Plumb

de George Bacovia

George Bacovia este considerat de critica literară cel mai însemnat reprezentat al simbolismului în
literatura română. Apreciat pentru originalitatea sa, care derivă dintr-un pesimism exacerbat, Bacovia
creează o lirică a tristeții ireparabile. Dintre toți poeții români, el este singurul care „coboară în Infern”
„vedenii, aduse la suprafață, sunt la lumina zilei, stranii și tulburătoare”, cântarea lui este obsesivă,
monotonă.(Nicolae Manolescu)
Încadrarea în curent literar
Poezia de debut, „Plumb” apare mai întâi în revista „Versuri”(1911), fiind inclusă ulterior în volumul
omonim(1916). Ea se încadrează în curentul literar al simbolismului, fiind construită pe o sensibilitate
exacerbată, ce presupune sesizarea corespondențelor dintre macrocosmos și microcosmos. Simbolul
mediază cunoașterea pe calea analogiei pentru a determina sugestia simțurilor răvășite, solitudinea,
dezolarea, o melancolie maladivă ce anihilează ființa.
Viziunea despre lume a lui George Bacovia este cea a unui solitar, a unei conștiințe înspăimântate de
sine și de lumea în care trăiește. Este o viziune fără ieșire, eul liric are obsesia deplinei izolări, simte
predestinarea morții, a neantului. Lumea este văzută ca un imens cimitir, datorită aglomerării de obiecte
ale decorului funebru.
Titlul, element paratextual ce identifica o creație artistică, are valoare simbolică, fiind un motiv anticipativ
deoarece sintetizează tema operei: solitudinea omului în fața morții. Lexemul „plumb”, întâlnit de 7 ori
în discursul liric, desemnează un metal, element ce aparține anorganicului, exprimând lipsa de viață,
apăsarea sufletească, tristețea disperată, imposibilitatea ieșirii dintr-un mediu închis. Griul acestui material
ilustrează cenușiul existențial, monotonia, lipsa de strălucire a unei lumi în putrefacție, rece, ostilă și
stranie. Plumbul era, de asemenea, utilizat în anumite circumstanțe, la sigilarea sicrielor, ceea ce conotează
izolarea totală. La nivel fonetic, lexemul „plumb” e alcătuit din patru consoane, sprijinite pe o singură
vocală închisă, exprimând simbolic închiderea universului, căderea grea și surdă a ființei. Folosit ca
metaforă-simbol, cuvântul din titlu devine prin repetiție laitmotivul poeziei, ilustrând o constantă a liricii
bacoviene.
Temă
Poezia „Plumb” este o pseudo-artă poetică, tema constituind-o condiția poetului într-o lume artificială și
lipsită de aspirații. Lumea ostilă și stranie este proiecția universului interior al eului poetic bacovian, care
trăiește o triplă dramă: existențială, determinată de oboseala de a fi, de a se ști într-un univers care
claustrează ființa. Drama erotică se datorează angoasei sfârșitului iubirii, pentru că perechea se destramă,
iar eul liric rămâne însingurat. Drama poetică e cauzată de faptul că harul creator este resimțit ca o
povară, ca o damnare în acest univers ostil.
Imaginarul poetic
Poezia se constituie ca un monolog liric, lirismul subiectiv fiind redat, la nivelul expresiei, prin mărcile
lexico-gramaticale ale subiectivității: verbe la persoana întâi(„stam”, „să strig”) și adjectivul pronominal
posesiv la persoana I, „meu”.
Textul e alcătuit din două secvențe poetice, reprezentate de cele două catrene, prin care se evidențiază două
planuri: planul exterior și cel interior. Realizată preponderent din imagini vizuale, poezia explorează stările
și emoțiile produse de elementele decorului funerar, care induc senzația de vid sufletesc. Astfel, între
planul exterior și cel interior se stabilesc o serie de corespondențe.
Secvența I debutează cu verbul la imperfect „dormeau”, care evidențiază realitatea somnului, care la
simboliști desemnează moartea. Prin asocierea cu epitetul metaforic „adânc”, acest verb determină o
sugestie statică, de încremenire totală spațială și temporală, devenirea fiind anulată în acest univers ostil,
lipsit de viață spirituală. Prin metafora „sicriele de plumb” se conturează cadrul general, orașul sau poate
Universul întreg, ce claustrează eul poetic și anticipează precizarea spațiului restrâns desemnat prin cuvântul
„cavoul”. Enumerația „sicriele de plumb/ Și flori de plumb și funerar vestmânt” conține elemente din
recuzita clasică a morții, elemente ale decorului funerar, insinuând o apăsare terorizantă care determină
izolarea eului. Sintagma „stam singur” concentrează mesajul întregului text și constituie supratema liricii
bacoviene, solitudinea obsedantă, autorul mărturisind într-un interviu: „cred că omul s-a născut să fie
singur”.
Întreaga lume obiectuală, chiar și în manifestările ei de frumusețe și gingășie(florile) este lipsită de viață.
Vântul este singurului element care sugerează sugestia mișcării în acest cadrul împietrit. El provoacă însă o
sonoritate stridentă, are un efect distonant(lipsit de armonie), înspăimântător, pentru a sugera imaginea
thanatică a imaginarului poetic(„Și scârțâiau coroanele de plumb”).
Secvența a II-a stă sub semnul tragicului existențial generat de moartea iubirii: „dormea întors amorul
meu”. Cuvântul „întors” constituie misterul poeziei. Lucian Blaga considera că poate fi vorba despre
întoarcerea mortului cu fața spre apus, în ritual străvechi al înmormântării. Strigătul deznădăjduit al eului
poetic ilustrează impasul comunicării, chemarea din noapte a ființei dornice să se salveze. Logosul însă nu
mai are acum puterea de a purifica sufletul, singura posibilitate de comunicare fiind sonoritate violentă.
Deznădejdea eului poetic are ca efect frigul cosmic(„era frig”), ce desemnează un alt stadiu al trecerii
spre neant, golirea de căldură a vieții, impregnarea cu răceala ființei. Ambiguitatea textului este
produsă și prin multiplele semnificații pe care le poate primi lexemul „mort” din sintagma „stam singur
lângă mort”. Acesta poate conota înstrăinarea de sine, alienarea spirituală, ca reacție la absurdul
existențial. Senzația de vid sufletesc, expresia spaimei de moarte se realizează și printr-o imagine auditivă.
Dacă în prima strofă verbul cu efect imitativ și strident („scârțâiau”) sugerează dezacordul eului cu lumea,
în al doilea catren, strigătul sugerează spaima de neant a ființei. De asemenea, verbul la pers. I singular
accentuează întoarcerea spre planul subiectiv, interior, al microcosmosului(„și-am început să-l strig”). Frigul
și vântul, elemente ale naturii primordiale, sugerează percepția vidului sufletesc prin senzații tactile.
La nivel prozodic, muzicalitatea exterioară este dată de rima îmbrățișată, versurile închise, măsura fixă
de 10 silabe, ceea ce susține senzația de monotonie și spleen. Ritmul este iambic, alternând cu cel
amfibrahic, muzicalitatea interioară fiind dată de repetiții, puncte de suspensie, paralelism sintactic,
cezură(pauza din interiorul versurilor).
La nivel stilistic, se remarcă prezența simbolului central, „plumb” asociat metaforelor „flori de plumb”,
„coroanele de plumb”, „aripile de plumb”, ambiguitatea poetică e produsă prin multiplele semnificații pe
care le pot primi epitetul „întors” și sintagma „lângă mort”.
Conținutul de idei al textului este susținut și de o mărturisire a poetului într-un interviu din revista
„Viața literară”(1929), în care acesta dezvăluie semnificația pe care el o dă cuvântului „plumb”: „Acum în
urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii...în plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau un
precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. Sufletul ars este galben. Galbenul este
culoarea sufletului meu”.
În concluzie, poezia „Plumb” de G. Bacovia se încadrează în estetica simbolistă prin folosirea simbolului,
a sugestiei, a corespondențelor și muzicalității versurilor, prin zugrăvirea stărilor sufletești de angoasă, de
spleen.