiului acestuia, Vasile V. Pogor.
În această casa, numită și Casa cu ferestre luminate (pentru că a
fost una dintre primele case din Iași iluminata cu energie electrică) se
întruneau membrii acestei societăți, a cărei revista a fost Convorbiri Literare.
La sfârșitul lunii februarie 1870, în această casa, a citit Maiorescu o poezie intitulată
Venere si Madona, a încă necunoscutului poet Mihai Eminescu.
Casa Vasile Pogor – scria în Cartea de onoare a muzeului Nichita Stănescu –
"este locul unde Miorița a devenit Odă în metru antic“.
Tot aici a locuit o vreme și istoricul Gh. I. Brătianu (1898 - 1953). Astăzi,
este sediul Muzeului Literaturii Române din Iași (inaugurat la 26 decembrie 1972).
Revista a fost organul de presă al Societăţii literare Junimea.
Primul număr a apărut la 1 martie 1867, la Iași, unde revista a
funcţionat până în 1886. Între 1886 şi 1944 apare la Bucureşti,
avându-l ca redactor pe Iacob Negruzzi, care predă apoi
conducerea unui comitet format din foşti elevi ai lui Titu
Maiorescu: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, P. P.
Negulescu, Rădulescu-Motru.
Printre colaboratori s-au numărat Mihai Eminescu, care
publică aici majoritatea poeziilor sale; Ion Creangă, care
"subpublică" primele trei părţi din "Amintiri" şi o serie de
poveşti; Ion Luca Caragiale, care "subpublică" majoritatea
comediilor sale; Ioan Slavici, care publică nuvele şi poveşti;
Vasile Alecsandri, George Coșbuc, Panait Cerna, Octavian
Goga, Dinu Zamfirescu, I. Al. Brătescu Voinești şi alţi
scriitori reprezentativi ai vremii.
Publicaţia se va bucura de cel mai înalt prestigiu din
literatura română, ea impunând, încă de la apariţia, o
direcţie nouă, modernă, întregii noastre culturi, definindu-se
prin spiritul ei etic şi sentimentul valorii estetice.
Reveniti de la studii din strainatate,cativa tineri
(Titu Maiorescu,Iacob Negruzzi,Vasile Pogor),
constienti de situatia precara a culturii romane, au hotarat
infiintarea la Iasi, a societatii Junimea, o societate menita sa
aduca un suflu nou in cultura romana. Asociatia este bine
organizata, avand o tipografie proprie, o librarie si o revista.
Obiectivele Junimii:

•răspândirea spiritului critic

•încurajarea literaturii naţionale

•neatârnarea intelectuală a poporului român

•originalitatea culturii şi a literaturii române

•crearea şi impunerea valorilor naţionale

•culturalizarea maselor

•unificarea limbii române literare


Revista „Convorbiri Literare” precum şi societatea „Junimea” a cunoscut câteva etape:
Prima etapă a avut loc intre anii 1868 - 1874 când s-au elaborat principiile estetice şi
sociale, etapa fiind importantă pentru caracterul polemic în domeniul limbii, al literaturii şi
al culturii. Interesul pentru literatură se manifestă încă din 1865 când se avansează ideea
alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat să
citească în şedinţele societăţii autorii mai vechi pe ale călor texte şi-au exersat spiritul critic
şi gustul literar.
A doua etapă durează din 1874 până în anul 1885 cu desfăşurarea şedinţelor Junimii”
la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi. Este o etapă de consolidare în sensul că în
această perioadă se afirmă reprezentanţii „Direcţiei noi” în poezia şi proza română precum:
Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici şi Ion Luca Caragiale. Acum sunt elaborate
studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca un autentic întemeietor al criticii
noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul limbii literare: în
1860 se făcuse trecerea de la alfabetul chirilic la cel latin. Maiorecu susţine utilitatea
îmbogăţirii vocabularului limbii române prin neologismele de origine romanică într-un
studiu din 1881 intitulat „Neologismele”.
A treia etapă (1885 – 1944) este numită etapa bucureşteană deoarece este mutată la
Bucureşti revista „Convorbiri Literare” şi întreaga societate Junimea. Această etapă are un
caracter preponderent universitar prin cercetările ştiinţifice, istorice si filozofice.
Studiul În contra direcţiei de astăzi în cultura română ( 1868 ),
lansează teoria „formelor fără fond”, cu mare impact în epocă. Analizând cu luciditate
modul în care generaţia paşoptistă a conceput şi a înfăptuit modernizarea societăţii şi culturii
române, prin imitarea formelor civilizaţiei occidentale, fără să se preocupe de o pregătire
corespunzătoare a fondului autohton în vederea unei astfel de transformări, Titu Maiorescu
identifică problemele de fond şi propune soluţii.
O încercare de a sistematiza concepţia sa asupra culturii poate reţine următoarele
trei idei ca fiind centrale:
• Autonomia valorilor – principiul prin care, pe urmele lui Kant, el formulează
cerinţa ca fiecare domeniu al culturii să fie apreciat potrivit unor criterii specifice.
Disocierea sferelor culturale va fi un principiu al acţiunii sale critice. El porneşte de la
constatarea că în cultura română domină o confuzie a valorilor, dând ca exemplu
exagerările Şcolii Ardelene în privinţa latinităţii limbii, exagerări care ţin de
considerente politice şi patriotice. Pornind de la principiul kantian al autonomiei
valorilor, el delimitează sfera esteticului de câmpul valorilor morale, utilitare şi
politice, impunând pentru prima dată aceste distincţii în cultura română. Utilizând
acest principiu al disocierii valorilor culturale, Maiorescu a declanşat o amplă acţiune
critică, ce a dus treptat la asanarea mediului cultural şi social, la impunerea criteriilor
valorice în orice tip de activitate şi de creaţie.
Acţiunea sa critică a avut un rol decisiv în orientarea spiritului public şi în impunera
criteriilor estetice ca norme de apreciere a producţiilor artistice. Maiorescu este şi un
deschizător de drumuri în gândirea estetică românească, fiind cel dintâi critic care
susţine explicit principiul autonomiei esteticului şi supremaţia criteriului estetic în
aprecierea operelor literare.
• A doua idee priveşte unitatea dintre cultură şi societate. După el, cultura este o
componentă a vieţii sociale, o “expresie a puterii vitale” a unei naţiuni; cultura este
dependentă de structurile mentale şi economice, este legată de realitatea socială
concretă, fiind rezultatul puterii creatoare a poporului. În consecinţă, cultura este
alcătuită din forme care au o dimensiune universală (ştiinţă, artă etc.), dar care sunt
determinate de “fundamentul dinlăuntru” al unei societăţi, fiind o expresie a
condiţiilor istorice şi a modului de viaţă dintr-o societate.
• A treia idee priveşte unitatea dintre fond şi formă în cultură şi în dezvoltarea
socială. Prin noţiunea de “fond” el înţelege sistemul activităţilor materiale şi sociale,
conţinutul pe care trebuie să-l aibă o activitate specifică, dar şi zestrea culturală a
unui popor, mentalităţile şi structura psihologiei colective, tradiţiile şi patrimoniul
spiritual, toate asimilate în conduite practice. Prin noţiunea de “formă” înţelege
structurile instituţionale, politice şi juridice ale societăţii, sistemul de învăţământ,
instituţiile culturale care organizează energiile creatoare şi asigură difuzarea şi
circulaţia valorilor în societate.
Teza fundamentală a lui Maiorescu este aceea că o “evoluţie organică” a unei
societăţi presupune dezvoltarea de la fond spre forme, păstrarea unui acord funcţional între
fond şi forme. În studiul său fundamental “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”
(1868), Maiorescu descoperă o contradicţie între fond şi forme în societatea românească.
El consideră că pe un fond social şi cultural nedezvoltat, mişcarea paşoptistă şi apoi
grupările liberale au altoit forme instituţionale moderne, imitate din ţările occidentale, forme
care nu reprezintă singure un progres real, ci unul aparent, de faţadă, deoarece aceste aceste
forme nu au un fond corespunzător la noi, adică nu sunt susţinute de o activitate
corespunzătare cu cerinţele pe care aceste forme moderne le impun. În consecinţă, el
consideră că este necesară o armonizare a celor două componente nu prin desfiinţarea
formelor occidentale odată ce au fost introduse, ci prin dezvoltarea fondului şi prin adaptarea
formelor la cerinţele şi trebuinţele naţionale.
În felul acesta, Maiorescu lansează faimoasa teorie a formelor fără fond care va
deveni cadrul teoretic de interpretare a evoluţiei societăţii româneşti moderne. Maiorescu este
adeptul unei dezvoltări organice, lente, treptate, a unei dezvoltări de la fond spre forme.
“O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”

Cea dintâi lucrare de critică literară a lui Maiorescu, studiul “O cercetare critică
asupra poeziei române de la 1867”, conţine “didactic şi limpede estetica maioresciană,
rămasă neschimbată pe toata întinderea activităţii criticului”, cum afirmă George
Călinescu.
Criticul începe prin a stabili faptul că fiecare artă are un material de lucru (sculptura-
lemnul sau piatră, pictura-culoarea, muzica-sunetele), numai poezia nu are un material
specific, căci cuvintele sunt destinate comunicării. Rolul poeziei este acela de a deştepta
“prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului”.
În concepţia lui Maiorescu, poetul trebuie să desfăşoare o adevărată luptă pentru
sensibilizarea cuvântului, care tindea către abstractizare. Criticul enumeră, oferind
exemple, câteva modalităţi de sensibilizare a cuvântului: “alegerea cuvântului celui mai
puţin abstract”, utilizarea adjectivelor şi adverbelor - “epitete ornante”, a personificărilor,
a comparaţiilor şi a metaforelor.
Ideile criticului sunt argumentate cu exemple din operele marilor scriitori universali:
Schiller, Victor Hugo, Shakspeare, Horaţiu, Heine.
“Comediille d-lui Caragiale” (1885)

Comediile domnului Caragiale este o lucrare scrisă din dorinţa de a-l apăra pe I.L.
Caragiale de atacurile din presa vremii care-l acuzau de imoralitate (datorată prezenţei unei
lumi de joasă speţă în piesele sale: oameni "viţioşi sau proşti", amor nelegiuit etc.). Pornind
de la constatarea că tipurile şi situaţiile din sfera timpului, Maiorescu atrage atenţia că
artistul recreează realitatea dintr-o perspectivă ideal-artistică, fără nicio preocupare practică.
Prin Comediile d-lui I.L. Caragiale criticul îsi propune să explice din punct de vedere
estetic raportul dintre artă şi realitatea socială, răspunzând, în acelaşi timp, la întrebarea dacă
arta are sau nu o misiune moralizatoare.
O altă problemă pusă în discuţie de Maiorescu este cea referitoare la
moralitatea comediilor lui Caragiale. Criticul afirmă fără ezitare că arta a avut totdeauna o
înaltă misiune morală şi că orice operă artistică adevărată o îndeplineşte, deoarece „Orice
emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe
omul stăpânit de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe
în lumea ficţiunii ideale”. Pătrunzând în această lume a ficţiunii ideale, omul distruge pentru
un moment egoismul, care este izvorul tuturor relelor şi îşi uită interesele individuale.
Pornind de la opera lui I.L. Caragiale, el demontează acuzatiile aduse pieselor
dramaturgului şi apelând la opera acestuia, îşi construieşte argumentaţia pe baza unor idei
filozofice pe care le stăpâneşte foarte bine.
“Eminescu şi poeziile lui”

Studiul „Eminescu şi poeziile lui” de Titu Maiorescu publicat în anul în care


Eminescu îşi încheia existenţa (1889).
Maiorescu porneşte de la constatarea că tânăra generaţie „se află astăzi sub influenţa
operei poetice a lui Eminescu”. În prima parte Maiorescu analizează personalitatea
poetului explicând-o prin firea lui „Ce a fost şi a devenit Eminescu este rezultatul
geniului său înnăscut”. În partea a doua criticul examinează cultura poetului arătând că:
„Eminescu este un om al timpului modern, cultura lui individuală stă la nivelul culturii
europene de astăzi”. Poeziile lui Eminescu exprimă „o intuiţie a naturii sub formă
descriptivă, o simţire de amor uneori veselă, adeseori melancolică”.
În acest studiu toată fiinţa lui Eminescu este adunată într-o formulă memorabilă:
„Poetul e din naştere, fără îndoială”. Prin obiectivitate, rigoare, clarviziune şi detaşare,
autorul ne oferă o imagine convingătoare a personalităţii celui mai mare poet român
concluzionând că literatura secolului al XX-lea se află sub influenţa liricii eminesciene.
“Beţia de cuvinte” (1873)
În “Beţia de cuvinte”(1873), ţinta polemicii este “Revista Contimporană” care lăuda
unii autori mediocri. Aceştia, pentru a exprima o singură idee, foloseau o inşiruire de
sinonime fără rost. Titu Maiorescu ridiculizează discrepanţa dintre formă şi fond. Acest
studiu este subintitulat “Studiu de patologie literară”.
Din acel moment, ziaristica noastră nu a mai fost privită doar prin prisma opiniilor
exprimate, ci şi a modului în care acestea erau exprimate. Titu Maiorescu pornea ofensiva
împotriva celor ce denaturau “spiritul propriu naţional”, care „nu par a avea conştiinţa
răului, ci răspândesc încrederea de a fi cei mai buni stilişti ai literaturii române", cu
armele omului de ştiinţă, cu rigoarea în demonstraţie, ce a fost caracteristică profesorului
de logică şi, bineînţeles, criticului, atunci când devierile stilistice îmbrăcau formele
,patologiei literare".
Atacul începe în gama pamfletului, citându-l pe Darwin, care vorbeste despre
“ameţeala artificială" observată în regnul animal. Demonstraţia nu se abate de la această
premisă, urmărind “simptomele patologice ale ameţelii produse prin întrebuinţarea
nefirească a cuvintelor", care ,,ni se înfăţişează treptat, după intensitatea îmbolnăvirii":
“Darwin ne spune că multe soiuri de maimuţe au aplecare spre băutura ceaiului, a cafelei
şi a spirtoaselor; “ele sunt în stare, zice el, să fumeze şi tutun cu multă plăcere, precum
însumi am văzut.
Acest studiu reprezintă, deopotrivă, modelul unei analize stilistice laborioase care
disecă fiecare exemplu, dar şi al unui pamflet care, prin comparaţia pe care o face chiar de
la început, caută să înscrie obiectul atacului său într-o zonă ridicolă.
Titu Maiorescu avea, din toate punctele de vedere, autoritatea să ducă această
ofensivă, deoarece stilul scrierilor sale, în mare majoritate polemice, împotriva atâtor
direcţii greşite ale culturii noastre din acea vreme, vădeşte rigoare, economie de mijloace,
rostiri sentenţioase, un vocabular care nu ceda curentelor lingvistice artificiale din acea
vreme.
Toate aceste înzestrări au făcut ca ceea ce a scris atunci Titu Maiorescu să capete
valoarea unor adevăruri cu caracter peren. Un exemplu îl reprezintă textul în care a fost
formulată ceea ce s-a numit de atunci (din 1868) şi a rămas până în prezent ,teoria fără
fond". Expusă în studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, demonstrarea
teoriei care a marcat gândirea socială românească ocupă un spaţiu extrem de restrâns, fiind
un model de conciziune, de esenţializare stilistică. Frazele au o simetrie perfectă în
alcătuirea lor riguroasă, repetiţiile au o valoare stilistică , ca apoi să se arate, ca o
încununare negativă, la ceea ce s-a ajuns. Exemplele sunt luate din viaţa de fiecare zi, sunt
concrete, şi accentuările prin câteva cuvinte vin să pună în evidenţă o stare de fapt ce nu
poate să fie contestată.
Cea de-a doua reacţie împotriva stilului artificial, grandilocvent, a “beţiei de cuvinte",
a vocabularului preţios şi pretenţios, împovărat de expresii şi cuvinte preluate fie din latină,
fie din limbi străine, a fost de esenţă satirică şi aparţine lui Caragiale. Se integrează
universului parodic al marelui scriitor şi va fi studiat la capitolul celui ce are o importanţă
covârşitoare în evoluţia stilisticii presei româneşti.
De la epoca fondatorilor titanici la epoca specialiştilor

Conjunctura pe care o avem în vedere este aceea a trecerii de la paşoptism la


junimism, în perioada 1859-1866. Este intervalul în care se modifică nu numai structurile
politice, dar şi strategia globală a modernizării. Acest fapt este vizibil în atitudinile elitei
culturale şi politice faţă de sarcinile istorice ale momentului.
Din acţiunea concertată a paşoptiştilor, ce duce la Unirea Principatelor, rezultă însă şi
o juxtapunere de planuri şi de obiective, o coexistenţă de stiluri, curente de gândire, ideologii,
metodologii, directive estetice şi politice, imposibil de repartizat pe o scară a succesiunilor,
precum în Occident.
Ele se actualizează aproape concomitent, în funcţie de obiective şi
direcţii de acţiune, într-o perioadă aglomerată, de câteva decenii, 1821-1859: luminism,
raţionalism, romantism, neoclasicism, umanism, realism, liberalism, idealism social,
mesianism utopic şi naţional, providenţialism, evoluţionism, istorism, pozitivism etc.
De aici rezultă titanismul personalităţilor care trebuiau să răspundă la solicitări
divergente, să umple "golurile” culturii române. E o sforţare titanică a spiritului românesc de a
nu pierde cursa modernităţii, de a se sincroniza cu ritmul lumii europene. Mircea Eliade
sintetizează paradigma specifică a acestei "culturi eroice”, care reactualiza modelul Cantemir
(el însuşi apărut la capătul unui secol de cultură eroică, secolul al XVII-lea, după care va urma
desincronizarea produsă de secolul fanariot).
Deşi titanismul, enciclopedismul şi profetismul naţional sunt caracteristici dominante
ale întregului secol al XIX-lea, totuşi, odată ce unda paşoptismului mesianic se stinge treptat,
după 1860 asistăm la o diminuare a acestui tip de personalitate intelectuală în favoarea
“specialiştilor” ce se afirmă într-un câmp restrâns al culturii, explorându-l în adâncime.

Apar economişti de profesie, istorici specializaţi în raport cu anumite teme şi epoci,


savanţi ce explorează un domeniu particular al ştiinţelor naturale, scriitori care se specializează
într-un gen anumit (proză, poezie, dramaturgie etc.) şi care nu mai au veleităţi de oameni politici.
Formula de personalitate titanică se prelungeşte (vezi Hasdeu şi Eminescu), dar nu mai e
dominantă. Necesităţile interioare ale culturii române impuneau acum o disociere a sferelor de
activitate, a valorilor şi a sferelor culturale, idee promovată şi de Maiorescu, care a
transformat-o într-un instrument eficace al faimoasei sale acţiuni critice.
Bibliografie:

- Titu Maiorescu, În contra direcţiei de astăzi în cultura


română, în Opere, 1978;
- Grigore Georgiu, Istoria Culturii Române Moderne,
Bucuresti, 2000.