Plumb

De George Bacovia

Tema și viziunea despre lume

Simbolismul este un curent literar apărut în Franța

în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca reacție
împotriva retoricii romantice și a parnasianismului
optându-se pentru o viziunea interiorizată prin
sugestie și simbol.
George Bacovia promovează în volumul
Plumb, o poezie a „minimului lexical”, pornind de la
datele exterioare ale universului ce aparțin recuzitei
simboliste (târgul ploios, amurgurile gri, convoiul
funebru, mahalaua mizeră, etc.) Universul liric
bacovian este unul halucinant, îndepărtat de
trascendent, universul unei lumi închise în care sensul
existenței este vidul, configurând un eu poetic izolat și
inadaptat.
Poezia simbolistă Plumb, de George Bacovia,
deschide volumul de versuri cu același titlu, apărut în
anul 1916, iar așezarea sa în fruntea volumului său de
debut îi conferă calitatea de text programatic.
 Textul poetic se înscrie în estetica simbolistă
prin temă și motive, prin cultivarea simbolului și a
sugestiei, prin corespondențe, decor, cromatică și
tehnica repetițiilor, ce conferă o muzicalitate specifică.
Dramatismul bacovian este sugerat prin
corespondența ce se stabilește între materie și spirit.
O primă trăsătură care încadrează poezia
Plumb în estetica simbolistă este corespondența dintre
realitatea exterioară, dezolantă, apăsătoare: sicrie, flori,
cavou, vânt, și cea interioară: disperarea, spaima,
monotonia, singurătatea.
O a doua trăsătură care încadrează textul
poetic bacovian în estetica simbolistă este muzicalitatea
versurilor, ilustrată prin rimele consonantice, prezența
verbelor la imperfect care permanentizează trăirile eului
liric.
Tema centrală surprinsă în textul poetic
bacovian este condiția de damnat a poetului izolat într-
o societate artificială și lipsită de aspirații, fiind
marcată de singurătate și imposibilitatea comunicării
și evadării. Tema centrală este dublată de tema morții,
înțeleasă ca un neant, un sfârșit a tot și a toate și de
tema iubirii ratate. Sunt prezente motivele cu valoare
de simbol: plumbul, cimitirul, sicriul, cavoul, somnul,
vântul, frigul, singurătatea.
O primă imagine poetică care reflectă tema
morții este prezentă în cadrul primei strofe. Versul
incipit „Dormeau adânc sicriele de plumb” înfățișează
lumea ca pe un imens cimitir. Cavoul, spațiu claustrant,
apăsător sugerează imaginea unei solitudini eterne:
„Stam singur în cavou”. Vântul este singurul element
care animă cadrul, sugerând o muzicalitate asurzitoare:
„Și scârțâiau coroanele de plumb”. Răceala, împietrirea
afectivă a lumii sugerată prin simbolul „vânt”
corespunde senzației de gol sufletesc.
Cea de-a doua imagine poetică care reflectă
tema iubirii ratate este prezentă în cea de-a doua strofă
care stă sub semnul morții afectivității, efectul toxic al
plumbului a cuprins și lumea interioară. Eul liric se află
în ipostaza contemplatorului: imaginea treagică și
absurdă a înstrăinării de sine, „Stam singur langă
mort”. Iubirea nu este înțeleasă ca fiind înălțătoare, ci
rece și lipsită de împlinire, frigul sporind senzația
vidului existențial. Metafora finală „Și-i atârnau
aripele de plumb”, marchează motivul zborului căzut,
moartea afectivității.
Relevante pentru tema și viziunea despre lume
a poetului sunt și elementele de structură și compoziție.
Titlul introduce simbolul recurent și
laitmotivul operei: plumbul. În sens conotativ, are o
gamă largă de semnificații conferite de caracteristicile
fizice și chimice ale metalului, greutatea: apăsare
sufletească, cenușiul: monotonia, maleabilitatea:
dezorientarea, toxicitatea: degradarea. Din punct de
vedere fonetic, dă impresia de cadere surdă și
apăsătoare fiind alcătuit din 4 consoane și o vocală,
sugerând închiderea definitivă a spațiului existențial,
fără soluții de ieșire.
Textul poetic este alcătuit din două catrene,
fiind prezente două planuri ale realității: existența
exterioară, „cimitirul”, „cavoul” (societatea artificială
și sentimentul claustrării) și existența interioară,
„amorul meu de plumb” (iubirea care provoacă
disperare, nevroză, dezolare)
La nivel morfologic, se remarcă prezența
verbelor statice. Timpul imperfect desemnează trecutul
nedeterminat, permanența unei stări de angoasă:
„dormeau”, „stam”, „era”, „scârțâiau”. Cele două
verbe, la perfect compus („am început”) și, respectiv,
la conjunctiv („să strig”), sugerează disperarea
poetului atunci când constată că universul înconjurător
este cuprins de atmosfera sumbră a morții.
Așadar, prin atmosferă, muzicalitate,
sugestie, simbol și corespondențe, prin prezentarea
stărilor sufletești de angoasă, singurătate și vid
sufletesc, poezia „Plumb” se încadrează în estetica
simbolistă. Însă, opera lirică a lui Bacovia depășește
cadrul simbolismului prin ambiguitate, ermetism și
disonanțe stilistice, ca semne ale progresului poetic.
Așa cum nuanțează și criticul literar Nicolae Manolescu,
Bacovia este un poet „modern fiindcă șochează:
ochiul, urechea, imaginația, arta.”