Plumb

de George Bacovia

Simbolismul este un curent literar de circulație universală apărut în Franța, în a doua jumătate a
secolului al nouăsprezecelea, ca reacție împotriva retorismului romantic și a formalismului parnasian.

George Bacovia este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice, fiind considerat cel mai
original poet de după Eminescu. Poetul este un maestru al surprinderii toamnelor dezolante, iernilor
care dau senzația sfârșitului de lume și al căldurilor toride în care cadavrele intră în descompunere.

O operă fundamentală a marelui scriitor este ,,Plumb”, poezie simbolistă publicată în volumul cu
același nume în anul 1916. Momentul publicării volumului marchează o etapă târzie a simbolismului,
poezia având astfel deschideri spre modernism. Scriitorul surprinde latura decadentistă a acestui
curent, aflându-se în descendența lui Baudelaire cu „Florile răului”.

(Reper 1)

Opera se încadrează în curentul literar simbolist prin tema angoasei existențiale, criza omului
modern, universul citadin în care eul nu se regăsește, muzicalitatea textului, prezența simbolurilor,
tehnica repetiției și cromatică.

În primul rând, viziunea despre lume este sumbră, nemetafizică (fără speranță de salvare) și de un
tragism asumat cu luciditate. Poezia bacoviană este a unui solitar și a unui prizonier, a unei conștiințe
înspăimântate de sine, de neant și de lumea în care trăiește. Imaginarul poetic din „Plumb’’ înfățișează
lumea ca pe un imens cimitir, tot ce e viu („flori” și „amor”) fiind împietrit, mineralizat sub efectul
metalului toxic. Astfel, eul fantomatic rătăcește fără sens printr-o lume-închisoare aflată în disoluție.

În al doilea rând, cuvintele bacoviene par note emise de un instrument dezacordat. Bacovia este
maestrul imaginilor auditive dizarmonice, ca un bocet sacadat: „și-am început să-l strig” sau al
repetițiilor obsedante: „flori de plumb” – polisindeton. Rima masculină, sinestezia, aliterațiile și
asonanțele, sunt tehnici elaborate care generează o tensiune interioară halucinantă și o sonoritate
stranie: „scârțâiau coroanele de plumb”.

În plus, cromatica pe care Bacovia o asociază plumbului este galbenul, culoare a dezolării, ce
acaparează ființa: „Plumbul ars este galben. Sufletul ars este galben. Galbenul este culoarea sufletului
meu.”

De asemenea, aceasta este o elegie deoarece exprimă sentimente de tristețe și spaima de moarte
sub forma monologului liric.

(Reper 2)

Tema centrală a poeziei este condiția poetului izolat într-o lume artificială, incapabilă să-l înțeleagă.
Aceasta este conturată de tema morții ce este prezentată ca pietrificare, încremenire, aspect sugerat
de elementele decorului funerar.

Prima secvență prezintă elementele cadrului spațial închis, sufocant, în care eul liric se simte
claustrat: „cavoul” și „sicriele”. Secvența debutează cu verbul la imperfect „dormeau” , care
simbolizează absența trăirilor interioare, încremenirea psihică, precum și acțiunile nefinalizate ale
eului liric. „Sicriele de plumb” sugerează imposibilitatea evadării și a înălțării. Personificarea „dormeau
adânc sicriele” exprimă lipsa comunicării și lipsa de sensibilitate a contemporanilor poetului.
Oximoronul „flori de plumb” are semnificații simboliste. Florile reprezintă viața, natura, gingășia,
frumusețea care fiind „de plumb”, corespund stărilor de angoasă existențială, povară. Pustietatea
sufletească este sugerată de sintagma „stam singur”, simbolul „vânt” conturând ideea de gol sufletesc.

A doua secvență debutează sub semnul tragicului existențial, generat de moartea iubirii: „dormea
întors amorul meu de plumb”. Metafora „dormea întors” amintește de întoarcerea mortului cu fața
spre apus, care la filosoful Lucian Blaga semnifica moartea. Pentru reprezentarea iubirii se folosește
termenul „amorul” ce evidențiază desacralizarea acestui sentiment. Astfel, cuvântul poate fi
considerat o replică dată romanticilor ce considerau iubirea o cale de accedere spre absolut, Bacovia
dovedindu-se a fi un veritabil precursor al poeților ironici moderni. La Bacovia moartea este un sfârșit
continuu, în timp ce la romantici ea este o Nirvana eliberatoare, potrivite acestui cadru fiind vorbele
lui Mihai Eminescu: „Lipsește viața acestei vieți”. Metafora „amorul meu de plumb” evidențiază
efectul metalului toxic ce a cuprins lumea interioară, degradarea trăirilor. Eul liric devine spectator al
propriului trup, se înstrăinează de sine: „stam singur lângă mort’’. Metafora „aripile de plumb”
sugerează zborul în jos, căderea grea și imposibilitatea salvării, orice aparență de accedere spre
absolut fiind complet anihilată. O imagine asemănătoare se regăsește și în poezia lui Baudelaire,
„Albatrosul’’, care surprinde zborul frânt al unei ființe ce nu se mai regăsește în transcendent.

(Reper 3)

Titlul operei este redat prin simbolul „Plumb”. Greutatea metalului sugerează apăsarea sufletească,
culoarea cenușie trimite la monotonia existențială, iar precipitatul galben al acestuia trimite la
maladiv. Maleabilitatea metalului subliniază dezorientarea, labilitatea psihică, iar toxicitatea acestuia
conotează moartea. Sonoritatea surdă a cuvântului (patru consoane, o singură vocală) semnifică
închiderea definitivă în spațiul existențial, fără nicio soluție de ieșire.

Din punct de vedere fonetic, vocalele închise „u” și „i” accentuează starea de tristețe, iar
aglomerarea consoanelor dure: „p”, „b”, „m”, „n” sugerează prăbușirea lumii în haos. Lexical,
predomină cuvintele din câmpul semantic al morții, repetarea lor având ca efect monotonia.
Morfologic, verbele statice la imperfect: „dormea”, „stam” – scot în evidență permanența stării de
angoasă. La nivel prozodic, poezia are o construcție riguroasă, care sugerează prezența morții, prin
închiderea versurilor cu rimă îmbrățișată și măsura fixă de zece silabe.

În lumina celor arătate, poezia ,,Plumb” se situează între simbolism și modernism. Poetul apelează
la tehnici simboliste, însă prezintă condiția omului modern. Astfel, viziunea despre lume din „Plumb”
poate fi asemănată cu cea sugerată de tabloul lui E. Munch, „Țipătul’’, care reprezintă criza omului
modern ce strigă cu disperare, cauza fiind imposibil de stabilit cu precizie. Disperarea din poezia lui
Bacovia se datorează neîmplinirii prin iubire, în întreaga sa lume nemaiexistând altceva decât plumb,
eternul plumb care înlocuiește cerul și pământul și dezintegrează materia.