TEMA ȘI VIZIUNEA DESPRE LUME ÎN POEZIA PLUMB DE

GEORGE BACOVIA

ELEV:
Brezeștean Mihai Doru

ALBA-IULIA
2019
 Fără a putea vorbi de o cauzalitate directă, de multe ori viziunea despre lume, despre
poezie sau temele unui autor păstrează destule legături cu transformările ideologice şi de
mentalitate ale societăţii în care s-a născut, astfel că, deoarece, de la debutul editorial pânã la
ultimul volum antum G. Bacovia este situat între douã momente ale istoriei literare românești,
ilustrând, de fapt, „devenirea istoricã a curentului simbolist” spre formule lirice intermediare
impresioniste și expresionist-moderniste, acesta este considerat ca fiind „cel mai strãlucit
exponent al simbolismului românesc, aparținând poeziei române moderne ca unul dintre marii
precursori.”1
În tradiția considerãrii lui Bacovia drept cel mai strãlucit exponent al simbolismului
românesc, poezia sa a fost apreciatã ca „expresie a unei nevroze, a celei mai elementare stãri
sufletești”, redusã „nu numai la nihilism intelectual, ci și la unul estetic”, „lipsitã de orice
artificiu poetic, ca o poezie simplã, fãrã meșteșug”2.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa ca reacţie împotriva
parnasianismului, a romantismului retoric şi a naturalismului, promovând conceptul de poezie
modernă, care este definită ca „arta de a simţi”. Simboliştii susţin ideea că fiecărui obiect din
lumea înconjurătoare îi corespunde un sentiment, o stare care poate fi exprimat şi explicat prin
simboluri. Teoreticianul simbolismului este Jean Moreas, prin manifestul literar „Le
symbolisme”, în care vorbeşte despre o artă care va fi împotriva falsei sensibilităţi şi susţine că
poezia trebuie să sugereze doar şi nu să descrie.
Apărut la sfârşitul sec. al XlX-lea, în poezii domină atmosfera sfârşitului, de aceea
viziunile poetice ating domeniul suprarealităţii, al iraţionalului. Astfel, poezia încearcă să
găsească o cale între realitate şi suprarealitate prin simboluri, corespondenţe şi sugestii. Poeţii îşi
manifestă preferinţa pentru imagini imprecise, confuze prin care se transmit diverse senzaţii,
impresii, stări ale spiritului. Starea poetică este caracterizată prin decadenţă, astfel sentimentele
şi stările sugerate sunt: tristeţea, suferinţa, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, plictisul, splin-ul,
apăsarea singurătăţii, spaima de moarte sau de neant, izolarea, oboseala psihică, monotonia.
Principalele teme şi motive simboliste reprezintă aceste stări şi atitudini poetice, de aceea se
preferă teme ca condiţia poetului nefericit, lumea oraşului sufocant, moartea văzută ca
descompunere a lumii, natura dezolantă, apocaliptică, amorul defunct, singurătatea, evadarea

1
Nicolae Manolescu, Scriitori români, Editura Științificã și Enciclopedicã, București, 1978, p. 50.
2
E. Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane, Vol. I, Editura Minerva, București, 1973, p. 582.
spre mari depărtări sau tărâmuri misterioase. Aceste teme sunt ilustrate prin câteva motive tipice,
cum ar fi ploaia sau apa, materia aflată în descompunere, iubita moartă, amurgul, frigul, vântul,
metale preţioase sau instrumente muzicale. O trăsătură definitorie a poeziei simboliste este
muzicalitatea, realizată prin enumeraţii, repetiţii, refrene sau prezenţa unor instrumente muzicale.
O mare inovaţie din punct de vedere prozodic este cultivarea versificaţiei libere, ceea ce
corespunde muzicalităţii interioare. Simbolistica culorilor este o altă trăsătură a creaţiilor
simboliste, culorile redând stări profunde, emoţii puternice.
G. Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar,
creând drama însingurării prin poeziile sale. Este un poet al sensibilităţii, un spirit decadent, un
poet al marilor tristeţi. Lirica lui evidenţiază stări depresive, de adâncă tristeţe, degradarea
psihicului până la distrugere sau dispariţie. Starea obişnuită e tristeţea, deznădejdea, frica,
delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii lumii. Bacovia este parcă poetul
coborât în Infern pentru a aduce la suprafaţă vedenii stranii, strigăte de teroare. Prin aceste stări
reprezintă refuzul lumii; poezia lui este sinceră, e un semnal de alarmă, o autosalvare în faţa
lumii nesigure. Bacovia îşi compune un stil din suferinţă şi izolare, creând poezii de o frumuseţe
stranie, inimitabilă.
Poezia „Plumb” a apărut în fruntea volumului de debut, intitulat „Plumb” în anul 1916
şi este o poezie programatică, o ars poetica, sintetizând motive şi mijloace de expresie, stări
poetice şi viziuni caracteristice pentru creaţiile bacoviene. Poezia exprimă starea de melancolie,
de tristeţe, de izolare a poetului, care se simte însingurat în lume.
Tema poeziei este moartea, sugerată în primul rând prin cuvântul „plumb”, repetat
simetric şi obsesiv de şase ori, respectiv singurătatea, sugerată prin reluarea simetrică a sintagmei
„stăm singur”.
Titlul este un simbol, plumbul este un metal greu, de culoare cenuşie. Greutatea
metalului sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea, astfel destinul se pare că este de plumb,
adică greu, apăsător. Culoarea gri redă o existenţă monotonă şi astfel cadrul în care trăieşte
poetul este un spaţiu al pierderii speranţelor. Maleabilitatea metalului sugerează labilitatea
psihică, starea de nevroză a poetului, astfel cadrul produce o stare de nelinişte, o stare depresivă.
Sonoritatea surdă a cuvântului face trimitere la izolare, la închidere definitivă, astfel eul liric se
află într-un cadru care trimite la singurătate.
 Poezia are două catrene, formând două planuri: cel exterior, material, redând imaginea
unei lumi care determină izolarea şi cel interior, spiritual, simbolizând starea sufletească
deprimantă a eului liric.
Prima strofa conţine înfăţişarea unei lumi artificiale, este un spaţiu sufocant în care
trăieşte poetul. Elementele acestui cadru sunt „sicriele”, „florile de plumb”, „funerar veşmânt”,
„cavou”, „coroanele” prin care acest spaţiu devine un spaţiu al morţii, al prăbuşirii sub apăsarea
plumbului. Verbele la imperfect „dormeau”, „stăm”, „scârţâiau” sugerează o stare de durată,
totul este împietrit pe vecie. Starea de solitudine a poetului este exprimată prin sintagma „stăm
singur” – reluată şi în a două strofă – care alături de elementele funerare reprezintă pustietatea
sufletească. Imaginile auditive „era vânt” şi „scârţâiau” redau starea de nevroză şi frica poetului.
Însingurarea este mai adâncă în a doua strofă, unde spiritul este pus sub semnul
somnului apropiat morţii. „Dormea întors amorul meu de plumb”. Perspectiva pe care o dă
această strofă este una de răsturnarea normalului, este o realitate anormală, creând disperare în
sufletul poetului. în aceste condiţii tensiunea; însingurarea creşte până la strigăt disperat: „şi-am
început să-l strig…”. Dar strigătul rămâne fără efect, eul liric rămâne tot singur. Ultimul vers „şi-
i atârnau aripile de plumb” reflectă pe de o parte imposibilitatea eliberării de singurătate prin
zborul frânt pe care o dau aripile de plumb, care sunt atârnate, pe de altă parte poate semnifica
imposibilitatea refacerii lumii întoarse. Sentimentul înspăimântător al morţii şi al însingurării
devin o stare generală, cosmică.
Imaginile surprinzătoare dau o profundă semnificaţie stărilor sufleteşti: oximoronul
„flori de plumb” reprezintă identitatea vieţii şi a morţii, „amorul de plumb” aduce sugestia unei
stări de dezamăgire, „aripile de plumb” redă imposibilitatea eliberării de aceste stări. Totul este
trist, apăsător, monoton, fără speranţă.
Alte simboluri sunt create prin verbele auditive, cu sonoritate enervantă: „să strig” redă
starea de disperare, „scârţâiau” sugerează starea de nevroză, „era vânt” şi „era frig” fac trimitere
la frigul morţii. Rimele au tonalitate închisă (plumb, veşmânt, vânt, plumb / frig, strig) prin care
se accentuează senzaţia de închidere, de izolare, de apăsare sufletească. Monotonia nesfârşită şi
oboseala sufletească este redată prin cromatică, totul fiind gri, prin elementele funerare prezente
în prima strofă, respectiv prin imaginile olfactive ale florilor şi ale coroanelor.
Poezia „Plumb”, prin atmosfera ei, prin muzicalitatea interioară, prin cromatică, prin
simboluri şi sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic al spaimei, al însingurării.
 Lumea bacoviană este închisă, fără iluzia salvării; este o lume monotonă, artificială,
dezolantă, la fel cum spunea însuși poetul într-un interviu publicat în revista „Viața literară”-
„Cât priveşte despre mine, am fost şi rămân un poet al decadenţei”3.
Poezia lui G. Bacovia a fost intens discutată de către criticii vremii, părerile fiind
împărțite, astfel că, de vreme ce E. Lovinescu înțelegea poezia lui Bacovia doar ca o expresie
directă a unor stări primare, transpuse nediferențiat în vers: „poezia lui Bacovia e expresia celei
mai elementare stări sufletești, e poezia cinesteziei imobile, încropite, care nu se
intelectualizează, nu se raționează, nu se spiritualizează; cinestezie profund animalică;
secrețiunea unui organism bolnav, după cum igrasia e lacrima zidurilor umede; cinestezie care nu
se diferențiază de natura putredă de toamnă, de ploi și de zăpadă, cu care se contopește”4, iar S.
Cioculescu nu e în fond de altă părere: „Trebuie precizat că Bacovia e un poet elementar, dar cu
menționarea puterii sale primitive de sugestie cu totul exceptională […]. Deși nimic nu e
deliberat logic în poezia sa, sentimentele au o impresionantă logică firească, internă, implicită.
Spre deosebire de filiera clasică a pesimiștilor noștri: Gr. Alexandrescu, Eminescu și epigonilor,
Bacovia este poetul subconștientului, al impresiilor organice formulate printr-o forță obscură.
Cum ar fi putut confunda cineva absorbția pasivă în anorganic, scufundarea în materie,
reintegrarea neantului, cu teoria, total absentă la Bacovia, fie ea tehnică, fie de substanță
poetică?”5, de o opinie contrară, este G. Călinescu, care vede în Bacovia triumful artificiului
ridicat la rang de artă: „Poezia lui Bacovia a fost socotită în chip curios, ca lipsită de orice
artificiu poetic [...] și tocmai artificiul te izbește și-i formează definitiv valoarea”. De fapt,
ambele opinii exprimate, aceea a poeziei lui Bacovia ca „expresie a stărilor
elementare” (Cioculescu, Lovinescu), ca și cea opusă, acea a „artificiului” ei (Călinescu) sunt
îndreptățite într-o oarecare măsurî și nu se exclud. Bacovia își trăiește într-adevar stările
sufletești cu patimă, dar spaima, insecuritatea, inadaptarea, existente în simbolism, expresionism
și eminescianism, sunt aici ale omului modern comun. Artificiul de aici provine, prin dedublarea
sa în momentul creației; scriind el se obiectivează, se proiectează într-un personaj generic, care
exprimă o dramă universală, iar nu una particulară. El rescrie de fapt, simbolismul și
eminescianismul, deformându-le conform propriei sale percepții asupra realului. Pornind de la
acestea, G. Bacovia intuiește esența artei moderne.

3
www.scribd.com/doc/42976065/Bacovia, accesat în data de 29 mai 2019
4
E. Lovinescu, Critice, vol. IV, Editura pentru Literatură, București,1969, p.54.
5
Ș. Cioculescu, Aspecte lirice contemporane, Editura Casa școalelor, Bucuresti, 1942, p.194.
 BIBLIOGRAFIE

STUDII DE SPECIALITATE

1. Cioculescu, Ș., Aspecte lirice contemporane, Editura Casa școalelor, Bucuresti, 1942.
2. Lovinescu,E., Critice, vol. IV, Editura pentru Literatură, București,1969.
3. Lovinescu, E., Istoria literaturii române contemporane, Vol. I, Editura Minerva,
București, 1973.
4. Manolescu, Nicolae, Scriitori români, Editura Științificã și Enciclopedicã, București,
1978.

SITOGRAFIE
1. www.scribd.com/doc/42976065/Bacovia, accesat în data de 29 mai 2019
POEZIA TESTAMENT DE TUDOR ARGHEZI -ARTĂ POETICĂ

ELEV:
Brezeștean Mihai Doru

ALBA-IULIA
2019
 Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică, alături de „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de
Lucian Blaga și “Joc secund” de Ion Barbu. Poezia este așezată în fruntea primului volum
arghezian, „Cuvinte potrivite”(1927), și are rol de program (manifest) literar, realizat însă cu
mijloace poetice.
Arta poetica este o creație în versuri prin care autorul își exprimă prin mijloace artistice
specifice operei literare, concepția despre creație sau despre menirea creatorului. Poezia
„Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică deoarece autorul își exprimă propriile
convingeri despre arta literară, despre menirea literaturii și despre rolul artistului în societate.
Este o artă poetică modernă deoarece în cadrul ei apare o tripla problematică, specific
liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului, raportul dintre inspirație și
tehnica poetică. Poezia „Testament” este prima dintre artele poetice publicate în diferite volume:
„Flori de mucigai”,Frunze pierdute”,„Epigraf”, etc.
Titlul poeziei are o dubla accepție: una denotativă și alta conotativă. În sens propriu
(denotativ), cuvântul-titlu desemnează un act juridic întocmit de o persoană prin care aceasta își
exprimă dorințele ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, în legătură cu transmiterea averii
sale. În sens figurat (conotativ), cuvântul face trimitere la cele douî mari parti ale Bibliei:
Vechiul Testament și Noul Testament în care sunt concentrate învățăturile proorocilor și
apostolilor adresate omenirii. Astfel creația argheziană devine o moștenire spirituală adresată
urmașilor-cititori sau viitorilor truditori ai condeiului.
Tema poeziei o reprezintă creația literară în ipostaza de meșteșug, creație lăsată
moștenire unui fiu spiritual. Textul poetic este conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu
spiritual căruia îi este lăsată drept unică moștenire „cartea”, metonimie care desemnează opera
literară. Discursul liric având un caracter adresat, lirismul subiectiv se realizează prin atitudinea
poetică, transmisă în mod direct și la nivelul expresiei prin mărcile subiectivității (mărci lexico-
gramaticale prin care se evidențiază eul liric): pronume personal la pers. I sg.„eu”; vb. la pers. I
și a II-a sg. „am ivit”, „să urci”; adj. posesive la pers. I sg.„cartea mea“,„străbunii mei“,
alternând spre diferențiere cu pers. a III-a, topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice). În
poezie eul liric apare în diferite ipostaze: eu/noi; eu/tatăl-fiul etc.. Textul poetic este structurat în
6 strofe cu număr inegal de versuri, cu metrica și ritmul variabile. Discursul liric este organizat
sub forma unui monolog adresat/dialog imaginar între tată și fiu, între străbuni și urmași, șntre
rob si Domn, tot atâtea ipostaze pentru eul liric.
Incipitul, conceput ca o adresare directă a eului liric către un fiu spiritual,conține ideea
moștenirii spirituale, „un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identității obținute prin
cuvânt. Condiția poetului este concentrată în versul: „decât un nume adunat pe-o carte”, iar
poezia apare ca bun spiritual și peren: „Nu-ți voi lăsa drept bunuri după moarte…”. Metafora
„seara razvrătită” face trimitere la trecutul zbuciumat al stramoșilor, care se leaăa de generațiile
viitoare, prin „carte”. Enumerașia „rapi și gropi adânci”, ca și versul următor „Suite de bătrânii
mei pe brânci”, sugerează drumul dificil al conoașterii și al acumulărilor străbătut de înaintași.
Formula de adresare, vocativul »fiule”, desemnează un potențial cititor, poetul identificându-se,
în mod simbolic, cu un tata, ca un mentor al generațiilor viitoare.
În strofa a doua, „cartea”, creație elaborată cu truda de poet, este numită „hrisovul
vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a urmașilor. „Cartea”-„hrisov” are pentru generațiile viitoare
valoarea unui document fundamental, asemeni Bibliei. Metafora „carte”, are un loc central în
aceasta artă poetică, fiind un element de recurență. Ideea centrală din cea de-a treia strofă este
transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel „sapa”, unealta folosită pentru a lucra
pământul, devine „condei”, unealta de scris, iar „brazda” devine „călimara”, poetul aplicând
asupra cuvintelor aceeași trudă transformatoare prin care plugarii supuneau pământul. Poetul
este, prin urmare, un născocitor care transformă „graiul lor cu-ndemnuri pentru vite”, în „cuvinte
potrivite”, metafora ce desemnează poezia ca meșteșug, ca trudă și nu ca inspirație divină.
Strofa a patra debutează cu o confesiune lirică: „Am luat ocara și torcând usure/Am
pus-o cand sa-mbie, când să-njure”. Poetul poate face ca versurile sale să exprime imagini
sensibile, dar și să stigmatizeze răul din jur („sa-njure”), arta având funcție cathartică, dar și
moralizatoare.
În strofa a cincea apare ideea transfigurării socialului în estetic, prin faptul că durerea,
revolta socială sunt concentrate în poezie, simbolizata prin „vioara”,instrument mul mai
reprezentativ pentru popor decât clasica lira: „Durerea noastră surdă și amară/Ogramădii pe-o
singură vioară.” Arghezi introduce în literatura română estetica urâtului, concept pe care îl preia
de la scriitorul francez Charles Baudelaire: „ Din bube,mucegaiuri și noroi/Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”. Poezia reprezintă pentru Arghezi și un mijloc de răzbunare a suferinței înaintașilor:
„Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte/Și izbăvește-ncet pedepsitor/Odrasla vie-a crimei tuturor”.
 Ultima strofă evidențiază faptul că muza, arta contemplativă, „Domnița”,”pierde” în
favoarea meșteșugului poetic: „Întinsă leneșă pe canapea,/Domnița suferă în cartea mea”. Poezia
este atât rezultatul inspirației, al harului divin „slova de foc”, cât și al mesteșugului, al trudei
poetice „slova făurită”: „Slova de foc și slova făurită/Împerecheate-n carte se mărită”. Condiția
poetului este redată în versul „Robul a scris-o, Domnul o citește” din care reise că artistul se
consideră un „rob”, un truditor al condeiului și se află în slujba cititorului, „Domnul”.
În concluzie, putem afirma că poezia „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică
datorită afirmațiilor prezentate mai sus, dar și pentru ca poetul devine un născocitor, iar poezia
presupune meșteșugul, truda creatorului.