Condiția poetului în lume

Condiția poetului în lume este strâns legată de universul bacovian al experiențelor sale și de
perspectiva sa asupra lumii în care trăiește și creează. Cred că acest imaginar bacovian este unul în
continuă degradare asemenea ființei sale umane generată de boala pe care o avea. După cum spune și
Vasile Fanache în studiul „Dicționar analitic de opere literare românești”, „De oriunde am decupa o
secvență și indiferent dacă obiectul ei ar fi materia cosmică, spectacolul uman sau ființa poetică, dincolo
de scenariul textual, prezidează asemenea unui fatum, căderea.”. De asemenea, Bacovia este considerat
cel mai mare simbolist român, însă criticii literari i-au recunoscut timbrul liric inedit ca fiind o altă
atmosferă poetică numită bacovianism.

Putem afirma că poezia bacoviană e dominată de nevroză, angoasă, ideea morții, nihilism,
cromatică sugestivă care arată și apartenența la simbolism, însă sentimentul suprem este cel al
singurătății și tristeții. Spațiile singurătății sale sunt sugestive în degradarea universului din jurul său care
sugerează condiția poetului trăitor într-o societate unde nu sunt recunoscute valorile artei autentice.
Orașul morbid dominat de răul societății moderne („Cetate, azilul ftiziei/ Nămeți de la pol te cuprind/
Cetate, azi moare poetul/ În brațele tale tușind” – „Aiurea”), parcul devitalizat „pătat de roșu carne vie”,
odaia funebră („Odaia mea mă înspăimântă/ Cu brâie negre zugrăvită”) și propriul trup schingiuit de
durerile sufletului îi conturează universul degradant care într-un final își degradează creatorul. Timpul nu
ajută deloc, anotimpurile fiind pentru el un ciclu dureros cu primăvara ca mesaj subliminal pentru acest
ciclu. Astfel, se remarcă în poezia „Nervi de primăvară” nevroza și iritabilitatea poetului datorită acelei
speranțe care se întoarce și dispare din nou accentuându-i durerea sufletească: „O lungă primăvară de
visuri si păreri.../ O nouă primăvară pe vechile dureri.../ O, când va fi un cântec de alte primăveri?!...”.
Aici putem observa momentul în care apare speranța în condiția poetului în lume, moment în care
începe să se formeze

În concluzie, după cum spune și Vasile Fanache, „tot ce se poate închipui în rostire se derulează
ca o ratare”,