PLUMB

De George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa în jurul anului 1886,

odată cu publicarea articolului-manifest „Simbolismul” de către Jean Moreas,
curent manifestat ca o reacție împotriva romantismului, parnasianismului și
naturalismului. Simbolismul este curentul literar potrivit căruia valoarea fiecărui
obiect sau fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu
ajutorul simbolurilor. Prin simbolism se înțelege un mod de exprimare și de
manifestare propriu.

Reprezentanții români ai acestui curent sunt Dimitrie Anghel, Ștefan

Petică, dar cel mai remarcabil este George Bacovia. Acesta este un scriitor
reprezentativ perioadei interbelice, fiind ceonsiderat cel mai original poet după
Mihai Eminescu. Poetul este un maestru al surprinderii toamnelor dezolante, al
iernilor care dau impresia sfârșitului de lume și al căldurilor toride în care
cadavrele intră în descompunere. Imaginarul bacovian amintește de „igrasia
zidurilor umedeˮ(Eugen Lovinescu), prezentând o muzicalitate macabră ce
exprimă revărsarea ultimei fărâme de simțire.

Poezia „Plumbˮ este cea mai cunoscută artă poetică simbolistă din
literatura românească. Aceasta a fost scrisă după ce Bacovia a vizitat cavoul
familiei Sturdza; textul a fost citit la cenaclul condus de Alexandru Macedonski
și ulterior publicat în volumul de debut cu același nume, din 1916. Momentul
publicării volumui marchează o perioadă târzie a simbolismului, având deschideri
spre modernism. Scriitorul surprinde latura decadentistă a acestui curent,
aflându-se în descendența lui Baudelaire cu „Florile răului˝. Poezia lui Bacovia
reprezintă un avertisment adresat lumii, de la care nu așteaptă înțelegere.
Textul se încadrează în simbolism prin: folosirea simbolurilor, cromatica,
tehnica repetițiilor, muzicalitatea versurilor, dramatismul trăirilor eului liric.

Cromatica pe care Bacovia o asociază plumbului este galbenul, culoare a

dezolării, ce acaparează ființa „Plumbul ars este galben. Sufletul ars este
galben. Galbenul este culoarea sufletului meu.˝
 Cea de-a doua trăsătură este muzicalitatea versurilor, specifică
simbolismului. Această trăsătură este evidențiată de elementele de versificație,
poezia fiind caracterizată prin respectarea elementelor clasice: versurile au o
măsură fixă, de 10 silabe, rima este îmbrățișată, ritmul variază între iambic și
amfibrahic. Respectând considerentul muzical al simbolismului, Bacovia inserează
în arta sa poetică elemente care contribuie la accentuarea stării de nevroză a
eului poetic: scârțâitul deranjant al “coroanelor de plumb” și sunetul vântului
(“era vânt”). Pauzele dese, marcate de linii de pauză sau de puncte de suspensie,
contribuie la sugerarea oboselii psihice și conturează o lume monotonă.

Tema poeziei o constituie condiția poetului într-o societate lipsită de

aspirații și artificială. Lumea ostilă și stranie, conturată de câteva pete de
culoare este proiecția universului interior, de un tragism asumat cu luciditate.

Titlul este sugestiv, cuvântul „plumb” devenind laitmotiv, fiind repetat de

șase ori, simetric în ambele strofe, ceea ce conferă muzicalitate textului.
Plumbul este un metal greu, de culoare cenușie și maleabil. Metafora „plumb”
este sugestivă căci greutatea acestuia exprimă apăsarea sufletească, culoarea
cenușie provenită din amestecul de alb și negru redă o stare de spirit neclară,
iar flexibilitatea metalului exprimă labilitate psihică. Cuvântul „plumb” are o
sonoritate sumbră, căci este alcătuit din patru consoane și o vocală închisă „u”
exprimând astfel căderea și imposibilitatea evadării.

Poezia este structurată în două catrene, corespunzătoare celor două

planuri ale existenței, planul exterior și cel interior.

O primă secvență reprezentativă pentru temă este constituită de prima

strofă care înfățișează universul exterior, reprezentat de „cavou”, care poate
sugera atât societatea cât și camera poetului: „Dormeau adânc sicriele de
plumb,/ Și flori de plumb, și funerar veștmânt/ Stam singur în cavou... Și era
vânt/ Și scârțâiau coroanele de plumb.”. Universul descris este împietrit,
utilizându-se „elemente de decor", din câmpul semantic al morții („sicrie de
plumb", „cavou", „coroane de plumb"), starea resimțită este de izolare și de
teamă, sentimente ce se înscriu în estetica simbolistă. Vântul, singurul element
ce redă mișcarea, produce aici un dezechilibru în univers, creează pustietate
sufletească, groază și nevroză. Punctele de suspensie accentuează starea de
așteptare încordată și de teamă.
 A doua secvență ce ilustrează tema este strofa a doua, prezentând
universul interior reprezentat de sentimentul de iubire, intrat, de asemenea,
într-un proces de împietrire, redat prin metafora somnului: „Dormea întors
amorul meu de plumb/ Pe flori de plumb și-am început să-l strig/ Stam singur
lângă mort... Și era frig/ Și-i atârnau aripile de plumb.” . Lirismul se
interiorizează, aflându-se din ce în ce mai pregnant sub semnul tragismului.
Adverbul „întors˝ creează misterul poeziei prin simplul fapt că interpretarea lui
prezintă diverse variante, date de diferitele moduri de poziționare a mortului. O
primă poziție este cea cu capul în jos, ceea ce sugerează inexistența speranței.
O altă poziție este cea cu spatele către lume, simbolizând izolarea,
singurătatea și totodată faptul că nu este înțeles de societatea în care se afla.
Ultima poziție este cea cu fața spre apus, ilustrând lipsa salvării, moartea,
stingerea. De aici reiese faptul că Thanatos și Eros se împletesc în poezia
bacoviană, dar mereu iubirea va fi contaminată de moarte.

Metafora „aripi de plumb” semnifică imposibilitatea înălțării, a zborului,

prăbușire, cădere surdă și grea. Verbele, aproape toate la imperfect: „dormeau”,
„stam”, scârțâiau”, „atârnau” prelungesc, într-un timp infinit starea poetului și
agonia naturii. Ambiguitatea, o caracteristică a limbajului poetic simbolist , este
produsă de multiplele semnificații ale simbolului plumb: „sicrie de plumb˝ –
împietrire, „flori/coroane de plumb˝ – moarte, degradare, „amor de plumb˝ –
înstrăinarea iubirii, „aripi de plumb˝ –decădere.

Se remarcă folosirea sinesteziilor, a imaginilor vizuale dominate de

cenușiu („flori de plumb”, „coroane de plumb”), li se alătură cele auditive
(,,scârțâiau coroanele de plumb”) sau tactile („și era vânt”, „și era frig”), toate
sugerând o atmosferă tipic simbolistă. La acestea se adaugă laitmotivul ,,stam
singur”, sonoritățile lugubre obținute prin aglomerarea unor consoane, repetiția
substantivului „plumb˝ în diferite structuri metaforice.

Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile

subiectivităţii: persoana I a verbelor „stam", „am început˝, persoana I a
adjectivului posesiv „(amorul) meu".

În concluzie, poezia „Plumbˮ de George Bacovia este reprezentativă

pentru curentul simbolist prin atmosfera specifică de solitudine, amprenta pe
conceptul morții, utilizarea sugestiei ca procedeu artistic.