Plumb

George Bacovia

George Bacovia este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, fiind

considerat cel mai original poet de după Eminescu. Poetul este un maestru al surprinderii
toamnelor dezolante, iernilor care dau senzația sfârșitului de lume și al căldurilor toride.
Simbolismul este un curent literar apărut în Franța în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca
reacție împotriva retoricii romantice și a parnasianismului optându-se pentru o viziunea
interiorizată prin sugestie și simbol.
,,Plumb”, poezie simbolistă publicată în volumul cu același nume în anul 1916. Momentul
publicării volumului marchează o etapă târzie a simbolismului, poezia având astfel deschideri
spre modernism.
O primă trăsătură care încadrează poezia Plumb în estetica simbolistă este corespondența
dintre realitatea exterioară, dezolantă, apăsătoare: sicrie, flori, cavou, vânt, și cea interioară:
disperarea, spaima, monotonia, singurătatea.
O a doua trăsătură care încadrează textul poetic bacovian în estetica simbolistă este
muzicalitatea versurilor, ilustrată prin rimele consonantice, prezența verbelor la imperfect care
permanentizează trăirile eului liric.
Tema centrală a poeziei este condiția poetului izolat într-o lume artificială, incapabilă să-l
înțeleagă. Aceasta este conturată de tema morții ce este prezentată ca pietrificare, încremenire,
aspect sugerat de elementele decorului funerar. Eul poetic apare în ipostaza de spectator al
propriei morți sufletești, de aici reieșind și tema de depresiei.
O primă imagine poetică care reflectă tema morții este prezentă în cadrul primei strofe. Versul
incipit „Dormeau adânc sicriele de plumb” înfățișează lumea ca pe un imens cimitir. Cavoul,
spațiu claustrant, apăsător sugerează imaginea unei solitudini eterne: „Stam singur în cavou”.
Vântul este singurul element care animă cadrul, sugerând o muzicalitate asurzitoare: „Și
scârțâiau coroanele de plumb”. Răceala, împietrirea afectivă a lumii sugerată prin simbolul
„vânt” corespunde senzației de gol sufletesc.
Cea de-a doua imagine poetică care reflectă tema iubirii ratate este prezentă în cea de-a doua
strofă care stă sub semnul morții afectivității, efectul toxic al plumbului a cuprins și lumea
interioară. Eul liric se află în ipostaza contemplatorului: imaginea treagică și absurdă a
înstrăinării de sine, „Stam singur langă mort”. Iubirea nu este înțeleasă ca fiind înălțătoare, ci
rece și lipsită de împlinire, frigul sporind senzația vidului existențial. Metafora finală „Și-i
atârnau aripele de plumb”, marchează motivul zborului căzut, moartea afectivității.
Relevante pentru tema și viziunea despre lume a poetului sunt și elementele de structură și
compoziție.
Un prim element de structură și compoziție este titlul care introduce simbolul recurent și
laitmotivul operei: plumbul.
În sens conotativ, are o gamă largă de semnificații conferite de caracteristicile fizice și chimice
ale metalului:
1. Greutatea - apăsare sufletească,
2. Cenușiul - monotonia,
3. Maleabilitatea - dezorientarea, labilitatea psihică
4. Sonoritatea - surdă a cuvântului (patru consoane, o singură vocală) – semnifică
închiderea definitivă în spațiul existential, fără nicio soluție de ieșire.
Un alt element de structură și compoziție este fonetica, dă impresia de cadere surdă și
apăsătoare fiind alcătuit din 4 consoane și o vocală, sugerând închiderea definitivă a spațiului
existențial, fără soluții de ieșire.
La nivel morfologic, se remarcă prezența verbelor statice. Timpul imperfect desemnează trecutul
nedeterminat, permanența unei stări de angoasă: „dormeau”, „stam”, „era”, „scârțâiau”. Cele
două verbe, la perfect compus („am început”) și, respectiv, la conjunctiv („să strig”), sugerează
disperarea poetului atunci când constată că universul înconjurător este cuprins de atmosfera
sumbră a morții.
Concluzie: În lumina celor arătate, poezia ,,Plumb” se situează între simbolism și modernism.
Poetul apelează la tehnici simboliste, însă prezintă condiția omului modern.